striga [At: COD. VOR.² 22^r/8 / Pzi: strig, 6 și (înv) strâg / E: ml *strigare] 1 vi (D. oameni) A scoate țipete puternice (pentru a îndemna la o acțiune sau pentru a opri o acțiune ori de durere, de spaimă, de mânie etc.) Si: a răcni, a țipa, a urla, a zbiera, (reg) a stricni². 2 vt (Reg; îe) A ~ oarba cuiva A da cuiva cu oarba Vz oarba. 3 vi (Îvr) A se tângui cu voce tare Si: a plânge. 4 vi (Fig; d. instrumente muzicale) A răsuna. 5 vi (D. animale și păsări) A scoate sunete caracteristice speciei Vz cânta, țipa, urla, zbiera. 6 vi (D. oameni) A semnaliza (ceva) prin strigăte. 7 vi A cere ajutor prin țipăte. 8 vt A spune (3) cu glas foarte puternic. 9 vi (Îvr) A se pronunța (cu insistență) pentru cineva sau ceva. 10 vi (Înv) A stărui în favoarea cuiva. 11 vi A vorbi cu glas puternic (pentru a-și impune voința) Si: a vocifera. 12 vi (Înv) A aduce laudă, slavă (prin strigăte de bucurie, recunoștință). 13 vt (Îvr) A cere (cu glas tare și cu insistență) Si: a pretinde. 14 vt (Înv) A face apel la bunăvoința cuiva. 15 vi (Înv) A adresa o rugăminte (cu glas puternic). 16 vi (Înv; rar; d. persoane) A conduce (5). 17 vi A protesta (cu tărie, cu convingere). 18 vi (Adesea udp „la”, înv „spre”, „asupra”, reg „pe”) A-i vorbi cuiva pe un ton amenințător (aspru și cu dușmănie) Si: a răcni¹, a se răsti¹, a se rățoi², a țipa, a urla, a zbiera, a se zborși, (pop) a se oțărî, (pfm) a se stropși (17), (înv) a se răpști, (reg) a se aspri (5), a se născocorî, a se răboli, a se răboțoi, a se răcămăți, a se răgădui¹, a se răscocora, a se războti. 19 vt (C. i. oameni) A chema (de la distanță) cu glas puternic (rostindu-i numele), ca să vină, să asculte, să-i comunice ceva etc. 20 vt (Îe) A ~ catalogul A face apelul nominal al elevilor dintr-o școală sau dintr-o clasă, al studenților, al unui grup de cursanți Si: a lua prezența. 21 vi (Mil; înv; adesea urmat de determinarea „în leafă”) A mobiliza ca mercenari. 22 vt (Pop) A porecli. 23 vtim (Îvp) A se chema (într-un anumit fel). 24 vt (C. i. fapte, lucruri etc.) A vesti cu glas tare. 25 vt (C. i. fapte, lucruri etc.) A vesti cu glas tare. 26 vt (Fșa; la jocul de cărți) A anunța cu voce tare o formație de joc, la începutul sau în timpul unei partide, în funcție de regulile jocului. 27 vt (Îvr) A propovădui. 28 vt (Înv; c. i. oameni) A proclama. 29 vi A spune strigături la joc. 30 vi A conduce jocul prin chiuituri și strigături Si: a chiui (6).

STRIGA, strig, vb. I. I. Intranz. (Sunetele emise sînt mai ales interjecții) 1. A scoate țipete, a răcni (pentru a îndemna la o acțiune sau a opri o acțiune). Trage de hățuri, pocnește din bici, strigă din rărunchi și pînă la urmă poștalionul... iese din noroiul cleios. CAMIL PETRESCU, O. I 264. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. Romînul bate-n boii săi; Eu strig la el, mai țip la ei, Și boii spărieți pornesc ca niște zmei. ALECSANDRI, T. I 351. ◊ Tranz. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului Și mierla de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. 2. (Rar, despre instrumente muzicale) A răsuna. Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. 3. A semnaliza (ceva) prin strigăte; a da alarma; a cere ajutor. Mă vaiet, strig cu suspinuri, Dar nu găsesc ajutori; Ce pot lacrimi, ce pot chinuri, Cînd durerea-i de amori. CONACHI, P. 106. Noaptea sare prin somn, tresare... țipă, strigă, cere ajutor, se vaietă. ȘEZ. II 129. 4. (Despre animale și păsări) A scoate sunete caracteristice speciei. V. cînta, țipa, zbiera, urla. Strigă lupul la hotară Și s-aude-ntr-altă țeară (Tunetul). GOROVEI, C. 371. Cucule, pasere-albastră, Ce-mi strigi atît la fereastră? HODOȘ, P. P. 42. II. (Sunetele sînt de obicei articulate în cuvinte și fraze) 1. Tranz. (Folosit și absolut) A spune, a enunța (ceva) cu glas puternic. Își luă inima în dinți și strigă: – Asta să fie logodnica mea. ISPIRESCU, L. 35. Da ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată! CREANGĂ, P. 11. Arald! strigă crăiasa – las’ fața să-mi ascund. EMINESCU, O. I 98. Chiar așa să fie, noi să strigăm cu entuziasm: vivat drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 368. ◊ (Construit cu dativul) Ăsta-i catehismul gradatului, ne striga nouă învățătură domnul plotonier. SADOVEANU, P. M. 81. ◊ Expr. A striga ca din gură de șarpe v. gură (I 1). A striga în gura mare sau a striga cît îl ia (sau îl ține) gura v. gură (I 3). A striga din băierile inimii v. baieră (1). ♦ A-și exprima cu glas puternic voința; a vocifera. Dă-mi-l mie pe domnul Alexi, măi! strigă altul și începură să strige cu toții. DUMITRIU, N. 55. Ce strigă?... – Aleg pe Bogdan, măria-ta... – Parcă ș-un alt nume. Nu strigă toți la fel. DELAVRANCEA, O. II 73. ♦ A se văicări, a se jeli cu glas tare. Capul corbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale zicînd: – Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. CREANGĂ, P. 226. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 2. Tranz. (Complementul indică un obiect cerut, reclamat) A cere cu glas tare, a reclama, a pretinde (să vină, să se aducă, să se înfăptuiască). Caii la butcă a strigat, Ș-a plecat din conac în conac. SEVASTOS, N. 130. În Cameră discutau, La țărani nici că gîndeau, Dacă au pămînt sau n-au, Dar război mereu strigau. ANT. LIT. POP. I 21. ◊ Intranz. (Fig.) Cîmpurile strigau după ploaie. STANCU, D. 110. ♦ (Învechit și arhaizant) A chema la serviciul militar, a da ordin oamenilor să se adune; a mobiliza. Domnia striga într-una gloatele și făgăduia leafă – și se strîngea țărănime multă. SADOVEANU, O. VII 147. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «pe», și indicînd persoana căreia i se adresează vorbitorul) A-i adresa cuiva vorbe aspre; a se răsti la cineva, a vorbi cu dușmănie. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară; pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nemic. CREANGĂ, P. 116. Foaie verde de urzică, Hîdele la mine strigă, Strigă chiar ca la un lup, De pe-aicea să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. Tranz. A chema (pe cineva) să vină (adesea spunîndu-i tare numele). Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. DELAVRANCEA, H. T. 94. Atunci să mă strigi repede pe mine și eu l-oi dumica-n bucățele. SBIERA, P. 31. Strigă-l, strigă-l zău, măicuță, C-apucă pe potecuță, Să-și caute altă drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Întărit prin «pe nume») Copiii și nevasta lui... au rupt-o de fugă înspăimîntați. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. După Radu se lua, Tot pe nume mi-l striga. ANT. LIT. POP. I 469. Numai ea că l-a văzut, Numai ea l-a auzit Și pe nume l-a strigat Și așa l-a întrebat... TEODORESCU, P. P. 360. ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor dintr-o școală, dintr-o clasă. Într-o zi dascălul... a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul. CARAGIALE, M. 14. ◊ Absol. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după», rar construit cu dativul) Începu a striga după feciori – nimeni nu-i răspunde, apoi începu a-i căuta pe tot locul. RETEGANUL, P. II 5. Cît trăiești, bade, pe lume, Nu striga mîndrei pe nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. ♦ A deștepta pe cineva din somn (chemîndu-l pe nume). Acum gîndi mohorît că ea și cu fata ei nu fac nimic, stau degeaba, pe ele omul nu le strigă să se scoale, dimineața. PREDA, Î. 178. 5. Tranz. A face cunoscut (anunțînd cu glas tare); a vesti, a anunța, a comunica (ceva). Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său... a izbutit să aducă mere. ISPIRESCU, L. 74. 6. Tranz. (Construit cu dativul) A denumi pe cineva, a da cuiva epitetul de... Lumea, țeara-mi strigă hoț, C-am furat eu caii toți; Dar eu, zău, nu i-am furat, Fărcu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ♦ (Rar, impers.) A purta numele..., a se numi, a se chema. Cum te strigă? – Zori-de-zi. – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia spune, ce cați pe-aci? EMINESCU, L. P. 127. 7. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. Cine joacă și nu strigă, Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. id. ib. 360.

A STRIGA strig 1. intranz. 1) (despre oameni) A produce sunete puternice și stridente (de mânie, de groază sau de durere); a scoate strigăte; a țipa; a răcni. 2) A face gălăgie; a strica liniștea. 3) A vorbi pe un ton ridicat; a-și manifesta enervarea, nemulțumirea sau mânia prin vorbe răstite; a țipa; a răcni. 4) A rosti cu glas tare strigături (în timpul jocului). 5) (despre animale, păsări) A scoate sunete puternice caracteristice speciei; a răcni; a țipa. 2. tranz. 1) A spune cu glas tare. ~ un nume. 2) A chema să vină (rostind numele celui chemat). ~ pe nume. /<lat. strigare

strigà v. 1. a scoate strigăte: a striga ca în gura șarpelui; 2. a vorbi tare: nu striga așa; 3. a vesti cu glas tare: crainicul strigă pe uliți; 4. a chema tare: strigă-l pe nume. [Lat. *STRIGARE, (din STRIX, buhă: lit. a striga jalnic ca buhele].

strig și (nord) strîg, a -á v. intr. (d. strigă, adică „a țipa ca striga”). Scot strigăte, țip, răcnesc: a striga ca în gura șarpeluĭ. Vorbesc prea tare: nu striga așa. Mă răstesc: a strigat la el să tacă. V. tr. Chem cu glas tare: profesoru a strigat un elev la lecțiune. A striga catalogu, a face apelu nominal, a-i chema pe toți pe nume. Vestesc (anunț) cu glas tare: precupețu striga „vișine”.

striga (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. strig, 2 sg. strigi, 3 strigă; conj. prez. 1 sg. să strig, 3 să strige

striga (a ~) vb., ind. prez. 3 strigă

striga vb., ind. prez. 1 sg. strig, 3 sg. și pl. strigă; perf. s. 1 sg. strigai, 1 pl. strigarăm

strig.

STRIGA vb. 1. a țipa, a urla, a zbiera, (înv. și reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cât îl ținea gura.) 2. a răcni, a țipa, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. v. vocifera. 4. v. răsti. 5. v. chiui. 6. v. exclama.

STRIGA vb. v. cere, chema, înscăuna, întrona, învesti, numi, pretinde, proclama, pune, reclama, revendica, unge.

STRIGA vb. 1. a țipa, a urla, a zbiera, (înv. și reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cît îl ținea gura.) 2. a răcni, a țipa, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a țipa, a urla, a vocifera, a zbiera. (Ia nu mai ~, că te aud!) 4. a răcni, a se răsti, a țipa, a urla, a zbiera, (pop.) a se oțărî, a se stropși, (înv. și reg.) a se răpști, (reg.) a se răboțoi, a se răcămăți, a se răgădui, a se răscocora, a se războti, (prin Transilv.) a se aspri, (Transilv. și Ban.) a se născocorî, (prin Olt. și Munt.) a se răboli, (înv.) a marecuvînta, (fam.) a se burzului, a se rățoi, a se zborși. (Ce ~ așa la mine?) 5. a chioti, a chiui, a hăuli, a țipa, (pop.) a iui, (reg.) a huhura, (prin Olt. și Ban.) a hureza, (Transilv.) a ui. (~ de mama focului, la joc.) 6. a exclama. (Bravo!, a ~ el.)

striga vb. v. CERE. CHEMA. ÎNSCĂUNA. ÎNTRONA. ÎNVESTI. NUMI. PRETINDE. PROCLAMA. PUNE. RECLAMA. REVENDICA. UNGE.

A striga ≠ a șopti

striga (-g, -at), vb. – 1. A țipa, a răcni. – 2. A chema. – 3. A recita strigături. – Megl. strig(are). Probabil der. lat. *strigāre „a țipa ca o cucuvea”, de la strix, cf. numele său fr. chat-huant, din huer „a striga” (Meyer, IF, VI, 120; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; Meyer., Alb. St., IV, 73; Tiktin; Pușcariu 1657; REW 8319; cf. Graur, Rom., LIV, 507). – Der. din lat. *stridŭlāre (Pascu, I, 161; Pascu, Arch. Rom., VI, 265) este mai îndoielnică; și din cea lat. *exquiritāre (Cihac, I, 266; Koerting 3478) nu pare posibilă. Der. strigăt, s. n. (țipăt; chemare; sunete emise de animale); strigător, adj. (care strigă; care se remarcă; crainic, vestitor); strigătură, s. f. (strofă satirică care se strigă în timpul jocurilor populare); trigare, s. f. (înv., vînzare prin licitație).

DE PROFUNDIS (CLAMAVI AD TE, DOMINE) (lat.) din adâncul sufletului (strigat-am către Tine, Doamne) – Psalmii, 129. Se cântă, la catolici, în cadrul liturghiei morților. De profundis, strigăt de deznădejde, a căpătat o semnificație laică, fiind luat drept titlu al unor opere de către numeroși scriitori.

VOX CLAMANTIS IN DESERTO (lat.) glasul celui ce predică (strigă) în pustiu – Matei 3, 3. Răspunsul dat de Ioan Botezătorul la întrebarea „cine ești” pusă de evreii cărora le predica în pustiul Iudeii. Sensul actual: persoană care încearcă în zadar să-și convingă semenii asupra unui lucru sau să-i moblizeze pentru o cauză.

De profundis (lat. „Din adîncuri”) – primele cuvinte din psalmul 130 al pocăinței. Versetul întreg, în traducere latină, e o invocație penitentă: de profundis clamavi a te, Domine (Din adîncimile abisului strigat-am către tine, Doamne) și se cîntă la înmormintări catolice. Cuvintele s-au transformat într-o expresie laică, avînd înțelesul: din adîncul sufletului. Un cunoscut sonet al lui Baudelaire poartă titlul: De profundis clamavi. Scriitorul englez Oscar Wilde și-a intitulat o culegere de reflecții De profundis. Același titlu poartă trei poeme de Octavian Goga din volumul „Cîntece fără țară”. Una dintre strofe e lămuritoare pentru sensul modern al expresiei: „Din sufletul meu, peșteră uitată, Cu scorburi multe, văduve de soare, Tăcerile mai strigă cîteodată, Ca niște robi rebeli în închisoare”. De profundis, 1929

Vox clamantis în deserto (lat. „Vocea celui care strigă în deșert”) – Evanghelia lui Matei (cap. III; v. 3), unde se pomenește de predicile lui loan Botezătorul în pustiul Iudeei. Întrebat de evrei cine este, el răspunse: „Sînt glasul celui care strigă în pustiu”. Cu timpul expresia și-a lepădat atît straiul religios, cît și sensul propriu al cuvîntului „pustiu”, adoptînd pe cel figurat și laic, care înseamnă: a vorbi în deșert, adică zadarnic; un glas ce nu-i ascultat. BIB.

a striga Iorgu expr. (adol.) a vomita.

a-l striga pe Bebe / pe Iorgu expr. (adol.) a vomita.