JURAT¹, jurati, s. m. (în unele state și în România în trecut) Cetățean ales să ia parte la judecarea unor procese penale și uneori a unor procese civile; jur¹. ◊ Curte cu jurați = Curte cu juri. – Din fr. juré, lat. juratus.

jurat² sn [At: PSALT. SCH. 218/11 / V: giu~ / Pl: (rar) ~uri / E: jura] (Înv) 1 Jurare (1). 2 (Ccr) Jurământ. 3-9 Jurare (3-9). 10 Implorare. 11 (Nob) Înjurare.

jurat³, ~ă a [At: DOSOFTEI, V. S. 29/2 / Pl: ~ați, ~e / E: jura] 1 Care a fost afirmat sau declarat prin jurământ (1). 2 Care a fost confirmat la judecată. 3 Care a fost promis prin jurământ (4). 4 Care a fost promis în mod solemn. 5 (D. oameni) Care a făcut un jurământ (1). 6 Legat prin jurământ (5). 7 Blestemat. 8 (Îsp) Ticălos.

jurat¹ sm [At: (a. 1690) IORGA, S. D. XII, 233/11 / Pl: ~ați / E: fr juré, lat juratus] 1 (Trs; înv) Consilier comunal. 2 (Iuz) Judecător sătesc care împreună cu primarul alcătuiau judecătoria comunală, care judeca neînțelegerile dintre săteni. 3 Membru al comitetului bisericesc Cf efor, epitrop. 4 (Iuz) Primar. 5 (Mar; înv) Subprefect. 6 (Buc; înv) Plăieș. 7 (Buc; înv) Străjer. 8 (În unele state) Cetățean ales să ia parte la judecarea unor procese penale și uneori a unor procese civile. 9 (Îs) Curte cu ~ați Curte cu juri² (2).

JURAT¹, jurați, s. m. (În unele state) Cetățean ales să ia parte la judecarea unor procese penale și uneori a unor procese civile; jur¹. ◊ Curte cu jurați = curte cu juri. – Din fr. juré, lat. juratus.

JURAT², -Ă, jurați, -te, adj. 1. (Rar) Care s-a legat prin jurămînt. Toți credincioși și jurați să fie ai lui. DELAVRANCEA, O. II 248. 2. Blestemat, afurisit; rău, hain; neîmpăcat. (Cu pronunțare regională) Pe prag se arăta cel cumnat giurat, hain. ALECSANDRI, P. P. 131. ◊ (Substantivat) În fîntînă nu intra C-ăl jurat cu chip drăguț... Nu e om, nu e băiat, ci e șarpe-nveninat. TEODORESCU, P. P. 442.

JURAT¹, jurați, s. m. 1. (În vechea organizare judecătorească) Persoană făcînd parte dintre cetățenii desemnați să judece cauzele criminale. Dacă eram jurat, eu îl achitam. CAMIL PETRESCU, U. N. 9. Ia spune, Dragomire, ce fel de om era... Eu n-am văzut de cînd sînt o judecată la jurați. CARAGIALE, O. I 243. ◊ Curte cu jurați = instanță de judecată pentru procese criminale, delicte politice sau de presă etc. compusă din magistrați și din cetățeni aleși după anumite criterii. 2. (Învechit, Transilv.) Membru al unui consiliu cu atribuții administrative (comunale, bisericești etc.). Tot umblînd să fiu jurat, Ce-am avut tot am mîncat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462.

JURAT s.m. Fiecare dintre cetățenii care fac parte dintr-o curte cu juri. [Cf. lat. iuratus, fr. juré].

JURAT s. m. cetățean ales pentru a participa la judecarea unor procese penale; jur. (< fr. juré, lat. iuratus)

JURAT ~ți m. (în vechea organizare judecătorească) Cetățean ales să participe la soluționarea unor procese în instanța judecătorească. /v. a jura

jurat a. 1. promis cu jurământ: credință jurată, amici jurați pe moarte AL.; 2. neîmpăcat: dușman jurat; 3. pop. afurisit: o jurată de nevastă. ║ m. membrul unui juriu.

jurát, -ă adj. Promis pin jurămînt: credință jurată, amicĭ jurațĭ pe moarte. Neîmpăcat, implacabil: dușman jurat. Afurisit, al draculuĭ (Fam.): o jurată de vecină. Care a depus jurămîntul la tribunal: traducător, interpret jurat. S.m. Membru din juriu de 12 cetățenĭ ĭeșițĭ la sorțĭ pentru a judeca crimele și delictele de presă: curtea de jurațĭ saŭ a juraților (greșit curtea cu jurațĭ, cum se zice obișnuit, după cum ar fi greșit e o mulțime cu oamenĭ îld. de oamenĭ. Tot greșit e și curtea cu jurĭ, un pl. d. fr. juré, jurat. Francejiĭ numesc cour d’assises, curtea juraților). Vechĭ. Azĭ. Trans. Consilier comunal (Odinioară consilieriĭ comunalĭ eraŭ prezidațĭ de un logofăt). S.n. Vechĭ. Jurămînt.

giurat sn vz jurat²

jura [At: CORESI, EV. 60/22 / Pzi: jur / E: ml juro, -are] 1 vtr A afirma ceva sub jurământ. 2 vtr A declara ceva prin jurământ. 3 vtr A confirma ceva la judecată prin jurământ. 4 vt A depune o mărturie despre cineva. 5 vt A promite sub jurământ. 6 vr (Pop) A se blestema (pentru a întări cele afirmate). 7 vr A crede cu tărie un anumit lucru. 8 vr A avea încredere oarbă în cineva. 9 vt A făgădui ceva în mod solemn. 10-11 vtr A (se) lega prin jurământ (5). 12 vt (Pop) A ruga pe cineva stăruitor Si: a conjura, a implora. 13 vt (Nob) A înjura.

JURA, jur, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu o completivă directă sau cu un complement care indică un sentiment) A face un jurămînt, a se lega prin jurămînt; a întări, a confirma la judecată, prin jurămînt, o depoziție, o mărturie. Au doar nu mi-ați jurat și mie credință? NEGRUZZI, S. I 140. Știi, bădiță, cum jurai Seara, cînd la noi veneai Că pe alta n-o s-o iai? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. (Fig.) A noastre inimi își jurau Credință pe toți vecii, Cînd pe cărări se scuturau De floare liliecii. EMINESCU, O. I 186. ◊ (Cu complement intern) Hai să jurăm Jurămîntul mare. TEODORESCU, P. P. 463. ◊ (La optativ sau în legătură cu verbul «a putea», arată convingerea fermă a cuiva în legătură cu un anumit lucru) Dumnezeu să-l ierte că Ștefăniță î-i ticluise o carte către Petru-vodă... să fi jurat că e de el. DELAVRANCEA, O. II 184. Puteai să juri că n-are mai mult de treizeci de ani. VLAHUȚĂ, O. A. 111. ◊ Absol. Îl cunosc. Dar nu știu de unde... Credeți-mă, uite... jur. SAHIA, N. 75. ◊ Refl. Să mă mai jur eu?... Nu m-am jurat? n-am plîns? Cu ce m-am ales? CARAGIALE, O. I 63. Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere. CREANGĂ, P. 206. Foaie verde lemn uscat, Tare, mîndră, te-ai jurat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. Vin’, mîndră, să ne jurăm Și să nu ne mai lăsăm. id. ib. 256. 2. Refl. A consimți prin jurămînt să se întîmple un lucru rău în cazul cînd nu îndeplinești o anumită condiție; a se afurisi. Mă jur să n-am parte de mătușica, dacă nu dau păretele jos. ALECSANDRI, T. I 39. Ea o prins a se jura: De-oi fi dat gura cuiva, Uște-mi-se cununa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. 3. Tranz. fact. A obliga, a pune pe cineva să jure. Mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei. ISPIRESCU, L. 301. A jurat-o pe nevastă-sa ca nu cumva să spuie cuiva. ȘEZ. II 212. (Cu pronunțare regională) Te giur cu pistolu-n pept Spune mie tot cu drept De ai bani mai multicei. ALECSANDRI, P. P. 162.- Prez. ind. și: (regional) jor (COȘBUC, P. I 183).

A JURA jur 1 tranz. 1) A promite prin jurământ. ~ fidelitate. 2) (probitatea unor depoziții, mărturii) A confirma la judecată prin jurământ. 3) pop. (persoane) A ruga cu multă stăruință; a implora; a conjura. 2. intranz. A presta un jurământ. /<lat. jurare

A SE JURA mă jur intranz. 1) A se angaja prin jurământ; a jurui. 2) A se lega prin jurământ pentru a confirma unele afirmații; a se afurisi. /<lat. jurare

jurà v. 1. a afirma cu jurământ, luând de martur pe D-zeu: a jurat strâmb; 2. a asigura, a încredința despre ceva: ți’o jur; 3. a se îndatora cu jurământ, a promite serios: a jura supunere. [Lat. JURARE].

2) jur, a -á v. intr. (lat. jurare, a jura, d. jus, juris, drept, dreptate; it. giurare, pv. cat. sp. pg. jurar, fr. jurer. Rudă cu just). Iaŭ martur pe Dumnezeŭ saŭ altă autoritate pe care o cred sacră: jur pe cruce, pe onoare că spun adevărat. Mă oblig pin jurămînt, promit serios: jur supunere cuiva. V. tr. Blestem pe cineva dacă nu va face ceva: te jur să facĭ așa cum țĭ-am spus. V. refl. Jur, afirm bazat pe religiune saŭ pe altă credință: mă jur pe cruce, pe onoare că spun adevărat, mă jur să fac (saŭ: că voĭ face) un spital. V. zăŭ.

jurat s. m., pl. jurați

jurat s. m., pl. jurați

jurat s. m., pl. jurați

jurat adj. m., pl. jurați; f. sg. jurată, pl. jurate

jura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. jur, 3 jură; conj. prez. 1 sg. să jur, 3 să jure

jura (a ~) vb., ind. prez. 3 jură

jura vb., ind. prez. 1 sg. jur, 3 sg. și pl. jură

jur, jură 3.

JURAT s. v. pretor, primar.

JURAT adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.

JURAT s, (JUR.) jur. (Curtea cu ~ți.)

jurat s. v. PRETOR. PRIMAR.

jurat adj., s. v. AFURISIT. BLESTEMAT. CÎINOS. HAIN. ÎNDRĂCIT. RĂU. TICĂLOS.

JURA vb. v. afurisi, blestema, conjura, implora.

JURA vb. (înv.) a se făgădui, a se jurui, a sufleți. (Se ~ că e cum spune.)

jura vb. v. AFURISI. BLESTEMA. CONJURA. IMPLORA.

JURA vb. (înv.) a se făgădui, a se jurui, a sufleți. (Se ~ că e cum spune.)

jura (jur, -at), vb. – 1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-și lua asupră. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Pușcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Pușcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Pușcariu, Dacor., VIII, 109 și DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurier › rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Pușcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s. m. (cetățean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s. m. (martor; funcționar care a depus jurămîntul); jurămînt, s. n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Pușcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. și Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 și DAR îl derivă din mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, și care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită, s. f. (promisiune, obligație); juruință, s. f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál „a blestema” și rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408).

jurat, jurați, s.m. – 1. Pretor (Bud, 1908). 2. Solgăbirău (Bârlea, 1924). 3. Avocat, judecător (Memoria 2001): „Cartea mi-o scrie juratu” (Bârlea, 1924, I: 202). 4. Ales local, consilier comunal: „Primarul o strâns îndată consiliul comunal, toți cei 12 jurați, că împreună cu el să margă și să vadă ce-i de făcut să aibă vitele la vară destulă apă” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 285). – Lat. juratus „jurământ”, fr. juré (DEX, MDA).

jurat, jurați, s.m. – Pretor (Bud 1908); solgăbirău (Bârlea 1924); avocat, judecător (Memoria 2001): „Cartea mi-o scrie juratu” (Bârlea 1924: I. 202). – Lat. juratus.

JURAT subst. 1. – b., 1747 (Paș). 2. Giuratul, Ona, 1469 (Glos). 3. Joratu, Drag. (Ștef).

JURA [ʒürá] 1. Lanț muntos, de înălțime mijlocie, în Europa de V, extins pe direcția SV-NE, pe o lungime de peste 600 km și c. 80 km lățime, pe teritoriile Franței, Elveției și Germaniei și cuprinde: J. propriu-zisă (Franța, și Elveția), situată între văile Isère și Aare, constituită din calcare jurasice. Lungime: c. 230 km. Culmi paralele cu direcția SV-NE, cu alt. mai mari spre SE. Alt. max.: 1,718 m (Crêt de la Neige). Carst dezvoltat. De aici izv. râurile Ain și Doubs. Rezervații; J. Suabă (Schwäbische Alb), situată între cursul superior al Dunării (la SSE) și cel al Neckarului (la NNV). Alt. max.: 1.015 m (vf. Lemberg). Lungime: c. 200 km. Relief de podișuri calcaroase și dolomitice, mai înalte spre valea Neckarului; J. Franconiană (Fränkische Alb), situată între văile Dunării (la S) și Mainului (la N), ca o continuare spre NE și N a M-ților Jura Suabă, de care este despărțită prin valea râului Wörnitz. Alt. max.: 652 m (vf. Poppberg). Lungime: c. 200 km. 2. Canton în NV Elveției, drenat de cursul superior al Rinului, la poalele masivului muntos omonim; 836,5 mii km²; 69,2 mii loc. (1996). Centrul ad-tiv: Delémont. Expl. lemnului. Creșterea bovinelor.

Adhuc sub iudice lis est (lat. „Procesul este încă la jurați” – adică: nu s-a clarificat) – E un emistih al lui Horațiu, din Ars poetica (versul 78). Poetul, cercetînd obîrșia elegiei, consideră că problema nu e încă lămurită, continuînd să mai existe controverse privind originea acestui gen de versuri. Expresia s-a extins și a ajuns să indice orice problemă care n-a fost definitiv soluționată; un acord care nu s-a încheiat, sau un proces care se judecă în continuare. „Familia Listomère, cu toate că nu capitula, răminea cel puțin neutră și recunoștea tacit puterea ocultă a congregației. Procesul însă rămînea pe de-a întregul sub iudice” (Balzac, Vicarul din Tours, Espla 1956, vol.II, pag. 213). Limba germană și-a construit o expresie proprie: Darüber sind die Gelehrten noch nicht einig (În această privință învățații nu s-au înțeles încă). LIT.

Iurare in verba magistri (lat. „A jura pe vorbele magistrului”) – Cu aceste cuvinte ironizează Horațiu într-o epistolă a sa (I, 1, 14) pe acei discipoli care socot părerile, teoriile, filozofia dascălului lor drept literă de evanghelie și îi invocă autoritatea ca și cum ar jura pe tablele legii. Formula modernă ar fi His master’s voice (Vocea stăpînului), aplicată în derîdere celor care, ca o placă, se fac ecoul maestrului, șefului lor. Dar înainte de a se găsi această etichetă nouă și caustică, se folosea versiunea latină, care mai are și forma: In verba magistri iurare. LIT.

a (se) jura strâmb expr. a comite sperjur, a depune mărturie mincinoasă.