fetele sm vz fătălău

FATA MORGANA loc. s. f. Fenomen optic frecvent în regiunile calde, datorită căruia imaginile obiectelor aflate la (sau dincolo de) orizont apar ca și cum s-ar reflecta într-o apă. ♦ Fig. Apariție înșelătoare, iluzie trecătoare. – Cuv. it.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale, formată din oasele faciale, maxilarul superior și inferior, acoperite de mușchii faciali; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea, a zări) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-l prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a Pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

RUȘINE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală.^[1] ◊ Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊ Expr. A muri de rușine sau a-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat. N-ai (sau n-are) rușine sau nu-ți (sau nu-i, nu le etc.) e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat. 2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune. 3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊ Expr. A fi (sau a rămâne, a se da, a se face sau a da pe cineva) de rușine sau a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă. 4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊ Expr. A păți (o sau vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor. (E) rușine sau (e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos. A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuiva. 5. (Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ Compus: rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (Daucus carota și silvestris). – Cf. lat. roseus. corectat(ă)

fata sf [At: COMAN, GL. / Pl: ~ale / E: nct] (Reg) 1 Beteală (2). 2 Vălul miresei.

fata morgana sfi [At: DEX / E: it fata morgana] 1 Fenomen optic frecvent în regiunile calde, datorită căruia imaginile obiectelor aflate la orizont apar ca și cum s-ar reflecta într-o apă. 2 (Fig) Iluzie. 3 (Fig) Apariție înșelătoare.

fată sf [At: COD. VOR. 26/13 / S și: (înv) feată / Pl: fete / E: ml feta] 1 Persoană de sex feminin, nemăritată. 2 Copil de sex feminin. 3 (Îs) ~ mare (sau ~ de măritat, pop ~ n floare, reg ~ în păr) Fată (1) la vârsta căsătoriei. 4 (Îs) ~ bătrână (sau ~ stătută, reg ~ în păr) Fată trecută de vârsta măritișului și rămasă necăsătorită. 5 (Reg; îs) Fete (de) nune Fete (1) care merg cu mirele după mireasă. 6 (Reg; îs) Fete după masă Fete (1) pe care le cheamă mireasa. 7 (Pop; îs) ~ mare (sau curată, fecioară, înv vărgură) Fecioară (1). 8 (Îrg; îe) A fi ~ Ia cap A-și fi pierdut fecioria. 9 (Îrg; îae) A umbla cu capul descoperit, ca fetele. 10 (Pop; îs) Fetele câmpului (sau codrului, pădurii) Zâne răuvoitoare Cf iele. 11 (Înv; nob; îs) Fete de mare Sirene. 12 (În raport cu părinții) Fiică. 13 (Îe) A-și da ~ta din casă A-și mărita fiica. 14 (Înv; pex) Servitoare. 15 (Îs) ~ în casă Menajeră. 16 (Ast; pop; îs) -ta mare (sau, reg cu cobiliță, mare cu cobiliță cu apă, mare cu cobiliță în spinare, cu donițele) Constelația Orion. 17 (Ent; Buc) Furnică fără aripi. 18 (Pop; la jocul de cărți) Damă. 19 (Înv; îs; mpl) ~ galantă Prostituată. 20 (D. băieți; îe) A merge (sau a se duce) Ia fete A avea prima relație sexuală. 21 (Îae) A merge la bordel.

față sf [At: COD. VOR. 154/6 / Pl: fețe, (înv) feațe, (înv) feți / E: ml facia (< facies)] 1 Partea anterioară a capului Si: chip (30), figură (18). 2 (Îla) De ~ Care este prezent. 3 (Îal) Care aparține prezentului. 4-5 (Înv; îljv) De ~ (Care este făcut) în prezența tuturor. 6-7 (Înv; îal) (În mod) evident. 8 (Înv; în legătură cu verbe care exprimă o confruntare; îlav) De ~ Unul în prezența celuilalt. 9 (Îal) Piept la piept. 10 (Înv; îlpp) De ~ța Dinaintea. 11-12 (Îljv) Din ~ (De) dinainte. 13 (Îlav) În ~ (Drept) înainte. 14 (Îal) Direct. 15 (Îal) Fără menajamente. 16 (Îlav) ~ în (rar la, înv către) ~ Unul înaintea celuilalt. 17 (Îal) Unul împotriva celuilalt. 18 (Îlpp) În ~ța (cuiva sau a ceva) Înaintea (cuiva sau a ceva). 19 (Îal) Luând în considerare... 20 (Îlav) Pe ~ Direct. 21 (Îal) Sincer. 22 (Îal) Fără teamă. 23 (îlpp) ~ cu... (sau de...) În raport cu... 24 (Îal) În ceea ce privește... 25 (Îal) Pentru. 26 (Îal) Având în vedere. 27 (Îlpp) De ~ cu... În prezența... 28 (Îe) A pune (de) ~ (sau ~în ~) A confrunta. 29 (Îae) A compara. 30 (Îe) A fi (sau a se întâmpla) (de) ~ A fi prezent (sau martor din întâmplare) la ceva. 31 (Jur; înv; îe) A se găsi vina ~ A se constata evidența unui delict. 32 (Înv; îe) A bate războiul ~ A duce o luptă deschisă. 33 (Îe) A (se) da (ceva) pe ~ A (se) dezvălui. 34 A (se) demasca. 35 (Îe) A juca (cu) cărțile) pe ~ A-și arăta deschis gândurile și intențiile. 36 (Pop; în superstiții; îe) A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din) ~ A-i merge (cuiva) bine. 37 (Îe) A face ~ (cuiva sau la ceva) A rezista. 38 (Îae) A corespunde cerințelor unei sarcini, ale unei probe. 39 (Îe) A privi (sau a vedea, a zări) pe cineva din ~ A privi (sau a vedea etc.) În întregime figura cuiva. 40 (D. haine, culori; îe) A-l prinde (pe cineva) la ~ A i se potrivi. 41 (Îe) A(-i) lua (cuiva) ~ța A apărea brusc înaintea cuiva. 42 (Fam; îe) A(-i) da (sau a trage) la ~ A lovi peste figură. 43 (Fam; îe) A(-și) sparge ~ța A (se) lovi (grav) la față (1). 44 (Înv; îe) A pieri (sau a scădea, a trece, a se ofili) la ~ A îmbătrâni. 45 (Îe) A-și întoarce ~ța (de la cineva) A nu mai vrea să știe de cineva. 46 (Înv; îla) Cu ~ curată Integru. 47 (Îe) A scăpa cu ~ (sau ~ța) curată A scăpa fără neplăceri dintr-o situație dificilă. 48 (Îe) A da ~ (cu cineva) A se întâlni (cu cineva). 49 (Rar; îae) A înfrunta (pe cineva). 50 (Îvp; îe) A avea (sau a-și face) ~ la cineva A merita recunoștința cuiva. 51 (Îae) A căuta favoarea cuiva 52 (Pop; rar; îe) A scoate în ~ A face cunoscut. 53 Obraz. 54 Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. 55 (Îlav) Cu ~ța în sus Pe spate. 56 (În imprecații; îal) Mort. 57 (Pop; îe) Nici în dos, nici în ~ În nici un fel. 58 (Pop; îe) A da dos la ~ A fugi. 59 (Adesea complinit prin „de om”, „pământeană” sau „muritoare”) Om. 60 (Îvp) Persoană. 61 (Înv; îlav) Pre (pe) ~ De persoană. 62 (Adesea complinit de „cinstită”, înv „crăiască” sau, irn, „simandicoasă”) Persoană cu rang înalt. 63 (Îs) ~ bisericească Cleric (1). 64 (Tlg; înv) Ipostază. 65 (Grm; înv) Persoană. 66 Fizionomie (1). 67 (Trs; îe) A face fețe A se strâmba. 68 (Îe) A schimba (sau a face) fețe(-fețe) A-și schimba fizionomia sau culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.). 69 (Îae) A se tulbura. 70 (Îs) Om (sau taler) cu două fețe Ipocrit. 71 (Înv) Formă (1). 72 (Înv) Aparență (1). 73 (Înv; îe) A nu cunoaște ~ța A nu fi părtinitor. 74 Culoare (1). 75 (Nob; îs) Fețe sperioase Culori vii. 76 (Înv; îs) Hârtie fețe Hârtie colorată. 77 (Înv; d. obiecte, mai ales mătăsuri; îe) A juca (în) fețe (sau a schimba ori a face fețe) A-și schimba reflexele, culorile. 78 (D. obiecte; îe) A da ~ A colora. 79 (D. obiecte; îe) A da (sau a scoate) ~ A face în așa fel încât să arate bine. 80 (D. o țesătură) A-i ieși ~ (la soare, la spălat etc.) A se decolora. 81 (Îvp; îe) A-i veni (iarăși) ~ța (sau a prinde ~) A se însănătoși. 82 (Îvp; îcs) De-a fețele Joc de copii, în care doi dintre participanți, „dracul” și „îngerul”, trebuie să ghicească „fețele” (nume de flori) pe care și le-au dat ceilalți. 83 (Bot; îc) ~ța-mâței Tapoșnic (Galeopsis ladanum). 84 (Bot; reg; îae) Cânepiță (Galeopsis speciosa). 85 (Bot; reg; îae) Lungurică (Galeopsis tetrahit). 86 (Bot; reg; îae) Urzică-moartă (Lamium album). 87 (Bot; reg; îc) ~n~ Clocoței (Clematis integrifolia). 88 (Bot; reg; îae) Pufuliță (Epilobium hirsutum). 89 Partea de dinainte a unui obiect. 90 Partea de deasupra a unui obiect. 91 (Mat) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru. 92 (Mat) Fiecare dintre planele care formează un diedru. 93 Suprafață (a apei, a pământului etc.). 94-95 (Îlav; îls) (Pe) ~ța pământului (În) lume. 96 (Rar; îlav) Din ~ța pământului La nivelul solului. 97 (Îe) A pieri (sau a se prăpădi, a se stinge, a se șterge, a se duce) de pe ~ța pământului A muri. 98 (Îae) A dispărea (fară urmă). 99 (Pop; îs) ~ de arie Suprafața netedă a ariei¹ (1) Cf fățare (1). 100 (Trs; îs) ~ța casei Podea (din lut) la casele țărănești. 101 (Îlav) La ~ța locului Acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 102 (Pop) Scândură lată și groasă a calului dulgheresc. 103 Aspect (1). 104 Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 105 Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. 106 (Îoc „dos”) Partea finită, expusă vederii, a unei țesături. 107 Obiect care se pune peste alt obiect, spre a-l acoperi. 108 (Îs) ~ de masă Bucată de material textil, plastic etc. cu care se acoperă o masă (când se mănâncă sau ca ornament) Si: (reg) măsărița, (reg) măsai, (îrg) pănzătură, (înv) pomeselnic. 109 (Îs) ~ de pat Cuvertură. 110 (Îs) ~ de pernă Învelitoare de pânză în care se îmbracă perna. 111 (Îs) ~ de plapumă Învelitoare de pânză în care se îmbracă plapuma. 112 (Îae) Partea ornamentată, de deasupra, a plapumei. 113 (Îs) ~ța unei monede Avers. 114 Prima pagină a fiecărei file. 115 (Îvp) Pagină. 116 Fațadă (2). 117 (Îs) ~ța dealului (sau a muntelui etc.) Parte a dealului (a muntelui etc.) orientată spre Soare sau spre sud. 118-119 (Înv; îs) ~ța Soarelui (sau a lunii) Razele Soarelui (sau ale lunii). 120 (Înv; îs) ~ța vântului Suflul vântului.

fătălău sm [At: DDRF / V: (reg) ~ărău / Pl: ~ăi / E: fată + -ălăiu] 1 (Pop) Hermafrodit. 2 (Prt; gmț) Persoană de sex masculin cu caracteristici fizice și de comportament de tip feminin și care preferă compania femeilor. 3 Fătană.

fătărău sm vz fătălău

feteleu sm vz fătălău

feteteu sm vz fătălău

fitileu sm vz feteleu

morgana afs [At: DEX / E: it (fata) morgana] (Îs) Fata ~ Fenomen optic din regiunile tropicale, care face ca obiectele aflate la orizont sau dincolo de el să apară multiplicate sau răsturnate, ca într-o apă.

vață sf vz față

fáta morgána s.f. 1 Fenomen optic, frecvent în țările calde, care face ca obiectele aflate la orizont (sau dincolo de el) să apară ca reflectate în apă, cu imaginea răsturnată (simplă sau multiplicată) și care se datorează mișcării sau creșterii rapide a densității aerului în raport cu înălțimea. 2 Fig. Apariție înșelătoare; iluzie trecătoare. / • <it. fata morgana; cf. nm. pr. Morgana, sora regelui Arthur, elevă a vrăjitorului Merlin, personaj în romanele cavalerești din Evul Mediu.

fată s.f. 1 Persoană tînără de sex feminin, necăsătorită. ◊ Fată în casă = fată tînără, angajată ca femeie de serviciu într-o gospodărie. Fată bătrînă (sau stătută) = fată trecută de vîrsta măritișului și rămasă necăsătorită. (reg.) Fete (de) nune = fete care merg cu mirele după mireasă. Fete după masă = fete pe care le cheamă mireasa. Fată arăcită v. arăcit. Fată nemăritată v. nemăritată. Fată în păr v. păr. Tîrgul de fete v. tîrg. ◊ Compus: fată-mamă = tînără necăsătorită, cu un copil pe care îl crește singură. 2 (și fată mare sau, pop., curată, înv., vărgură) Fecioară (1), virgină. ◊ Fată fecioară v. fecioară. Muiere fată v. muiere. ◊ expr. (înv., reg.) A fi fată la cap = a) (despre tinere) a-și fi pierdut fecioria; b) (despre femei) a umbla cu capul descoperit ca fetele. (Pe) cînd era bunica fată (mare) v. bunică. De (sau pe) cînd era mama fată (mare) v. mamă. A ședea ca o fată mare v. ședea. 3 (în raport cu părinții) Fiică. ◊ Nume de fată v. nume. Fată vitregă v. vitreg. ◊ expr. A-și da fata din casă = a-și căsători fiica. A da o fată după cineva (ori cuiva) v. da. 4 Compus: (astron.; pop.; art.) Fata-Mare (sau reg., -cu-Cobilița) = constelația Orion. 5 (pop.; la pl.) Fetele cîmpului (sau codrului, pădurii) = zîne răuvoitoare. Fata pădurii v. pădure. 6 (pop.; la jocul de cărți) Damă. 7 (arg.; mai ales la pl.) Prostituată. ◊ expr. A merge la fete = a) (despre băieți) a avea prima relație sexuală; b) (despre bărbați) a merge la bordel. • pl. fete. /lat. fēta.

FATA MORGANA s. f. Fenomen optic frecvent în regiunile calde, datorită căruia imaginile obiectelor aflate la (sau dincolo de) orizont apar ca și cum s-ar reflecta într-o apă. ♦ Apariție înșelătoare, iluzie trecătoare. – Cuv. it.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-i prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

RUȘINE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală. ◊ Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊ Expr. A muri de rușine sau a-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat. N-ai (sau n-are) rușine sau nu-ți (sau nu-i, nu le etc.) e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat. 2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune. 3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊ Expr. A fi (sau a rămâne, a se da, a se face sau a da pe cineva) de rușine sau a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă. 4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊ Expr. A păți (o sau vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor. (E) rușine sau (e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos. A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuiva. 5. (Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ Compus: rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (Daucus carota și silvestris). – Cf. lat. roseus.

FATA s. f. (Numai în expr.) Fata morgana = fenomen optic frecvent în regiunile calde, formă de miraj, în care imaginile obiectelor aflate la orizont apar răsturnate, ca și cum s-ar reflecta într-o apă; apa morților, v. apă. Ca în fața beduinului călător prin pustiul de nisip, începe să mi se ridice la depărtată zare fata morgana. CARAGIALE, O. II 98.

FATĂ, fete, s. f. 1. (În opoziție cu fecior, băiat) Persoană tînără de sex feminin, nemăritată. Florica era fată îndrăzneață, pe cît era și de frumoasă. BUJOR, S. 27. Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fată în casă = fată tînără angajată pentru dereticatul camerelor și alte treburi casnice, în afară de cele ale bucătăriei. Jupîneasa Lina de la curte o spus prin sat că tată-tău s-ar fi lăudat că o să te bage și pe tine fătă-n casă la boieriu ceala. BUJOR, S. 63. ◊ (În opoziție cu nevastă și femeie) Frunză verde, foaie lată, Pîn-eram la maica fată, Ori lucram, ori nu lucram, Tot draga maichii eram. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă. id. ib. 394. ◊ Fată mare = fecioară; fată la vîrsta măritișului. N-am putea duce l-alde biata Bălașa ceva curmeie de viță... zicea mama Arghirița către fata mare ce învîrtea mămăliga între genunchi. DELAVRANCEA, S. 183. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I 63. Fată bătrînă v. bătrîn. ◊ Expr. (Pe) cînd era bunica fată (mare) v. bunică. ◊ Compus: (Astron.) fata-cu-cobilița v. cobiliță. 2. (În raport cu părinții) Fiică. Ileana, fata lui Dumitru Ciulici, se culcase la ușa Nadinei, în odăița dintre dormitor și sufragerie. REBREANU, R. II 113. Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i, Și-avea o fată, – fata lui – Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Să te găsesc sănătos! – Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. ISPIRESCU, L. 16. Împăratul-Verde... sare de bucurie că i-a venit nepotul și pe dată îl face cunoscut curții și fetelor sale. CREANGĂ, P. 208. Șede baba supărată Cu fata nemăritată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Fata mamei = nume dat fetelor alintate. Pentru că era «fata mamei», se alinta cum s-alintă cioara-n laț. CREANGĂ, P. 283.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. Fața îi era deschisă, ochii mari, limpezi; fruntea largă îi era plină de zbîrcituri, pînă către creștetul gol al capului. CAMILAR, TEM. 15. Parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum. CREANGĂ, P. 163. Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. EMINESCU, O. I 88. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Loc. adv. În față = (uneori în opoziție cu în spate, în urmă, în dreapta, în stînga etc.) înainte. În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare... se înturnă spre norod, în față, în dreapta și în stînga. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Căruța era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă în fața unui tainic și drăgălaș portret. ALECSANDRI, P. A. 111. (Învechit) În față cu = de cealaltă parte (a unei despărțituri, a unui hotar, a unui obstacol etc.). Haidar-Pașa este numele unui cîmp lat și frumos ce se găsește în Asia... în față cu Stambulul. ALECSANDRI, P. P. 109. ◊ Din față = a) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A(-i) cînta (cuiva) cucul din față = a se lăsa cîștigat de mijloace necinstite; (în superstiții) a-i merge bine. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din față... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150; b) (loc. adj.; uneori în opoziție cu din dos) de dinainte. Privirea lui căzu din întîmplare asupra ferestrei din față. NEGRUZZI, la TDRG. ◊ Loc. prep. Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). Vartolomeu Diaconu înțelese din surîsul trist și absent că omul din fața lui este, din cine știe ce tăinuite pricini, un nefericit. C. PETRESCU, A. 283. ◊ De față = a) (loc. adv.; învechit) fără înconjur, sincer, fățiș. Mihai-vodă... le răspunse îndată de față «că el nu va lăsa Ardealul». BĂLCESCU, O. II 275; b) (loc. adv.; învechit) în prezența cuiva. Toată dorința me este... să mă întorc în Moldova și să-ți pot zice de față că sînt al d-tale pre plecat și supus fiu. KOGĂLNICEANU, s 76; c) (loc. adv.; învechit; în legătură cu verbe ca «a se lupta», «a se bate», «a se lovi») în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de față. ISPIRESCU, M. V. 50. Buzeștii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieșiră întru întîmpinare și se loviră de față. BĂLCESCU, O. II 49; d) (loc. adj.; cu sens temporal, în opoziție cu trecut sau viitor) prezent, actual. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. Această ochire [asupra istoriei] ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare. BĂLCESCU, O. II 11. (Expr.) A fi de față = a fi prezent, a asista. M-am rugat de vecinul meu, ăsta, care e de față. ISPIRESCU, L. 180. (Eliptic) Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față... li s-au făcut milă. CREANGĂ, P. 208. ◊ Loc. prep. De față cu (cineva) = în prezența (cuiva). Poți să-mi vorbești de față cu prietenul meu. Față cu (sau față de) (cineva sau ceva) = a) în raport cu... în ceea ce privește... În toată purtarea ei față cu Radu punea un fel de căldură. VLAHUȚĂ, N. 15. State mai bătrîne și puternice nu-și stăpînesc expresia unei fățișe invidii față cu succesele noastre. CARAGIALE, N. F. 78. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263; b) pentru. Dragoste față de patrie; c) avînd în vedere. Față de concluziile trase, nu mai am nimic de adăugat. ◊ Expr. Față-n față = unul către altul, unul înaintea altuia (în imediata apropiere). Se așezară față-n față la masă; între ei, lampa scotea un fir de fum negru. CAMILAR, TEM. 10. Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. Eu departe, el departe, Un deal mare ne desparte; Și nici apa nu mă lasă Să fiu cu el față-n față! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. A scăpa cu fața curată = a scăpa fără rușine, fără a o păți, dintr-o situație anevoioasă. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. ISPIRESCU, L. 16. A da față (cu cineva) v. d a. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista, a ține piept. Dar nu știi cît ne costă seratele lor? Cu ce să mai fac față acestor risipe! DELAVRANCEA, S. 111. A pune (oameni sau lucruri) (de) față (sau față-n față) = a pune în prezență, a așeza alături pentru a stabili o comparație sau a trage o concluzie; a confrunta. A fost pus față cu pîrîtul. ▭ Punînd față în față nevinovăția copiilor și soarta lor tragică, autorii și regizorul au făcut din această tristă și dezolantă seară de Crăciun... un adevărat simbol al vieții... oamenilor simpli. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 4/2. Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu... De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer? – Ca să mă pui de față?... N-am poftă. CARAGIALE, O. II 127. A fi (sau a se întîmpla) față (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. Față la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreți. ISPIRESCU, L. 388. Ce viclenie! Să mă uite pentru că nu mai sînt față! NEGRUZZI, S. I 66. A spune (cuiva) în față = a spune cuiva în mod direct, deschis, lucruri neplăcute. I-am spus în față tot ce gîndesc despre el. A spune pe față = a spune sincer, fără înconjur. Spune-mi lucrurile pe față. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. A lucra pe față = a lucra fără ascunzișuri, deschis, cinstit. [Mihai] umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. ISPIRESCU, M. V. 56. A-și întoarce fața (de la cineva sau de către cineva) = a abandona (pe cineva), a nu mai vrea să știi de cineva. Nu vor să-și mai cunoască frații, își întoarce fața de cătră ei. SADOVEANU, E. 107. A privi (pe cineva) în față = a privi drept în ochi, deschis. Fără să-l privească în față, scoase cămașa împăturită a dosarului din buzunar. C. PETRESCU, A. 357. A privi (sau a vedea, a zări etc. pe cineva) din față = a privi, a vedea etc. în întregime figura cuiva. A-l prinde la față = a-i sta bine (cuiva) o haină, o rochie etc. ♦ Expresie a figurii; mină, fizionomie. V. mutră. Față acră. Față înviorată. ▭ Cosciugul era purtat de juni nobili și înconjurat de toți boierii romîni... Apoi venea Mihai însuși cu fața întristată. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Expr. A schimba fețe sau a face fețe-fețe = a te simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri care te pun într-o situație neplăcută. Se înfuriase de tot și schimba numai fețe. SBIERA, P. 114. Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul Kir Ianulea... făcea fețe-fețe. CARAGIALE, O. III 35. Ivan atunci lasă capul în jos și, tăcînd, începe a face fețe-fețe. CREANGĂ, P. 318. Ea îndată schimbă fețe, Țipă cu de spaimă glas. VĂCĂRESCU, P. 169. A prinde față = a se întrema după boală. ♦ Obraz. Gerul... pe fețe de copile înflorește trandafirii. ALECSANDRI, P. A. 113. Iară fața mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete. CREANGĂ, P. 6. Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Slăbindu-i puterile, au căzut cu fața la pămînt. DRĂGHICI, R. 42. A pus fața la pămînt Și n-a pus-o să-nflorească, Ci-a pus-o să veștejească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. ◊ Expr. A da dos la față v. dos. A sta față = a se împotrivi, a rezista, a ține piept (unei primejdii). Iară Ercule se întorcea într-un călcîi și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. ISPIRESCU, U. 52. 3. (Adesea determinat prin «de om» sau «pămînteană») Om. Îndată vin vreo douăzeci de zîne... și încep a-l întreba: Cum ai cutezat tu, față pămînteană, să intri-n țara noastră? RETEGANUL, P. II 12. Șarpele, neputîndu-se sui iar în nouri, fuge prin munți și, îndată ce-l vede față de om, piere. ȘEZ. I 244. 4. (Învechit) Persoană, personaj. Față bisericească. ▭ În casa acestor nași regăseam... înalte fețe bucureștene. GALACTION, O. I 13. Am mai îmblat eu c-o mulțime de cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 115. 7200 de galbini de la mai multe fețe, pentru deosebite posturi și cinuri. ALECSANDRI, T. 1354. II. 1. Partea suprafeței unui corp, mărginită de muchiile lui. Cubul are șase fețe. ◊ Expr. (Om sau taler) cu două fețe = (om) fățarnic, ipocrit. 2. (Mai ales despre ape și despre pămînt; uneori în opoziție cu fund) Suprafață. Rar un pescăruș vînăt fîlfîia pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova și acuma umbla, cercetînd cu luare-aminte fața undelor. SADOVEANU, O. V 61. Buzduganul... căzînd jos, cu mare strășnicie, s-a cufundat în fundul pămîntului... – Ia zvîrle-l și tu acum... – L-oi zvîrli eu, nu te îngriji; dar scoate-l mai întîi la fața pămîntului. CREANGĂ, P. 56. Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 142. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71. ◊ Expr. Pe fața pămîntului v. pămînt. La fața locului = acolo unde s-a întîmplat ceva. Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, S. A. 64. Prea luminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuși la fața locului. DELAVRANCEA, A. 66. Li s-au zis să facă cercetare la fața locului. NEGRUZZI, S. I 226. 3. Înfățișare, aspect. Grădinile în mii de fețe În cinstea voastră înfloresc. CERNA, P. 14. Grîulețul lui de vară De departe că-nverzea, Iar d-aproape-ngălbenea, Față de copt își făcea. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Fig. Cărțile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt... singurele care au schimbat fața lumii. SADOVEANU, E. 23. ♦ Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare, îndeosebi expuse spre vînzare. Fața mărfii. 4. Culoare. Suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze de îi spînzur’ prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. EMINESCU, O. I 152. Înlăuntru erau grămădite o mulțime de tinere... gătite și împodobite cu toate fețele curcubeului. ODOBESCU, S. I 384. Leac pentru închiderea feții părului. PISCUPESCU, O. 317. ◊ Expr. A ieși (unei pînze, unei stofe) fața (la soare, la spălat, la purtat etc.) = a se decolora. (Mai ales despre mătăsuri) A face (sau a juca) fețe-fețe = a schimba culorile (cînd mătăsurile sînt mișcate). 5. (În opoziție cu reversul, dosul) Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. Stofă cu două fețe. ◊ Față de plapumă = partea de deasupra a plăpumii (opusă celeilalte părți pe care se pune cearșaful). ◊ Expr. A juca (cu cărțile) pe față = a-și arăta deschis gîndurile și intențiile, a nu ascunde nimic. A da față unui lucru = a-l lustrui, a-l polei, a-l netezi. ♦ Partea din afară a unei haine îmblănite. Am cumpărat stofă pentru față. 6. (Adesea determinat prin «de masă» sau, mai rar, «mesei») Material anume țesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. Tovarășul meu îmi prinse mîna peste fața albă a mesei și mi-o strînse încet. C. PETRESCU, S. 152. Două fețe de masă bune, vrîstate. SEVASTOS, N. 46. Mesele însă erau goale-goluțe... nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. RETEGANUL, P. II 15. ♦ (Adesea determinat prin «de pernă») Învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părți ale unei foi de hîrtie; pagină. O hîrtie scrisă pe toate fețele. CREANGĂ, A. 157. Scriu franțuzește... fără a face mai mult decît șepte-opt greșale pe față. NEGRUZZI, S. I 9. 8. Fațadă. Acolo între petre se află o bortă mare, ca fața unei case. ȘEZ. V 8. 9. (Numai în expr.) Fața dealului, a muntelui etc. = partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare sau spre miazăzi. Fața soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) = locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul); bătaia soarelui (a lunii, a vîntului sau a focului). Să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. ISPIRESCU, M. V. 22. Codrul... troienindu-și frunza toată, își deschide-a lui adîncuri, fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. Se topește ceara de fața focului. TEODORESCU, P. P. 360.

FĂTĂLĂU, fătălăi, s. m. (Popular) Persoană care întrunește caracterele ambelor sexe; hermafrodit. Văzură că un muțunache se zborșea în apropiere. Li se păru că spunea ceva, dar nu-l auzeau din cauza țipetelor lor. «Ia tăceți, fă, – se răsti una la celelalte – să auzim ce spune fătălăul». PAS, Z. II 208. Nu e vorba nici de mine, nici de d-voastră, nici de fătălăul acela de Ludovic cu creier de capră. E vorba de Franța. CAMIL PETRESCU, T. II 351. ♦ Băiat căruia îi place mai mult societatea fetelor, care este timid sau are apucături de fată.

MORGANA adj. f. invar. (Numai în expr.) Fata morgana v. fata.

MORGANA adj. f. invar. Fata morgana = fenomen optic, formă de miraj în care imaginile obiectelor situate dincolo de orizont apar mai aproape și răsturnate, ca reflectate într-o apă. [< it. morgana, cf. Morgana – zînă din romanele cavalerești din evul mediu].

FATA MORGANA s. f. formă de miraj din regiunile călduroase, în care imaginile obiectelor situate dincolo de orizont apar mai aproape și răsturnate, ca reflectate într-o apă. ◊ (fig.) vis înșelător, iluzie; nălucire. (< it. fata morgana)

fată-mamă s. f. Tânără necăsătorită, cu un copil pe care și-l crește singură ◊ „Lena Grove, fata-mamă, traversează cartea cu calmul intemporal al zeităților. Ea pare să poarte cu sine eternitatea, trăind într-un prezent continuu.” R.lit. 29 XII 73 p. 15 (din fată + mamă; cf. fr. fille-mère, it. ragazza madre)

FATA MORGANA f. 1) Fenomen optic caracteristic zonelor calde, datorită căruia imaginile obiectelor aflate la orizont apar ca și cum s-ar reflecta într-o apă. 2) fig. Iluzie trecătoare. /Cuv. it.

FATĂ fete f. 1) Persoană de sex feminin de la naștere până la căsătorie; duduie; domnișoară. ◊ ~ mare a) fecioară; b) fată bună de măritat. ~ bătrană (sau trecută, stătută) fată rămasă nemăritată. ~ în casă fată tânără angajată în trecut pentru treburi gospodărești. Părul-fetei plantă de pădure, ce crește prin crăpăturile stâncilor. Rușinea-fetei plantă cu tulpină păroasă, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în umbelă, în centrul căreia se află câte o floricică de culoare roșie-închisă. Fata-cu-cobiliță denumire populară a constelației Orion. 2) pop. Tânără castă. 3) Persoană de sex feminin privită în raport cu părinții săi; fiică. ◊ Fata mamei se spune despre o fată alintată. [G.-D. fetei] /<lat. feta

FAȚĂ fețe f. 1) Partea de dinainte a capului la om; obraz. 2) Ansamblu de trăsături specifice ale acestei părți; chip; figură; fizionomie. ~ acră. 3) pop. Individ considerat în raport cu societatea; persoană. ◊ ~ bisericească slujitor al cultului. 4) mat. Fiecare dintre suprafețele plane ale unui corp geometric. Fețele cubului. 5) rar Partea de deasupra a unui corp sau a unui obiect. ~a plapumei. 6) Aspect exterior. ~a Pământului. ◊ A-și pierde ~a a se decolora. 7) Prima pagină a unei foi de hârtie. [G.-D. feței] /<lat. facies

FĂTĂLĂU ~i m. pop. 1) Bărbat care manifestă interes deosebit față de femei. 2) Persoană care are trăsături proprii ambelor sexe; hermafrodit; androgin. /fată + suf. ~ălău

MORGANA f. (în regiunile tropicale) Fenomen optic care face ca obiectele aflate la orizont să apară multiple sau răsturnate, ca într-o apă. /<it. [fata] morgana

Fata Morgana f. („Zîna Morgana”), fenomen de resfrângere a stratelor atmosferice care face s’apară în aer imagini de coloane, coline și edificii.

fată f. 1. copilă, fecioară (în opozițiune cu băiat); 2. fată nemăritată: a rămas fată mare; 3. pop. fiică: fată de împărat; 4. servitoare: fată în casă. [Vechiu-rom. feată = lat. FETA].

față f. 1. partea anterioară a capului; 2. persoană: în turnul mare unde zac fețe domnești POP.; fețe bisericești, preoți, diaconi, arhierei; 3. prezență: în fața mea, la fața locului; 4. latura anterioară: fața casei; 5. suprafață: fața mării; 6. partea exterioară a unui obiect: față de pernă, de masă; pe față, deschis; 7. partea unei monede cu efigia ei: dos ori față; 8. coloare: a schimba fețe, fețe, a da o față; 9. pagină: a citit câteva fețe. [Lat. FACIES; sensul 2 a fost modelat după sinonimul obraz]. ║ adv. prezent: faptele sunt față. V. fețele (de a).

fătălău m. 1. fată mare și greoaie; 2. băiat ce seamănă mai mult a fată. [Derivat analogic din fată].

fețele (de a) adv. joc de copii în care jucătorii își dau câte un nume, iar doi dintr’înșii trebue să ghicească fețele, adică numele ce și-au dat ceilalți.

*fáta Morgána saŭ zîna Morgana (lat. fata, zînă, ursitoare, d. fatum, destin și Morgana, numele uneĭ zîne bretone). Fiz. Un fenomen optic care face să se arăte în aer imaginĭ care nu există.

fátă f., pl. fete (lat. feta, part. d. fere, fetum. V. făt și fa 1). Fecĭoară. Copilă (în opoz. cu băĭat). Fiĭcă. Fată mare, fată de măritat. Fată batrînă, fată rămasă nemăritată. Modest ca o fată mare, foarte modest. Fată în casă, servitoare la lucrurile din casă. Fata cu donițele, cingătoarea luĭ Orion (o constelațiune).

fáță f., pl. fețe (lat. facia și facies, it. faccia, pv. facha, fassa, fr. face, sp. haz, pg. face). Acea parte a capuluĭ în care-s ochiĭ. Persoană: fețe bisericeștĭ, domneștĭ. Prezență: în fața mea, față de mine. Latura principală (în opoz. cu dos): fața caseĭ. Suprafață: fața pămîntuluĭ, a măriĭ. Acea parte a uneĭ monete care are efigia. Coloare: față verde. Aspect: om cu față sănătoasă. Pagină: a ceti cîteva fețe. Față de pernă, de masă, pînză cu care se acopere perna, masa. De față, prezent: a fi de față saŭ numaĭ a fi față. Pe față, deschis, verde, fără ocolurĭ. În față, în privire, în prezență: ĭ-am aruncat sfidarea în față; în partea opusă, peste drum (fr. vis-à-vis): în față era un castel. Față’n față, cu fața unu spre altu: oștile staŭ față’n față. Față de saŭ față cu, în față, în prezență: față de mine. A face o cercetare la fața loculuĭ, chear acolo unde s’a întîmplat orĭ comis ceva. A da ceva pe față, a descoperi a divulga. A face față unuĭ lucru, a fi preparat de rezistență, a rezista. Taler cu doŭă fețe (fig.), om ipocrit. Schimbarea la față, sărbătoarea Transfigurăriĭ luĭ Hristos (la 6 Aŭgust).

fătălăŭ, V. feteleŭ.

feteléŭ adj. m. (d. fată). Ermafrodit, bărbat cu aspect de femeĭe. Cocoș feteleŭ, care nu calcă. – Și fătălău.

*morgána, V. fata morgana.

!fata morgana (miraj) (it.) s. f., g.-d. art. fetei morgana

fată s. f., g.-d. art. fetei, voc. fată / (pop.) fato; pl. fete

+fată-mare (fecioară) s. f., g.-d. art. fetei-mari; pl. fete-mari

față s. f., g.-d. art. feței; pl. fețe (și în: a face față, a fi de față etc.)

față (în ~) loc. adv.

față- (în ~) loc. prep. (~i)

+față cu (înv.) loc. prep.

!față în față/ (în tempo rapid) față-n față loc. adj., loc. adv. (discuție ~, a discuta ~)

fătălău (pop.) s. m., art. fătălăul; pl. fătălăi, art. fătălăii

+fețe-fețe loc. adv. (a face ~)

rușine s. f., g.-d. art. rușinii

rușinea-fetelor (plantă) s. f. art., g.-d. art. rușinii-fetelor

!Schimbarea la Față (sărbătoare) s. propriu f. art., g.-d. art. Schimbării la Față

!fata morgana loc. s. f., g.-d. art. fetei morgana

fată s. f., g.-d. art. fetei; pl. fete

față s. f., g.-d. art. feței; pl. fețe

fătălău (pop.) s. m., art. fătălăul; pl. fătălăi, art. fătălăii

morgana v. fata morgana

!rușinea-fetelor (plantă) s. f. art., g.-d. art. rușinii-fetelor

Schimbarea la Față (sărbătoare) s. propriu f., g.-d. Schimbării la Față

fata morgana s. f.

fată s. f., g.-d. art. fetei; pl. fete

față s. f., g.-d. art. feței; pl. fețe

fătălău s. m., art. fătălăul; pl. fătălăi, art. fătălăii

morgana v. fata morgana

rușinea-fetelor (bot.) s. f.

Schimbarea la Față s. pr. f.

Schimbarea-la-față.

FATA MORGANA s. (GEOGR.) (pop.) apa-morților. (~ este un tip de miraj.)

FATĂ s. 1. copilă, (înv. și reg.) pruncă. (Un grup de ~ete.) 2. v. fecioară. 3. v. fiică.

FAȚĂ s. 1. v. obraz. 2. figură, fizionomie, obraz, oval, profil. (O ~ cunoscută.) 3. obraz, ochi (pl.). (Se spală pe ~.) 4. v. fizionomie. 5. v. persoană. 6. v. avers. 7. v. recto. 8. v. pagină. 9. v. fațadă. 10. acoperitoare, învelitoare. (~ la un fotoliu.) 11. față de masă = (înv. și reg.) masă, peșchir, pânzătură, (reg.) măsai, mesală, mesanică, (Ban. și Transilv.) măsar, măsăriță, (Ban.) măsarnică, (Transilv. și Maram.) măsoaie. (O ~ de in.) 12. v. înfățișare. 13. învelitoare, (prin Transilv. și Maram.) sac, (prin Transilv.) tăbuieț. (~ de pernă.) 14. v. suprafață.

FAȚĂ s. v. culoare, masă, personaj, vopsea.

FĂTĂLĂU s. v. hermafrodit.

PĂRUL-FETEI s. v. părul-maicii-domnului.

STEAUA-FETEI s. v. steluță.

UMERII FEȚEI s. pl. v. pomeți, umerii obrajilor.

FATA MORGANA s. (pop.) apa-morților. (~ este un tip de miraj.)

FATĂ s. 1. copilă, (înv. și reg.) pruncă. (Un grup de ~.) 2. fecioară, virgină, (înv.) vergură. 3. copilă, fiică, (înv. și pop.) fie, (înv. și reg.) pruncă. (Aceea e ~ mea.)

FAȚĂ s. 1. obraz. (S-a înroșit la ~.) 2. figură, fizionomie, obraz, oval, profil. (O ~ cunoscută.) 3. obraz, ochi (pl.). (Se spală pe ~.) 4. aer, aspect, chip, expresie, figură, fizionomie, înfățișare, mină, obraz, (înv. și pop.) boi, (reg.) săbaș, (înv.) schimă, vedere, (fam.) mutră. (Are o ~ mulțumită.) 5. chip, figură, individ, ins, om, persoană, (pop.) creștin, suflet, (Ban. și Transilv.) nat, (înv.) ipochimen, obraz, (fam.) mutră, tip, (peior.) creatură, specimen. (M-am întîlnit cu destule ~ familiare.) 6. avers, cap. (~ unei medalii.) 7. recto. (~ unei file.) 8. pagină. (Pe prima ~.) 9. exterior, fațadă. (~ unei clădiri.) 10. acoperitoare, învelitoare. (~ la un fotoliu.) 11. față de masă = (înv. și reg.) masă, peșchir, pînzătură, (reg.) măsai, mesală, mesanică, (Ban. și Transilv.) măsar, măsăriță, (Ban.) măsarnică, (Transilv. și Maram.) măsoaie. (O ~ de in.) 12. învelitoare, (prin Transilv. și Maram.) sac, (prin Transilv.) tăbuieț. (~ de pernă.) 13. întindere, întins, suprafață, (înv.) surfață. (Pe ~ mării, cîmpiei.)

față s. v. CULOARE. MASĂ. PERSONAJ. VOPSEA.

fătălău s. v. HERMAFRODIT.

părul-fetei s. v. PĂRUL-MAICII-DOMNULUI.

steaua-fetei s. v. STELUȚĂ.

umerii feței s. pl. v. POMEȚI. UMERII OBRAJILOR.

Față ≠ spate

fată (fete), s. f. – 1. Persoană de sex feminin. – 2. Tînără, copilă. – 3. Fecioară. – 4. Fată nemăritată. – 5. Fată în casă, servitoare. – 6. Nume popular al constelației Orion. – 7. (Arg.) Hîrtie de 500 de lei. – Mr. feată, megl. fętă, istr. fętę. Lat. fĕta (Pușcariu 588; Densusianu, GS, II, 314), cf. friul. fede, lomb. feda, piem. fea, dauph. feia, toți cu sensul de „oaie”, sp. jeda „vacă cu vițel” (Gárcia de Diego, Bol. R. Acad. Esp., VII, 261). Sensurile 3, 5 și 6 sînt însoțite de obicei de adj. mare; sensul 6 se explică plecîndu-se de la ideea de „nou, nefolosit”. Este cuvînt general răspîndit (ALR, I, 192). Der. fătoi, s. m. (fată bărbătoasă); fătălău (var. feteleu), s. m. (hermafrodit), cu suf. -lău; fetesc, adj. (de fată; înv., feciorelnic); fetește, adv. (în chip feciorelnic); fetei, s. n. (adunare de fete); feti, vb. (a trăi nemăritată, a fi fată bătrînă); fetie, s. f. (feciorie; virginitate); fetișcană, s. f. (fată bătrînă; bomboană de fată); fetiță, s. f. (copilă).

față (fețe), s. f. – 1. Chip. – 2. Figură. – 3. Persoană, individ. – 4. Aspect, înfățișare. – 5. Frunte, parte superioară. – 6. Suprafață, parte superioară. – 7. Cuvertură (husă; învelitoare; cuvertură de pat; față de masă; față de pernă). – 8. La țesături partea de pe față. – 9. Avers. – 10. Pagină a unei file. – 11. Loc expus la soare, solariu. 12. Loc expus la vînt. – Față de. – Față’n față. – De față. – În față. – Pe față. – Mr., megl. față, istr. fǫte. Lat. făcia în loc de făcies (Diez, I, 166; Pușcariu 589; Candrea-Dens., 565; REW 3130; Philippide, II, 641; DAR); cf. alb. fakje, it. faccia, prov. facha, fr. face, sp. faz, haz, port. face, ngr. φάτσα. Sensul de „persoană” ar putea fi un calc după gr. πρόσωπον (Sandfeld 37). Der. făța, vb. (Trans., a se coace farfuriile la foc); fățoaie, s. f. (Maram., față de masă); fățos, adj. (frumos); feție, s. f. (solariu, loc însorit); fățare, s. f. (față de masă; suprafața ariei; înv., ipocrizie), cu suf. -are (după DAR, ultimul sens s-ar explica printr-unul intermediar, de „mască”); fățări, vb. (înv., a se dovedi părtinitor și nedrept; înv., a disimula); fățărie, s. f. (înv., părtinire; înv., ipocrizie), ambele cuvinte ce par de origine cultă (sec. XVII), fără circulație populară; fățarnic, adj. (înv., părtinitor; ipocrit); fățărnicie, s. f. (ipocrizie); fățărnicește, adv. (în mod ipocrit); fățărnici, vb. (înv., a se arăta părtinitor; înv., a disimula); fățiș, adv. (înv., de față; în mod public; în mod deschis, sincer); înfățișa (var. fățișa), vb. (a prezenta; a expune, a explica, a reprezenta; a compărea; refl., a se arăta); (în)fățișat, adv. (de față; în mod public); înfățișetor, adj. (care prezintă; care reprezintă); înfăța, vb. (a pune sau a schimba fața de pernă sau fața de masă); desfăța, vb. (a scoate fața de pernă sau de masă); fățui, vb. (a egala, a netezi; a peria, a pili, a cizela; a pălmui), pentru al cărui ultim sens cf. fr. taloche „drișcă, fățuitoare” și „palmă, lovitură”; fățuitor, s. m. (fățuitoare); fățuitoare, s. f. (perie, drișcă); feți, vb. (a tăia lemnul în formă pătrată). Der. neol. fațadă, din fr. façade încrucișat cu față; fațetă, s. f. (aspect), din fr. facette, cu aceeași încrucișare. Cf. sb. faca „față”, pol. dial. și rut. facka „palmă” (Candrea, Elemente, 407; după Berneker 277, din ven. fazza), rut. facernyi „ipocrit” (Candrea, Elemente, 407; Miklosich, Wander., 14).

fată O expresie care aparent nu ridică nici o problemă este fată-n casă. Se poate eventual vedea în ea o copie după fr. femme de chambre. Totuși casă nu este egal cu chambre. Expresia a putut apărea numai la boierii care aveau numeroase slugi în curte (argați, grădinari etc., bucătari, căci bucătăria era tot afară din casă). Prin opoziție cu aceștia, femeia care făcea curat în camere a putut fi numită fată-n casă. Prin urmare TDRG a avut dreptate cînd a inserat expresia la casă, nu la fată.

fătălău (feteleu), fătălăi (fetelei), s.m. (pop.) 1. flăcău cu apucături de fată. 2. om fără căpătâi. 3. hermafrodit. 4. fată bătrână și urâtă; fătoi, fătoc, fătocină, fătăloancă, fătătoi, fătătău.

feteleu, fetelei, s.m. (pop.) V. fătălău.

la fete v. mânânțălul.

fată, fete, s.f. – (mit.) Fata Pădurii (Fata Nopții, Fata Dracului, Pădureana, Ileana Pădurii, Vâlfa Pădurii, Crăiasa Pădurii, Zâna Pădurii, Știma Pădurii, Avizuhără, Albița, Aripa Satanei), un geniu rău al pădurilor, o divinitate malefică, nefastă, din mitologia românească. „Uneori, apare ca o femeie tânără, alteori foarte bătrână, cu părul lung până la pământ, bocind neîncetat prin păduri; se poate autometamorfoza la dorință. Întotdeauna când se plimbă, stârnește vuietul codrului, iar adesea, râde în hohote sinistre sau plânge hohotind, alteori chiuie sau croncăne. Umblă la marginea pădurilor, momind pe drumeții rătăciți” (Kernbach, 1989: 409-410). „Este un demon, apare în postura de agresor al bărbaților, îndeosebi al ciobanilor. Metamorfozată în iubita rămasă acasă, ea dă năvală noaptea, peste tânărul aflat singur, departe de sat și îl atacă, îl violează. Atunci când se opune sau descoperă impostura, tânărul este pedepsit: demonul îl ia pe sus și îl aruncă peste stânci sau în prăpăstii, îl îmbolnăvește și, nu de puține ori, îl omoară. Fură sau schimbă copiii nou-născuți sub ochii mamelor” (Eretescu, 2007: 11). Sălășluiește în scorburi de copaci. Stârnește vânturi puternice, furtuni care scot lemne din rădăcini, ploi mari. Pe unde trece ea, rămân oile sterpe, bolnave sau moarte (Bilțiu, 1999: 34). Este o creatură care nu a atins nivelul de civilizare a celor din satul tradițional. Nu cunoaște îmbrăcămintea sau încălțămintea, este incapabilă să mintă sau să-și ascundă intențiile (Eretescu, 2007: 60). „Fata Pădurii din Carpați este stăpâna pădurii și a plantelor de leac din natură. Stăpână deci a unor locuri asemănătoare celor care formează cadrul de viață al vânătorilor și culegătorilor de plante sălbatice din preistorie” (Jean Cuisenier, 2000). ♦ „Se zicea că, odată, la noi în sat umbla Fata Pădurii. Avea copite de cal și umbla pe la vetrele de oi. Păcurarii știau bine unde are ea grădinița și straturile de flori. Și, într-o zi, unul din păcurari s-a dus în grădina ei să vadă și el ce flori are Fata Pădurii în grădină. A vrut omul și el să se-nstruțe. Fata Pădurii repede a și aflat că a fost în grădina ei. Și se pomenește numai că se apropie de el și zice: Măi, Mihai, de n-ai fi foastă, / La stratu’ cu rostopască, / Tătă lume-ar si a noastră. Și atunci Fata Pădurii l-a luat în brațe și l-a sărutat. Numai că Mihai a avut la el usturoi. Și ea a simțit atunci miros de usturoi și l-a aruncat. Ea n-a mai avut putere asupra lui, că cine știe ce făcea cu el. L-ar fi dus undeva. Apoi toți păcurarii s-au strâns și au legat-o cu coajă de tei. De atunci se spune că s-ar fi depărtat Fata Pădurii de către sat” (Maria Bârlea, 42 ani, Giulești, cf. Bilțiu, 1999: 227-228). ♦ Legendele despre Fata Pădurii sunt răspândite în nordul Ardealului, Maramureș, estul Sătmarului și nordul Moldovei, apoi sudul Ucrainei (Transcarpatia – nordul Maramureșului istoric), respectiv Albania și nordul Greciei. Elementele comune dialectale daco-român și aromân sugerează apartenența la un strat autohton, preroman. „Maramureșul este perimetrul în care întâlnim stratul cel mai vechi de narațiune și credințe despre Fata Pădurii...” (Eretescu, 2007: 66). – Lat. feta (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Densusianu, cf. DER; DEX, MDA).

schimbarea la față – (rel.) Prima sărbătoare de toamnă (6 august); Probaje, Probejanie. „De la sărbătoarea asta începe a pica frunza de fag; frunza și iarba îmbătrânesc” (Bilțiu, 2010: 37). Interdicții: „Nu-i bine a lucra, că dacă lucri, lucru îi așe cum să proboze frunza. Așe să duce lucru, așe să duc tăte cum pică paiu, cum pică frunza” (idem; Sarasău). ♦ Sărbătoare (praznic împărătesc) ce marchează întâmplarea de pe Muntele Tabor unde Iisus, în prezența apostolilor Petru, Iacob și Ioan, a început să strălucească (potrivit teologilor, acest lucru demonstrează originea sa divină).

CORTINĂ (FEȚE DE CORTINĂ) (< it. cortina) Denumire a momentelor unei acțiuni dramatice – prologuri, epiloguri – sau acele mici lucrări dramatice, jucate în fața cortinei sau între două ridicări de cortină.

față, fețe s. f. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale; chip, figură. ◊ Schimbarea la față v. schimbare. „Sfânta față” = temă iconografică foarte răspândită în pictura medievală ortodoxă și catolică, reprezentând figura lui Iisus Hristos pe o năframă; năframa sfintei Veronica; mandilion. ♦ Obraz. 2. Persoană, personaj. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. – Din lat. pop. facia (< facies).

FATA MARE DIN HORĂ, numele popular al stelei Gemma din constelația Coroana boreală.

PLURIMA MORTIS IMAGO (lat.) moartea cu mii de fețe – Vergiliu, „Eneida”, II, 369. Imaginea ultimei nopți a Troiei. În genere, catastrofă căreia-i cad jertfă multe vieți omenești.

SCHIMBAREA LA FAȚĂ, sărbătoare creștină (6 aug.) ce amintește episodul relatat de Evanghelii, în care Iisus Hristos s-a arătat, pe muntele Tabor, apostolilor Petru, Iacov și Ioan, în strălucirea sa divină, însoțit de Moise și Ilie, personificând legea și profețiile, pe care Iisus a venit să le împlinească. Glasul din Cer le poruncește apostolilor să-L asculte pe Hristos ca pe noul Moise.

A (se) vinde pe un blid de linte – Expresia, foarte veche și răspîndită, vine din biblie, care era pe vremuri singura carte pe care o învățau și… neștiutorii de carte. Se povestește că Esau, întîiul născut al patriarhului Isac, revenind într-o zi acasă de la cîmp, obosit și înfometat, i-a cerut lui Iacob, fratele său geamăn, să-i dea și lui să mănînce din lintea pe care acesta o gătise. Iacob, care încă din pîntecele mamei (spune legenda) se afla într-o mare rivalitate cu Esau, fu de acord să-i dea un blid de linte, dar cu condiția ca fratele său să-i cedeze în schimb dreptul de primogenitură (de prim-născut), care la orientali, ca și la casele domnitoare, era legat de anumite privilegii. Tîrgul s-a făcut, și acel biet „blid de linte” a ajuns de atunci în multe limbi și în multe guri! Expresia înseamnă: a te vinde pentru o nimica toată, a-ți închiria serviciile pentru o bagatelă etc. BIB.

A-și da arama pe față – Această locuțiune ne-a rămas din vremea banilor de aur și argint. Falsificatorii de monede le făceau din aramă și le acopereau numai cu un strat foarte subțire de metal prețios. După un timp de întrebuințare, cînd se rodea pojghița de aur sau de argint, apărea de dedesubt arama banilor falși sau „calpi”, cum li se spunea pe atunci. De aici s-a născut vorba: „a-și da arama pe față”. Prin analogie, această expresie se aplică persoanelor care, ca și monedele contrafăcute de pe vremuri, își dau deodată pe față năravurile și intențiile rele ce stăteau pînă atunci ascunse sub un zîmbet prefăcut sau sub vorbe poleite. Zmeul din Poveștile unchiașului sfătos ale lui Ispirescu „își dete arama pe față – scrie autorul – căci prinse a prigoni lumea…” IST.

Das Glück ist eine leichte Dirne (germ. „Norocul e o fată ușuratică”) – vers celebru al lui Heinrich Heine. E începutul epigrafului la cartea a doua din ciclul de poezii Romancero. lată prima strofă, în traducerea lui lon Frunzetti: „Norocul e o femeiușcă Ce nu stă locului o clipă. Ți-alintă părul, fruntea-n pripă Te pupă, zboară ca din pușcă.” Cu alte cuvinte, să nu ne încredem în noroc, fiindcă e nestatornic și înșelător. Un sfat asemănător ne dă și Friedrich Schiller. În actul I din Demetrius (piesă neterminată) poetul spune: Das Glück ist falsch, unsicher der Erfolg (Norocul e amăgitor, succesul nesigur) – adică incertă e izbînda care se bizuie pe noroc. LIT.

Fata morgana (it. se folosește numai în versiunea originară) – Este vorba de „Zîna Morgana”, din vechile povestiri italienești, căreia i se atribuiau felurite vrăji. Astfel Fata Morgana a ajuns să denumească un miraj atmosferic care se produce din cînd în cînd, la răsăritul soarelui, în văzduhul limpede al Calabriei din sudul Italei. Printr-un interesant fenomen de refracție, în care marea joacă rol de oglindă, se proiectează pe umbra din aer lăsată de munții Messinei: oameni, animale, arbori și alte imagini de pe coastă, în proporții bineînțeles gigantice și aureolate de diverse culori. E un spectacol grandios și impresionant, ușor de explicat din punct de vedere științific, dar pe care poporul calabrez, ce dădea pe vremuri cel mai mare număr de analfabeți, îl saluta uluit și înspăimîntat cu strigătele de „Fata Morgana!”. Cuvintele au trecut în vorbirea comună și în literatură, desemnînd o iluzie trecătoare, o apariție înșelătoare. FOL.

Ianus cu două fețe – Legenda spune că Ianus a fost primul rege al Romei; și întrucît i-a acordat ospitalitate lui Saturn, cînd acesta a fost alungat din Olimp de către fiul său Iupiter, a primit drept răsplată de la Saturn (sau Cronos, zeul timpului) darul de a cunoaște trecutul și de a prevedea viitorul. De aceea, romanii, în statui și pe monedele lor, îl prezentau cu două fețe (două capete lipite la occiput), una privind în trecut și alta înainte, spre viitor. Ovidiu spunea în glumă că lanus a fost singurul dintre zei care și-a văzut spatele. Din pricina acestei duble figuri, a devenit în scrisul literar și în limbajul obișnuit un termen pentru a desemna duplicitatea, sau mai clar: ceea ce, în graiul nostru, se și numește: „cu două fețe”, „taler cu două fețe” etc. MIT.

Taler cu două fețe – De pe vremea cînd talerul (vechea monedă austriacă de argint) a circulat și-n țara noastră (sec. XVII-XIX), a rămas comparația pentru omul ipocrit. „Arată năravul fățarnicului ce se schimbă cînd p-o față, cînd pe alta” (I. Golescu). „Talerul cu două fețe”, adică omul viclean și prefăcut „pe din față te laudă și către alții te hulește” (I. Zane). Comparația se datorește faptului că metalul lucios suflat pe taler s-a cojit repede și a ieșit la iveală fața de metal prost. Vezi: A-și da arama pe față și Ianus. IST.

a (nu) avea față (de ceva) expr. a (nu) fi competent într-un domeniu de activitate; a (nu) se ridica la nivelul unei slujbe, funcții etc.

a (nu) avea față (de cineva) expr. a (nu) fi partenerul potrivit al cuiva (în dragoste, în afaceri etc.)

a avea o față de confort trei / de melc obosit / de gură de canal / de spate de bloc / de biscuit tăiat / de buzunar întors expr. (iron.) a fi urât, a avea fizionomie neplăcută

a avea o față de drum de țară expr. a fi ridat

a băga în față expr. (deț.) a acoperi adevăratul vinovat dând vina pe altcineva.

a da cărțile pe față expr. 1. a dezvălui adevărul. 2. a discuta deschis.

a da dos la față expr. 1. a pleca pe furiș. 2. a da înapoi în fața unor dificultăți.

a face fețe-fețe expr. 1. a-și schimba subit fizionomia, culoarea feței. 2. a se simți foarte încurcat; a se tulbura, a se zăpăci.

a fi față expr. 1. a fi prost. 2. a fi răuvoitor.

a fi față de pernă expr. v. a fi față.

a fi mai scumpă ața decât fața expr. (d. un lucru) a fi obținut cu un efort mai mare decât merită.

a fi taler cu două fețe expr. a fi ipocrit / fățarnic.

a ieși în față expr. (deț.) 1. a accepta o provocare la bătaie. 2. a recunoaște o abatere.

a juca cu cărțile pe față expr. a acționa cinstit, a fi corect în relațiile cu alții.

a merge la fete expr. (eufem., înv.) a frecventa bordelurile.

a rămâne fată bătrână expr. (d. fete) a nu se căsători până la o vârstă înaintată.

a se scula cu fața la cearșaf / la perete / la pernă expr. a fi indispus (în primele ore ale dimineții).

a șterge de pe fața pământului expr. 1. a omorî (pe cineva). 2. a distruge (ceva), a nimici (ceva).

a vorbi pe față / pe șleau expr. a vorbi sincer, a spune adevărul fără menajamente.

a vorbi verde-n față expr. a spune adevărul.

a-i cădea falca / fața expr. a fi surprins / uluit.

a-i pica fața expr. a rămâne mut de uimire / surprins / stupefiat.

a-i râde (cuiva) în față / în nas / în obraz expr. a-și bate joc (în mod) fățiș (de cineva); a sfida (pe cineva).

a-i spune (cuiva) ceva verde în față expr. a-i spune ceva (cuiva) direct / cu sinceritate / fără menajamente.

a-l strânge fața expr. (adol., iron.) a fi urât.

a-și da arama pe față expr. a-și dezvălui adevăratul caracter.

dă-te-n fața mea! expr. (cart.) joacă cu mine!

de când era bunica fată expr. v. de când Adam Babadam.

din față / părți expr. 1. deloc. 2. nimic.

din spate liceu, din față muzeu expr. pe jumătate admirativă și pe jumătate peiorativă, expresia este folosită pentru descrierea unei femei care se apropie de senectute, dar care are un trup bine conservat și, privită din spate, pare mai tânără decât este în realitate.

din spate regină, din față ruină expr. v. din spate liceu, din față muzeu.

fată, fete s. f. (eufem., înv.) prostituată.

fată bună expr. (peior.) tânără care poate fi sedusă ușor.

FATĂ MARE belciugată, opritoare, prospătură, trufanda.

FAȚĂ ecran, meclă, moacă, muian, mutră.

față, fețe s. f. 1. individ. 2. persoană răuvoitoare.

față de pernă expr. v. față (1).

față de pește congelat expr. persoană palidă.

față palidă expr. v. față (1).

la spate păpușă, la față mătușă expr. pe jumătate admirativă și pe jumătate peiorativă folosită pentru descrierea unei femei care se apropie de senectute, dar are un trup bine conservat și, privită din spate, pare mai tânără.

om cu două fețe expr. om ipocrit / fățarnic.

pe când era bunica fată expr. demult, cu mult timp în urmă, pe vremuri

școala fetelor expr. (adol., glum.) liceu pedagogic.

taler cu două fețe expr. om ipocrit / fățarnic.