lovésc v. tr. (vsl. loviti, a vîna, a prinde, a pescui; sîrb. loviti, rus. lovítĭ. V. lovea, dulăŭ, uluĭesc). Izbesc, ating violent, trag cu: a spart oala lovind-o cu picĭoru, un glonț l-a lovit în picĭor. Nemeresc, ating: glonțu a lovit bine. Atac: armata inamică fu lovită pe neașteptate. Ating, apuc: lovi-te-ar boala (formulă de blestem)! Fig. Jignesc, vatăm, aduc pagubă: a lovi onoarea, interesele saŭ (intr.) în onoarea, în interesele cuĭva. V. refl. Mă cĭocnesc, mă izbesc din întîmplare: pin întuneric m’am lovit cu capu de ușă. Intru în luptă: cavaleriile s’aŭ lovit între ele. Fig. Mă potrivesc, mă nemeresc: a se lovi ca nuca’n părete (adică nu se potrivește, vorbind de o vorbă ne la locu eĭ). Mă învoĭesc, mă acord, mă potrivesc: ne lovim cu gîndu.

UȘUREL², -EA, -ICĂ, ușurei, -le, adj. Diminutiv al lui ușor². 1. v. ușor (I 1). Scăparăm... toată marfa noastră ce erea mai însemnată și mai ușurică. GORJAN, H. II 70. Am avut o sorioară Ușurică ca o pană. SEVASTOS, C. 212. Că n-eți da o poveară ușurică Ca o peană de rindunică. TEODORESCU, P. P. 180. 2. v. ușor (I 2). ◊ (În expresii glumețe) Ușurel de minte = cu minte puțină, slab de minte. Bathor Cardinalul, ușurel de minte, Pe-un cal alb de spume fuge totnainte. ALECSANDRI, P. III 245. Mîndra mea cea tinerică și de minte ușurică. HODOȘ, P. P. 182. A fi ușurel = a nu avea bani. Bacșișul?... îl întrebă el zîmbind, altădată, acum sînt ușurel, moșule. DEMETRESCU, O. 131. 3. v. ușor (I 3). Ce frumos știi mata să cazi! Totdeauna ai fost ușurică. DELAVRANCEA, O. II 309. Cămilele-aleargă săgeată și ele, În cîntecul apei se fac ușurele. MACEDONSKI, O. I 145. Da și mîndra-i ușurea, C-a mîncat carne de mia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 364. ◊ (În metafore) Roi de flăcări ușurele, Lucioli scînteietoare Trec în aer. ALECSANDRI, P. III 54. 4. v. ușor (II 1). Ușurel vînt cînd bătea, Fluierul frumos cînta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 510. ♦ (Poetic) Gingaș, delicat, diafan. Pe ușă intră, ușurică și luminoasă, jupînița Ilinca. SADOVEANU, O. I 91. Lăsînd... pe luciul apelor Vălurele ușurele. ALECSANDRI, P. P. 136. 5. v. ușor (III 2). De gîndeai că a iubi este lucru ușurel. CONACHI, P. 221. 6. v. ușor (III 3). Cel ce a făcut o asemenea vitejie nu cred eu să fi fost așa de ușurel, încît să nu fi luat vreun semn cu care să-și dovedească fapta. ISPIRESCU, L. 257. ♦ (Despre scriitori, p. ext. despre operele lor) Fără adîncime de gîndire, lipsit de valoare, superficial. Prietenii... cei vechi îl știau drept un ușurel diletant. SADOVEANU, E. 172. Ușureii critici care caută în poezie logica prozaicelor dumnealor fierturi. MACEDONSKI, O. IV 81. ♦ Nepretențios. Publicarea rîndurilor mele ușurele ca prefață la valoroasa d-tale lucrare e o mare onoare pentru mine. CARAGIALE, O. VII 297.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

secret², ~ă [At: IST. AM. 38^r/14 / V: (îrg) sic~, (reg) săc~ / Pl: ~e și (îvp) ~uri sn, ~eți, ~e a / E: fr secret, lat secretus, -a, -um] 1 sn Sistem (ingenios) care constituie condiția succesului în ceea ce se întreprinde. 2 sn (Spc) Metodă, formulă de lucru, de fabricație ascunsă sau cunoscută numai de un număr mic de persoane. 3 sn Ansamblu de cunoștințe, de informații etc. pe care le deține o peroană sau un grup de persoane și care nu trebuie divulgate. 4 sn Ceea ce nu trebuie să se spună nimănui Si: ascunziș, taină, tăinuire, (rar) arcan¹, (îvp) tăinicie, (reg) tărășenie. 5 sn (Îs) ~ lui Polichinelle Fals secret (4), deoarece este cunoscut deja de toți. 6 sn (Îlav) În ~ Fără martori. 7 sn (Îal) Într-un grup restrâns. 8 sn (Îal) În așa fel încât să nu devină public. 9 sn (Îal) În particular. 10 sn (Îal) În taină Si: pe ascuns, tainic, (îvr) în secretar. 11 sn (Rar; îe) A fi în ~ele zeilor A fi într-o poziție care-i permite să afle secrete (4) cunoscute numai de persoane importante. 12 sn (Rar; îae) A se afla în relații apropiate (de prietenie) cu persoane importante. 13-14 a Care este cunoscut de un număr limitat de persoane (sau care rămâne necunoscut) Si: (îvr) secretic (1-2), secretnic (1-2). 15 a Care este sau trebuie ținut ascuns de alții Si: confidențial, tainic, (înv) secretnic (3), (îvr) secretic (3). 16 a (Îs) Agent ~ Persoană cu misiune secretă de informare în domeniul politic, economic, militar etc. 17 a (Îas; spc) Detectiv (1). 18 a (Îs) Poliție ~ă Serviciu național de poliție, în unele țări, care este atașat de Ministerul de Interne și de care depind toate serviciile de poliție din țara respectivă. 19 a (Îs) Societate (sau organizație, asociație) ~ă Societate (sau organizație, asociație) cu caracter conspirativ, constituită în ascuns, în mod ilegal. 20 a (Îs) Fond ~ Sumă de bani (în afara bugetului normal) de care poate să dispună o formă de guvernământ, un organ al ei. 21 a (Îs) Testament ~ Testament pe care testatorul îl depune în timpul vieții, ca măsură de prevedere, la tribunal, închis și sigilat. 22 a (Rar; d. oameni) Care știe să tacă Si: discret, tainic. 23 a (Rar; d. oameni) Prefăcut. 24 sn Ceea ce nu este cunoscut, descoperit, explicat, pătruns de înțeles (încă) de mintea omenească Si: enigmă, mister, taină, (rar) misteriozitate, (înv) nepricepere, neștiut², neștiutură. 25 sn Ceea ce constituie condiția intimă, esențială a unei științe, a unei arte etc. 26 sn Ceea ce solicită o inițiere specială (într-un domeniu). 27 sn Rațiune (ascunsă). 28 a Care cuprinde în sine un secret (24) Si: ascuns, criptic, enigmatic, inexplicabil, ocult, misterios, necuprins, neînțeles, nepătruns, tainic, (iuz) misteric, (înv) neajuns². 29 a Care nu se manifestă în mod vizibil Si: ascuns, tăinuit. 30 sn Mecanism care nu funcționează decât în anumite condiții cunoscute de o persoană sau de câteva persoane. 31 a (Rar; d. lacăte, încuietori etc.) Care funcționează cu ajutorul unui mecanism special (cunoscut de puține persoane). 32 a (D. chei) Care este de tip special. 33 a Care nu este la îndemâna oricui. 34 a (D. uși, intrări etc.) Care este ascuns privirilor (pentru cei neavizați) Si: ascuns, camuflat, mascat². 35 a (D. locuri în care s-a ascuns ceva) Care este greu de găsit Si: ascuns. 36 sn (Rar) Tăcere păstrată în legătură cu un secret² (13). 37 sn (Șîs ~ de stat) (Urmat de determinări care indică domeniul) Informații, date, documente etc. dintr-un anumit domeniu de activitate pe care le deține cineva (datorită profesiunii) și pe care nu are dreptul să le divulge (difuzarea lor fiind pedepsită de lege). 38 sn (Iuz; de obicei precedat de pp „de”) Celulă izolată într-o închisoare. 39 sn (Înv) Discreție . 40 sn (Îlav) La ~ Fără martori. 41 sn (Rar; îe) A pune (sau a băga) la ~ A aresta (1). 42 sn (Îvr) Closet. 43 sn (Înv) Proiectil de tun încărcat cu substanțe care emană aburi otrăvitori. 44 sn (Pex) Încărcătură a unui secret (43).

UȘĂ, UȘE (pl. uși) sf. 💒 Deschizătură dreptunghiulară făcută într’un zid, într’un perete, pe unde se intră în casă, într’o odaie, sau se iese de acolo: a intra, a ieși pe ~; Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelei (EMIN.); pe pragul ușii; a nu încăpea pe ~ (de gras ce e); a da pe cineva pe ~ afară; a-i arăta ușa, a-i spune să plece, a da afară: împăratul, nici una nici alta, ci-i trage o palmă și-i arată ușa (MERA); a cerși pe la ușile oamenilor; a umbla din ~ în ~, a ajunge la ușa străinilor (ALECS.), a ajunge să cerșească; după ~, afară (înaintea ușii); (P): nepoftitul are scaun după ~ (ZNN.); acei (medici și avocați) cari nu se bucură de un nume bun sînt lăsați după ușă, cum se zice (I.-GH.); dinaintea ușii lui, dinaintea casei lui; cînd mături dugheana, să nu mături din fund spre ușă, că dai mușteriii afară (GOR.); beția este ușa tuturor răutăților (PANN); 👉 LUP1 ¶ 2 În spec. Dreptunghiul, oblonul de lemn sau de fier care se învîrtește în țîțîni spre a astupa această deschizătură sau a lăsa liberă trecerea printr’însa: a deschide, a închide, a încuia, a descuia ușa; cînd ușa se deschide singură, are să-ți vină cineva (GOR.); unge așa, să nu scîrție; cînd îți scîrție ușa dimineața, îți intră norocul în casă (GOR.); ~ într’un canat, în două canaturi (🖼 5201); ~ cu geamuri (🖼 5202); ~ secretă, de fier; a sta cu ușile închise, încuiate; a bate la ~; a sparge ușa; a trînti ușa (de perete); F a intra cu ușa’n casă, a spune lucrurile pe șleau, fără înconjur; Ⓕ F ~ de biserică, om fără cusur, sfînt, poamă bună: nici tu nu ești vre-o ușă de biserică! (CIAUȘ.); 👉 BORDEIU1, STRÎNGE I 6 ¶ 3 ⛪ Uși împărătești 👉 ÎMPĂRĂTESC6 ¶ 4 Intrare; ușa cortului: Sara după spate de după ușa cortului (auzi) aceasta (PAL.); 👉 CORT2; ușa strungii, deschizătura prin care intră și ies oile din strungă [lat. vulg. pl. *ustia (sg. *ustium= clas. ostium), aplicată mai întîiu ușii în două canaturi; comp. și gr. θύρα, germ. Thüre, etc.].

UȘĂ, uși, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite intrarea (și ieșirea); ansamblu format dintr-un cadru fix de care se prinde o tăblie mobilă de lemn sau de metal care închide sau deschide această deschizătură; p. restr. tăblia din acest ansamblu. ◊ Ușă domnească (sau împărătească) sau ușa raiului = intrarea principală a altarului. ◊ Loc. adv. La ușă = foarte aproape. ◊ Loc. prep. La ușa... = în imediata apropiere (a...). ◊ Expr. A(-și) deschide (larg sau amândouă) ușile = a lăsa intrarea liberă; a primi cu bucurie pe cineva în casă. A lăsa (pe cineva) după ușă = a nesocoti (pe cineva), a nu da (cuiva) nici o atenție. A sta după ușă = a fi nebăgat în seamă; a sta deoparte, izolat. A bate la ușă = (de spre termene, evenimente etc.) a fi foarte aproape, a fi iminent. 2. Fig. Casă, locuință. ◊ Expr. (A bate, a cere, a crește etc.) pe la ușile oamenilor = (a munci) pe la alții, (a trăi) din mila altora. A umbla din ușă-n ușă = a cerși. – Lat. *ustia (pl., devenit sg., al lui *ustium = ostium).

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

POARTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior și invers; deschizătura împreună cu tăblița, cu balamalele etc.; tăblia care închide deschizătura. ◊ Loc. adv. Poartă-n poartă cu cineva = față în față, vizavi, peste drum. ◊ Expr. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poartă de scăpare = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. A sta (sau a rămâne, a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta (sau a rămâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate, căreia nu-i poți face față). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oraș. ♦ Regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Ușă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. ◊ Expr. Din poartă în poartă = din casă în casă, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formează o conductă de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din două bare verticale unite la capătul de sus printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă), instalat pe terenurile de sport, în care se urmărește introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngustă prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți; pas, trecătoare, defileu. ♦ Loc îngust între pereții de stâncă ai vârfurilor de munte prin care se trece pe alt versant. 6. (Înv.; în epoca suzeranității turcești asupra țărilor române) Reședința, curtea sultanului sau a unui pașă; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.

VIZOR s.n. (Tehn.) Dispozitiv adaptat la aparatele optice, care permite prinderea în cîmpul aparatului a obiectului care trebuie observat. ♦ Tub metalic în care e montat un ochean tronconic sau o mică lentilă și care, fixat în ușile de intrare în apartamente, permite observarea din interior în afară. ♦ (De obicei la pl.) Ochelarii măștilor de gaze. [< fr. viseur].

ușă (-și), s. f. – 1. Poartă, intrare. – 2. Ușiță, a doua ușă de intrare, dublura ușii. – Var. ușă. Mr. ușe, megl. ușă. Lat. *ūstĭam, în loc de ōstĭum (Cipariu, Gram., 160; Meyer-Lübke, ZRPh., XXV, 355; Pușcariu 1832; Pascu, I, 181; REW 6117; Rosetti, I, 60), cf. it. uscio, prov. uis, fr. huis, v. sp. uzo. – Der. ușar(iu), s. m. (portar), în Mold. var. ușer(iu); ușarnic (var. ușernic), adj. (vagabond); ușier, s. m. (portar; pedel); format după fr. huissier; ușor (var. ușcior, uscior), s. n. (montant, stîlp, stîlp susținător al ușii), din lat. ostĭolum (Cipariu, Elem., 115; Pușcariu 1843; REW 6116), cf. engad. usöl, prov. uisol.

ANTIM IVIREANUL (c. 1660-1716, n. Iviria, Georgia), cărturar român, mitropolit al Țării Românești (1708-1716). A înființat tipografii la Snagov (1694) și Rîmnic (1705). Ctitorul ansamblului monastic Antim (1716) din București. A tradus, în special din grecește, numeroase scrieri de cult și didactico-morale. Op. pr.: „Didahiile”, culegere manuscrisă cuprinzînd 35 de predici. A fost și un talentat caligraf, gravor și miniaturist. A ilustrat o evanghelie greco-română (1693) și o alta românească (1697), a sculptat ușa de intrare a Mănăstirii Antim și a executat portretul lui Constantin Brîncoveanu.

Antim Ivireanul (c. 1660-1716), sfânt, ierarh martir, canonizat la 20 iunie 1992. Originar din Georgia (vechea Ivirie), a fost adus în țară de Constantin Brâncoveanu înainte de 1690. Mare cărturar (vorbea limbile greacă, slava veche, turcă, arabă și română) și artist (caligraf, gravor, pictor, sculptor în lemn), a ajuns egumen la Snagov (1696-1704), episcop de Râmnic (1705-1707) și mitropolit al Ungrovlahiei (1708-1716). A tipărit 63 de cărți în limbile română, greacă, armeană și georgiană, opera sa principală fiind Didahiile. Este ctitorul bis. Antim din București, a cărei ușă de intrare a sculptat-o. A avut o atitudine antiotomană, căreia i-a căzut victimă. Exilat din țară, a fost omorât de soldații turci care-l escortau și aruncat în apele Tungiei din Bulgaria. Bis. îl sărbătorește la 27 septembrie.

*numai ce (acum) (pop.) loc. adv. (numai ce a intrat pe ușă)

*numai ce (imediat ce) (pop.) loc. conjcț. (numai ce a intrat pe ușă, și s-a și apucat de lucru)

perdeà f. 1. pânză ce se pune la ferestre: niște perdele de mătase ISP.; a se da după perdea, a se ascunde; a ridica perdeaua, a da lucrurile pe față; 2. cortina ușii de intrare la camera lui Vodă: Vodă cheamă un ostaș dela perdea OD.; 3. cortină de teatru (în jocul păpușilor): cum să jucăm păpușile? cu perdea ori fără perdea? POP. 4. fig. rezervă, bunacuviință (metaforă luată dela modul de a juca păpușile): îi vorbesc cu perdea..., ca să no rușinez CAR.; a da cuiva o perdea, a-l dojeni pentru o necuviință, a-i da un frecuș; 5. pohoeală la ochi (ce acopere lumina ca o perdea); 6. șopron sau adăpost de oi pentru iarnă: șuri și ocoale pentru boi și vaci, perdea pentru oi CR. [Turc. PERDÈ, văl, portieră, cataractă la ochi, modestie, curățenie sufletească].

UȘĂ, uși, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite intrarea (și ieșirea); ansamblu format dintr-un cadru fix de care se prinde o tăblie mobilă de lemn sau de metal care închide sau deschide această deschizătură; p. restr. tăblia din acest ansamblu. ◊ Ușă domnească (sau împărătească) sau ușa raiului = intrarea principală a altarului. ◊ Loc. adv. La ușă = foarte aproape. ◊ Loc. prep. La ușa... = în imediata apropiere (a...). ◊ Expr. A(-și) deschide (larg sau amândouă) ușile = a lăsa intrarea liberă; a primi cu bucurie pe cineva în casă. A lăsa (pe cineva) după ușă = a nesocoti (pe cineva), a nu da (cuiva) nici o atenție. A sta după ușă = a fi nebăgat în seamă; a sta deoparte, izolat. A bate la ușă = (despre termene, evenimente etc.) a fi foarte aproape, a fi iminent. 2. Fig. Casă, locuință. ◊ Expr. (A bate, a cere, a crește etc.) pe la ușile oamenilor = (a munci) pe la alții, (a trăi) din mila altora. A umbla din ușă-n ușă = a cerși. – Lat. *ustia (pl., devenit sg., al lui *ustium = ostium).

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? ♦ (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. 8. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

POARTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior și invers; deschizătura împreună cu tăblița, cu balamalele etc.; tăblia care închide deschizătura. ◊ Loc. adv. Poartă-n poartă cu cineva = față în față, vizavi, peste drum. ◊ Expr. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poartă de scăpare = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. A sta (sau a rămâne, a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta (sau a rămâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate, căreia nu-i poți face față). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oraș. ♦ Regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Ușă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. ◊ Expr. Din poartă în poartă = din casă în casă, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formează o conductă de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din două bare verticale unite la capătul de sus printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă), instalat pe terenurile de sport, în care se urmărește introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngustă prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți; pas, trecătoare, defileu. ♦ Loc îngust între pereții de stâncă ai vârfurilor de munte prin care se trece pe alt versant. 6. (Înv.; în epoca suzeranității turcești asupra Țărilor Române) Reședința, curtea sultanului sau a unui pașă; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.

DUHOARE, duhori, s. f. Miros greu și urît; putoare. Venea de undeva o duhoare grozavă de țarcuri de porci. DUMITRIU, N. 33. Onufrie își apucă între degete nasul încrețit de-o duhoare grea de gaz răzbătînd din fîn. CAMILAR, TEM. 181. Deschide ușa și intră. O duhoare grea și încropită o izbi în față. VLAHUȚĂ, O. A. 135. ♦ Atmosferă viciată, aer greu. Ca să nu piardă rîndul la muncă, mulți rămîneau noaptea pe loc, sforăind pînă la ziuă pe scaune, rezemați în coate la mesele de lemn, în duhoarea cafenelelor din port. BART, E. 288.

HLOBĂNA, hlobăn, vb. I. Tranz. (Mold., Bucov.) A legăna, a clătina, a scutura. Viscolul... îi umflă mantaua, îl hlobănă de cîteva ori, parcă în șagă. GALAN, Z. R. 127. ◊ Refl. Intră pe ușă... hlobănîndu-se de boală. CONTEMPORANUL, VI_I 490.

HOTĂRÎ, hotărăsc, vb. IV. I. Tranz. 1. A lua o hotărîre; a decide. Am hotărît să lucrez mai cu spor, mai frumos. VINTILĂ, O. 34. A doua zi după această solemnitate, hotărîi să merg să vizitez mînăstirile Moldovei. BOLINTINEANU, O. 281. ◊ Refl. Deodată se hotărî, deschise ușa și intră. DUMITRIU, N. 17. S-a hotărît a se duce în toată lumea. CREANGĂ, P. 89. În fața unei asemenea stări de lucruri, comitetul Frăției s-a hotărît la o mișcare revoluționară. GHICA, S. A. 155. ◊ Refl. impers. În urma unui asemenea discurs s-a hotărît ca să se adune cu toții la subprefect. DELAVRANCEA, H. T. 215. ♦ A face pe cineva să ia o hotărîre; a determina; a convinge. Încurajarea și asigurarea lui Ion îl hotărăște să intre și el înăuntru. SP. POPESCU, M. G. 68. ♦ (Construit cu dativul) A lua o hotărîre cu privire la cineva, a porunci cuiva să facă ceva. O să mă duc la Ghiță, se supără Stoica Cerneț, și o să-i hotărăsc să nu se arate dușman satului, c-o să-i meargă rău. SADOVEANU, M. C. 192. Nu demult, o dat Pavăl pe-acasă și-o hotărît fetei așa. MIRONESCU, S. A. 95. Manda împotrivindu-se, tatăl său se aprinse de mînie și-i hotărî ca a doua zi să fie gata de a se cununa cu tînărul polon. NEGRUZZI, S. I 107. 2. A stabili, a fixa. Astfel vorbeau coloniștii cînd umblau cu sania spre Brăila în ziua de duminică pe care au fost hotărît-o. SADOVEANU, P. M. 180. Prin trecutele mele scrisori eu te-am rugat ca să-mi hotărăști o sumă de bani pe fieștecare lună. KOGĂLNICEANU, S. 134. ♦ (Învechit) A considera, a socoti cu fermitate că un lucru este într-un anumit fel. (Atestat în forma hotărește) Văzîndu-i cinevași cum sînt de bine și curat îmbrăcați la vremea muncii, iarăși îi hotărește că sînt fericiți. GOLESCU, Î. 83. 3. (Cu privire la oameni) A destina, a meni. Or să mă hotărască la moarte. ALECSANDRI, T. 609. Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru Rareș, și pre dînsa boierii ucigași o hotărîseră a fi soție unui oarecărui numit Jolde. NEGRUZZI, S. I 144. Brîncoveanul Constantin... De averi ce tot strîngea Sultanul se îngrijea Și de moarte-l hotăra. ALECSANDRI, P. P. 210. II. (Învechit) 1. Tranz. A pune hotar (unei proprietăți, unei regiuni, unei țări); a delimita, a hotărnici. Eu pe Vidra mi-am lăsat Într-un codru depărtat Hotărînd moșiele. ALECSANDRI, P. P. 101. 2. Refl. A se mărgini cu..., a se învecina cu..., a fi vecin cu... (Atestat în forma hotăraște) Județul Putna se hotăraște spre apus și cu Transilvania. I. IONESCU, P. 12. – Prez. ind. și: hotăresc (EMINESCU, N. 62, ALECSANDRI, T. 319), pers. 3 sg. și: hotăraște.

INTRARE, intrări, s. f. I. Acțiunea de a intra și rezultatul ei. 1. Trecere din afară înăuntru, pătrundere într-un spațiu închis. Munteanca își lepădă cojocul lîngă ușa de intrare și înaintă sprintenă numai în sumăieș. SADOVEANU, B. 69. ♦ (Uneori determinat prin «triumfală», «solemnă», «oficială») Întoarcerea unui învingător, a unor armate victorioase etc., însoțită de o solemnitate. Astă intrare triumfală se pomenește... precum se pomeneau la Roma triumfele lui Cesar, August ș. cl. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ Acces într-o instituție, într-o sală de spectacol etc. Intrarea oprită. Bilet de intrare. ◊ Intrare liberă v. liber. ♦ (Concretizat) Locul prin care se trece din afară înăuntru. Ajungem la parcul de odihnă și cultură «Maxim Gorki». Cumpărăm la intrare bilete. STANCU, U.R.S.S. 95. Din cerdacul care apăra intrarea, arendașul introduse pe Stavrat într-un vestibul mare. REBREANU, R. II 50. Cînd trecu pe lîngă ea gardianul farului de la intrare, îl întrebă dacă recunoaște vasul care se vede în larg. BART, E. 317. ◊ Fig. Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. ♦ Partea de la început a unei localități. Se afla în popas, în latura șoselii, la intrarea satului o tabără de nomazi. SADOVEANU, E. 45. 2. Admitere, primire. Nu se mai află nici o deosebire la intrarea în școli... pentru copiii poporului. SADOVEANU, E. 26. 3. (În expr.) Intrare în vigoare = punere în aplicare. 4. (Contabilitate) Valoare care se înregistrează în patrimoniul unei instituții sau al unei întreprinderi. V. încasare. 5. Înregistrare a adreselor, cererilor etc. sosite la o instituție. ◊ Registru de intrare = registru în care se înregistrează adresele, rapoartele, petițiile etc. primite de o instituție. 6. (Muz.; mai ales în expr. a da intrarea) Începerea executării unei părți dintr-o bucată muzicală de către un instrument sau un grup de instrumente. II. (Concretizat) Stradelă mică; fundătură, fundac. – Variantă: (regional) întrare s. f.

MARCHIZĂ², marchize, s. f. 1. Apărătoare, de obicei de sticlă, prinsă într-o armătură de fier și așezată deasupra intrării principale a unor case. Marchiza de sticlă, în chip de scoică deasupra porții, le ferea de ploaie. DUMITRIU, B. F. 91. 2. Construcție cu acoperiș și pereți cu geamuri numeroase, așezată dinaintea ușii de intrare a unei clădiri pentru a o apăra de intemperii. Lîngă odaie, în fața ușii, are un fel de cutie ca o gheretă ce servă de «marchiză». ARDELEANU, D. 14. Un domn se dă jos din trăsură și cu pas moleșit s-apropie de ușa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. CARAGIALE, O. II 272. 3. (Adesea determinat prin «de locomotivă») Cabină situată în partea de dinapoi a locomotivelor cu aburi, în care stau mecanicul și ajutoarele lui.

MĂSURA, măsor și măsur, vb. I. I. Tranz. 1. A determina cu instrumente de măsurat valoarea unei mărimi în raport cu o unitate de măsură dată; a lua măsura. Cu compasul lumile toate măsoară. CONACHI, P. 275. Meșterii grăbea, Sferile-ntindea, Locul măsura, Șanțuri largi săpa Și mereu lucra, Zidul rădica. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Expr. (Regional) Măsoară-i vorba cu îmblăciul, se spune cînd se înțelege greu sau nu se înțelege de loc ce spune cineva. Apoi na, zise Ipate. Măsură-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. (Glumeț) A măsura pe cineva (sau a măsura cuiva ceva) pe spinare = a bate, a lovi, a trage o bătaie. Las’să-ți măsor eu boieria pe spinare cu ciubucu ista. ALECSANDRI, T. 915. Absol. ◊ I-am făgăduit că, în toată viața mea, nu voi măsura decît la drept. ȘEZ. II 161. Măsoară de două ori și taie o dată. Refl. pas. Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată. EMINESCU, O. I 132. ♦ (Neobișnuit; cu privire la pedepse, lovituri etc.) A aplica, a număra. Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I 60. 2. (Mai ales determinat prin «cu ochii» sau «din ochi») A străbate, a cerceta cu privirea o distanță, un loc; a scruta. Gîngu măsură cu ochii ascunzișurile, căutînd cel mai adăpostit ungher unde să fugă. C. PETRESCU, S. 40. Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă, Cu ochii zarea măsurînd. COȘBUC, P. I 99. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I 83. ♦ (Cu privire la un om; determinat adesea prin «cu ochii» sau «din ochi») A privi pe cineva cu atenție; a privi disprețuitor sau amenințător; a cîntări, a aprecia, a cerceta. Hai, mai repede, că e frig! v-a îndemnat jucînd în loc, să se încălzească, măsurîndu-vă din ochi și rîzînd. PAS, Z. I 74. Mă măsoară o clipă și pe urmă îmi răspunde scurt. CAMIL PETRESCU, U. N. 406. Femeia îl măsură fără să răspundă și-i întoarse spatele. C. PETRESCU, C. V. 316. (Refl. reciproc) Balcanul și Carpatul... aprinși de dor de luptă cu ochii se măsoară. ALECSANDRI, P. A. 202. ◊ (Întărit prin «din cap pînă în picioare» sau «de sus pînă jos») Ochiul lui ager măsurase din clipa intrării pe ușă fata, din cap pînă în picioare, și rămăsese înmărmurit de frumusețea ei. CAMIL PETRESCU, O. I 267. Moșneagul se uită cu tot dinadinsul țintă la mine și mă măsură din cap pînă-n picioare. HOGAȘ, M. N. 71. Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. 3. A parcurge (încoace și încolo) o distanță, a străbate de la un capăt la altul un spațiu. Măsură încăperea dintr-un capăt în altul, să-și dezmorțească picioarele înțepenite în căruță. C. PETRESCU, Î. II 161. Văd apoi pe Făt-Frumosul trist, cum măsură poiana, Căci de mult iubește dînsul pe Ileana Cosînzeana. COȘBUC, P. II 138. La Picior-de-munte, pe dealuri mărunte Prin plaiuri tăcute De vînturi bătute, Urcă și scoboară Și drumul măsoară Trei turme de oi. TEODORESCU, P. P. 435. II. Fig. 1. Intranz. (Rar) A avea valoare, a prețui, a valora. Pune oarecare fanfaronadă în graba de a servi pe oricine, poate... pentru a arăta, vanitos, cît îi măsoară puterile. C. PETRESCU, C. V. 62. 2. Tranz. (Cu privire la cuvinte, sentimente, acțiuni etc.) A modera, a cumpăni, a cîntări, a înfrîna, a tempera. Clit are isteție și vorbele-și măsoară. NEGRUZZI, S. II 195. Deci patimile-ți măsoară, omule, și le slăbește. CONACHI, P. 279. ♦ (Rar, cu privire la mers, zbor etc.) A cumpăni, a regulariza. O cucuvea stîrnită din culcușul ei. lunecă pe sub streașină clopotniței și, măsurîndu-și zborul, trecu peste curtea mănăstirii, CAZABAN, V. 62. 3. Refl. reciproc. A se compara, a se întrece, a se lua la întrecere, a rivaliza, a se lupta. El fugea gonit de furtună, măsurîndu-se cu puterile ei, dar niciodată furtuna n-ar fi izbutit să-l ajungă. MIHALE, O. 170. În adevăr, ziceați zînele, noi nu ne putem măsura nici în frumusețe, nici în minte, dar nici în putere cu zîna noastră. RETEGANUL, P. II 15. Deși puțini, ostașii creștini erau însă plini de foc și de dorința de a se măsura cu dușmanul. BĂLCESCU, O. II 86. ◊ Tranz. Ești tu în stare să-ți măsori puterile cu ale mele? ALECSANDRI, T. I 444. ♦ (Rar) A se considera. Ați făcut ca să pricepem a trecutului mărime, Măsurîndu-vă de-o seamă cu-a strămoșilor nălțime. ALECSANDRI, O. 247.

MULT¹ adv. 1. (Arată măsura, intensitatea, proporția) în mare cantitate; intens, tare. Mănîncă mult. ▭ Cu asta a voit spinul să-și arate arama și să facă pe Harap-Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Sărmana fată în drum se puse Și mult îl plînse, mult îl dori. ALECSANDRI, P. I 23. Mintea... poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, O. II 11. Mult mă mustră măicuța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ (În locuțiuni) Cu mult = în foarte mare măsură, tare, foarte. M-a întrecut cu mult. Mai mult = mai ales, mai cu seamă, în special, îndeosebi. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea. ISPIRESCU, L. 7. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I Mai mult decît... = foarte, absolut. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea predomnitoare. HASDEU, I. V. 142. Cel mult = a) maximum. Voi pleca din București pentru cel mult două zile; b) în cel mai bun caz. Lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A fi mai mult mort (decît viu) v. mort. Ce să spun (sau să fac) mai mult? = asta e tot, nu pot (sau nu-i necesar) să fac sau să spun altceva. Unii secerau, alții legau snopi... mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult? CREANGĂ, P. 158. (Rar) Din mult în mai mult = din ce în ce mai mult. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I 75. Mai mult sau (ori) mai puțin = în oarecare măsură, întrucîtva, aproximativ. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A. 289. Nici mai mult, nici mai puțin = exact atît. (Asta) e prea mult = e mai mult decît trebuie, decît se cuvine; întrece măsura. 2. Departe, pe o distanță mare. Dînd pe de altă parte, ieși mult înaintea ei. ISPIRESCU, L. 17. Nu merse ea tocmai mult și numai iată ce vede un păr frumos. CREANGĂ, P. 286. 3. Un timp îndelungat, îndelung. Vorba ceea: și piatra prinde mușchi dacă șede mult într-un loc. CREANGĂ, P. 140. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adv. Mai mult = a) mai ales, mai des, mai frecvent. Harabagiul nostru s-a hotărît ca de-acum să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, P. 111; b) (regional, în construcții negative) de acum înainte, din acest moment. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I 111. Că mai mult nu mi-i vedea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. De mult = a) de o bună bucată de vreme. Mămăliga se răcise de mult pe măsuță. CAMILAR, N. I 213. Un dușman de lup... de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Dar cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șarpe cumplit. ALECSANDRI, P. I 197; b) (regional) devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară și, șontîc-șontîc, venea să cerșească la ușa maghernițelor roșii. GALACTION, O. I 311. ◊ Expr. Mult și bine = vreme îndelungată; pentru totdeauna. Dormeai tu mult și bine Harap-Alb, de nu eram eu. CREANGĂ, P. 279. A nu mai avea mult = a fi pe moarte, a nu mai avea de trăit decît puține zile. Știu că nu mai am mult: de aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I 342. ♦ (Regional) Maximum. Roșiile mai au pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. 4. (Precedînd un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) În cel mai înalt grad, foarte, extrem. Se pomeni cu mult pătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. E foarte ambițios și prezumțios, deși se arată mult republican. GHICA, A. 278. ◊ (Învechit, determină adverbe) Mult bine s-au mai bătut romînii și în rîndul ala. GHICA, S. 24.

ÎNSEMNA, însemn și însemnez, vb. I. I. Intranz. unipers. A avea un anumit înțeles, o anumită semnificație; a fi, a marca, a arăta, a reprezenta. L-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. Arald, ce însemnează pe tine negrul port.? EMINESCU, O. I 97. ◊ Expr. A nu însemna nimic = a nu avea nici o însemnătate, nici o importanță, nici o valoare. O lacrimă în ochii ei Nimic nu-nseamnă. COȘBUC, P. I 79. Ce înseamnă asta? se spune pentru a arăta dezaprobarea față de purtarea cuiva. Ce înseamnă asta? Sperii copiii, unde te trezești? SAHIA, N. 53. ♦ (Despre cuvinte) A avea sensul de..., a exprima o anumită noțiune. ♦ A reprezenta..., a corespunde, a fi egal cu... A vorbi corect înseamnă a o face așa cum cere uzul lingvistic. VIANU, S. 6. Un han lîngă un șleah însemnează lucru mare. SADOVEANU, O. VII 28. II. Tranz. 1. A nota (prin scris sau prin alte semne), a face o însemnare, a scrie (a desena, a grava), a înregistra. Înregistrează vești ce vin din tot universul, înseamnă vești triste și vești bune. ANGHEL, PR. 103. Cîte greșeli va face, să i le însemne cu cărbune pe ceva. CREANGĂ, A. 3. Însemnă, pe grozavele acele porți de aramă, o mare cruce. NEGRUZZI, S. I 89. ◊ Intranz. Am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu știi a însemna măcar cîtuși de cît, e greu. CREANGĂ, A. 18. 2. A marca, a delimita, a determina. Cu cofa de brad, Măriuca trecea prin iarbă spre casă și intra pe ușa care însemna în lumină o pată neagră. SADOVEANU, O. V 179. Rari copaci, aliniați perpendicular, însemnau șoseaua județeană ce leagă Costeștii cu Roșiorii. REBREANU, R. I 70. Piața se întinde ovală... însemnată cu stîlpușori de lemn. NEGRUZZI, S. I 36. 3. A aplica unui lucru un semn caracteristic (după care să se poată recunoaște sau găsi ușor); a marca. Ciobanul înseamnă oile. ◊ Refl. pas. Cu omor și pustiire drumul lor se însemna. NEGRUZZI, S. I 118. ◊ Expr. A însemna cu fierul roșu = a înfiera. 4. (Învechit) A indica, a nota. S-apropie de scrinul ce i-l însemnase bolnavul. EMINESCU, N. 79. Cred în sincerul și lealul ajutor ce mi se dă astăzi de imperiul rusesc și-mi însemnez de îndată mie și lumii întregi la ce anume scop are să-mi serve acest ajutor. ODOBESCU, S. III 452. 5. (Rar) A lua act, a remarca, a observa, a afla. Acest onorabil sărdar e director la Agie și am însemnat că el ne urmărește ca umbra peste tot locul. ALECSANDRI, T. 429.

NINS, -Ă, ninși, -se, adj. Acoperit de zăpadă. E-atît de bine cînd pe drumuri ninse Întîlnești o casă cu lumini aprinse. TOPÎRCEANU, B. 12. Iar cînd bietul bătrîn intră pe ușă nins și plin de frig, eu tresar de bucurie și-l primesc cu un «bună vremea» cald și repetat de cîteva ori în șir. PĂUN-PINCIO, P. 97. Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse, Să privești prin lucii geamuri la luminile aprinse. EMINESCU, O. I 157. ♦ Fig. Cărunt. Deși bătrîn și nins, în trupu-i drept și falnic ardea un suflet de flacără. SADOVEANU, O. I 248. Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici. IOSIF, PATR. 9. ◊ Expr. Nins de ani (sau de vreme) = bătrîn, cu părul alb. Atîta știau că acum albi erau caii, bătrîn vizitiul, nins de ani doctorul. ANGHEL, PR. 91.

TAMBUR², tambure, s. n. 1. Piesă în formă de cilindru gol, fixă sau mobilă în jurul unui ax, făcută din metal, din lemn etc. și avînd diverse întrebuințări în tehnică; tobă. Brigadierul ridicase pompa de injecție pe un fund de butoi întors; cu o mînă răsucea tamburul. MIHALE, O. 213. 2. Porțiune de prismă poligonală goală (sau de cilindru gol) interpusă între o cupolă și arcurile sau zidurile care limitează un spațiu boltit. ♦ Mic vestibul construit la intrarea unei clădiri și cuprins între două rînduri de uși. ♦ Spațiu cilindric la o ușă de intrare, în interiorul căruia se învîrtește o ușă pivotantă cu mai multe aripi.

PRIVI, privesc, vb. IV. Tranz. 1. A-și îndrepta ochii spre cineva sau ceva pentru a vedea; a se uita. Mă gîndeam că am să vin odată să te văd, că am să rămîn seara tîrziu să privim cerul de la fereastră. DEMETRIUS, C. Șoimaru îl privi fără să clipească și fără să zîmbească. SADOVEANU, O. VII 77. Așezat la gura sobei... privesc focul. ALECSANDRI, P. III 19. Tot orașul... se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. ◊ Fig. O lumină cenușie, tulbure, privea pe ferestre. REBREANU, I. 43. ◊ (întărit prin «cu ochi») Bătrînul privea cu ochi calzi pe Potcoavă. SADOVEANU, O. I 28. Niciodată n-am să uit cu ce ochi te-a privit, C. PETRESCU, C. V. 106. Cu ochii serei cei dentîi Eu n-o voi mai privi-o. EMINESCU, O. I 188. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Tot sufletul i s-a urcat în ochii care privesc cu nesațiu. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 22. Ochii lui nu se sătura privind luciul mării. DRĂGHICI, R. 88. (Refl. reciproc) Cîteodat’ – deși arare – se-ntîlnesc și ochii lor Se privesc. EMINESCU, O. I 51. ◊ (Cu determinări modale) Nevasta administratorului îl privi acru și stătu o clipă fără să răspundă. DUMITRIU, N. 260. L-am privit scurt și fără echivoc. CAMIL PETRESCU, U. N. 31. M-a privit lung, parc-ar fi vrut să-mi spuie ceva. VLAHUȚĂ, O. A. 479. Cu mișcare și cu groază Damele și cavalerii l-au privit. EMINESCU, O. I 166. (Refl. reciproc ) Parnasul și Olimpul cu fală se priviră. ALEXANDRESCU, M. 27. ◊ Expr. A nu privi cu ochi buni = a dezaproba, a nu admite. A privi (pe cineva) cu coada ochiului v. coadă. ◊ (Urmat de propoziții secundare) Vizitiul se întoarse încet și-l privi cum intră pe ușă. DUMITRIU, N. 33. Și privesc cum apa curge și la cotituri se pierde. ALECSANDRI, P. A. 124. ◊ Intranz. L-am ascultat pe Oance, privind la stele și depănînd... firul povestei lui. GALACTION, O. I 67. Stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. A. 136. Să se urce într-un pom... și să privească la lupta lor. ISPIRESCU, L. 28. (Fig.) Soarele galben privea indiferent printre nouri. REBREANU, R. I 195. Rămîne toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. ◊ Refl. Fig. A se oglindi. În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. GALACTION, O. I 43. 2. A considera că ceva reprezintă un anumit lucru, că se prezintă într-un anumit fel; a socoti pe cineva sau ceva dintr-un anumit punct de vedere. De-acum poți să-i privești ca ginerii mei. ALECSANDRI, T. I 150. ◊ Refl. pas. (învechit) Mihai-vodă nu se privește în Ardeal decît ca un guvernator. BĂLCESCU, O. II 270. 3. (Numai la pers. 3) A interesa pe cineva, a fi de competința cuiva, a se raporta la cineva sau la ceva. Ce mă privește pe mine cine locuiește aici ori dincolo? C. PETRESCU, C. V. 82. Celelalte [treburi] îl priveau pe subprefect. SLAVICI, O. I 375. ◊ Expr. În (ceea) ce privește... = în privința..., cu privire la... Acum să stăm aici în ceea ce te privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la rînd. CREANGĂ, A. 148.

PUFNI, pufnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni) A sufla pe gură sau pe nas cu zgomot, brusc (din cauza mîniei, a nemulțumirii etc,). Tomșa rămase într-o tăcere amenințătoare și grozavă. Ochiul lui fugar fulgera. Pufni pe nas de cîteva ori, parcă se înăbușea. SADOVEANU, O. VII 128. Baba, de cîte ori vedea pe moșneag, pufnea, scuipa în urma lui, trîntind ușa și intra în cocioabă. DUNĂREANU, N. 21. Pufnească el cît i-a plăcea. Eu una mă duc la mătușica, la Brăila. ALECSANDRI, T. 1187. ◊ Fig. Varnițele clocoteau, pufnind în stropi albi. ANGHEL-IOSIF, C. L. 53. ♦ A pufăi (2). Nenea Guță pufnind dintr-un cogeamite țigaret de chilimbar. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE. ♦ (Despre animale) A sufla cu putere pe nări (din cauza oboselii, a unei boli etc.). Bourul veni năprasnic la deal, fumegînd și pufnind. SADOVEANU, F. J. 374. Purcelul ședea în culcuș... asculta ce spun ei și numai pufnea din cînd în cînd. CREANGĂ, P. 79. ♦ Fig. (Despre mașini și motoare) A da afară, cu zgomot înfundat, aburi, gaze, fum. [Automobilul] pufnește, Zbîrnîie, Se-ntoarce Și lasă-n urma lui, pe drum, Miros albastru de benzină Și nori de pulbere Și fum. TOPÎRCEANU, P. O. 80. ◊ Tranz. Trenuri înșirate de o parte și de alta stau gata să plece, mașini pufnesc valuri de fum negru. C. PETRESCU, S. 44. ♦ (Subiectul este fumul) A țîșni, a ieși cu zgomot. Un uruit grăbit de roți... Pufnește fumul furios Pe coșuri, în coloane. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 69. 2. (În expr.) A pufni de (sau în) rîs sau (tranz.) a-l pufni pe cineva rîsul = a izbucni în rîs, brusc și zgomotos. Cătînd una la alta, pe furiș, fără să-și spună vreun cuvînt, pufnesc de rîs... și rîd și rîd, de nu se mai pot opri. SP. POPESCU, M. G. 91. Școlarii pufniră în rîs. DELAVRANCEA, H. T. 96. Tu? la concursul de mîine? a zis pufnind în rîs Niță. CARAGIALE, O. II 245. (Eliptic) Nevestele își dau ghiont și pufnesc stăpînit. Moș Gheorghe se încruntă la ele. SP. POPESCU, M. G. 37.

UȘĂ, uși, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată, de obicei dreptunghiulară, lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă etc., pentru a permite accesul, pătrunderea (și ieșirea); ansamblu format dintr-un cadru fix (v. toc) de care se prinde, prin balamale, un panou vertical de lemn, de metal etc. mobil, care închide sau deschide această deschizătură; (prin restricție) panoul de lemn, de metal etc. din acest ansamblu. Cînd opri trenul, un băiețandru se repezi la vagonul în ușa căruia se arătase Grigore Iuga. REBREANU, R. I 69. Ușa e scoasă din țîțîna de jos. CARAGIALE, P. 48. Și cum vorbeau ei, numai iaca intră și Chirică pe ușă. CREANGĂ, P. 177. ◊ Ușa băii = locul pe unde se coboară în mină. Ușă domnească (sau împărătească) sau ușa raiului = intrare principală în altar. Preotul... se arată în «ușa raiului» sau «ușa domnească» ori iesă lîngă tetrapod și de-aice apoi «strigă vestirile». MARIAN, NU. 203. ◊ Loc. adv. La ușa... sau la ușă = foarte aproape (de...). În curînd înțelese că Stavrat într-adevăr are dreptate și că primejdia e la ușă. REBREANU, R. II 100. În curînd tiranul se văzu la ușa mormîntului. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Expr. (Despre evenimente, fenomene) A bate la ușă = a fi foarte aproape, a fi iminent. Acest program cuprinde... desființarea clăcii și emanciparea proprietății și toate celelalte reforme care băteau la ușă. KOGĂLNICEANU, S. A. 205. Ca-la-ușa-cortului v. cort. A(-și) deschide (larg) ușile = a lăsa intrarea liberă, a da acces liber. Revoluția a organizat Ermitajul și a deschis larg ușile acestui muzeu poporului sovietic. STANCU, U.R.S.S. 119. A deschide cuiva amîndouă ușile = a primi pe cineva cu bucurie, cu brațele deschise. A lăsa (pe cineva) după ușă = a nesocoti, a desconsidera, a disprețui (pe cineva), a nu da nici o atenție (cuiva). Acei cari nu se bucură de un nume bun sînt lăsați după ușă, cum se zice. GHICA, la TDRG. A sta după ușă = a fi nesocotit, nebăgat în seamă; a se ține izolat, a sta deoparte în societate. A da (mai rar a arunca) sau a fi dat (mai rar aruncat) pe ușă afară = a goni sau a fi gonit de undeva. I se răspunse că va fi aruncat pe ușă afară cu sergentul. CĂLINESCU, E. O. II 308. (Rar) A primi (pe cineva) între două uși = a sta (cu cineva) de vorbă în fugă, căutînd să scape cît mai repede. Traian Arsen mi-a povestit că ministrul l-a primit între două uși, neliniștit, grăbit să-și expedieze musafirii. EFTIMIU, N. 93. A strînge (pe cineva) cu ușa = a forța (pe cineva) să facă sau să recunoască un lucru. Îmi vine să-i strîng cu ușa pe Bondicescu și pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce gînduri au. ALECSANDRI, T. I 134. A lua ușa-n spate = a pleca, a ieși. A arăta (cuiva) ușa v. arăta (2). A forța ușa v. forța (2). A intra pe (sau prin) ușa din dos v. dos (1). A scăpa pe (sau prin) ușa din dos v. dos (1). A trînti (sau a închide) cuiva ușa în nas v. nas (1). A da ușa de perete v. da³ (I 9). A fi ușă de biserică v. biserică (1). 2. Fig. Casă, locuință. Care s-a întors de la ușa mea fără să cîștige dreptate și mîngîiere? NEGRUZZI, S. I 140. ◊ Expr. (A bate, a cere, a crește etc.) pe la ușile oamenilor (sau pe la ușile străine) = a munci pe la alții, a trăi din mila altora, a cere de pomană. Eu sînt Stoicea... care crescui pe la ușile străine. GALACTION, O. I 51. Nu m-ar fi lăsat el pe la ușile oamenilor dacă nu l-ar fi luat în oaste. CONTEMPORANUL, IV 391.

VESTIBUL, vestibuluri, s. n. 1. Prima încăpere (de obicei de proporții mici) a unei locuințe, în care se intră din exterior, dintr-un coridor sau de pe palierul unei scări; antreu. Arendașul introduse pe Stavrat într-un vestibul mare, unde așteptară cîteva minute. REBREANU, R. II 50. În vestibul îl aștepta un alegător. VLAHUȚĂ, O. AL. II 200. 2. (Accentuat numai vestibul) Prima cavitate a urechii interne, situată lîngă labirintul membranos. 3. (În antichitate) Curte în fața unei case, situată între ușa de intrare și stradă. – Accentuat și vestibul.

VIJELIE, vijelii, s. f. Vînt puternic, însoțit de obicei de descărcări electrice și de precipitații atmosferice. V. furtună, uragan. Te-au apucat vijelii și te-au spulberat viscolele cu măzăriche ale sfîrșiturilor de toamnă. SADOVEANU, O. VI 50. Mergea grăbit... încotro îl mîna vijelia. GALACTION, O. I 48. [Codrul] se zbuciumă, se-ndoaie, geme Bătut de neagra vijelie. IOSIF, P. 87. Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva. CREANGĂ, A. 30. ◊ (În comparații) Cînd porniră ei, sosiră și cazacii ca o vijelie și izbitura lor fu ca trăsnetul. SADOVEANU, O. VII 12. Intră pe ușă ca o vijelie. HOGAȘ, M. N. 44. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr, Căci caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. ◊ Fig. Vijelii de patimi își lăsaseră urmele. SADOVEANU, O. I 421. Mai bine chinul într-a lumii vijelie Decît viața de păpușă, decît viața de chilie. EFTIMIU, Î. 22. Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ Loc. adv. Cu vijelie = cu putere. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71.

îmbătăciune, îmbătăciuni, s.n. – (med.) Amețeală. În expr. îmbătăciune de cap (ALRRM, 1969: 165): „Dar, de-atunci, ori de câte ori intra pe ușă, avea amețele și îmbătăciuni de cap” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 205). – Din îmbăta „a se ameți cu băutură” (< lat. *imbibitare, din bibitus „beat”) + suf. -ciune (MDA).

SUMĂIEȘ, sumăieșe, s. n. (Mold., Bucov.) Diminutiv al lui suman; suman mai scurt și mai ușor. Munteanca își lepădă cojocul lîngă ușa de intrare și înaintă sprintenă numai în sumăieș. SADOVEANU, B. 69. A crescut sub ochii... noștri... Avea gust și rînduială în toate: Își purta cu nobilă mîndrie sumăieșul și ițarii lui de-acasă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 291. – Variantă: sumăiaș (SBIERA, P. 183) s. n.

dos sn [At: NEAGOE, ÎNV. 308 / Pl: ~uri / E: ml dossum] 1 (Înv) Partea de dinapoi a trupului omenesc Si: spate, spinare, (pop) îndărăt. 2 (Îvp; îe) A da ~ (sau ~ul ori ~urile), a(-și) arăta -ul, a pune ~ la fugă, a bate ~urile, a da ~ la față A fugi (din fața dușmanului). 3 (Îvp; îae) A se ascunde. 4 (Îla) Bun de ~ Bun de fugă. 5 (Înv; îe) A lua cuiva ~ul A ataca pe la spate. 6 (Pfm; îe) A întoarce (către cineva sau cuiva) -ul A se întoarce cu spatele către cineva (în semn de dispreț sau de încetare a conversației). 7 (Pfm; îae) A nu mai voi să aibă relații cu cineva. 8 (D. ființe) Șezut. 9 (Pop; îe) A pune la ~ A ignora ce i se spune. 10 (Îvp; îe) A ieși cu ~ul la oameni A se purta necivilizat în societate. 11 (Îvp; îe) A se întoarce cu fața ~ului către cineva A întoarce, batjocoritor, spatele. 12 (Îs) ~ul palmei (sau mâinii ori labei) Partea exterioară a mâinii, opusă palmei. 13 (Rar; îs) ~ul limbii Partea de dedesubt a limbii. 14 Partea de dinapoi a unui obiect, a unei construcții, a unei curți. 15 (Îvp; îs) ~ de moară Om de nimic, arțăgos. 16 (La un obiect) Partea mai puțin arătoasă, (neîmpodobită și) neexpusă vederii. 17 Partea de dinăuntru a unei haine. 18 (Înv; pbl; îs) ~uri de calendare Scoarțe. 19 (Îs) ~ de pernă Față de pernă. 20 (Reg; îoc arșiță, feție) Coastă de deal sau de munte. 21 (Reg) Tufiș mărunt orientat spre miazănoapte Si: doștină (3). 22 (Pop) Adăpost. 23 (Reg) Adăpost pe câmp. 24 (Înv; îlv) A da cuiva ~ul (la adăpost) A adăposti. 25 (Îvr; îal) A ascunde. 26 Loc adăpostit (unde nu bate soarele). 27 (Bot; reg) Tei de calitate slabă Si: liștar. 28 (Îlav) De-a-ndoasele(a) sau pe de-a-ndoasele(a) Anapoda. 29 (Îal) Cu spatele înainte. 30 (Îlav) Cu ~ul în sus Invers de cum trebuie. 31 (Îal) În mare dezordine. 32 (Îlav) În ~ La spate. 33 (Îal; fig) În absență. 34 (Înv; îe) Nici în ~, nici în față În nici un chip. 35 (Înv; îlav) De ~ Într-ascuns. 36 (Îlav) Din ~ Din spate. 37 (Înv; într-un oraș de provincie; îs) Uliță din ~ Stradă laterală. 38 (Înv; îe) A scăpa pe ulița din ~ A scăpa rușinos și cu mare greutate dintr-o încurcătură. 39 (Pop; îe) A intra pe ușa din ~ A obține o favoare (pe căi necinstite, prin protecție). 40 (Înv; îlav) Din ~ de... Dincolo de... 41 (În legătură cu obiecte de îmbrăcăminte; îlav) Pe ~ Cu partea de dinăuntru în afară. 42 (Îal) Altfel de cum trebuie, de cum e firesc. 43 (Fig; d. oameni; îal) Ciudat. 44 (Pfm; îe) A fi întors pe ~ A fi necăjit. 45 (Pfm; îae) A fi furios. 46 (Îlav) Pe din ~ Pe la spate. 47 (Îal; la o clădire) Prin spatele casei. 48 (Îal; într-un oraș) Pe o stradă laterală. 49 (Fig; îal) În taină. 50 (Înv; îlav) Pe după ~ Pe la spate. 51 (Nob; înv; îlav) În după ~ În loc ascuns. 52 (Îlav) Prin ~ Pe intrarea din spatele casei. modificată

pe pp [At: PSALT. HUR. 114^r/3 / V: (îvp) pă, pre, (îrg) pi, (înv) pri, (reg) pa, pî, pră, prî / E: ml super, per] 1 Exprimă situarea în contact direct a două elemente, dintre care unul este suprapus celuilalt Stă pe masă. 2 Exprimă localizarea într-o parte definită a unei suprafețe S-a rupt pe mijloc. 3 Arată sprijinul pe o parte a corpului Se ține pe picioare. 4 Situarea este între limitele unei suprafețe Stă pe pat. 5 Suprapunerea este realizată fără contact Era ceață pe oraș. 6 Exprimă trecerea printr-o suprafață prin care se realizează accesul într-un spațiu delimitat Intră pe ușă. 7 Deplasarea în spațiu se face printr-o mișcare longitudinală Merge pe drum. 8 Ceea ce trece dintr-un spațiu în altul poate fi privirea Se uita pe fereastră. 9 Privirea poate cuprinde un spațiu delimitat Privi pe câmpie. 10 Exprimă orientarea verticală a unui obiect spre o suprafață cu care va intra în contact Sămânța a căzut pe piatră. 11 Exprimă orientarea, fără contact direct Fereastra dădea pe bulevard. 12 Exprimă ideea de destinație spațială spre care se orientează o acțiune Au năvălit pe el. 13 (Îc) ~ la Exprimă un reper spațial accidental sau provizoriu Poftiți pe la noi. 14 Reperul spațial este în apropiere, nu în contact direct Satul era pe apa Tisei. 15 Exprimă contactul dintre un element și un punct de sprijin spațial Purtat pe umăr: 16 (Îvp) Exprimă transmiterea a ceva prin intermediar Trimite bani pe poștă. 17 Cu sens distributiv, exprimă încadrarea elementelor în grupuri Mergeau pe trei șiruri. 18 (Îlpp) ~ lângă, ~-aproape, ~ deasupra, ~ alături etc. Exprimă orientarea unei mișcări față de un reper spațial. 19 Arată situarea precisă în dreptul unui reper Haine strâmte pe talie. 20 Exprimă raportarea exactă la un reper temporal Pe 19 aprilie. 21 Orientarea temporală poate fi imprecisă Plecăm pe toamnă. 22 Exprimă încadrarea în niște limite temporale Pe vremea lui Duca Vodă. 23 (Îlav) ~ atunci, ~ vremuri (Exprimă depărtarea nedeterminată a momentului vorbirii față de reperul temporal trecut) Cândva. 24 (Îlav) ~ drum, ~ cale (Referirea se face la un moment nedeterminat din timpul deplasării) Undeva. 25 Exprimă încadrarea în tot cursul unei perioade Salariu pe luna mai. 26 (Fig) Exprimă spațiul parcurs într-o unitate de timp Kilometri pe oră. 27 (Îlav) ~ viitor (Exprimă un reper temporal neprecizat situat după momentul vorbirii) De acum înainte. 28 Exprimă un reper temporal viitor față de care este programată o acțiune Plecăm pe duminică. 29 Exprimă depășirea de curând a unui reper temporal Nu mâncase de două zile pe a treia. 30 (Îc) ~ la Exprimă un reper temporal aproximativ Pe la 1840. 31 Exprimă raportul dintre timpul activității și recompensa primită Șaizeci de mii de lei pe zi. 32 Exprimă încadrarea în unități temporale repetabile Cinci pâini pe zi. 33 (Îlav) ~ urmă, ~ urma (Exprimă încadrarea ulterioară față de un eveniment) În cele din urmă. 34 Exprimă coincidența a două repere temporale A căzut 1 mai pe o duminică. 35 (Îlpp) ~ când Exprimă concomitența a două circumstanțe. 36 Exprimă raportul cauzal a două circumstanțe Bând apă pe osteneală, s-a îmbolnăvit. 37 (Îlav) ~ dată, ~ loc (Exprimă o circumstanță care reprezintă o reacție la o altă circumstanță) Imediat. 38 (Înv) Arată asupra cui se exercită o autoritate Domn pe o țară bogată. 39 (Îlpp) ~ seama, pe socoteala Exprimă asumarea unei răspunderi de către cineva. 40 Exprimă un element dominant care este o circumstanță favorabilă sau nu, suportată de cel dominat Necaz pe capul meu. 41 Exprimă o stare sufletească apăsătoare Stă pe gânduri. 42 (Îlav) ~ cât... ~ atât (Exprimă un raport de proporționalitate între efectele a două fenomene) În mod egal. 43 Circumstanța este definită printr-un reper temporal de întindere nelimitată Nu adunași bogății pe acest pământ. 44 Exprimă o colectivitate asupra căreia acționează o circumstanță Ședință pe sector. 45 Exprimă o raportare cantitativă la un întreg Pe jumătate adormit. 46 (Îlpp) ~ lângă, ~ deasupra Exprimă anexarea cumulativă la un tot. 47 Exprimă aglomerarea excesivă a elementelor Veneau scrisori pe scrisori. 48 Exprimă intensificarea unei acțiuni Se pune pe citit. 49 Exprimă intensificarea maximă și scopul acțiunii Bătaie pe omor. 50 Restrânge săvârșirea unei acțiuni la un singur domeniu de aplicare A pus sechestru pe avere. 51 (Îlpp) ~ socoteala, ~ seama Restrânge domeniul de aplicare al unui comentariu, de obicei critic, ironic. 52 Restrânge sfera de cuprindere a unei tematici Poezii pe subiecte triste. 53 (Înv) Exprimă scopul acțiunii Să-l chemăm pre ajutor. 54 (Înv) Introduce beneficiarul sau destinatarul unei acțiuni Are milă pre țara noastră. 55 Însoțește un nume de ființă care reprezintă destinatarul pasiv al acțiunii, reluat printr-un pronume substitut, considerat gramatical complement direct cu prepoziția pe Îi gonea pe ei. 56 (Înv) Exprimă iminența unei acțiuni sau unui proces Bolnavul era pre vindecare. 57 Introduce un determinant cu sens modal Povesti pe scurt. 58 Introduce termenul care exprimă mijlocul de garantare a adevărului unei afirmații Pe cuvânt de onoare. 59 Exprimă garantarea mijlocului de finanțare Pe socoteala lui. 60 Exprimă limba țintă în care se face sau traduce o comunicare Spune asta pe sârbește. 61 Exprimă un mijloc de identificare Îl cunosc pe grai că e învățat. 62 Exprimă o modalitate de obținere a unui bun, serviciu Pe credit. 63 Exprimă un criteriu de clasificare Așezate pe culori. 64 (Îlav) (Rând) ~ rând (Exprimă ordinea de eșalonare a unor elemente) Unul după altul. 65 (Înv) Exprimă raportul de conformare la ceea ce indică termenul de după prepoziție Trăiesc pre învățăturile sfinte. 66 (Înv) Exprimă motivarea săvârșirii unei acțiuni Pedepsit pre vină. 67 Exprimă compensarea cantitativă sau calitativă în cadrul unui schimb Vinde un litru pe zece lei. 68 (Înv) Exprimă adevărul unei afirmații Pre adevăr este că... 69 Exprimă nonechivalența între rolul unei persoane și esența ei Face pe mironosița. 70 (Îcs) ~ motiv că Exprimă argumentul explicativ al unei acțiuni. 71 Exprimă compatibilitatea sau nu a două alternative Schimbă obiceiurile cele bune pe cele rele. 72 (Îcs) Tot atât... pe cât (de)... Exprimă echivalența între proporțiile a două calități.

perdea sf [At: (a. 1693) ȘIO II₁, 290 / V: (reg) ~uă / Pl: ~ele, (reg) ~eli / E: tc perde] 1 Obiect confecționat din pânză, stofă, dantelă etc. care se atârnă mai ales la ferestrele și la ușile locuințelor, pentru a împiedica pătrunderea luminii sau pentru a opri vederea dinafară, având totodată și scop decorativ. 2-3 (Îljv) (Mai) cu ~ (Care este exprimat, spus, făcut) indirect, prin aluzii, discret, cu rezervă, cu bună-cuviință. 4-5 (îljv) Fără ~ (Care este exprimat, spus, făcut) pe față, fară înconjur, fără sfială, necuviincios, trivial. 6 (Îe) A avea ~ la ochi A nu pricepe clar un lucru. 7 (Îe) A(-i) pune (cuiva) ~ (sau ~ele) la ochi A împiedica pe cineva să vadă lucrurile așa cum sunt. 8 (Îae) A înșela pe cineva. 9 (Îe) A i se lua (sau a i se ridica sau, rar, a-i lua) cuiva o ~ (sau ~ua) de pe ochi A înțelege deodată ceva sau a face pe cineva să vadă clar, să priceapă ceva. 10 (Îe) A se da după ~ A se ascunde, lucrând din umbră. 11 (Îae) A se sustrage de la ceva. 12 (Îe) A ridica ~ua A arăta care este adevărul. 13 (Îae) A da lucrurile pe față. 14 (Îae) A spune fără ocolișuri. 15 (Îe) A nu avea nici o ~ A nu avea nici o rușine. 16 (Îae) A depăși măsura. 17 (Îe) A da cuiva o ~ A certa foarte tare pe cineva Si: a da un perdaf (5). 18 (Îe) A avea ceva după ~ A ține un secret. 19 (Îae) A ascunde ceva. 20 (Pex) Obiect confecționat din șiraguri lungi și dese de mărgele atârnate perpendicular în dreptul unei intrări, în loc de ușă. 21 (Spc; înv) Draperie de la ușa de intrare în camera domnitorului sau a vizirului, unde de obicei stătea un perdegiu. 22 (Pex) Intrare. 23 (Pex; înv) Scenă sau act dintr-o piesă de teatru. 24 (Reg) Plasă deasă împletită în ochiuri care se întinde orizontal în interiorul capcanei și cu ajutorul căreia se prinde peștele în tolbă. 25 (Pan; udp „de”; șfg) Ceea ce are aspectul unei perdele. 26 Ceea ce acoperă vederea ca o perdea Si: (rar) perdeluire (3). 27 Ceea ce împiedică înțelegerea, perceperea etc. unui lucru, a unui fapt etc. 28 (Mil; îs) ~ de fum Nor artificial de ceață sau de fum, creat pentru a împiedica observarea și focul inamicului. 29 (Înv; pop) Adăpost la stână, construit din stuf din nuiele, din scânduri etc., de obicei neacoperit, făcut pentru a proteja oile, rar și alte animale, de intemperii. 30 (Pex) Stână. 31 (Reg) Îngrăditură neacoperită, făcută pentru a separa oile care trebuie să fete sau pe cele care trebuie mulse, de celelalte oi Si: corlată, ocol, staul, strungă, țarc. 32 (Mol) Îngrăditură unde dorm mieii. 33 (Mol; Trs) Î ngrăditură mobilă în care se închid oile noaptea și care se mută din loc în loc pentru a gunoi terenul. 34 (Reg) Perete de scândură de la stână, prin care e făcută strunga. 35 (Mol) Acoperiș peste ocolul oilor. 36 (Reg) Colibă a ciobanilor la stînă. 37 (Olt) Cort din pânză. 38 (Reg) Șopron. 39 Șură. 40 (Reg) Acoperiș de lemn care adăpostește cuptorul clădit în curte. 41 (Reg) Parte a pridvorului închisă cu scânduri. 42 (Reg) Adăpost din trestie, făcut ca un gard în jurul răsadnițelor cu zarzavat timpuriu. 43 Perete mobil de lemn la unele instrumente. 44 (Udp „de”) Fâșie de pădure. 45 Șir de copaci. 46 (Spc; șîs ~ de protecție, ~ forestieră de protecție) Șir de copaci sădiți în linie dreaptă, cu scopul de a adăposti culturile împotriva vânturilor, de a opri zăpada pe ogoare etc. 47 (Îs) ~ antierozională Plantație de arbori și de arbuști pe terenurile în pantă supuse eroziunii. 48 (Pan) Desiș. 49 (Pan) Păpuriș. 50 (Pan) Stufăriș. 51 (Mpp; șîs ~ albă) Leucom. 52 (Mpp; îas) Cataractă. 53 (Atm; reg) Placentă. 54 (Reg; îe) A lua (pe cineva) cu o ~ mai sus A lua repede cu vorba pe cineva. 55 (Îae) A i-o lua înainte. 56 (Îae) A-i tăia apa de la moară.

CÎNTEC COMIC (< lat. canticum, fr. comique) Specie a genului dramatic, monolog în proză sau versuri, cîntat pe o arie veselă, actorul întruchipînd caricatural un personaj (Sandu Napoilă, ultraretrogradul, Clevetici, ultrademagogul, Ion Păpușarul, Herșcu Boccegiul, Șoldan Viteazul de V. Alecsandri). Ex. CLEVETICI (cu frac negru, jiletcă Robespierre, cravată de mătasă albă și cu barba-n furculiță, intră pe ușa din fund). „Sănătate și frățietate, domnilor cetățeni! Am aflat că sînteți adunați în colegiu electoral, pentru alegerea unui deputat, și iată-mă-s, alerg să vă spun profesiunea mea de credință: Eu sînt celebrul Clevetiri Cunoscut nu de mult pe-aici, Liberal ultra, jurnalist Și constituționalist. Unii îmi zic că-s demagog, Alții că sînt supus unui gog, Dar eu n-aud, eu sufăr tot, Căci sînt un mare patriot!” (V. ALECSANDRI, Clevetici, ultrademagogul)

și [At: (a. 1521) HURMUZAKI XI, 843 / E: ml sic] 1 c Exprimă contiguitatea dintre două elemente, subînțelegând pentru al doilea existența unei relații identice sau similare cu a primului (Construiau drumuri și poduri.). 2 c Exprimă, în enumerări, contiguitatea fiecărui membru în parte cu cel inițial sau al celui final cu cele preenumerate juxtapus, scoțând în evidență fiecare element (A fost și bun, și harnic, și cucernic.). 3 c (Marcă a coordonării copulative; leagă două propoziții) Exprimă integrarea în aceeași sferă conjuncturală a unor stări sau acțiuni distincte, săvârșite sau suportate de același subiect (Să trăiască și să fie sănătos!). 4 c (În legătură cu pp „cu”) Exprimă comuniunea prin solidarizarea deliberată sau accidentală a unor elemente în cadrul unei relații stabilite sau suportate în comun (Eu și cu Maria ne vedeam de ale noastre.). 5 c Exprimă adăugarea unei cantități la alta de aceeași natură, pe care o depășește cu puțin, de obicei cu o subdiviziune de unitate (A plecat după 10 ani și ceva.). 6 c (Îla) ~ jumătate sau o dată ~ jumătate Adaugă ideea de intensificare superlativă privitor la starea calitativă a unui element (E un om și jumătate!). 7 c (În formule de repetiție, ca procedeu stilistic) Exprimă insistența unui element al comunicări în raport cu celelalte (Odată și odată vei afla cine sunt.). 8 c În legătură cu formulări care explică aspectul categoric, indubitabil, decisiv al unei informații (Nu mă pot opri și pace!). 9 c Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la 21 până la 99 (Cincizeci și cinci). 10 c Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg (Trei întreg și două zecimi). 11 c (În formule de repetiție) Reprezintă grupări (numerice) care marchează o totalizare cantitativă în exces (Sunt mii și mii de stele; Văzuse în viața ei atâtea și atâtea.). 12 c (Urmat de pp „cu”) Exprimă adiționarea aritmetică a două sau a mai multe cantități numerice (Unu și cu doi fac trei.). 13 c (Indică adăugarea unei cantități) Plus (Un kilogram și jumătate.). 14 c Exprimă consecința unui fapt prin raportare la altul săvârșit de același autor sau de unul diferit (L-am întrebat și mi-a mărturisit.). 15 c Exprimă continuitatea aspectelor narative sau descriptive ale unei expuneri unitare (sau întrerupte prin pauză) cu ajutorul unui „și narativ” (Și stă, și se uită, și așteaptă, și nu spune nimic ca să vadă ce mai vrea acum.). 16 c (În stilul epic și popular; situat la începutul unei comunicări) Sugerează aspectul continuativ al acesteia față de un enunț anterior, subînțeles sau presupus (Și iar porni la drum.). 17 c Solicită interlocutorului continuarea comunicării apreciate ca incompletă cu ajutorul unui „și interogativ” (Și cât ai dat pe el?). 18 c (Cu elipsa întrebării directe) Solicită interlocutorului continuarea comunicării, îndemnându-l prin „și interogativ” (Am deschis ușa..., am intrat... -Și?). 19 c (Precedat de exclamativul „ei!”) Exprimă anticipativ din partea interlocutorului o atitudine de nepăsare (Ei și? Ce-ți pasă ție?). 20 c Exprimă consecința unei motivări cauzale (Ești competent și vei reuși.). 21 c Exprimă consecința unui îndemn (Ascultă-mă și vei fi fericit.). 22 c (Pfm; în legătură cu formulări de tipul hodoronc-tronc, (ce) să vezi) Exprimă o consecință neașteptată (A intrat și, hodoronc-tronc, mi-a tras o palmă.). 23 c Exprimă echivalarea unei mulțimi cu alta prin generalizarea distribuției iterative a fiecărui element component al uneia în funcție de fiecare element al celeilalte (Anul și cartea.). 24 c (Adesea în legătură cu „pe loc”) Exprimă conformarea imediată prin contravaloare în funcție de ceea ce este oferit sau primit în schimb (Banii și pe loc marfa.). 25 c Exprimă conformarea în funcție de o promisiune, un angajament etc. (Am promis și mă țin de cuvânt.). 26 c Exprimă perseverența într-o anumită stare, atitudine etc. (Nu i-am spus și n-am să-i spun.). 27 c (Marcă a coordonării adversative; exprimă confruntarea dintre două elemente necontigue) Dar¹ (Casa arde și baba se piaptănă.). 28 c (În formule de repetiție) Exprimă o diferențiere adversativă în lipsa determinanților contrastivi (Sunt oameni și oameni.). 29 c (Înv; îlc) ~ însă Însă. 30 c (Marcă a coordonării concluzive) Deci² (E o glumă și nu o lua în serios.). 31 av Exprimă atașarea unui element la altele exprimate sau nu într-o comunicare anterioară (M-ai luat și pe mine la ei.). 32 av (Uneori în legătură cu „până”, „chiar”, „încă”) Exprimă atașarea unui element, evidențiind voit caracterul deosebit, ieșit din comun al acestuia, față de ceva subînțeles, adesea antinomic (Chiar și el mi-a zis.). 33 av Exprimă atașarea unui element la ceva subînțeles sau presupus ca posibil, evidențiind voit caracterul obișnuit, modest al manifestării, adesea accidentale, al acestuia (Am zis și eu, ca să nu tac.). 34 av Exprimă atașarea unui element la ceva subînțeles sau presupus ca posibil, evidențiind voit caracterul neașteptat al manifestării sau al sesizării unui element (Ce-o mai fi și astea!). 35 av (În legătură cu „cum”, „atât” sau în corelații de tipul și...și, și... cum și, atât... cât și) Exprimă asocierea a două realități (adesea antipodice), distribuind egal raportarea lor față de același element de referință (Îi va anunța atât pe el cât și pe nevasta lui.). 36 av Exprimă completarea prin surplus a unei informații, în vederea întregirii acesteia (Crâșma era în același timp și casă de locuit.). 37 av (În legătură cu „pe lângă”, „după ce că” etc.) Exprimă o completare prin cumul (După ce că-i slut, mai e și slab.). 38 av (În legătură cu „dar”, „însă” sau în corelații de tipul numai... dar și ori ci și) Exprimă o completare cumulativă, marcată prin semnalare voit distinctă (Erau mulți orășeni, dar erau și țărani.). 39 av (În legătură cu „mai” cantitativ) Exprimă o completare suplimentară (Din roadă se hrănește, dă la animale, mai și vinde.). 40 av (Urmat de „mai” comparativ sau îlav ~ mai ~) Mai grozav (7). 41 av (Urmat de „mai” comparativ sau îal) Mai groaznic (1). 42 av (În legătură cu „de” sau „dacă”) Exprimă insuficiența influenței unui element asupra altuia, în ciuda intensității suplimentare pe care o aduce față de alte posibilități presupuse (De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac.). 43 av (Exprimă consecința imediată a manifestării unui fapt exprimat sau subînțeles) Îndată (Cum i-au văzut, au și plecat.). 44 av (În legătură cu „încât” sau, înv, „cât”) Exprimă efectul maxim produs ca urmare a consecinței unei acțiuni (A slăbit atât de mult, încât și părinții au recunoscut-o cu greu.). 45 av Exprimă rezultatul atins ca urmare a parcurgerii, deliberat sau conjunctural, a unor stadii intennediare (Iată-ne și ajunși la cabană.). 46 av Exprimă rezultatul inerent ce urmează din manifestarea unui fapt (Cine are copii are și griji multe.). 47 av Exprimă rezultatul analogic ce se deduce din manifestarea unui fapt (Dacă i-au învins pe turci, îi vor învinge și pe tătari.). 48 av Exprimă rezultatul fortuit ce decurge din absența unui element (Dacă n-ai plăcintă, mănânci și pită.). 49 av Exprimă rezultatul unei adecvări (După sac, și cărpală.).50 a Exprimă concordanța dialectică a contrariilor (Tot răul are și partea bună.). 50 av (În legătură cu „cum”, „așa” sau în corelații de tipul precum ori după cum... așa~) Exprimă corespondența dintre două elemente print-o raportare de echivalență, uneori printr-o conformare (Cum îți așterni, așa și dormi.). 52 av (În legătură cu „ca”, „cât”, „atât” sau în corelații de tipul cât... atât ~ ori tot așa... cât ~; exprimă corespondența dintre două elemente prin raportarea lor comparativă pe baza unei asemănări calitative sau cantitative) La fel ca... (Mi-am dorit asta ca și tine.). 53 av (În legătură cu „ca” adverbial; exprimă compararea, prin aproximare, a asemănării dintre un stadiu precizat virtual și unul real în care se află un element) Aproape (13) (Problema e ca și rezolvată.). 54 av (În corelații de tipul ca ~ când și ca ~ cum) Exprimă compararea, prin asemănare, a unui fapt real cu unul ipotetic sub aspect modal sau temporal (Fugeau ca și când i-ar fi speriat cineva.). 55 av (În legătură cu „cum” sau în corelații de tipul precum... așa ~) Întocmai (Cum a zis, așa a și făcut.). 56 av Deja (1) (Masa se și servește.).

tambur¹ [At: STAMATI, D. / V: (reg) ~bor / Pl: ~e, ~uri sn, ~i sm / E: fr tambour (-major), ger Tambour] 1 sn (Muz; înv) Tobă (1). 2 sm (Înv; pex) Toboșar (1). 3 sm (Înv; îs) ~ major Subofițer care conducea o fanfară militară. 4 sm (Înv; pex) Plutonier (într-o fanfară militară). 5 sn Piesă în formă de cilindru gol, fixă sau mobilă în jurul unui ax, făcută din metal, lemn etc., cu diverse întrebuințări în tehnică Si: tobă (24). 6 sn (îs) ~ gradat Piesă componentă a anumitor instrumente de măsurat prevăzută cu gradații la unul dintre capete. 7 sn Fiecare dintre cutiile cilindrice de tablă¹ care protejează roțile mașinăriei unui vapor. 8 sn (Aht) Porțiune prismatică sau cilindrică între o cupolă și arcurile sau zidurile care limitează un spațiu boltit. 9 sn Vestibul la intrarea unei clădiri, cuprins între două rânduri de uși. 10 sn Spațiu cilindric la o ușă de intrare, în interiorul căreia se învârtește o ușă pivotantă cu mai multe aripi. 11 sn (Aht) Bloc de piatră care formează elementul constitutiv al fusului coloanei din arhitectura clasică.

ușă sf [At: COD. VOR.² 17^r/13 / Pl: uși, (rar) ușe / E: ml *ustia (plural, devenit singular, al lui *ustium = ostium)] 1 Deschizătură de formă regulată, de obicei dreptunghiulară, lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă etc., pentru a permite accesul, intrarea (și ieșirea). 2 (Prc) Panou (sau ansamblu de panouri) prins de un cadru fix, care închide sau deschide această deschizătură Si: poartă. 3 (Îs) ~ domnească sau uși (ori ușile) împărătești sau ușa răului sau ușile altarului Intrarea principală în altar de care se servește numai preotul, în anumite momente ale slujbei. 4 (Îs) ~ batantă Ușă cu unu sau două canaturi care, la deschidere, execută o mișcare de rotație limitată în jurul unei axe verticale situate la una dintre margini. 5 (Îs) ~ glisantă sau ~ rulantă Ușă cu unu sau cu mai multe canaturi care se închid și se deschid prin alunecarea laterală a canaturilor de-a lungul unor șine fixate în partea superioară și interioară a ușii. 6 (Îs) ~ pliantă Ușă cu două sau mai multe canaturi, legate între ele cu balamale care se închid și se deschid prin deplasarea canaturilor spre una din marginile tocului ușii, alăturându-se unele altora. 7 (Reg; îs ușa băii) Locul pe unde se coboară în mină. 8 (Îs) Ușa cățelului Ușă secretă. 9-10 (Îljv) Cu ușile închise (În mod) secret. 11 (Îal) Fără ca publicul să fie admis. 12 (Îlav) La (sau, înv, dintre, între, lângă) ~ Foarte aproape (de...). 13 (Îlav) ~ în ~ (sau, înv, de) ~ Foarte aproape. 14 (Îal) Față în față. 15 (Îal) În vecini. 16 (Îlav) În ~ În cadrul ușii (1). 17 (îlav) Din ~ în ~ De la unul la altul. 18 (Îal) Dintr-un loc într-altul. 19 (Îal) Din casă în casă. 20 (Îal) Din poartă în poartă. 21 (Îlav) Ca la ușa oborului în mod grosolan. 22 (Îe) (D. evenimente, termene etc.) A bate la ~ A fi foarte aproape. 23 (Îae) A fi iminent. 24 (Îe) A avea ușile deschise A permite accesul oricui. 25 (Îe) A (nu) avea ușa deschisă A (nu) avea acces la... 26 (Îe) A (nu) deschide ușa (cuiva) A (nu) vizita pe cineva. 27 (Îe) A deschide (cuiva) amândouă ușile A primi pe cineva cu bucurie, cu brațele deschise. 28 (Îe) A intra cu ușa în casă A spune lucrurile pe șleau. 29 (La vocativ) Ușa! Se spune pentru a atenționa pe cineva care nu a închis ușa după ce a intrat undeva. 30 (Îe) Închide ușa pe dinafară Ieși! 31 (Îe) A-i rupe (cuiva) călcâiele cu ușa A alunga pe cineva. 32 (Îe) A bate (sau a umbla) pe la toate ușile sau (înv) a umbla pe la alte uși A solicita sprijinul cuiva (într-o împrejurare grea). 33 (Îae) A se adresa tuturor cerând sprijin. 34 (Îe) A strânge (pe cineva) cu ușa A forța (pe cineva) să facă sau să recunoască ceva. 35 (Îe) A pune (cuiva) foc la ~ A produce discordie. 36 (Îe) A ține ușa (cuiva) A fi complice cu cineva. 37 (Îe) A-i pune (cuiva) parul (sau scaiul, spicul) la (sau în) ~ A-i pune cuiva sechestru. 38 (Îae) A sărăci pe cineva. 39 (Îae) A distruge pe cineva. 40 (Îe) A cere cât n-are (cineva) la ușa casei A cere prea mult. 41 (Îe) A ține (pe cineva) (de) odor la ușa casei A ține de pomană pe cineva. 42 (Îae) A nu avea nici un folos de pe urma cuiva. 43 (Îe) A sta după ~ A fi nebăgat în seamă. 44 (Îae) A sta deoparte. 45 (Îe) A lăsa (pe cineva) după ~ A nu acorda nici o atenție cuiva. 46 (Îae) A neglija pe cineva. 47 (Îe) A primi (pe cineva) între două uși A sta cu cineva de vorbă în fugă, căutând să scape de el cât mai repede. 48 (Îe) A închide (cuiva) ușa A alunga pe cineva. 49 (Îe) A arăta (cuiva) ușa sau ușile A da (pe cineva) afară Si: a goni (1). 50 (Îe) A lua ușa-n spate A pleca. 51 (Îe) (A ajunge, a bate, a cere, a crește, a rămâne etc.) pe la (sau prin) ușile oamenilor (sau pe la ușile străine) (A trăi) din mila altora. 52 (Îe) A ajunge la ușa străinilor A trăi din mila altora Si: a cerși (2). 53 (Îe) A trăi din ~ în ~ A o duce greu. 54 (Îae) A trăi din mila altora. 55 (Îe) A lăsa (pe cineva) pe la ușile oamenilor A părăsi pe cineva. 56 (Îae) A se dezinteresa de cineva. 57 (Îe) A bate ușile A umbla din loc în loc. 58 (Îe) A bate pe la ușile oamenilor A cere de pomană. 59 (Îe) A umbla din ~-n ~ A cerși (2). 60 (Îe) A fi cu ochii stâlpiți după ~ A fi pe moarte. 61 (Reg; îe) A acira (sau a sta) pe (sau la) ușile altora A trăi din munca altora. 62 (îe) Câine de două (sau de nouă, de multe) uși (sau de uși multe) Om fără căpătâi, care trăiește pe socoteala altora. 63 (Îe) Femeie de uși multe Cutră (1). 64 (Îae) Femeie care ponegrește. 65 (Bot; reg; îc) Ușa-raiului Plantă nedefinită mai îndeaproape Si: poarta-raiului. 66 (Fig; înv) Mijloc de a realiza ceva. 67 (Reg; șîs ușa drumului) Portiță la curte. 68 Deschizătură într-un cort care permite intrarea și ieșirea. 69 (Îe) Deschizătură, loc de acces Si: intrare. 70 (Înv; îe) A se vedea (sau a se apropia la) (sau de) ușa mormântului A fi foarte aproape de moarte. 71 (Îvr) Cetate (6). 72 Cortină brodată care acoperă ușa altarului dintr-o biserică. 73 (Pan; reg) Deschizătură îngustă la strungă prin care trec oile la muls. 74 (Pgn) Strungă. 75 (Îe) A băga oile la ~ A strânge la un loc oile ca să se odihnească. 76 (Trs; Mar) Stăvilar la moară pe care se scurge apa când debitul ei este prea mare sau când moara nu funcționează. 77 (Trs) Deschizătură în peretele sicriului. 78 (Reg) Vrană la butoi sau la alt vas de lemn.

vestibul sn [At: AR (1835), 47¹/9 / V: (înv) ~ă sf / A și: (3, rar, 1-2) ~tib~ / Pl: ~e, ~uri / E: lat vestibulum, fr vestibule] 1 (La romani) Spațiul din fața unui edificiu public, al unei case etc., situat între ușa de intrare și stradă, adesea delimitat de un portic sau de prelungirea zidurilor, unde, de obicei, erau primiți vizitatorii care nu aveau acces în clădire. 2 Încăpere prin care se intră într-un edificiu public, într-o casă, într-un apartament și din care se trece în alte încăperi Si: antreu, hol, sală¹. 3 (Atm) Prima cavitate a labirintului osos din urechea internă.

baricadá vb. I. tr., refl. 1 A (se) închide, a (se) bloca cu o baricadă pentru a împiedica trecerea sau intrarea. Baricadează ușa cu mobile din casă. 2 Fig. A (se) izola de cineva sau de ceva. S-a baricadat în sine și nu vrea să mai vorbească cu prietenii săi. • prez.ind. -ez. /<fr. barricader.

vestibul s.n. 1 Prima încăpere sau spațiul de acces dintr-o clădire, în care se intră venind din exterior și din care se trece în alte încăperi; antreu, hol. În vestibul îl aștepta un alegător (VLAH.). 2 (la romani) Curtea din fața unui edificiu public, a casei, situată între ușa de intrare și stradă, adesea delimitată de un portic sau de prelungirea zidurilor, unde erau primiți vizitatorii care nu erau introduși în casă. 3 (anat.) Spațiu, cavitate la intrarea într-un canal sau într-o altă cavitate. ♦ Depresiune vulvară limitată lateral de pereții labiilor mici. ♦ Prima cavitate a urechii interne. 4 (bot.) Spațiu care precedă ostiola. • acc. și vestibul. pl. -uri, -e. /<fr. vestibule, lat. vestibŭlum, -i.

vizor s.n., s.m. I s.n. 1 Dispozitiv adaptat la instrumentele optice, care permite delimitarea după necesitate a cîmpului vizual și a liniei de vizare sau citirea indicațiilor de pe o scară gradată. ♦ Vizetă. 2 Tub metalic în care e montat un ochean tronconic sau o mică lentilă și care, fixat în ușile de intrare în apartamente, permite observarea din interior în afară; vizetă, vizieră. II s.m. (la pl.) Ochelarii măștilor de gaze. • pl. -oare. /<fr. viseur.

MĂSURA vb. I. 1. Tranz. (Folosit și a b s o l.) A determina valoarea unei mărimi, folosind o unitate de măsură dată ; a scoate, a despărți, a delimita dintr-un tot o cantitate sau o porțiune determinată ; s p e c. a cîntări. Măsurară ( s l o b o z i n d m ă s u r a N. TEST. 1 648, c e r c î n d BIBLIA 1 688) genrurea și aflarâ 20 de stînjeni. COD. VOR. 90/27, cf. 90/29. Văile fsatelor măsur. PSALT. 114, cf. 233. Scoală și măsură beseareca lui Dumnezău. N. TEST. (1648), 311/18. Aceștia-s carii au poruncit D[o]mnul ca să mâsure feciorilor lui Izrail în pămîntul Hanaan. BIBLIA (1688),123¹/20. Măsurînd și locul țârii cîte ceasuri au călcat s-au întors. N. COSTIN, LET. II, 79/27. Au măsurat locul din mijlocul Prutului de la Orășeni. NECULCE, L. 192. Măsurînd locul cel ce era între Ceale doauă ziduri (a. 1 773). GCR II, 92/31. În mîna ta cu compasul lumile toate măsoară. CONACHI, P. 275, cf. 109. Se simțiră pipăiturile cu care omul de afară măsura distanța pe lemn. CARAGIALE, O. I, 64. Dă-mi merticul tău să-i măsor învățătorului. PREDA, I. 91. Să ne lași să măsurăm pămînt dincoace, că de nu, noi tot ne băgăm cu plugul aici la toamnă. V. ROM. mai 1955, 24. Și cum poți să ne dovedești aceasta?... – Măsurați, numărați și dacă nu va fi așa, eu pui capul în mâinile cui mi-a dovedi că e altfel. POP, ap. GCR II, 366/26. Meșterii grăbea, Sferile-ntindea, Locul măsura, Șanțuri largi săpa. ALECSANDRI, P. P. 187, cf. TEODORESCU, P. P. 40, 317. I-am făgăduit că în toată viata mea nu voi măsura decît la drept. ȘEZ. II, 161, cf. ALR I 1 600/186, 278, 305, 333, 357. Vreau să măsur niște carne. MAT. DIALECT, I, 180. Cu ce măsură vei măsura cu aceea ți se va măsura ( = fiecare va fi răsplătit după faptele sale). Cf. CORESI, EV. 46, 48, N. TEST. (1648), ap. GCR I, 128/6, BIBLIA (1 688), 755¹/17, MARCOVICI, D. 180/13, ZANNE, P. V, 418. Măsoară de două ori și taie (sau croiește) o dată (= judecă bine înainte de a începe o acțiune). Cf. ZANNE, P. V, 421, 422. (Cu parafrazarea proverbului) Măsor de șapte ori pînă tai. V. ROM. aprilie 1954, 14. ◊ F i g. Eu privesc și tot privesc La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară, Unde lumea în căi nouă, după nou cîntar măsoară. EMINESCU, O. IV, 111. Nu pot măsura bucuria ce vom simți văzîndu-vă aici. CARAGIALE, O. VII, 452. Vor sili mîna celor ce tot măsoară, cumpănesc, drămăluiesc, așteaptă. C. PETRESCU, A. R. 46. ◊ R e f l. p a s. Versurile antice se măsura, cum am zis, prin pede sau picioare. HELIADE, O. II, 144, cf. ALECSANDRI, POEZII, 275. Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ E x p r. A măsura banii cu dimirlia = a fi foarte bogat. ZANNE, P. V, 71. A măsura oile (sau laptele) = a cîntări laptele muls o dată de la oile dintr-o turmă, pentru a evalua cantitatea de brînză ce se va produce. Cf. CHEST. V 57/8, 11, 12. A lua la măsurat = a lua la bătaie. Apoi să nu-l iei la măsurat cu prăjina de falce? ALECSANDRI, T. 471. Răsfrînse buza de jos într-o schimă de supremă compătimire, aidoma cu faimosul Milord Arsouille. . . cînd lua la măsurat și la descîntat un jocheu nenorocos, care a pierdut cursa. C. PETRESCU, A. R. 16. ♦ Intranz. A avea mărimea de. . . ; a valora. Podul de la Drăgășani. . . măsoară patru sute de metri. BOGZA, C. O. 381. ♦ Fig. (Popular și familiar; adesea cu determinări ca „peste spate”, „spatele”, „pe spinare” etc.) A bate, a lovi (pe cineva). Apucasă o piatră mare în mînă Și dirept la frunte te mâsurasă. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Ce-aș mai rîde, rîde zău, De-aș putea c-un melesteu, Să-i măsor în lung și-n lat Și trivoga-n ei să bat. ALECSANDRI, T. 552. Cu o joardă împletită ne măsura Grui spatele. F (1 884), 110. Câtă un ciomag nodoros, cu măciucă-n cap, și cînd începu a-i măsura coastele, nu-l mai slăbi pînă rămase dracul lat jos. ȘEZ. IX, 68. Care cum trecea mi-l măsura peste spate de gîndeai că dă în sac. RETEGANUL, P. V, 47. Îl trîntește jos, înșfacă o scurtătură și prinde a ți-l măsura așa de bine, de mai era să-l omoare. I. CR. II, 278, cf. ZANNE, P. III, 371, V, 423. ♦ (Complementul indică pedepse, acțiuni represive) A stabili, a aplica. Apoi 4 corporali de la cavalerie. . . s-au părîndat pînă ce i-au măsurat 100, zi: una sută de toiege. BARIȚIU, P. A. I, 655. Vouă vă pune legi, pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I, 60. 2. T r a n z. A aprecia (valoarea, mărimea); a evalua. Se mișcă și cu pasul se-ncearcă să le-ajungă, Să măsure distanța cu-a tactului simțire. HELIADE, O. I, 365. Noi [clăcașii] le sîntem toat-averea Munca ne-o măsor cum vor. Fiii noștri le-e puterea Ș-aste mîini comoara lor. BOLLIAC, O. 203. Nu vreau să măsur meritele d-tale de artist cu interesul meu pentru opera d-tale. IBRĂILEANU, S. L. 92. (R e f l. p a s). Banii care trebuie să ne plătească să nu se măsure, fără numai cu marca de argint, ȘINCAI, HR. I, 253/19. Omule, nu disprețul lucrurile fie cît de nensemnate! Valoarea lor se măsoară cu nevoia ce ai de ele la un moment anume. CARAGIALE, O. IV, 139. ◊ E x p r. (Regional) A-i măsura (cuiva) vorba cu îmblăciul, se zice despre cineva care spune nimicuri sau care vorbește nedeslușit. Apoi na, zise Ipate. Măsură-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ți aleagă din gură, ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151, cf. ZANNE, P. II, 833. 3. T r a n z. A parcurge, a străbate (pe jos) o distanță, un loc. Adeseori departe de-a lumei triste valuri Cu păsuri regulate eu măsur al tău pod, Bahlui! ALECSANDRI, P. I, 202. Măsură încăperea dintr-un capăt în altul, să-și desmorțească picioarele înțepenite. C. PETRESCU, Î. II, 161, cf. 200. Spre sară, porneau și oamenii și dobitoacele spre case, măsurînd drumul din șanț în șanț. SADOVEANU, O. IV, 253. La Picior de munte. . ., Prin plaiuri tăcute De vînturi bătute Urcă și coboară Și drumul măsoară, Trei turme de oi. TEODORESCU, P. P. 435, cf. 299. Să măsor grajdiul de-a lung De la ușă păn-la fund, Să-mi aleg un cal porumb. SEVASTOS, C. 315. ◊ E x p r. A umbla gonind vînturile și măsurînd cîmpurile = a umbla fără nici un rost. ZANNE, P. II, 788, cf. I, 91. 4. Tranz. (Adesea determinat prin „cu ochii”, „cu privirea”, „din ochi”) A cuprinde cu ochii, a cerceta cu privirea ; a examina, a scruta. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I, 83. Cu ochiul pironit către partea unde s-aude lătratul, el. . . măsoară luciul zăpezii fără de cărare. ODOBESCU, S. III, 42. Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă, Cu ochii zarea măsurînd. COȘBUC, P. I, 100, cf. II, 83. Gîngu măsură cu ochii ascunzișurile, căutînd cel mai adăpostit ungher unde să fugă. C. PETRESCU, S. 40. Din poartă s-a întors cu o mișcare iute, măsurînd înciudat casa aceea mare și urîtâ. GALAN, Z. R. 9. ◊ R e f l. r e c i p r. Balcanul și Carpatul. . . cu ochiul se măsoară. ALECSANDRI, POEZII, 433. ♦ (Cu sensul reieșind din context) A privi insistent, pătrunzător (cu curiozitate, cu neîncredere, cu dispreț etc.). Pe Ulea l-am măsurat cu privirea. . . Murise înainte d-a-l izbi! DELAVRANCEA, O. II, 75, cf. 191. Ea nu-i vorbește, parcă nici nu ia act de existența lui, ori, rar, îl măsură ironic din ochi și pleacă. IBRĂILEANU, S. L. 23. Luase o înfățișare gravă, măsurînd foarte aspru pe Vasile Baciu. REBREANU, I. 25, cf. 347. Ridică ochii să-i măsoare cu disprețul tinereții virtuoase. C. PETRESCU, C. V. 63, cf. 69, 91, 317, 358. Mă măsoară o clipă și pe urmă îmi răspunde scurt. CAMIL PETRESCU, U. N. 406, cf. id. O. III, 220. Hai mai repede, că e frig! v-a îndemnat [fata] jucînd în loc, să se încălzească, mâsurîndu-vă din ochi și rîzînd. PAS, Z. I, 74. Ochii lui mărunți, suri, te măsoară neastîmpărați, ațintindu-te fără sfială. V. ROM. martie 1 955, 250. Aha! exclamă Voicu, măsurîndu-i de sus pe cei doi. PREDA, D. 132, cf. 147. Stătea lîngă general, înaltă și disprețuitoare, măsurînd toaletele rafistolate la repezeală ale soțiilor de funcționari. T. POPOVICI, S. 314. ◊ (Cu determinări de felul lui „de sus pînă jos”, „din cap pînă în picioare”) Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. I, Doamne! Zise ea surîzînd cu degetele la gură și măsurîndu-mă cu ochii din creștet pîn-în talpe. EMINESCU, G. P. 104. Moșneagul se uită cu tot dinadinsul țintă la mine și mă măsură din cap pîn-în picioare. HOGAȘ, M. N. 71. Ochiul lui ager măsurase din clipa intrării pe ușă fata, din cap pînă în picioare, și rămăsese înmărmurit de frumusețea ei atît de tînără. CAMIL, PETRESCU, O. I, 267, cf. id U. N. 199. Îl măsura din cap pînă în picioare cu o expresie în care admirația se amesteca cu ironia. V. ROM. septembrie 1955, 94. 5. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A se compara (cu cineva) din punctul de vedere al forței fizice, intelectuale, materiale etc. ; a se lua la întrecere, a concura; a se înfrunta (în întrecere, în luptă, în război). V. b a t e, l u p t a. Deși puțini, ostașii. . . erau însă plini de foc și de dorința de a se măsura cu dușmanul. BĂLCESCU, M. V. 113. [Să se stabilească] dacă purtarea d-lui a fost onestă sau nu, ca să se poată apoi pune provizoriu în poziție a se măsura cu oamenii de la care cere satisfacție. ap. GHICA, A. 611. În sufletul ei groaza se măsura cu părerea de rău. REBREANU, I. 191. Renunțaseră, osteniți să se mai măsoare cu asemenea privilegiați ai norocului. C. PETRESCU, C. V. 10. În sfîrșit a venit timpul să mă măsor cu el și i-am trimes o provocare scrisă. SADOVEANU, O. XI, 570. În luptele cu maurii, spaniolii formaseră o cavalerie ușoară. . . neîntrecută în manevre repezi. . ., dar incapabilă de a se măsura cu cavaleria grea franceză. OȚETEA, R. 166. Își dăduse seama că e o prostie să se măsoare cu Anghel pe față. PREDA, d. 179. Unde-i Ginu Costangin, Cu frate-so Rusalin Să mă măsur eu cu ei, Mînce-i lupii de mișei. CĂTANĂ, B. 37. Cu bogatul nici calul să nu-l încerci, nici în pungă să te măsori. ZANNE, P. V, 88, cf. iv, 431, 432. ◊ E x p r. A nu se putea măsura (cu cineva sau cu ceva) = a fi în inferioritate evidentă (față de cineva sau de ceva). Nu mă puteam măsura cu colegii mei. BRĂESCU, A. 206. În adevăr, ziceau zinele, noi nu ne putem măsura nici în frumusețe, nici în minte, dar nici în putere cu zîna noastră. RETEGANUL, P. II, 15. Iar feciorii de împărați și de crai necau mânia în sufletul lor, simțind că nu se puteau măsura cu străinul acela. MERA, L. B. 129. (T r a n z.) A-și măsura puterile (cu cineva) = a se lua la întrecere în luptă, a se lupta (cu cineva). Ești tu în stare să-ți măsori puterile cu ale mele? ALECSANDRI, T. I, 444. ♦ (Învechit, rar) A se potrivi, a se echivala. Să vor măsura (p o t r i v i MUNT.) una cu alta, ce să dzice, eresele cu preacurviia și să vor tocmi să fie una pentru alta si să nu să despartă. PRAV. 149. 6. Tranz. (Complementul indică acțiuni, vorbe, sentimente etc.) A cumpăni, a echilibra; a chibzui; a înfrîna. Cînd glumiți, vorbele voastre în veci să le măsurați. HELIADE, O. I, 120. Deci pátimile-ți măsoară, omule, și le slăbește. CONACHI, P. 279. Clit are isteție și vorbele-și măsoară. NEGRUZZI, S. II, 195. Să ne mai măsurăm cheltuielile, că nu mergem bine. FILIMON, O. I, 218. Tu-ți măsoară bine cuvintele! Nu pune în joc mînia mea! COȘBUC, S. 115. O cucuvea stîrnită din culcușul ei de întuneric, lunecă pe sub streașină clopotniței și, mâsurîndu-și zborul, trecu peste curtea mînăstirii. CAZABAN, V. 62. 7. T r a n z. (Regional ; cu complementul „ roata”) A încujba obada". ALR II 6 682/95, cf. 6 682/325, 386. – Prez. ind.: măsór și (învechit și regional) măsúr (ALR II 4 602; accentuat și măsúr, ALR II 4 602), (regional) mésur (ALR I 2 034/85). – Și: (regional) amăsurá (prez. ind. amăsur) vb. I. ALR II 4 602/279, 310, 316, 334. – Lat. mensurare.

numai ce¹ (tocmai) (pop.) loc. adv. (~ a intrat pe ușă.)

numai ce³ (imediat ce) (pop.) loc. conjcț. (~ a intrat pe ușă și s-a și apucat de lucru.)

*ANTREU (pl. -euri), Mold. ANTRET (pl. -turi) sn. 💒 Mică încăpere la ușa de intrare înainte de a pătrunde în odăi: ușa de la antret se deschide (GN.) [fr. entrée].

*ASEDIA (-diez) vb. tr. 1 🎖️ A împresura o cetate, un loc întărit ¶ 2 pr. ext.: ~ o intrare, o ușă, un loc, a se înghesui, a se îngrămădi pe lîngă o ușă, etc., a sta împrejurul ei căutînd să intre aproape cu sila ¶ 3 Fig. A sta mereu în calea cuiva, a se ținea într’una de cineva stăruind pe lîngă dînsul, supărîndu-l fără încetare cu cereri, cu întrebări, etc. [it. assediare].

FOIȘOR (pl. -oare) sn. 💒 1 ‡ Încăpere în catul de sus al unei case sau într’un turn; terasa unei clădiri înalte ¶ 2 Astăzi: ~ de foc, clădire înaltă în formă de turn, pe terasa de sus a căreia stă un observator, spre a zări unde s’a declarat un incendiu (🖼 2172): se auzea goarna din ~ul pompierilor BR. -VN. ¶ 3 Pridvor, cerdac, balcon (la ușa de intrare a bisericilor, a caselor boierești și chiar țărănești (🖼 2173) ¶ 4 Pavilion izolat, chioșc (într’un parc sau aiurea în mijlocul naturii) [ung. folyosó].

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

îmbătăciúne, îmbătăciuni, s.f. (med.) Amețeală: „Dar, de-atunci, ori de câte ori intra pe ușă, avea amețele și îmbătăciuni de cap” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 205). – Din îmbăta „a se ameți cu băutură” + suf. -ciune (MDA).

MUNTEÁNCĂ s. f. 1. Femeie originară de la munte (1), care locuiește la munte. La joc s-a duce soră-ta, zise munteanca, privindu-l cu coada ochiului. SADOVEANU, B. 66. Munteanca își lepădă cojocul lîngă ușa de intrare și înaintă sprintenă, numai în sumăieș, pășind moale pe covor cu opincele. id. ib. 69. Siluetele lui Hogaș de călugări, de plutași, de pădurari, de bandiți, de muntence sînt definitive. LOVINESCU, C. V, 7, cf. T. PAPAHAGI, M. 101. 2. Femeie originară din Muntenia, care locuiește în Muntenia. Cf. DM. – Pl. : muntence. – Muntean¹ + suf. -că.

NINS, -Ă adj., s. f. 1. adj. Acoperit de zăpadă, pe care s-a depus zăpadă. cf. pontBriant, d. Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse. eminescu, o. i, 157. Munți cu fruntea ninsă. id. n. 13, cf. ddrf. Cînd bietul bătrîn intră pe ușă nins și plin de frig, eu tresar de bucurie. păun-pincio, p. 97. Văd poarta țărnii... Turnul vechi... O casă... două... Toate ninse! iosif, v. 43. Copacii rari și ninși par de cristal. bacovia, o. 35. O, e-atît de bine cînd pe drumuri ninse Întîlnești o casă cu lumini aprinse. topîrceanu, B. 12. ◊ Expr. Nins de ani (sau de vreme) = (despre oameni) bătrîn. Aîta știau că acum albi erau caii, bătrîn vizitiul, nins de ani doctorul. anghel, pr. 91. ♦ Fig. Cărunt. Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici, Icoana firavei bunici. iosif, v. 41. Cînd cineva, descriind pe un bătrîn, vorbește despre părul său nins... dorește să pună în lumină vehemența impresiei primite de la aspectul acelui bătrîn. vianu, m. 70. ♦ (Rar; despre cai) Care are șuvițe albe de păr. cf. enc. vet. 152. 2. s. f. (Regional; determinat de „mare”) Ninsoare (1) (Bumbești Jiu-Tîrgu Jiu), alr i 1 249/825. – pl.: ninși, -se. – v. ninge.

MUSCĂ s. f. I. (Entom.) 1. (Și în sintagmele muscă năzdrăvană, MARIAN, INS. 366, JAHRESBER. XII, 141, XIX-XX, 47, muscă de casă, CUPARENCU, V. 46, DER) Specie de insectă din familia dipterelor, de culoare cenușie închisă, cu o singură pereche de aripi, subțiri, și cu aparat bucal pentru supt; (regional) bîză, gîză (Musca domestica). Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). GCR I, 98/5. Paingul carele întinde mrejile sale prin case și prin multe locuri și cînd cade în mreaja lui muscă sau albină. CHEIA ÎN. 10^v/11. Și-i ungea cu miere ca să-i mănînce muștele. MUSTE, LET. III, 22/17. Cînd întru în casăle ominilor mă fac în multe chipuri di năluciri; mă fac: ogar, găină, muscă (a. 1799). GCR II, 172/2. Nu era prea multe muște pișcătoare. DRĂGHICI, R. 160/29, cf. CONACHI, P. 268. Ian feriți într-o parte că eu îi sînt popa. Acuș o să-nvie ca o muscă de iarnă. ALECSANDRI, T. I, 164. Cum erau filele [ceaslovului] cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Într-o seară se făcu muscă, intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Bonzăiau muște pe o farfurie cu slănină uscată. C. PETRESCU, Î. II, 206, cf. id. S. 129. O muscă îmi cînta în jurul capului o muzică lină. SADOVEANU, O. II, 518. Veneau . . . roiuri de gînduri neplăcute, exasperante și lipicioase ca muștele. V. ROM. iunie 1954, 155. Musca s-a întors în colivie, a ieșit din nou, a plecat, a reapărut. ARGHEZI, P. T. 110. Vei pieri-n a vieții ceață, Ca-n borcanul de dulceață Viespea galbenă sau musca. BENIUC, V. 18. Două muște Fac haluște Un cocoș Toarnă-n coș. MARIAN, INS. 487. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci de butoaie de oțet. ZANNE, P. I, 559, cf. 560. Musca, și de nu mușcă tare, tot ți-aduce supărare. id. ib. 561. Pentru o muscă își dă palme, se zice despre omul iute, mînios și îndărătnic, id. ib. 564, cf. MARIAN, INS. 378. Musca cînd își vîră tot capul în miere acolo și-l lasă, se spune despre omul, lacom pe care lăcomia îl duce la pieire. Cf. ZANNE, P. I, 561. De n-ar fi muscă pe resteu, ar rămîne pămîntul nearat, se spune în ironie despre cei care își dau importanță dar nu lucrează conștiincios. Cf. id. ib. 562. Vulturul după muște nicicum aleargă, se spune despre oamenii de caracter care disprețuiesc faptele josnice. Cf. id. ib. 713. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. Cf. id. ib. 247. Se ținea ca să înghită un bivol și de abia înghiți o muscă mică. Cf. id. ib. III, 583. Ce e mică, mititea Și se ferește și vodă de ea (Musca). ȘEZ. XIII, 26. ◊ (În context figurat) Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ F i g. Și numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndești Ca să moară deopotrivă cu muștele omenești. HASDEU, R. V. 165. ◊ (De-a) musca-n groqpă = numele unui joc de copii. PAMFILE, J. I, 51, cf. 128. ◊ E x p r. A se aduna (sau a se strînge, a veni) ca muștele la miere = a se aduna în mare număr și cu mare plăcere, acolo unde se pot realiza foloase sau cîștiguri. Cf. BARONZI, L. 41, ZANNE, P. I, 565, III, 670, 671. A se lua după muscă = a se lua după povățuitori răi. ZANNE, P. I, 562, cf. MARIAN, INS. 377. A-i veni (cuiva) musca la nas = a se supăra. ZANNE, P. I, 565, cf. MARIAN, INS. 378. A-i lua (cuiva) musca de la nas = a domoli avîntul sau pornirile (cuiva), a nu lăsa (cuiva) libertate de acțiune sau de mișcare, a ține din scurt. Cf. ZANNE, P. I, 564, MARIAN, INS. 378. A spune (sau a scrie) muscă pe perete = a spune lucruri fantastice, de necrezut. BARONZI, L. 44, cf. ZANNE, P. I, 565, V, 587, MARIAN, INS. 379. De cînd se scria musca pe perete = de demult; niciodată. Cf. ISPIRESCU, L. 1, ZANNE, P. I, 565, MARIAN, INS. 379. Ca musca-n lapte = (în mod) nepotrivit; nepoftit. ZANNE, P. I, 564, cf. VI, 453, MARIAN, INS. 378, 379, PAS, Z. I, 293. A se vîrî ca musca în băligar = a se vîrî pretutindeni, cu insistență, nepoftit. Ho, cotoroanțo, ho ! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vîri ca musca-n băligar ? REBREANU, I. 279. A fi (sau a se simți, a se ști) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se simți, a se ști) vinovat. Cf. ISPIRESCU, ap. GCR II, 376, ZANNE, P. I, 563, III, 44, MARIAN, INS. 378, STĂNOIU, C. I.67. A se bate de muscă = a sta degeaba. În timp ce d-tră vă bateți de muscă, în alte armate se lucrează mereu. BRĂESCU, M. B. 128. Se bătea toată ziulica de muscă. CV 1949, nr. 5, 34. Are iapa muscă, se spune despre oamenii nervoși, neastîmpărați sau nerăbdători. Cf. ZANNE, P. I, 488. A se bate ca de muscă = a nu-și găsi locul, a fi neastîmpărat. id. ib. IX, 670. A avea gustul muștelor = a avea obiceiuri rele. Cf. id. ib. I, 562. A face musca cît cămila = a exagera, a face din țînțar armăsar, id. ib, 563. Rea (sau, rar, rău) de muscă = (persoană) care nu-și poate înfrîna simțurile; (om) senzual. Cf. PAMFILE, CR. 245. Așa cum era . . . rea de gură, rea de muscă. . . , avea hazul ei. M. I. CARAGIALE, C. 125. Fusese rea de muscă. PAS, Z. III, 278. Îi muít mai tînără . . . și-i rea de muscă. CAMILAR, N. I, 269. A-i pieri (cuiva) musca = a se potoli. PAMFiLEj CR. 245. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. Cf. dl. Șă se audă musca !, se spune pentru a impune o tăcere totală. Cf. IORDAN, STIL. 278. ◊ Muscă neagră (sau cenușie, mănînțică) = specie de muscă (I 1) foarte mică (Musca corvina). Cf. MARIAN, INS. 370. .Muscă de gunoi (sau de baligă, verde) sau musca țiganului = specie de muscă (I 1) mare, de culoare de obicei verde (Musca Caesar). Cf. id. ib. 369, PĂCALĂ, M. R. 32, H XVI 226. ◊ C o m p u s e: muscă-mare (sau -albastră, -de-carne, -năzdrăvană) sau musca-hoiturilor (sau -hanțului) = insectă mai mare decît musca (I 1), avînd culoarea albăstrie; (regional) boanză, boarnă (Calliphora vomitoria). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 366, SIMIONESCU, F. R. 355; muscă-de-cireșe = insectă de culoare neagră, cu pete galbene pe piept și cu brîulețe castanii pe pîntece, care își depune ouăle în cireșe ; musculița-cireșelor (Rhagoletis cerasi). Cf. MARIAN, INS. 389, PĂCALĂ, M. R. 32, SIMIONESCU. F. R. 359; musca-calului sau musca-cailor (sau -cîinelui), muscă-de-cal (sau -căiască, -cîinească) = a) (și în compusele musca-vitelor, MARIAN, INS. 365, ALR SN III h 753/170, muscă-rea, ALR SN III h 753/250, muscă-veninoasă, ib. h 753/250, muscă-verde, ib. h 753/310) insectă păroasă, cu trupul lunguieț, cu pieptul gălbui și cu două pete castanii pe aripi, care își depune de obicei ouăle pe genunchii și pe șoldurile cailor ; (regional) muscoi (I 1 c), gîza-calului, strechea-cailor, trîntor-de-cai (Gastrophilus equi sau pecorum, intestinalis) ; b) insectă mică, lată, de culoare galbenă-ruginie, care se așază de obicei sub coada cailor, pe vitele cornute și pe cîini; (regional) bătucel, cerceliță-de-cal, chicheriță-de-cal, goandă-de-cîini, goandă-cîinească (Hippobosca equiría). Tremise sprinșii muștele cînești. PSALT. SCH. 251/11, cf. PSALT. 159, 221. Muște cînești le-au trimis să-i pișce. DOSOFTEI PS. 262/1, cf. LB, MARIAN, INS: 363, 396, DR. V, 149, SIMIONESCU, F. R. 358. Muștele de cal puse într-o vișină și date bolnavului pentru aceeași boală. CANDREA, F. 407, cf. H I 40, II 80, III 140, IX 143, X 151, XI 428, 437, XII 266, ȘEZ. VI, 44, ALR SN III h 753. (La sg. cu valoare de pl.) Voiu trimite . . . peste casele tale muscă cîinească. BIBLIA (1688), 44²/24; muscă-bețivă (sau -de-struguri, -de-poamă, -de-vin, -de-a-mă-nuntă) = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (I 1); (regional) muștiță (1), bețivă, musculiță (I 1) (Drosophila funebris sau. fenestrarum). Cf. MARIAN, INS. 393, ALR SN i h 243; muscă-de-viermi (sau -albatră, -verde, -vînătă, -veninoasă, -de-hoit, -cu-streaped, -răsunătoare) sau musca-cîinelui = viermănar. (Sarcophaga carnaris). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 382, JAHRESBER. XII, 119, XIX-XX, 25, SIMIONESCU F. R. 356, ALR II 6 575; musca-morților = insectă ceva mai mare decît musca (I 1), de culoare albăstruie (Sarcophaga mortuarum). Cf. MARIAN, INS. 386, 387; muscă-columbacă (sau -rea, -veninoasă, -năprasnică, -otrăvitoare, -de-șarpe, -de-cea-mică, -d-a-mică, -mușcătoare) = insectă de culoare albicioasă, care trăiește în roiuri, atacînd vitele și inoculîndu-le un lichid toxic care le poate provoca moartea ; (regional) goangă-de-marhă (Simulium colum baczensis). Cf. CUPARENCU, V. 47, MARIAN, INS 332, 333, JAHRESBER. XII, 164, XIX-XX, 25, SIMIONESCU, F. R. 366. Era spre seară și musca-rea se rătăcise undeva peste păpușoiștile verzi. CAMILAR, C. 48. Iorgovane, nu mă tăia de tot ! Dacă mă tai, io oi face muscă-d-a-mică șî ț-oi omorî calu tău. ALRT II 2, cf. ALR II 6 572/2, 27, 29, 95, 228, 250, 762, 848, 886, 899 ; (regional muscă-de-bîzdărit (sau -de-bîzai, -de-bîzăit, -de-marhă) sau musca-boului = streche (hypoderma bovis). Cf. ALR I 1 894/255, 259, 345, 359 ; (regional) muscă-de-bîzdărat (sau -mărhască) = streche (Hypoderma bovis): b) tăun (Tabanus bovinus). ib. 1 894/295, 339, 343, 351 (învechit) muscă-oarbă (sau -tăună) = tău; (țabanus bovinus). Cf. CUPARENCU, V. 46, 47 (regional) muscă-dălăciță = „muscă otrăvită din cauza căreia moare vita”. ALR II/605 (învechit) musca-fructului-alb = muscă care „năzuiește și face mușiță la brînzuri (Cutris). CUPARENCU, V. 46. ♦ Muscă artificială = imitație de muscă (I 1), folosită de pescari în locul celor naturale. Cf. ATILA, P. 185, DER. Muște zburătoare (sau volante) = mici pete sau puncte care ni se pare că se mișcă în cîmpu vizual, indicînd congestia retinei, o anemie etc Cf. BIANU, D. S. (Categoria) muscă = categorie în care intră boxerii cu cea mai mică greutate (între 48 și 51 de kilograme); boxer care faci parte din această categorie. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 2. (Învechit și popular; regional și în sintagma musca grădinii. CHEST. VI 35/16) Albină (Apis mellifica). De s-ar învăța cei mai mari de pre niște muște fără minte cum se ține domnica ; că toată albina își apără cășioara și hrana lor cu acele și cu veninul său. URECHE, LET. I, 188/5. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albínăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar: nu-l înțepau muștele. SADOVEANU, P. M. 50. Tata a fost stupar și tata știa cîte muște fug dimineața și cîte vin sara la stup. RĂDULESCU-CODIN, Î. 303. Roi de muște. CHEST. VI 147/32. Nu fac toate muștile mere. Cf. NECULCE, L. 355. ISPIRESCU, L. 14, MARIAN, INS. 376, ZANNE, P. I, 557. ◊ (Cu sens colectiv) Are multă muscă. MARIAN, INS. 144. Am un stup cu muscă multă. CHEST. VI 25/26. ◊ C o m p u s: (regional) muscă-mare = regina albinelor; matcă (1). ALR I 1 680/815. P. g e n e r. Insectă. Nuorul ceal de lăcuste cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/20. Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. EMINESCU, O. I, 85. Forma acestor muște [efemeride] lungi, cu aripi mari, e a unei mici lăcuste. ATILA, P. 63. Acest vierme de la un timp, făcîndu-și aripi, se preface în gîză (muscă, insectă). ȘEZ. IV, 116, cf. ALR I 1 199/23, 94,174, 835. ♦ C o m p u s e: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care prin înțepare transmite omului agentul bolii somnului (Glossina palpalis)-, (regional) muscă-verde (sau -de-pădure) = ploșniță-de-cîmp. Cf. ALR I 1899/122, 363, 522; muscă-de-brad = car-de-pădure (Bostrychus typographus). ALR SN III h 748/551; (învechit) muscă-țînțară = țînțar (Culex). CUPARENCU, V. 47. 4. (Regional) Fugău (Hydrometra stagnorum sau paludum). (Glimboca-Caransebeș). ALR II 6 563/27. II. P. a n a l. 1. Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară; (rar) buche, musculiță (II 1). Omul ce poartă muscă (musculilă) la buză, e pătimaș de ceva. GOROVEI, CR. 40. Mustața mică, mătăsoasă, avea parcă sub ea un soi de sedilă, pusă pe buza de jos, o așa-zisă muscă. CAMIL PETRESCU, O. I, 514. ♦ (Și în sintagma mustăcioară-muscă) Mustață mică, lăsată să crească pe scobitura de sub nas. Intră pe ușă un bondoc smead, sclivisit, cu mustăcioară-muscă sub nas. STANCU, R. A. IV, 244, cf. V, 106. . (Popular) Vînă neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane). Cf. CANDREA, F. 46. I se vede în marginea ochiului drept, sub frunte, unde începe nasul, o pată albăstrie căreia moașele îi zic ”muscă". SADOVEANU, O. XIII, 739, cf. PĂCALĂ, M. R. 160, ȘEZ. VI, 44, ZANNE, P. IX, 340. 3. (Regional) Cavitate pe care o prezintă dinții calului, pînă la vîrstă de șase ani; (regional) mursă² (1), mișină (4), negreață, butură. Cf. DR. V, 289, A VI 3, 26. Calul de dar nu-l cată de muscă la măsele. ZANNE, P. I, 346. 4. (La tir) Punct negru situat în centrul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. Cf. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 5. (Regional; mai ales la pl.) Broderie cu floricele sau cu motive naționale (cusută cu amici sau cu ață neagră). Cf. MARIAN, INS. 379, PĂCALĂ, M. R. 319, LEXIC REG. 30, 80. Nu știe să facă o muscă sau nu știe să facă două, care nu știe să coasă rîuri pe cămăși. MARIAN, INS. 379.6. (Regional) Altoi (Groși-Baia Mare). Cf. ALR SN I h 218/349, 221/349. 7. (Regional) Cătare (la armele de foc). Cf. DL. 8. C o m p u s: (regional) muscă-căiască =numele unei boli a calului; (regional) șoarec. Cf. DR. V, 149. – Pl.: muște și (rar) muști. – Lat. musca.

FORȚA, forțez, vb. I. Tranz. 1. A determina cu forța pe cineva la ceva; a sili, a constrânge, a obliga. ♦ Refl. A-și da osteneala, a se strădui, a face un efort. 2. A mânui cu violență un mecanism, o închizătoare etc., deteriorându-le din nepricepere, nerăbdare, intenții frauduloase etc.; a sfărâma, a sparge. ◊ Expr. A forța ușa cuiva = a intra cu sila în casa cuiva. A forța (cuiva) mâna = a constrânge (pe cineva) să facă ceva. A forța nota = a întrece măsura în comportarea față de cineva; a exagera. ♦ A supune la un efort prea mare o mașină, un animal etc. ♦ (Mil.) A trece peste un obstacol în ciuda rezistenței opuse de inamic. – Din fr. forcer, it. forzare.

UȘĂ s. 1. v. poartă. 2. ușă glisantă = ușă rulantă; ușă rulantă v. ușă glisantă. 3. v. intrare.

TAMBUR¹ ~e n. 1) Piesă în formă de cilindru gol, cu diverse întrebuințări în tehnică; tobă. 2) Bază cilindrică sau prismatică a unei cupole. 3) Spațiu format din două uși duble la intrarea într-o clădire, servind drept mediu izolant pentru interior. 4) Platformă la intrarea într-un vagon de cale ferată. /<fr. tambour, germ. Tambour

FORȚA vb. I. tr. 1. A sili, a constrînge, a obliga (pe cineva la ceva). ♦ refl. A se sili, a se osteni, a se forța^[1]. 2. A sparge, a strica, a deschide violent (o închizătoare); a umbla puternic, cu forță (cu un mecanism etc.). ◊ A forța ușa (cuiva) = a intra cu sila în casa (cuiva); a forța nota = a întrece măsura (în comportarea față de cineva). [< it. forzare, cf. fr. forcer, lat. t. fortiare].

plemniță, plemnițe, s.f. (reg.) scoabă bătută în ușorul ușii, în care intră zăvorul.

autospecială (-frigider) s. f. Autovehicul cu destinație specială ◊ „Jucându-se de-a v-ați ascunselea pe străzile orașului Brad, frații F. și T.G. dădeau roată unei autospeciale-frigider. Într-un moment când nu-i putea observa nimeni au intrat pe o ușă deschisă din camera frigorifică.” Sc. 30 I 71 p. 4; v. și 16 IX 75 p. 5, 9 XI 75 p. 2, R.l. 28 VII 79 p. 2 (din auto2- + specială (+ frigider); cf. it. autospeciale; DN3)

bric-à-brac s. n. (franțuzism) Adunătură de lucruri vechi, puse alandala ◊ „Acțiunea a fost plasată într-o singură odaie (atelierul pictoriței? budoarul ei?), hală domestică într-un fad bric-à-brac, cu o singură ușă, monotonizând, exasperant, intrarea și ieșirea personajelor.” R.lit. 17 IV 80 p. 17 (din fr. bric-à-brac; DEX, DN3)

ușă f. 1. poartă mică: uși împărătești, cele din mijlocul bisericii pe cari e zugrăvită Bunavestirea; 2. cortină brodată ce acopere ușa bisericii: a dăruit două poale pentru sfânta masă; două uși; 3. fig. mijloc de intrare: adevărul e ușa raiului. [Lat. OSTIA].

PISANIE, pisanii, s. f. Inscripție sculptată în piatră, în lemn, în metal, pictată etc. pe lespezile unor morminte sau deasupra ușii principale la intrarea într-o biserică, în care sunt consemnate datele privind hramul, donatorul, ctitorul, meșterul, data ridicării etc. – Din sl. pisanije.

FORȚA, forțez, vb. I. Tranz. 1. A determina cu forța pe cineva la ceva; a sili, a constrânge, a obliga. ♦ Refl. A-și da osteneala, a se strădui, a face un efort. 2. A mânui cu violență un mecanism, o închizătoare etc., deteriorându-le; a sfărâma, a sparge. ◊ Expr. A forța ușa cuiva = a intra cu sila în casa cuiva. A forța (cuiva) mâna = a constrânge (pe cineva) să facă ceva. A forța nota = a întrece măsura în comportarea față de cineva; a exagera. ♦ A supune la un efort prea mare o mașină, un animal etc. ♦ (Mil.) A trece peste un obstacol în ciuda rezistenței opuse de inamic. – Din fr. forcer, it. forzare.

FETICĂ s. f. Fetiță. S-a deschis ușa scundă. A intrat nenea Ghiță. După el, o fetică mlădioasă. SADOVEANU, M. C. 32. Nu te teme, fetico, de nimeni. ISPIRESCU, L. 341.

FORȚA, forțez, vb. I. Tranz. l. A determina cu forța (pe cineva la ceva); a sili, a constrînge, a obliga. L-a forțat să-și recunoască vina. ♦ Refl. A se sili, a-și da osteneala, a se strădui, a face un efort. S-a forțat să zîmbească. 2. A mînui (în special un mecanism, o închizătoare) cu violență (din neatenție și nepricepere sau cu scopul de a deteriora, a sfărîma, a sparge). Forțează trunchiul cu un drug lung de fier. V. ROM. iunie 1953, 113. Văd că forțezi arcurile camionului, îl încarci la limită. DUMITRIU, N. 268. ◊ Expr. A forța ușa (cuiva) = a intra cu sila în casa (cuiva). Vă rog să mă iertați... Recunosc că nu e un fel civilizat de a forța ușa cuiva. C. PETRESCU, C. V. 145. A forța (cuiva) mîna = a sili (pe cineva) să facă (ceva). Nu vrea totuși să se spună că ar fi forțat mîna cucoanei. REBREANU, R. II 51. A forța nota = a întrece măsura (în comportarea față de cineva), a merge prea departe cu insistențele sau cu reproșurile (riscînd prin aceasta un eșec).

HURDUCA, hurduc, vb. I. (Mold., Transilv.) 1. Tranz. (De obicei subiectul e un vehicul) A clătina, a scutura tare, a zdruncina, a zgîlțîi, a zgudui. M-a rugat să-l cobor din căruță, că-l hurduca. CAMILAR, N. I 44. Nu mă hurducați așa, că de-abia am mîncat. ALECSANDRI, T. 889. ◊ Refl. Cînd se hurduca și suna dușameaua, slujitorii din odăile de dedesubt știau că măria-sa vodă s-a suit în pat. SADOVEANU, Z. C. 125. Cînd harabaua se hurduca ori trecea prin apă, copiii săltau de bucurie. SLAVICI, N. I 336. Știi că eu nu am obiceiul să mă hurduc cînd merg la plimbare. CARAGIALE, O. VII 170. 2. Intranz. A zgîlțîi. Au prins a hurduca la ușă, ca să intre. SBIERA, P. 314. – Variante: hurducăi (DRAGOMIR, P. 14) vb. IV, urduca (GHICA, S. 76, ALECSANDRI, P. II 209) vb. I.

INTRA, intru, vb. I. Intranz. (Și în forma regională întra) I. (Despre ființe) 1. A trece din afară înăuntru, a merge dintr-un loc deschis în unul închis, a veni de afară într-un anumit loc; a se introduce, a se băga. Îl dădu la o parte și intră. DUMITRIU, N. 125. Coborau și urcau, intrînd și ieșind, pasageri grăbiți. C. PETRESCU, C. V. 124. Cred... că ar fi timpul să intrăm, a spus mama cu vocea tăiată. SAHIA, N. 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», «întru») În vîrful degetelor, intră în cămara zmeului. ISPIRESCU, L. 20. I se deschide poarta și drumeața întră înlăuntru. CREANGĂ, P. 90. În dom de marmur negru ei intră liniștiți Și porțile în urmă în vechi țîțîni s-aruncă. EMINESCU, O. I 93. Turcii casa-ncungiura Și-n casă buluc intra. ALECSANDRI, P. P. 131. ◊ Expr. A intra în spital = a se interna (în spital). O luase sub ocrotirea ei pe Evantia, din ziua în care intrase în spital. BART, E. 376. Parcă a intrat în pămînt = a dispărut fără urme, fără a putea fi găsit. Am strigat la el, pînă ce-ai ieșit dumneata; ș-acuma nu-i, parc-ar fi intrat în pămînt. SADOVEANU, B. 56. Parc-au intrat în pămînt... Unde să fie, unde să fie? CREANGĂ, P. 24. A intra în pămînt de rușine = a-i fi tare rușine (de parc-ar dori să nu-l mai vadă nimeni). Iară eu intram în pămînt de rușine. CREANGĂ, A. 67. A intra în foc (pentru cineva sau ceva) v. foc. A intra în cîrd (cu cineva) v. cîrd. ◊ (Construit cu prep. «pe») Am intrat și eu pe portiță. SADOVEANU, N. F. 37. Intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Cum vorbeau ei, numai iaca întră și Chirică pe ușă. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Construit cu prep. «la») Vin’pe colo, pe sub coastă, Pînă la căsuța noastă! – Dar la tin’ cum să întru? – Întră, bade, ca gîndu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. ♦ A se năpusti. În dușmanii Moldovei acu să-ntrați năvală. ALECSANDRI, P. III 222. 2. Fig. A pătrunde. Comăneșteanu nu pricepea ce voia să zică. Milescu însă intra, cu puterea lui de intuiție, în explicarea unei cauze. D. ZAMFIRESCU, R. 218. ◊ Expr. A intra cuiva în voie = (de obicei la negativ) a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. Nu-i mai intra nimeni în voie. ISPIRESCU, L. 51. Nu știe cum să ne mai între în voie. CREANGĂ, P. 259. (Familiar) A intra (cuiva) (pe) sub piele = a cîștiga prin fel de fel de insistențe și servicii bunăvoința cuiva, a se pune bine cu cineva. Umbla să-i intre sub piele. DUMITRIU, N. 129. Pînă la urmă țața Niculina izbutise să intre pe sub piele. PAS, Z. I 84. A intra în grațiile cuiva v. grație. A intra în sufletul cuiva = a deveni drag cuiva. Codrul, izvoarele, satul din vale intraseră de mult în sufletul lui Eminescu. CĂLINESCU, E. 54. 3. Fig. A ajunge într-o anumită situație. (Mai ales în expr.) A intra în păcat v. păcat. A intra într-o belea (sau încurcătură, chichion, impas, necaz) = a da peste un necaz (sau o încurcătură etc.); a avea de îndurat o neplăcere. Acum iaca în ce chichion am intrat. CREANGĂ, P. 84. Iaca în ce încurcătură am intrat... Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nemica. De ce mergi înainte numai peste pustietăți dai. id. ib. 201. A intra pe mîna cuiva v. mînă. A intra în groază (sau în toate grozile morții) v. groază. A intra în (sau la) cheltuială (sau cheltuieli) = a face, a suporta cheltuieli mari. Te-ai hotărît a intra în cheltuiala unei nunți? ALECSANDRI, T. 768. ♦ (Construit cu prep. «în»; cu privire la o epocă, vîrstă etc.) A ajunge în..., a apuca. Am intrat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Am intrat în primăvară. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A îmbrățișa o îndeletnicire, o ocupație, a ocupa un post; a se angaja într-o slujbă. Te-ai hotărît să intri și tu la Socec, unde lucra Bică. PAS, Z. I 260. Intră în serviciu, fu... subgrefier. NEGRUZZI, S. I 110. (Dacă) ai intrat în horă, trebuie să joci. ◊ Expr. A intra la stăpîn v. stăpîn. A intra în gura satului (sau a lumii) v. gură. 5. A adera, a se înscrie pentru a activa într-o organizație, asociație etc. A ajuta pe oamenii muncii cinstiți și a le da posibilitatea să intre în partid, a nu alerga după cantitate și a ridica în permanență calitatea membrului de partid este una din sarcinile primordiale ale organizațiilor de partid. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 43. 6. (Indică începutul unei acțiuni, în expr.) A intra în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție cu cineva. Mă duc la ea într-o seară, o chem la poartă și intru în vorbă cu ea. PREDA, Î. 48. Eu îs cunoscut și prietin al soțului dumitale, intră deodată-n vorbă omul cel nalt. SADOVEANU, B. 96. Se sculă... și intră în vorbă c-un necunoscut. VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A intra în vorbă cu o fată = a începe să facă curte unei fete; p. ext. a-i face propuneri de căsătorie. Miai al nostru intră în vorbă cu Aristița lui Bîzdoveică. PREDA, Î. 114. A intra de serviciu = a începe garda la o unitate militară, la un birou etc. Neagu ieși pe punte fiind anunțat că intră de servici. BART, E. 211. A intra în război (sau în luptă, în conflict, în acțiune etc.) = a începe războiul (sau lupta etc.). [Dromichete] a intrat în conflict cu Lisimah, rege al Traciei, după moartea lui Alexandru Macedon. IST. R.P.R. 34. Credem că nu intrăm azi sau mîine în luptă. CAMIL PETRESCU, U. N. 388. A intra la idei (sau la idee) v. idee. A intra în materie v. materie. II. (Despre lucruri, idei etc.) 1. A ajunge din afară înăuntru, a străbate, a pătrunde. Lumina nu intra decît pe ușă și pe o fereastră, din zidul celălalt, dinspre curte. DUMITRIU, P. F. 48. Iordache clipi iute ca și cum i-ar fi intrat ceva în ochi. id. N. 93. ♦ A se împlînta. Nu mă omorî... ci mai bine scoate-mi stepul ce mi-a intrat în labă. ISPIRESCU, L. 326. 2. Fig. A pătrunde; a-și face loc, a se strecura; a ajunge în... Vor intra în viață visele sale albastre. BOUREANU, S. P. 8. Banii strîngătorului intră în mîna cheltuitorului. NEGRUZZI, S. I 247. Neamurile trec prin ispite și cercări, pînă ce întră priceperea într-însele și se înțăleg. RUSSO, O. 29. ◊ Expr. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) = a da boala în cineva, a se îmbolnăvi. Mare boală-mi intră-n oasă (= oase). ȘEZ. I 111. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap v. cap. N-a intrat vremea (sau zilele) în sac = avem timp, n-a trecut vremea. Răbdare, tînărule! n-a intrat vremea-n sac. CARAGIALE, O. II 244. A intra frica (sau groaza, spaima) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricoșa, a se îngrozi. Numai la numele lui ne intra groaza în oase. SADOVEANU, O. VII 376. Groaza intrase în inimile protivnicilor. ISPIRESCU, L. 156. A intra în (sau sub) stăpînirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sînge = a deveni un obicei, o necesitate. Glasul motorului, izul motorinei și aroma pămîntului răscolit îi intraseră în sînge pentru totdeauna. MIHALE, O. 454. A intra în sufletul cuiva = a deveni drag cuiva. ◊ (Despre un drum, o cale etc.) Șoseaua intra în București dinspre sud. DUMITRIU, N. 274. Și merg... pînă ce, de la o vreme, le întră calea în codru. CREANGĂ, P. 199. 3. A încăpea. Ajunse la o văgăună... mare, de putea să intre șapte cetăți într-însa. ISPIRESCU, L. 58. ♦ (Aritm.) A se cuprinde. Doi intră în patru de două ori. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui (pentru a confecționa ceva). La haina asta intră postav mult. ▭ Cine socotește cîte foi intră-n plăcintă nu mănîncă niciodată plăcintă. 5. (In expr.) A intra la spălat = (despre țesături) a-și micșora dimensiunile prin spălare; a se strîmta, a se micșora. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. (despre oameni) a ajunge într-o situație grea. 6. (Despre legi, pacturi etc., în expr.) A intra în vigoare = a căpăta putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei anumite părți dintr-o bucată muzicală. V. ataca. La ultimele acorduri ale pianului intră orchestra. – Variantă: întra vb. I.

MAPĂ, mape, s. f. 1. Obiect făcut din două scoarțe de carton, pînză, piele etc., în care se țin, pe masa de scris, lucrări la zi, hîrtie de scris, sugativă etc. Strînse din umerii lați... apucînd un creion colorat și începînd să deseneze pe sugativa mapei de scris. C. PETRESCU, C. V. 147. ♦ Servietă. Tînărul își strînse în grabă hîrtiile în mapă, își potrivi cravata, își încuie sertarul și, cu mapa la subsuoară, intră printr-o ușă îngustă, capitonată, în cabinetul alăturat. PAS, Z. IV 73. 2. (Învechit) Hartă.

LĂTURALNIC, -Ă, lăturalnici, -e, adj. Care este așezat la o parte, la o margine (v. lateral); (despre drumuri, străzi etc.) izolat, dosnic, retras. A intrat printr-o ușă lăturalnică un bărbat cu ochi albaștri. PAS, Z. I 318. La o înfurcătură de drumuri, de pe un drum lăturalnic, vede apropiindu-se cătră drumul ei o ceată veselă de călăreți tineri. CARAGIALE, O. III 99. Satul Humuleștii, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii. CREANGĂ, O. A. 68. Ei umblau tot mai mult noaptea, pe răcoare, prin căi pustii și lăturalnice. ODOBESCU, S. I 147. ♦ Fig. Ocolit, tainic, ascuns; (cu sens peiorativ) incorect, necinstit, nepermis. Invocase fel de fel de motive și toate lăturalnice. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 187. E dorința de a o asigura că nu pot avea gînduri lăturalnice. IBRĂILEANU, A. 44.

ÎNCHIDE, închid, vb. III. (În opoziție cu deschide) 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc., astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. După ce Trandafira închise fereastra, oftînd, Tăun trase perdeaua. CAMILAR, TEM. 226. Vitoria intră și închise ușa după dînsa. SADOVEANU, B. 38. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. ◊ Refl. pas. Pentru ce nu s-a închis cîinele cînd știați că vine vama? BART, S. M. 101. Ulițele adorm, obloanele se închid. EMINESCU, N. 51. ♦ A încuia (cu cheia, cu zăvorul); a zăvorî. ◊ Expr. A închide cu cheia (sau cu lacătul) = a încuia. Deschide ușa... – Nu pot, că m-o închis moșu-meu cu cheia. ALECSANDRI, T. I 316. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi) A acoperi, a astupa deschizătura. Închide geamantanul. Închide dulapul. Închide odaia. ▭ Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. ◊ Refl. pas. Unde ne ducem cînd mormîntul asupra-ne s-a-nchis? MACEDONSKI, O. I 48. 2. Tranz. (Cu determinări variate, sensul reieșind din acestea) A închide umbrela = a strînge (apăsînd pe mecanism) marginile umbrelei, adunîndu-le laolaltă. A închide cartea (sau caietul) = a împreuna toate foile unei cărți (sau ale unui caiet) într-un singur tot. A închide paranteza = a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei, la locul cuvenit; fig. a termina o digresiune introdusă în cursul unei vorbiri sau al unei scrieri. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta. (Expr.) A închide cuiva gura = a face pe cineva să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A închide ochii = a) a coborî pleoapele acoperind globii ochilor. Închise ochii și se gîndi la conacele toate... cu magazii. DUMITRIU, N. 15. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi... Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii. NEGRUZZI, S. I 54; b) a se preface că nu observă, a trece cu vederea, a admite compromisuri. Va fi obligată a închide ochii asupra multor condiții din tratatul de la San Stefano. ALECSANDRI, S. 103; c) (mai ales în construcții negative) a dormi. Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, V. 45. Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea. DELAVRANCEA, A. 124. Zori de ziuă se revarsă Și ochii încă n-am închis. CONACHI, P. 106; d) a muri. În cîteva zile a închis ochii tăcut, fără murmur, fără un cuvînt. MIRONESCU, S. A. 121. Pînă n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim decît boierilor cu meteahnă. DELAVRANCEA, A. 55. După ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi. CARAGIALE, O. III 38. A închide (cuiva) ochii = a fi lîngă cineva în ceasul morții, a-i da (cuiva) ultimele îngrijiri. (Refl.) A i se închide (cuiva) ochii = a-i fi (cuiva) tare somn, a cădea de somn. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. Ursul se uită și văzînd osul zmeului, puse gura și supse rana... pînă ce se închise și se vindecă. ISPIRESCU, L. 345. 3. Tranz. (Cu privire la instituții, întreprinderi, localuri) A întrerupe activitatea (periodic, potrivit orariului stabilit); p. ext. a înceta activitatea, a desființa. Eram tot mai mult amenințați să închidem uzina. CAMIL PETRESCU, U. N. 57. ◊ Refl. pas. Îndată ce magazinele au început să se închidă, Leib a fost chemat înăuntru. SAHIA, N. 103. (Cu altă construcție) Sîntem în 1935... Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. Știe cineva cîte fabrici și-au închis porțile? SAHIA, N. 63. 4. Tranz. A încheia o activitate, a-i pune capăt. A închis ședința. ◊ Refl. pas. Vine un moment al anului cînd dodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Cu privire la mecanisme, aparate, circuite etc.) A opri funcționarea. A închis lumina. ♦ (Cu privire la circuite electrice) A stabili legătura între părțile unui circuit, pentru a permite trecerea curentului electric. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A așeza într-un spațiu închis, a izola de lume, a răpi (cuiva) libertatea. [Dionis] a rîs de furie și-a-nchis în turn pe critic. COȘBUC, P. I 85. Cînd ar ști tatăl meu că mă duc la bal... m-ar închide la monăstire. ALECSANDRI, T. I 85. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. Octav... părăsise viața acestei lumi și se închisese în mănăstire. GALACTION, O. I 224. S-a închis într-o grădină. EMINESCU, N. 27. Coconul Andronache s-a închis în cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. [Dobitoace] ce să închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49. ◊ Fig. Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoașa de mătasă. BENIUC, V. 25. Se închisese într-o tăcere îndărătnică. SADOVEANU, P. M. 17. Se închidea în sine, se izola în durerea ei și evita să fie văzută de lume. BART, E. 305. ♦ Fig. A cuprinde, a conține. Iată și repetițiile acestea chibzuite, proprii poeziei populare, închizînd în ele o muzicalitate deosebită. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/6. Toate scrisorile închideau în ele durerea. SADOVEANU, O. I 310. 6. Tranz. (Cu privire la locuri, terenuri, curți) A îngrădi, a împrejmui (spre a delimita sau spre a opri accesul). O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Cu privire la căi de comunicație) A pune un obstacol (care oprește trecerea); a bara. Cîteva luni pe an, gheața închide și drumul larg al Dunării. BART, E. 309. Mă, cel cu trăsura... fă înainte... Ce-ai închis șoseaua? ALECSANDRI, T. 399. ◊ (Poetic) Oameni răi... Îmi tot închid cărarea. COȘBUC, P. I 118. ♦ Refl. A se înfunda. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. Mergînd el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea. CREANGĂ, O. A. 228. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Prez. ind. și: închiz (CARAGIALE, O. III 59).