SMÎRCÎI, smîrcîi, vb. IV. Intranz. A smiorcăi (din cauza plînsului). Cum dădu în cîmp, se opri o clipă și se întoarse cu fața la asfințit, smîrcîind de cîteva ori și trăgînd în nas un cîntișor harnic ce venea de cătră munți. SADOVEANU, F. J. 283. Rămase mai departe... toropit de căldura... celor doi vecini, între care era captiv: uriașul pirotind de somn și un individ smîrcîind tot timpul pe nas. C. PETRESCU, Î. II 138. ◊ Tranz. Copiii Pîrvului ieșiseră în ușă și-și smîrcîiau nasurile. DUMITRIU, N. 27. Intră Anica, mînînd de la spate plodurile culese de pe drum. Cel mai mic se sclifosea, smîrcîindu-și nasul. C. PETRESCU, Î. II 162.