PUFNI, pufnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni) A sufla pe gură sau pe nas cu zgomot, brusc (din cauza mîniei, a nemulțumirii etc,). Tomșa rămase într-o tăcere amenințătoare și grozavă. Ochiul lui fugar fulgera. Pufni pe nas de cîteva ori, parcă se înăbușea. SADOVEANU, O. VII 128. Baba, de cîte ori vedea pe moșneag, pufnea, scuipa în urma lui, trîntind ușa și intra în cocioabă. DUNĂREANU, N. 21. Pufnească el cît i-a plăcea. Eu una mă duc la mătușica, la Brăila. ALECSANDRI, T. 1187. ◊ Fig. Varnițele clocoteau, pufnind în stropi albi. ANGHEL-IOSIF, C. E. 53. ♦ A pufăi (2). Nenea Guță pufnind dintr-un cogeamite țigaret de chilimbar. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE. ♦ (Despre animale) A sufla cu putere pe nări (din cauza oboselii, a unei boli etc.). Bourul veni năprasnic la deal, fumegînd și pufnind. SADOVEANU, F. J. 374. Purcelul ședea în culcuș... asculta ce spun ei și numai pufnea din cînd în cînd. CREANGĂ, P. 79. ♦ Fig. (Despre mașini și motoare) A da afară, cu zgomot înfundat, aburi, gaze, fum. [Automobilul] pufnește, Zbîrnîie, Se-ntoarce Și lasă-n urma lui, pe drum, Miros albastru de benzină Și nori de pulbere Și fum. TOPÎRCEANU, P. O. 80. ◊ Tranz. Trenuri înșirate de o parte și de alta stau gata să plece, mașini pufnesc valuri de fum negru. C. PETRESCU, S. 44. ♦ (Subiectul este fumul) A țîșni, a ieși cu zgomot. Un uruit grăbit de roți... Pufnește fumul furios Pe coșuri, în coloane. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 69. 2. (În expr.) A pufni de (sau în) rîs sau (tranz.) a-l pufni pe cineva rîsul = a izbucni în rîs, brusc și zgomotos. Cătînd una la alta, pe furiș, fără să-și spună vreun cuvînt, pufnesc de rîs... și rîd și rîd, de nu se mai pot opri. SP. POPESCU, M. G. 91. Școlarii pufniră în rîs. DELAVRANCEA, H. T. 96. Tu? la concursul de mîine? a zis pufnind în rîs Niță. CARAGIALE, O. II 245. (Eliptic) Nevestele își dau ghiont și pufnesc stăpînit. Moș Gheorghe se încruntă la ele. SP. POPESCU, M. G. 37.