greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

comedie-pamflet s. f. Comedie cu elemente de pamflet ◊ „[...] o comedie-pamflet sau, mai bine spus, o tragicomedie scrisă cu mult umor.” Cont. 2 II 62 p. 4 (din comedie + pamflet; Fl. Dimitrescu în LL 10/65 p. 233)

FLECĂRI, flecăresc, vb. IV. Intranz. A spune fleacuri, a trăncăni. Acei care flecăresc despre democrația formală sînt în realitate dușmanii omenirii. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 5/2. ◊ Tranz. Decît să flecăriți la glume și la cîte nagode toate, mai bine spuneți-vă fiecare basmul său. ISPIRESCU, L. 67.

MIJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s. n. I. 1. Punct care se găsește la egală depărtare de extremitățile unui lucru; loc care se află în interiorul unui spațiu. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. La mijloc de codru des, Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Piața... are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 47. ◊ Loc. prep. Prin mijlocul... = prin, printre. Corabia plutea cu mare repejune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24. Din mijlocul... = dintre. Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 262. În mijlocul... = între, printre. Din fericire am observat că domnul Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților. REBREANU, R. I 55. Văzînd pe Galben-de-soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Expr. A fi (cineva) la mijloc = a fi (cineva) pricina, cauza, explicația unui lucru sau a unei situații. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc. CREANGĂ, P. 266. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelămurit, suspect (un dedesubt) la baza sau ca explicație a unui lucru. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. Fără îndoială, era ceva la mijloc. Și-l sili încetul cu încetul, prin întrebări treptate, să-i spuie toate amănuntele. BASSARABESCU, V. 22. A se pune (sau a sta) la mijloc = a se amesteca între cei care se ceartă pentru a mijloci o împăcare, a interveni. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. A-și pune capul (sau gîtul) la mijloc = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta ferm. Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o [pupăza]; gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între piept și abdomen; talie. Nu-mi fi inimă dușmană Cînd vezi răul lîngă mine. Haide, prinde-mă mai bine De mijloc! COȘBUC, P. I 238. Atunci ea deodată s-a văzut închisă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. Și-ntîlnii o fetișoară, Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ♦ Abdomen, burtă. Cu nasurile prea rumene, cu mijlocurile prea umflate și cu rasele pătate de grăsimile mîncărilor. SADOVEANU, Z. C. 181. 3. (Învechit) Mediu, ambianță. Un artist, un scriitor... e influențat de mijlocul în care trăiește. GHEREA, ST. CR. II 70. 4. Moment situat la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unui fragment de timp; jumătate. Mijlocul zilei. ▭ Cînd la mijloc de cale, S-a iscat un vînt, Din fund de pămînt. SEVASTOS, N. 136. ◊ (Învechit) Veacul (sau vîrstă) de mijloc = evul mediu. Clasicismul antic și romantic din veacul de mijloc [titlu]. GHEREA, ST. CR. II 106. O pompă solemnă, ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Loc. adv. La mijloc = între două momente; între timp, de atunci. Nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește Ivan cu un car plin de palce. CREANGĂ, P. 305. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istorisi ceva. DRĂGHICI, R. 111. De la mijloc = de la jumătate; din interior. ◊ Loc. prep. În mijlocul... = în toiul..., în puterea... Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. ♦ Miezul unei acțiuni, narațiuni etc. Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cîntecului. REBREANU, I. 21. Vrei să-ți spui un basm, s-adormi mai bine? – Spune – Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, P. 56. 5. (În loc. adj.) De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. Era un om de mijloc, pe chipul căruia citeai numai blîndețe. I. BOTEZ, ȘC. 158. Anul va fi de mijloc. ȘEZ. II 197. ◊ Expr. Cale (sau drum) de mijloc = soluție intermediară, între două extreme. Cînd îi alb, spun alb, și la negru, spun negru... ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. II. 1. Procedeu, mod de acțiune, metodă; chip, fel; instrument (2). Rolul limbii este de a servi ca mijloc de comunicare între oameni. GRAUR, S. L. 11. Arta înseamnă... fond și formă, conținut și mijloace, teme și procedee. VIANU, S. 147. Căci acelorași mijloace Se supun cîte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă. EMINESCU, O. I 196. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa! NEGRUZZI, S. I 49. ♦ Posibilitate, putință. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, P. 134. 2. (Concretizat, la pl.) Avere, stare; bani, fonduri, resurse. Pe la anul 1846 Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în străinătate. GHICA, S. 698. Înțeleg că nu vrei, dar dacă nu-s mijloace, ce să facem? Trebuie răbdare, fata mea! ALECSANDRI, T. I 279. 3. (La pl.) Unealtă, instrument, utilaj. Gospodăria agricolă colectivă își organizează munca după plan, folosește pe scară largă mijloacele mecanizate și metodele științei agricole înaintate, STAT. GOSP. AGR. 3. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. ◊ Mijloace de muncă = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii lui și îl modifică: uneltele de producție, precum și pămîntul, clădirile destinate producției, drumurile, canalurile, depozitele etc. Mijloacele de muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forței de muncă omenești, dar și raporturile sociale în care se lucrează. MARX, C. I 187. Mijloace de producție = totalitatea uneltelor de producție, împreună cu sulul, subsolul, mijloacele de comunicație etc., necesare pentru a obține bunuri materiale. După cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare și după naționalizarea principalelor mijloace de producție, partidul nostru, mobilizînd masele largi de oameni ai muncii, a trecut la construirea socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 57. – Accentuat și: mijloc. – Variantă: miejloc (BUDAI-DELEANU, Ț. 245) s. n.

ÎNCĂLZI, încălzesc, vb. IV. Tranz. 1. A face să-i fie cuiva cald; a răspîndi căldura asupra...; a expune ceva la foc (sau la o altă sursă de căldură) pentru a-l face (mai) cald. Am încălzit laptele. ▭ Nu mai tremura, Teleagă... soarele acesta de azi are să te încălzească și pe tine. CAMILAR, TEM. 177. Flăcăul sosi încălzit de drum. REBREANU, I. 49. (Fig.) Se simți încălzit de milă. D. ZAMFIRESCU, R. 76. ◊ Absol. Ca un soare ce-ncălzește, Încălzește și rodește... ALECSANDRI, P. P. 81. ◊ Refl. Un roi de păsărele... la soare se-ncălzesc. ALECSANDRI, P. A. 118. ◊ Refl. reciproc. Mă ghemuiam... lipindu-mi spinarea de picioarele lui lungi, să ne încălzim. SAHIA, N. 115. ♦ Refl. A i se face (cuiva) cald. De-abea te-i mai încălzi mergînd la drum. CREANGĂ, P. 241. ♦ Refl. (Despre corpuri) A-și ridica temperatura, datorită căldurii primite din afară sau dezvoltate în interiorul lui. 2. Fig. A înflăcăra, a aprinde, a entuziasma. Poveștile copilăriei îi încălzeau sufletul. SADOVEANU, O. I 96. Simți o nouă putere încălzind sufletul său. NEGRUZZI, S. II 11. ◊ Refl. Cînd îmi spune cineva «tovarăș»... mi se încălzește inima. CAMILAR, TEM. 137. Dan se încălzea. Erau gînduri care-l frămîntau pe el de mult și parcă simțea că i se limpezesc și mai bine, spuindu-le. VLAHUȚĂ, O. AL. II 30.

ambiguitate (lat. ambiguitas „obscuritate”, „incertitudine a pronunțării”), figură de stil care constă într-o construcție lexico-gramaticală echivocă, dar expresivă (A): „Vocea-i caldă de solist Mă îndeamnă să declar: Spiess nu e filatelist, Totuși are-un timbru rar” (Urzica, 15.VIII.1971) În locul confuziei caracteristice echivocului greșeală de exprimare, numită amfibologie, efectul a. este sugestia poetică. Echivocul poate fi lexico-semantic, când este vorba de valorile lexicale (înțelesul cuvintelor, în context!), și sintactic, atunci când este vorba de relația gramaticală a cuvintelor. Pentru ca a. să fie figură de stil trebuie ca cele două sensuri lexicale sau gramaticale să se impună în egală măsură, fără să se anuleze însă intenția comunicării, a cărei modalitate lingvistică determină, prin echivoc, acea întârziere a înțelegerii, acel plăcut ocol (încoronat de surpriză) al receptării mesajului. A. face parte, ca formă reprezentativă, tipică, din grupa figurilor ambiguității. După organizarea materiei verbale, a. este generată sau de echivocul lexical, sau de echivocul gramatical. A. care are la bază echivocul lexical este o figură aproape exclusiv umoristică, valoarea ei poetică depinzând numai de gradul de subtilitate a efectului umoristic. Echivocul lexical este o tehnică specifică a epigramei perfecte și a calamburului perfect. După scopul comunicării, sau mai bine spus, după modalitatea mesajului, a. generată de echivocul gramatical este de trei feluri: a) poetică, b) umoristico-satirică și c) echivocul-enigmă.

NAGODĂ (întrebuințat aproape numai la pl. -de) sf. Ⓟ 1 Cuvînt care apare mai mult în basmele muntenești cu înțelesul de ciudățenie, minunăție, lucru ciudat, pocit, ființă ciudată: închipuia fel de fel de flori, de pasări și cîte nagode toate (ISP.); se miră George... de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul (ISP.) ¶ 2 Fleacuri, nimicuri: decît să flecăriți la glume și la cîte nagode toate, mai bine spuneți-vă fie-care basmul său (ISP.) ¶ 3 Neajuns, neplăcere: toate nevoile astea, nagode și greutăți (JIP.) [srb. nagodba, rut. nagoda „întîmplare”].

ANTICIPAȚIE, anticipații, s. f. Anticipare. ◊ (Mai ales în loc. adv.) Cu anticipație = înainte de momentul cuvenit. În cursul acestui studiu se vor lămuri mai bine cele spuse aici cu anticipație. IBRĂILEANU, SP. CR. 116. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: (învechit) anticipațiune (ODOBESCU, S. III 640) s. f.

CIOȘMOLI, cioșmolesc, vb. IV. Refl. (Regional, despre oameni) A se frămînta, a se zvîrcoli, a se zbuciuma, a se învîrti încoace și încolo (mai ales în așternut). Eu nu mă cioșmolesc atîta; că la drum e bine să pornești cît de demineață, iar sara să poposești devreme. CREANGĂ, P. 114. (În forma cioșmăli) Așa-i viața cîmpenească, zise moș Luca, cioșmălindu-se și învîrtindu-se ca pe jăratic, de rîul țînțărimii. CREANGĂ, A. 125. ♦ (Rar) A se codi, a sta la gînduri (să spună sau să nu spună ceva). Dar bine, măi... ce naiba ai? Ce te tot cioșmolești? Vorbești ori ba? CONTEMPORANUL, III 821. – Variantă: cioșmăli vb. IV.

ATÂT¹ adv. 1) În asemenea măsură; așa. 2) Pentru ultima oară; mai mult nu. ~ a mai văzut-o! ◊ Tot ~! este totuna! degeaba! Cu ~ mai bine (sau mai rău) se spune când se creează o situație mai favorabilă (sau mai nefavorabilă) pentru cineva. [Var. atâta] /<lat. eccum-tantum

CIULAMA, ciulamale, s. f. Mîncare de pasăre (mai rar de ciuperci) cu un sos gros, alb, de făină. Mai spui că nu e bine să aibă omul un porumbel la casa lui. Uite că folosește și el la o strîmtorare. Azi o să avem o ciulama bună. PAS, Z. I 131. ◊ Expr. (Familiar) A face (pe cineva) ciulama = a bate, a face bucăți, a sfărîma, a zdrobi (pe cineva).

CUM¹ adv. I. (Interogativ) 1. În ce mod? în ce fel? în care chip? Cum ai făcut de ai venit după noi, de nici una dintre surori nu te-a văzut? ISPIRESCU, L. 239. Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump? EMINESCU, O.I 213. Foaie verde de trifoi, Cum să vorbim amîndoi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. ◊ Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. Nu știu însă cum și ce fel ne aduse vorba a pomeni despre grauri. ODOBESCU, S.III 23. ◊ (Eliptic, urmat de un conjunctiv sau, mai rar, de un infinitiv) A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea modalitatea, posibilitatea, mijloacele de a... Pentru atîta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III 9. Dulce ți-i gurița, lele, Mai dulce n-are cum fi, Că-i ca strugurul din vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ (Interogativ-exclamativ, urmat de cuvinte ca «focul», «naiba», «dracul», «dumnezeu») Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a mai fi chemînd? CREANGĂ, P. 245. ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare (pe care vorbitorul nu ține să-l precizeze). În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască țestoasă se ține după vîrful nuielei lui. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Însoțit de un verb, de asemenea repetat) Trecurăm cum trecurăm pînă aci, stăpîne. ISPIRESCU, L. 6. Era bucuroasă să-l vadă cum l-a vedea urnit de-acasă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Cînd verbul repetat este la forma negativă, arată că nu interesează felul cum se face o acțiune, ci numai faptul că se face) Cum îl prinse, cum nu-l prinse Aripă-Frumoasă pe zmeu, destul că îl trînti. RETEGANUL, P. III 70. ♦ (În întrebări retorice, uneori cu nuanță optativă) De ce? Cum nu vii tu, Țepeș, doamne...? EMINESCU, O.I151. Cuculețule năuc, Cum n-am pușcă să țepușe?. ȘEZ. I 46. ◊ (Întrebarea este legată de o motivare, o justificare, o explicație a unei acțiuni) Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mîinile de vatră. CREANGĂ, P. 140. Cum nu-i dorul mare cine, Că de la Oșorhei vine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 305. Ba zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ (Motivarea este subînțeleasă) Mai țin minte... – cum să uit? CASSIAN, în POEZ. N. 101. Nu mai chiui. – Ba nu!... tu cum ai chiuit de trei ori? CREANGĂ, P. 55. ◊ Expr. Cum de... = cum se face că..., cum se poate, cum e posibil că... Plesni de necaz cum de să fie el ocărit. ISPIRESCU, L. 48. Bunele bătrîne nu se puteau dumiri cum de sînt atît de învățați drăguții lor. NEGRUZZI, S. I 6. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. (Cu o nuanță de regret) Cum de să se prăpădească o așa bunătate de june? ISPIRESCU, L. 102. (Retoric) Cum de nu cade trăsnetul, să ardă pe niște asemenea necredincioși! NEGRUZZI, S. I 49. (Urmat de «așa», se așteaptă o explicație) Cum așa, de nu știi nici de unde vii, nici încotro te duci? CREANGĂ, A. 141. (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește! mai încape vorbă? se poate altfel? vezi bine! Tu, ciocîrlane, nu cumva știi unde se află Mănăstirea de Tămîie? – Da cum să nu știu, stăpînă? CREANGĂ, P. 93. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! – Da cum, foc, n-or sămăna, Că-s făcuți pe seama ta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402; b) vorbă să fie! da de unde?! Acum cred că... mi-i da drumul să intru la dumnezeu, că tare mare treabă mai am. – Da, cum nu; ia mai pune-ți pofta la o parte, că doar nu piere lumea. CREANGĂ, P. 314. Apoi (sau, popular, păi) cum! = desigur! se înțelege! 2. (Exprimînd o părere de rău, o contrarietate) Se poate? adevărat să fie? Mămuca ne vede. – Cum? Eu o văd că doarme. CREANGĂ, P. 8. Cum? Ai abandonat pe Sînziana? ALECSANDRI, T. I 458. Eu nu pot ceti romînește.- Cum! Apoi dar ce înveți tu? NEGRUZZI, S. I 4. 3. (Cu intonație ascendentă, întrebuințat pentru a face pe cineva să repete cele spuse și neauzite sau neînțelese bine) Ce? poftim? Cum? mai spune, te rog, o dată! 4. (În legătură cu verbul «a da», întrebuințat pentru a se informa despre prețul unui lucru) Cu cît? cu ce preț! Cum dai roșiile? II. (Exclamativ) Cît de (mare, mult, tare etc.)! Cum cîntă toate luncile în floare! CERNA, P. 160. Dragii mămucuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie! CREANGĂ, P. 25. Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. ◊ (Urmat de un adverb introdus prin prep. «de») O, cum fulgeră de strașnic! NEGRUZZI, S. I 58.

PUI², pui, s. m. 1. (De obicei urmat de determinări care indică specia) Pasăre de la ieșirea din ou pînă la maturitate (cînd nu are un nume special). Ispitiți de joc, Niște pui de rîndunele Și-au uitat mîncarea-n gură: Jocul ăsta nu-l știură! Cerule, fă loc! COȘBUC, P. II 18. Poruncitu-mi-a mîndră, Pe un pui de rindunea, Să mă duc pînă la ea; Ș-am răspuns pe-un pui de cuc Că zău nu poci să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ◊ Expr. Vrabia-i tot pui sau vrabia tot pui rămîne sau a fi vrabie pui, se spune despre o persoană mică de statură, care e mai în vîrstă decît pare. Cam de cîți ani ii fi tu? – Ia poate să am vreo treisprezece ani. – Ce spui tu, măi?... Apoi dar bine-a zis cine-a zis că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o știe de cînd îi. CREANGĂ, P. 148. A muri ca un pui de găină = a muri ușor, repede. Ba a murit ca un pui de găină. Cum am strîns-o nițel cum n-a mai suflat. REBREANU, R. II 139. ♦ (Fără determinări) Pui de găină. Ilinca, mama Gherghinei, jumulea niște pui în tinda casei. BUJOR, S. 95. Nu trece nici un ceas la mijloc, și un cuptior de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare... și mămăliguța era gata. CREANGĂ, P. 10. Mă dusei în tîrg, Cumpăr ai un pui. TEODORESCU, P. P. 349. ◊ Pui de bogdaproste = pui de găină (mic și slab) care se dădea altădată de pomană, la o înmormîntare; (astăzi, fig., în comparații) copil nenorocit, prăpădit, ca vai de el. Parcă n-a fost crescut aicea, sub ochii tuturor, de l-au văzut desculț și dezmățat, ca un pui de bogdaproste. C. PETRESCU, R. DR. 169. Da ce umbli tu așa, ca un pui de bodaprosti? VLAHUȚĂ, O. A. 427. Cînd m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un pui de bogdaproste, cît pe ce să se prăpădească plîngînd. CREANGĂ, A. 24. ♦ Orice animal de la naștere pînă la maturitate. Un caș dulce dezvălea, Optzeci de fălii tăia, Patruzeci la pui de cîni, Patruzeci la cîni bătrîni. ALECSANDRI, P. P. 55. ♦ Ou sau larvă de insecte. În unii din acești saci... se zice că au furnicile pui, iar în altele de mîncare. MARIAN, INS. 234. ♦ Copac tînăr; puiet, vlăstar, mlădiță. Prin liniștea pîlpîitoare. Aud scîncind un pin de tei Că nu. mai poate de picioare. LESNEA, A. 16. ♦ (Cu valoare de diminutiv, în expr.) Pui (de pernă) = pernă mică; perniță, puișor (1). Pui de mămăligă = mămăligă mai mică; mămăliguță. (Regional) Puiul tîrgului = cadou mic, jucărie cumpărată cuiva în zi de iarmaroc. (Regional) Puiul mesei = sertar. Puiul lăzii = cutioară în interiorul lăzilor țărănești sau al lavițelor; lăcriță. 2. (Mai ales afectiv) Copil. Cei doi pui de hamal cu umeri cruzi, cu tălpile goale, cu cămășile sfîșiate, țipă și ei îngroziți. SAHIA, N. 42. Ieri pe drum un om sărac întreba pe la vecine: «Poartă-se copiii bine? Dacă nu, să-i vîr în sac!».-Și-a venit la noi la poartă Și-am ieșit eu și i-am spus: Puiul meu e bun și tace Nu ți-l dau și du-te-n pace! COȘBUC, P. I 234. Cum să nu-mi fie dor, C-o pasere de pe munte, Și-încă avea doruri multe; Dar eu, un pui de om, Să n-am pe lume un dor? BIBICESCU, P. P. 31. ◊ Pui de viperă (sau de năpîrcă) = om rău, primejdios. Atîta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci spînul. CREANGĂ, P. 206. Pui de lele = om ușuratic, ștrengar, chefliu, destrăbălat. ◊ Expr. (Nici) pui de... = (în construcții negative) nici picior de...; nimeni, țipenie. Mi-am ales acest loc pustiu și mi-amfăcut casa asta, așa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la mine. ISPIRESCU, L. 61. ♦ (La vocativ, ca termen de dezmierdare, folosit de persoane mai în vîrstă față de copii sau de tineri) Scumpule, dragule. Dragă puiule, băiete, Trage-ți,mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc, Ș-ochii de la cele fete Cu ochi mari făr-de noroc. ALECSANDRI, P. A. 38. ♦ Iubit, drag, drăguț. Mă dusei la puica mea. Puica m-a-ntrebat așa: – Puiule, ce ești scîrbit, Ori boii i-ai prăpădit? BIBICESCU, P. P. 12. Frunză verde peliniță Șede puiul la portiță, Cere apă și guriță. ȘEZ. I 11. Sărmana inima mea Iar au prins a mă durea; Și mă doare nencetat, De cînd puiu m-au lăsat. SEVASTOS, C. 150. 3. (Cu valoare augmentativă, în expr.) Pui de om = om vrednic, de ispravă, voinic, zdravăn. Mavrogheni era pui de om, mă, ăla cînd punea gheara pe cîte unul, ca d-alde dumnealui, mă! îl juca în labe cum joacă pisica pe șoarece, mă! GHICA, S. 503. Pui de ger = ger mare, strașnic. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, O. A. 44. S-a lăsat un pui de ger de crăpau pietrele, iar marea se sleise pe lîngă mal. CONTEMPORANUL, VI_I 116. Pui de nuntă = nuntă mare, frumoasă. Împăratul.... puse de le făcu un pui denunță de știu că s-a dus pomina. ISPIRESCU, L. 392. Pui de chef = chef strașnic. Popa îl lua cu trăsura ori de cîte ori se ducea în Armadia sau la Bistrița și trăgeau cîte un pui de chef. REBREANU, I. 108. Pui de somn = somn bun, adine. Trase un pui de somn, de se răsuna pivnița de horcăielile lui. La TDRG. Ciobanul adormi și trase un pui de somn pînă a doua zi. ISPIRESCU, L. 252. Pui de zgîrie-brînză = om foarte zgîrcit. Moș Vasile era un cărpănos ș-un pui de zgîrie-brînză, ca și mătușa Mărioara. CREANGĂ, A. 50. Pui de bătaie = bătaie zdravănă. În loc de bani, se pomenea bietul om cu cîte un pui de bătaie bună. ISPIRESCU, M. V. 14. Pui de Cotnar(i) = vin foarte bun de Cotnar. Am un pui de Cotnari care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. 841. 4. (La pl.) Broderie cusută mărunt pe pieptul și pe mînecile cămășilor țărănești; rîuri. ♦ Puncte de altă culoare pe stofe; picățele. 5. (În economia capitalistă) Acțiune dintr-o nouă emisiune, care are un curs mai scăzut decît acțiunile din vechile emisiuni. 6. Ambarcație mică cu vîsle, folosită pentru anumite servicii la bordul navelor mai mari. 7. (În expr.) A face (sau a da) pui de giol v. giol.

STREAȘINĂ, streșini, s. f. Prelungire a acoperișului unei construcții în afara zidurilor, care apără de ploaie fațada și fundațiile. Chiar în colț văzu cîrciuma cu streașină foarte lată. REBREANU, R. I 93. Veni-vor rîndunele din nou la primăvară Și iar vor face cuibul sub streșini peste prag. COȘBUC, P. II 192. Săracele mîndrele Chiscuiesc ca paserile Pe sub toate streșinile; Numai la streașina mea Chiscuiesc și nice prea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. ◊ Fig. Spre asfințit, din cînd în cînd, din luminișuri, se lămuresc, sub streașina cerului, valuri de munți. SADOVEANU, O. VII 216. Radu... se uită în sus, la crengile negre și fără nici o frunză ale marelui pom și se așeză trudit sub streașina-i largă. VLAHUȚĂ, O. A. 132. ◊ Expr. A(-și) pune mîna (sau palma) streașină (la ochi, mai rar ochilor, sau la frunte) sau a duce mîna streașină la ochi sau a se uita, a sta etc. cu mîna streașină (la sau pe ochi sau deasupra ochilor) = a(-și) pune, a duce (sau a se uita, a sta cu) palma la frunte deasupra ochilor, pentru a se apăra de soare și a putea vedea mai bine. Își privi omul, punîndu-și mîna streașină la ochi, vrînd să înțeleagă mai bine ce vrea să spună. PREDA, Î. 95. Cînd aveau răgaz, și mai ales dumineca, se bucurau făcîndu-le [porumbeilor] vînt și urmărindu-i cu mîna streașină, cum se rotesc și cît de mult se înalță în văzduh. PAS, Z. I 129. Se ridică din locu-i și se uită peste țarcuri, cu mîna streașină pe ochi. GALACTION, O. I 166. Duce mîna streașină la ochi, căutînd să deslușească zarea. DUNĂREANU, CH. 105. ◊ (Glumeț, pentru borul pălăriei; atestat în forma streșină) Ian privește, parcă-s umflată cu țevia; am talie de modă, cît o bute, ș-o oboroacă de capelă cu streșină. ALECSANDRI, T. 920. ♦ Jgheab de scurgere a apelor, montat la acoperișul caselor. Streșinile se dezgheață, Picură mărgăritare. IOSIF, V. 26. ♦ Acoperiș (de șindrilă) cu care se acoperă la țară unele garduri sau porți. ♦ Partea ieșită mai în afară la o claie sau la o gireadă, pe care se scurge apa de ploaie. ♦ (Mai ales la pl.) Ramurile copacilor din marginea unei păduri; terenul din marginea pădurii; poalele pădurii. Petrecură cu ochii pînă departe pe necunoscuți, pe supt streșinile luncii. SADOVEANU, la TDRG. (În forma strașină) Aici, pe lîngă Olt, avea sub strașina unor păduri întinse de stejar, un crîmpei de moșie. GALACTION, O. I 291. ◊ Marginea de jos a caierului (din care se trage firul). Cîntă, muindu-și pripit degetele de sub streașina caierului. DELAVRANCEA, S.167. – Variante: strașină (pl. strașini, VLAHUȚĂ, P. 10, și strășini, VLAHUȚĂ, O. A. 80), streșină s. f.

STRÎMTOARE, strîmtori, s. f. 1. Loc strîmt, îngust între munți sau între dealuri; pas, defileu, cheie. V. trecătoare. Cum ieșim din vatra satului, cotim la stînga și intrăm, pe spintecătura Jiului, în strîmtoarea munților. VLAHUȚĂ, O. AL. I 133. Această strîmtoare, numită Valea Călugărenilor, fu aleasă de Mihai spre a sluji de Termopile romînilor. BĂLCESCU, O. I 197. ♦ Loc îngust. Mai merge el înainte prin codru cît merge și la o strîmtoare numai iată că spînul iar îi iesă înainte, prefăcut în alte straie. CREANGĂ, P. 200. N-ați auzit de-un Jian... Care îmblă pin păduri... Și pîndește la strîmtori, De despoaie negustori, Și tot prinde la boieri, De-i curăță de averi? ALECSANDRI, P. P. 159. 2. Fîșie îngustă de apă care leagă două mări sau care se află între două porțiuni de uscat. Trecem prin strîmtoarea Caraibă, între Haiti și Cuba. RALEA, O. 35. Iar azi acelui loc i se zice strîmtoarea de la Gibraltar. ISPIRESCU, U. 56. 3. Faptul de a fi strîmt; îngustime. Și tot mai lumină se face; S-albește strîmtoarea cărării, Pe rînd depărtările zării S-apropie-ncet. COȘBUC, P. II 8. Mihai vru a se folosi de poziția și strîmtoarea acestui loc, ca... să facă mulțimea turcilor nefolositoare și ca să se poată astfel lupta cu dînșii cu puteri egale. BĂLCESCU, O. I 197. 4. Fig. Situație grea, lipsă (mai ales de bani), încurcătură, ananghie. Mai spui că nu e bine să aibă omul un porumbel la casa lui. Uite că folosește și el la o strîmtoare. Azi o să avem o ciulama bună. PAS, Z. I 131.

da³ [At: COD. VOR. 32^v/3 / V: (îvr) dă~, de~ / Pzi: dau, 4 (reg) darem / Im: 1-4 dădeam, dam, (pop) dedeam, 6 (înv) da / Ps: 1 (îrg) dedei, (înv) dediu, dedu, (reg) detei, didei, 2 dede, dete, (înv) deade, deate, dedi, diede, 4 (reg) deterăm, 6 (îrg) deteră, (înv) deaderă, deateră, dediră, (reg) dară / Mp: 1 dădusem, desem, (reg) dedesem, detesem, 3 dăduse, dase, (înv) dădeasă, dedease, didease, didese, (reg) dedese, detese, dedusă, 4 dăduse(ră)m, dasăm, 6 (înv) dideseră / Cj: 3 (înv) dee, (reg) să deie / In: dare / Cnd: 3 dare-ar / E: ml dare] 1 vt (Fșa; d. oameni; c.i. de obicei obiecte, bunuri etc.) A pune la îndemâna sau în mâna, brațele, gura etc. cuiva Si: a încredința, a înmâna, a preda, a remite, (înv) a încrede, a porodosi, a tinde. 2 vt (Prc; fșa) A oferi de mâncat sau de băut Si: (nrc) a servi. 3-4 vtr (Îlv) A ~ gura sau (o) gură ori (o) guriță (sau gurița ori buzele) (cuiva) sau a(-și) ~ (o) sărutare (ori sărutări, săruturi sau sărutat) A (se) săruta. 5 vt (Îlv) A ~ țâță sau a ~ să sugă A alăpta. 6 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) papucii A face pe cineva să plece. 7 vt (Îae) A părăsi pe cineva. 8 vt (Îlv) A ~ o masă A invita pe cineva la masă. 9 vt (Îe) A ~ o petrecere sau un chef A organiza o petrecere sau un chef (în cinstea cuiva sau a ceva). 10 vt (Fam; îe) A ~ de băut A oferi cuiva mâncare și băutură (plătind, de obicei, consumația la un local) pentru a sărbători ceva. 11 vt A oferi mai multora câte o parte dintr-un întreg. 12 vt (Pex) A distribui. 13 vt (Pex) A repartiza. 14-15 vtrp (Îvp; îe) A (se) ~ (ceva) în două A (se) împărți în mod egal Si: a (se) înjumătăți. 16 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva îndeplinirea unei activități. 17 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva ceva spre realizare, întreținere sau prelucrare. 18 vt (Îe) A ~ (ceva) pe (sau în, înv, la) mâna (cuiva) A încredința ceva (spre păstrare). 19 vt (Fig; îae) A lăsa ceva la dispoziția, la bunul plac, în voia cuiva. 20 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) de lucru (sau de furcă) A pricinui cuiva bătaie de cap. 21 vt (Îae) A pune pe cineva în mare încurcătură. 22 vt A face ca cineva să aibă, să beneficieze de ceva. 23 vt A preda ceva cuiva. 24 vt A face cuiva rost de ceva. 25 vt (Spc) A atribui cuiva un rol, o funcție, o demnitate etc. 26 vt A repartiza cuiva o sarcină spre executare. 27 vt (Îe) A ~ (cuiva) de lucru A însărcina pe cineva cu o treabă. 28 vt (Îae) A-i găsi cuiva un loc de muncă. 29 vt (Îe) A cere cuiva un mare efort. 30 vt (Îe) A ~ în folosință sau în funcțiune, în exploatare A pune ceva la dispoziția cuiva. 31 vt (D. un magazin, o fabrică etc.; îae) A inaugura. 32 vt (Îlv) A ~ creștere (sau educație) A forma. 33 vt (Îal) A educa. 34 vt (Îe) A ~ lecții (sau meditații) A preda cuiva lecții particulare. 35 vt (Fam; fig; îe) A ~ lecții A spune cuiva ce sau cum să facă. 36 vt (Fam; fig. îe) A ~ o lecție (cuiva) A pedepsi pe cineva. 37 vt (Pop; Îlv) A da ocară A ocărî. 38 vt (Îlv) A ~ un impuls A impulsiona. 39 vt (Înv; îlv) A ~ (bună) învățătură (sau învățături, rar, învățăminte) A învăța. 40 (Înv; îal) A sfătui. 41-42 vt (Îe) A ~ (destulă sau puțină ori puțintică sau o deosebită ori o mediocră) atenție sau anu ~ (nici o ori vreo) atenție A (nu acorda (mare) importanță, preocupare, interes, grijă unui lucru. 43-44 vt (Îae) A (nu) se ocupa de ceva. 45 vt (Îe) A ~ iertare (sau, înv, iertăciune) A ridica pedeapsa pentru păcatul, vina sau greșeala cuiva Si: a ierta. 46 vt (Îae) A scuza. 47-48 vtr (Îe) A(-și) ~ întâlnire (sau rendez-vous) A(și) fixa o întâlnire. 49 vt (Îe) A(-i) ~ legătura A face (cuiva) legătura telefonică, prin satelit etc. 50 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) cuvântul A permite cuiva să vorbească într-o ședință, adunare etc. 51 vt (Îe) A ~ (cuiva) frâu liber (sau reg, slobod) A lăsa pe cineva să facă ce vrea. 52 vt (Îlv) A ~ ocazia sau prilejul A permite. 53 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) revanșa A permite cuiva să-și ia revanșa după o înfrângere. 54 vt (Îe) A ~ (cuiva) nas (sau obraz) A îngădui cuiva prea multe. 55 vt (Îlv) A ~ în arendă A arenda. 56 vt (Îlv) A ~ cu (sau în) chirie A închiria. 57 vt (Îlv) A ~ (cu) împrumut A împrumuta. 58 vt (Îe) A ~ (cuiva) un număr de ani A aprecia cu aproximație vârsta. 59 vt (Îae) A aprecia cu aproximație câți ani mai are cineva de trăit. 60 vt (Îlv) A ~ în primire A preda. 61 vt (Îal) A muri. 62 vt (Îvp) A restitui. 63 (Îe) A ~ înapoi (sau îndărăt) A înapoia. 64-65 vtr (Îe) A-și ~ acordul A fi de acord. 66 vt (Îlv) A ~ ajutor A acorda cuiva sprijin sau ajutor. 67 vt (Îlv) A ~ povață A povățui. 68 vt (Îlv) A ~ sfatul A sfătui. 69 vt (Îlv) A ~ uitării A uita. 70 vt (Îlv) A ~ răgaz A amâna. 71 vt (Îlv) A ~ o explicație A explica. 72 vt (Îlv) A ~ startul A începe. 73 (Îlv) A ~ întâietate sau prioritate A lăsa pe cineva să fie primul. 74 vt (Îlv) A ~ voie A lăsa. 75 vt(a) A face cuiva un dar Si: a dărui (1), a oferi, (îrg) a prosfora², (înv) a prosforisi. 76 vt A ~ bacșiș, șpagă A oferi o sumă necuvenită de bani chelnerilor, ospătarilor etc. 77 vt (Îlv) A ~ mită A mitui. 78 vt (Îlv) A ~ viață (sau suflarea vieții) A procrea. 79 vt (Fig.; îal) A crea. 80 vt (Fig; îal) A făuri. 81 vt (Fig; îal) A însufleți. 82 vt (Fig; îal) înviora. 83 vt (Îlv) A ~ naștere A naște. 84 vt (Fig.; îal) A produce. 85 vt (Fig.; îal) A determina. 86 vr (Îlv) A-și ~ sfârșitul (sau duhul, obștescul sfârșit) A muri. 87 vr (Îlv) A-și ~ cuvântul A promite. 88 vt (Îlv) A ~ frumusețe A înfrumuseța. 89 vt (Îlv) A ~ pe piatră A ascuți. 90 vt (Îlv) A ~ găuri A găuri. 91 vt (Îlv) A ~ formă A modela. 92 vt (Îlv) A ~ la rindea A netezi cu ajutorul rindelei. 93 vt (Reg; d. țesături; îlv) A ~ în undă A spăla. 94 vt (Reg; d. țesături; îal) A clăti. 95 vt (Îe) A ~ o telegramă A trimite o telegramă. 96 vt (Îlv) A ~ un telefon A telefona. 97 vt (Îe) A ~ greș A nu nimeri ținta. 98 vt (Îae) A eșua într-o acțiune. întreprindere etc. 99 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) greș A găsi pe cineva vinovat. 100 vt (Îe) A ~ însemnătate A acorda atenție. 101 vt (Îlv) A ~ foc A aprinde. 102 vt (Îe) A ~ bici A lovi cu biciul. 103 vt (Fig; îae) A grăbi. 104 vt (Îe) A ~ la mână A pune ceva la dispoziția cuiva. 105 vt (Îae) A înmâna ceva cuiva. 106-107 vtr (Îe) A (se) ~ o luptă, o bătălie A (se) desfășura o luptă, o bătălie. 108 vt (Îe) A ~ un spectacol (sau o reprezentație) A prezenta un spectacol. 109 vr (Îe) A se ~ în spectacol A se face de râs. 110 vt (Îe) A ~ un concert A susține un concert. 111 vt (Fam; fig; îae) A face scandal, gălăgie. 112 vt (Îe) A ~ (pe cineva) dezertor A face cunoscut, în mod oficial, că cineva este dezertor. 113 vt (Îlv) A ~ gata A termina. 114 vt (Îal) A lichida. 115 vt (Fig: îal) A impresiona puternic pe cineva. 116 vt (Fig; îal) A cuceri pe cineva. 117 vt A încredința pe cineva în seama, în grija, pe mâna cuiva. 118 vt (Îe) A ~ în judecată A chema pe cineva în fața instanțelor judecătorești. 119 vt A pune pe cineva la dispoziția cuiva. 120 vt (Îe) A ~ (cuiva) fata de soție sau de nevastă ori a ~ (pe cineva) de bărbat (sau de soție) A căsători pe cineva cu... 121-122 vtr (D. părinți; îe) A(-și) ~ binecuvântarea sau consimțământul A fi de acord cu o căsătorie. 123 vt (Îe) A ~ bună ziua, bună seara etc. sau a ~ binețe A saluta. 124 vt (În formule de salut) A ura. 125 vt (Îe) A ~ onorul A saluta unele autorități, unele evenimente deosebite (fapte de arme, evenimente memoriale etc.), prezentând arma sau sunând din goarnă. 126 vt (Construit cu substantive care indică însușiri morale) A insufla (forță, fermitate, avânt etc.) Si: a îmbărbăta, a întări. 127 vt(a) (Adesea la pasiv, subiectul, exprimat sau subînțeles, este divinitatea sau o ființă supranaturală) A permite ca un eveniment să aibă loc, să se producă într-un anumit fel sau ca cineva să aibă parte de..., să fie, să se manifeste într-un anumit fel Si: a destina, a face, a hotărî, a meni, a orândui, a predestina, a rândui, a ursi, (liv) a rezerva, (rar) a predetermina, a preursi, (pop) a noroci, a soroci, a sorti¹, (înv) a hărăzi, a tocmi. 128-129 vt(a) (Îljv) Cum (sau din ce) dă Dumnezeu Sărăcăcios. 130 vt(a) (Pop; îe) (Ș-apoi) dă Doamne (bine) Se spune despre ceva (mai ales despre un ospăț, un chef) extraordinar. 131 vt (Reg; îlav) Ce-o (sau cum o) ~ târgul și norocul Cum se va nimeri. 132 vt (Îlav) (Bine că) a dat Dumnezeu În sfârșit! 133 vrim (Asr; îf negativă) A se pomeni. 134 vt(a) (Îvp; c.i. bunuri) A vinde. 135 vt(a) A achita o obligație materială Si: a plăti. 136 vt(a) A oferi bani cuiva pentru a obține ceva Si: a plăti. 137 vt(a) A oferi ca plată. 138 vt(a) A propune ca preț. 139 vt (Îlv) A ~ bir cu fugiții A dispărea. 140 vt (Îal) A fugi într-un mod laș. 141 vt (Fig; îlv) A ~ ortu’ popii sau a ~ pielea popii A muri. 142 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb” etc.) A înlocui cu altcineva sau cu altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar) Si: a schimba. 143 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb”) A ceda pentru a primi în loc altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar etc.) Si: a schimba. 144 vr (Fam; îe) A nu se ~ pe cineva A se considera superior cuiva. 145 vt (Fam; îe) A nu ~ (pe cineva) pe (sau pentru) altul A prețui mai mult pe unul decât pe altul. 146 vr (Fam; îe) Anu se ~ pentru mult A se prețui mult. 147 vt (Reg; îe) A ~ toate pe una A rămâne cu o singură alternativă. 148 vt A renunța la ceva de preț. 149 vt (Pex) A sacrifica. 150 vr (Îe) A-și ~ viața, sângele A muri din devotament pentru cineva sau ceva. 151 vt (Înv; îlv) A ~ jertfă A jertfi. 152 vr (Îe) Îmi ~u capul Se spune de către cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 153-154 vtr (Îvp) A (se) așeza (într-un anumit loc, într-o anumită poziție, într-un anumit mod). 155-156 vtr (Îe) A (se) ~ la (sau într-o) parte A (se) îndepărta. 157 vt (Îe) A ~ ușa, poarta etc. de perete A împinge în lături. 158 vt (Îae) A deschide larg ușa, poarta etc. 159 vr (Îe) A se ~ peste cap A se rostogoli. 160 vt (Îe) A ~ (ceva) peste cap A lucra superficial. 161 vt (Îae) A distruge. 162 vr (Reg; îlv) A se ~ la culcare A se culca. 163 vt (Rar) A petrece ochelarii, părul etc. după ureche. 164 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A fi orientat spre... 165 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A comunica cu... 166 vi (D. terenuri) A se întinde până la... 167 vi (D. lumină) A cădea într-o direcție. 168 vt (Cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A acoperi cu un strat de substanță, de vopsea, de metal Si: a spoi, a unge, a vopsi. 169-170 vtr (D. oameni) A se unge cu un strat de cremă, pudră, ruj etc. 171 vt (Pex; cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A stropi. 172 vt (Îlv) A ~ piper A pipera. 173 vt (Îlv) A ~ sare A săra. 174 vt (Îlv) A ~ cu poleială A polei¹. 175-176 vtr (Îlv) A (se) ~ cu săpun A (se) săpuni. 177 vt (C.i. substanțe) A întinde pe ceva. 178 vt A schimba poziția, locul etc. 179 vt (Pex) A împinge. 180 vt (C.i. oameni) A pune în anumite circumstanțe. 181 vt (C.i. oameni) A supune unei activități sau acțiuni (organizate). 182 vt (C.i. oameni) A încredința cuiva în vederea unui scop. 183 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la școală (sau la învățătură) A înscrie pe cineva la școală. 184 vr (Îrg; îlv) A-și ~ moarte sau a se ~ morții A se sinucide. 185 vt (Înv; îlv) A ~ moarte cuiva A omorî pe cineva. 186-187 vtr (Înv; îlv) A (se) ~ vinovat A (se) învinovăți. 188 vi (Fam; îlv) A ~ de cap (la ceva) A rezolva. 189 vt (Înv; cu determinarea „prin târg”; c.i. răufăcători) A duce cu forța (sub pază), spre a fi expus privirilor oamenilor, în semn de pedeapsă. 190 vt (Pop; c.i. vite, mai ales oi) A mâna¹. 191 vt (Îvr) A trimite. 192 vt (Îvr) A amâna. 193 vt (Înv) A impune. 194 vr (Pop) A ceda. 195 vr (Pop) A se opune. 196 vr (Pop) A se lăsa. 197 vr (Îe) A nu se ~ cu una cu două A nu renunța ușor. 198 vt (Îvr) A admite. 199-200 vtr (Îvp; d. armate, cetăți, comandanți, persoane urmărite) A (se) preda. 201 vr (D. femei; construit cu dativul) A avea, de bunăvoie, relații sexuale cu cineva Si: a se dărui. 202 vr (Pop; d. animale) A se împerechea. 203-204 vri (D. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A se lăsa atras, cuprins, copleșit de... 205-206 vri (Prc; d. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A lua un obicei rău Si: (pop) a se nărăvi. 207-208 vr, rar, vi (Îvp) A trece în altă tabără, grupă etc. 209-210 vtr (Îe) A (se) ~ pe (sau la) brazdă A (se) acomoda. 211-212 vtr (Îae) A (se) îndrepta. 213 vt (Înv) A traduce. 214 vt (C. i., în special, știri, informații, explicații) A aduce la cunoștință Si: a anunța, (rar) a înfățișa. 215 vt (Îe) A ~ la ziar A publica ceva în ziar. 216 vt (Îae) A trimite ceva spre publicare. 217 vt (Îe) A ~ la televizor A difuza ceva la televizor. 218 vt (Îlv) A ~ la lumină (sau la iveală) A descoperi. 219 vt (Îal) A arăta. 220 vt (Îal) A publica o scriere. 221 vt (Îe) A ~ în vileag A face publică o afacere, o acțiune etc. (necurată). 222 vt (Îe) A ~ (un) exemplu A explica ceva printr-un exemplu. 223 vt (Fig; îae) A se purta astfel încât să constituie un model de urmat. 224 vr (Îe) A-și ~ cu părerea A-și spune părerea Si: a considera, a crede, a opina. 225 vr (Îlv) A-și ~ cu presupusul A presupune. 226 vt (Îlv) A ~ dovadă de... A dovedi. 227 vt (Îal) A manifesta. 228 vt (Îe) A ~ un avertisment A avertiza. 229 vt (Îlv) A ~ răspuns A răspunde. 230 vt (Îlv) A ~ raportul A raporta. 231 vt (Îlv) A ~ ordin A ordona. 232 vt (Îlv) A ~ o comandă A comanda o anumită marfă. 233 vi (Îe) A ~ (cuiva) în cărți (sau cu cărțile), în bobi (sau cu bobii), cu norocul, cu ghiocul etc. A prevesti viitorul cu ajutorul cărților de joc, al bobilor etc. 234 vi (Reg; îe) A ~ să cunoască A lăsa să se înțeleagă. 235 vt (Îe) A-și ~ în petic A-și arăta anumite cusururi. 236 vi (Îe) A ~ seamă (sau socoteală) A răspunde de ceva. 237 vr (Îe) A-și ~ seama A se lămuri. 238 vr (Îal) A înțelege. 239 vt (Îe) A ~ sfară sau sfoară în țară ori a ~ de veste A răspândi o veste. 240 vt (Îe) A ~ de știre A face cunoscut un lucru. 241 vt (Mai ales în limbajul bisericesc) A aduce laudă, mulțumire etc. 242 vr (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de”, „drept”) A vrea dă fie considerat, să treacă în loc de..., în calitate de... 243 vr (Îe) A-și ~ aere sau a se ~ mare, a-și ~ importanță A lua o atitudine de superioritate Si: a se făli, a se îngâmfa. 244 vr (Olt) A se destăinui. 245 vi (D. fenomene, stări, etape etc.) A începe să se arate Si: a se declanșa, a se ivi, a izbucni, a se porni. 246 vi (Pop; îe) A ~ peste (cineva) A se ivi pe neașteptate asupra cuiva. 247 vt (Îe) A-i ~ cuiva lacrimile A i se umezi cuiva ochii de lacrimi. 248 vt (Pex; îae) A începe să plângă. 249 vt (Îe) A-i ~ cuiva sângele A începe să sângereze. 250-251 vtr (Îe) A(-și) ~ inima sau duhul (din cineva) Se spune despre cineva care se sufocă din cauza efortului. 252 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A trece. 253 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A intra într-o nouă fază. 254 vr (Pop; cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la infinitiv) A se apuca de... 255 vi (Îe) A ~ în clocot (sau în undă) A începe să fiarbă Si: a clocoti. 256 vi (Îe) A ~ în floare A înflori. 257 vi (Îe) A ~ în mugur A înmuguri. 258 vi (D. cereale; îlv) A ~ în spic A începe să facă spice. 259 vi (Îe) A ~ în copt (sau în pârg) A începe să se coacă. 260 vi (Îlv) A ~ în rod A rodi. 261-262 vt (Îe) A ~ roade sau rezultate A produce efectul dorit. 263-264 vir (Îvp; îe) A (se) ~ în vorbă cu cineva A începe o discuție. 265 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv) A fi pe punctul de a... 266 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv; pex) A încerca. 267 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A continua o acțiune. 268 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A nu se mai opri. 269 vi (Îe) A ~ cu paharul A bea mult. 270 vi (Fam; îe) Dă-i (înainte) cu... Se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 271 vi (Rar; cu valoare de interjecție) Haide! 272 vt (D. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A realiza prin muncă. 273 vt (Prc; d. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A produce. 274 vt (Fig; fam; îe) A ~ găuri (sau o gaură) A fura. 275 vt (C.i. venituri, câștiguri) A aduce prin tranzacții. 276 vt A furniza. 277 vt (D. oameni; c.i. scrieri, concepții) A realiza prin mijloace intelectuale (concepând, redactând). 278 vt (C.i. legi, documente etc.) A elabora și a face cunoscut Si: a emite. 279 vt (D. candidați, elevi etc.; c.i. concursuri, teze de licență, de doctorat etc.) A-și prezenta cunoștințele în scris sau oral, în cadru organizat, pentru a obține un titlu, o promovare etc. Si: a susține. 280 vt (Îe) A ~ (un) examen A susține (un) examen. 281 vt (Fig; îae) A trece cu succes printr-o încercare. 282 vt A fi pricina, cauza, mobilul a ceva Si: a cauza, a ocaziona, a pricinui, a prilejui, a produce, a provoca, (rar) a prileji, (înv) a pricini. 283 vi (Pop) A vrăji. 284 vi (Pop) A dezlega de farmece. 285 vt (D. sol) A dezvolta. 286 vi (D. plante, animale) A produce printr-un proces fiziologic. 287 vt (Îlv) A ~ un chiot, strigăt etc. A scoate un sunet, țipăt etc. 288 vi (Înv; îlv) A ~ cu blesteme A blestema. 289 vt (Pop; îe) A ~ dintr-însul (sau dintr-însa) o vorbă (ori niște vorbe) Se spune pentru a arăta admirația față de înțelepciunea sau măiestria vorbitorului. 290 vt (Pan; c.i. mirosuri, raze etc) A trimite în spațiul înconjurător Si: a degaja, a emana. 291 vi (Îvp; mai ales cu determinări care indică instrumente muzicale, introduse prin prepoziția „în”) A suna. 292 vi (Urmat de determinări introduse prin prepozițiile „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată, ritmică) conștientă sau reflexă. 293 vi (Îlv) A ~ din mâini A gesticula. 294-295 vi (Îe) A ~ din cap (afirmativ sau negativ) A confirma sau a infirma cele spuse anterior. 296 vi (Îe) A ~ din umeri A ridica din umeri în semn de neștiință, nedumerire, nepăsare etc. 297 vi (Îe) A ~ din gură A vorbi mult. 298 vr (Pop; cu determinările „în leagăn”, „în scrânciob”) A se legăna. 299 vt (Îe) A ~ pe gât sau peste cap, pe spate A bea lacom, dintr-o dată, în cantități mari (băuturi alcoolice). 300 vt A aplica cuiva cu putere lovituri cu mâna, piciorul etc. sau cu orice alt fel de obiect Si: a bate, a izbi, a lovi, a trage. 301 vt (Îlv) A ~ brânci A îmbrânci. 302 vi (Îlv) A ~ în (sau din) palme A aplauda. 303-304 vti (D. două sau mai multe persoane; îe) A-și ~ coate sau cu cotul A (se) lovi cu cotul pentru a-și atrage atenția asupra unui lucru sau a unei persoane. 305 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) peste nas A pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. 306 vi (Îe) A-i ~ cu piciorul (cuiva sau la ceva) A respinge pe cineva sau ceva. 307 vi (Îae) A scăpa o ocazie favorabilă. 308 vt (Fam; îe) A ~ lovitura (sau, rar, lovituri) A reuși într-o acțiune, obținând un succes (important și neașteptat). 309 vi (Urmat de nume de instrumente introduse prin prepozițiile „cu”, rar, „din”, care indică acțiunea) A executa ceva lovind repetat, ritmic, cu ceva sau frecând cu ceva. 310 vi (Îlv) A ~ la piatră (sau pe amnar) A ascuți. 311 vi (Îe) A ~ din vâsle A vâsli. 312 vi A veni în contact. 313 vi A se lovi (atinge) de... 314 vt A freca (izbind). 315-316 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se deplasa dintr-un loc în altul Si: a merge. 317-318 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se pune în mișcare, părăsind ceva sau pe cineva, pentru a ajunge undeva Si: a se duce, a merge, a pleca, a porni. 319-320 vir (Îlv) A (se) ~ de-a rostogolul (sau de-a rostogoala) A (se) rostogoli. 321-322 vir (Îe) A (se) ~ la fund (sau a ~ în fund) A (se) scufunda. 323 vr (Fig; îae) A dispărea din societate Si: a se ascunde, a se retrage. 324 vt (Înv; îe) A ~ (cuiva) goană A goni pe cineva. 325 (Înv; îae) A prigoni. 326 vr (Îe) A se ~ în lături (de la...) A căuta să scape (de ceva nedorit). 327 vi (Pop; îe) A ~ de-a dreptul A merge direct la țintă. 328 vi (Pop; îe) A ~ pe ici, pe colo (sau încolo, încoace, ori pe dincolo sau la deal, la vale) A căuta (febril) o rezolvare. 329 vi (Pop; îae) A încerca mai multe alternative. 330-331 vit (Reg; îe) A nu ști încotro să dea (sau s-o deie) A nu ști ce să mai facă. 332 vi (Reg; îe) În ce ape se dă În ce ape se scaldă. 333 vt (Îe) A o ~ pe... A o schimba. 334 vt (Fam; îe) A ~ o raită A trece în grabă, (într-o recunoaștere sau verificare), pe undeva. 335 vt (Fam: îe) A ~ o fugă A se deplasa, într-o vizită scurtă, într-un anumit loc. 336 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A se apropia de cineva. 337 (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A fi mereu în preajma cuiva. 338 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A căuta compania cuiva (pentru a-i câștiga încrederea, bunăvoința, dragostea etc.). 339 vr (Fam; îe) A se ~ (la cineva) A face avansuri cuiva Si: a flirta. 340 vr (Urmat de determinări „pe gheață”, „pe derdeluș”) A se deplasa prin alunecare. 341 vr (Urmat de determinări „cu sania”, „cu patinele” etc.) A se deplasa cu sania, cu patinele etc. pe gheață. 342 vi (Înv; d. ape curgătoare; cu determinări introduse prin prepoziția „în”) A se vărsa. 343 vi (Îvr; d. ape curgătoare) A curge. 344 vr (Pop; de obicei urmat de determinări introduse prin prepoziția „la”) A se năpusti asupra cuiva. 345 vr (Pfm; îe) A se ~ în vânt (ca) să... sau după ceva ori cineva A se strădui să rezolve ceva. 346 vr (Îae) A aprecia. 347 vr (Îae) A-i plăcea foarte mult ceva sau cineva. 348 vt (Îvp) A arunca. 349 vi (Îe) A ~ cu banul A alege la întâmplare dintre două posibilități. 350 vi (Îe) A ~ cu zarul A se lăsa în voia sorții. 351 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) dracului (ori la draci, la dracul, la toți dracii, în plata Domnului) A nu se mai ocupa de cineva sau de ceva Si: a se detașa, a se dezinteresa. 352 vt (Fam; îae; șîe) a ~ pe cineva la mama dracului) A înjura. 353 vi (Pop; d. oameni; cu determinări introduse prin prepozițiile „cu” sau „din”) A trage cu o armă de foc. 354 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prepozițiile „pe”, „pe la”) A se opri (în treacăt) undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial) Si: a trece, a vizita. 355 vi (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A întâlni în drum pe cineva sau ceva. 356 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) de urmă A găsi pe cineva căutat. 357 vi De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A descoperi ceva căutând sau din întâmplare Si: a ajunge la..., a găsi. 358 vi (Pex) A ajunge într-o anumită situație. 359 vi (Îe) A ~ de fund A ajunge până la fund. 360 vi (Fam; fig; îae) A ajunge la capăt. 361 vi (Fam; fig; îe) A ~ de dracu A o păți. 362 vi (Îe) A ~ de necaz, rușine, etc. A păți o rușine, un necaz etc. 363 vi (Îe) A ~ de bine A ajunge într-o situație bună. 364 vi (D. lichide; urmat de determinările „prin afară”, „pe din afară”) A ieși din vas din cauza cantității prea mari. 365 vi (D. lichide în fierbere; îe) A ~ în foc A se umfla și a curge afară din vas. 366 vi (Îrg; îe) A ~ de cineva sau ceva că... A observa despre cineva sau ceva că... Si: a constata. 367 vi A nimeri în... 368 vi A cădea în... 369 vi (Pop; îe) A ~ peste cineva (cu mașina, cu caii, cu droșca etc.) A lovi sau a răsturna din mers pe cineva, accidentându-l (grav sau mortal). 370 vi (Îvp) A intra în ceva. 371-372 vir (Îe) A-i ~ cuiva în (sau prin) gând (ori prin minte, în sau prin cap, rar, prin cuget) sau a-și ~ cu gândul ori cu mintea A-i veni în minte o idee, un gând neașteptat Si: a se gândi. 373 vi (D. o nenorocire, un necaz etc.) A veni pe neașteptate asupra cuiva. 374 vi (Urmat de determinări locale) A merge. 375 vi (Urmat de determinări locale) A veni. 376-377 vir (Îlv) A (se) ~ îndărăt sau înapoi A (se) retrage. 378-379 vir (Îal) A (se) codi. 380-381 vir (Fig; îal) A (se) sustrage de la ceva. 382-383 vtr (Îlv) A (se) ~ jos A (se) coborî. 384 vr A se lăsa în voia cuiva. 385 vr A nu opune rezistență Si: a ceda. 386 vr (Îe) A se ~ bătut A se lăsa convins. 387 vr (Îae) A ceda. 388 vi (Îlv) A ~ cu mătura A mătura. 389 vt (Trs) A prinde de veste. 390 vt (Trs) A observa. 391 vi (D. păr) A ajunge în...^[1] corectat(ă)

ști [At: PSALT. HUR. 67^v/7 / V: (reg) știe / Pzi: știu; (reg; îf negativă) ștu; Pzi: 3 știe, (îrg) ști; Irn știam, (Trs) știrem; Cj 3 să știe, (reg) să știbă, să știuă; Grz știind, (îvr) știund / E: ml scire] 1 vt(a) A fi informat (în legătură cu...) Si: a cunoaște (20). 2 vt (Îe) ~i tu (sau ~ți) cine (sau ce) Se spune atunci când nu vrem să numim persoana (sau lucrul) despre care este vorba și de care interlocutorul sau interlocutorii au cunoștință. 3 vt (Îe) Precum (sau cum, după cum) (bine) ~i (sau ~ți) Se spune pentru a arăta că este vorba de ceva cunoscut de interlocutor (sau interlocutori), pentru a preciza că cele afirmate nu pot fi puse la îndoială de către interlocutor (sau interlocutori). 4 vt (Îe) După (sau pe) cât (sau câte) ~u (eu) (sau ~i tu etc.) Având în vedere informațiile de care dispun (sau dispui etc.). 5 vt (îe) ~u eu ce -u (sau ~i tu ce ~i etc.) Se spune pentru a arăta că cineva are suficiente temeiuri (nemărturisite) pentru a adopta o anumită atitudine sau pentru a proceda într-un anumit mod. 6 vt (Îe) Lasă că ~u eu sau ~u eu (sau ~i tu etc.) ce ~u (sau ~i etc.) Se spune pentru a arăta că se cunoaște bine situația și nu există posibilitatea de a fi indus în eroare. 7 vt (În construcții cu „ce”, „cât” etc.; îe) Mai ~u eu... (sau, rar, mai ~m noi...) Se spune pentru a încheia o enumerare, exprimând nesiguranța sau lipsa de interes față de ceea ce s-ar mai putea adăuga. 8 vt (Pfm; îe) ~i (sau ~ți) ce (sau ceva, una)? Se spune pentru a atrage atenția interlocutorului (sau a interlocutorilor) asupra celor ce unnează să fie comunicate. 9 vt (Pfm; în legătură cu propoziții introduse prin „cine”, „cum”, „ce” etc.; îe) Ce ~i... Se spune pentru a exprima rezerva, incertitudinea. 10 vt (în legătură cu „ce”, „unde”, „când” etc. sau cu propoziții introduse prin acestea, dând comunicării o nuanță de exagerare; îe) Cine ~e... Se spune pentru a da o idee vagă despre ceva sau cineva, pentru a exprima nesiguranța, imposibilitatea de a preciza, de a aprecia, de a evalua. 11 vt (îcn) Cine ~e ce (sau cât) Se spune pentru a minimaliza importanța, valoarea unui lucru, a unui fapt etc. 12 vt (Îe) (Numai) (unul) Dumnezeu ~e sau Dumnezeu ~e (numai) ori ~e Dumnezeu (sau Domnul) Se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. 13 vt (Îe) (Numai) Dumnezeu (mai) ~e sau, pop, dracul (mai) ~e Se spune pentru a exprima nesiguranța, nedumerirea, imposibilitatea de a preciza sau de a explica. 14 vt (Pop; îe) A ~ una (și bună) A avea o părere hotărâtă, pe care nupoate zdruncina nimeni. 15 vt (Îe) Tu ~i una, eu ~u mai multe Se spune când vorbitorul cunoaște mai bine decât interlocutorul situația, având motive temeinice să procedez într-un anumit fel. 16 vt (Îe) (Nici) nu ~u, (nici) n-am văzut (pop, nici pe-acolo n-am trecut ori nici în seamă n-am băgat) Se spune pentru a arăta că cineva este străin de ceva, nu are idee de nimic. 17 vt (Îae; pop; șîe a lua pe nu ~u în brațe) Se spune pentru a arăta că cineva se eschivează să dea o mărturie. 18 vt A dispune de date precise și amănunțite (obținute prin experiență) privitoare la... 19 vt (Cu determinări elemente predicative suplimentare) A fi informat că (cineva sau ceva) se află, viețuiește într-un anumit loc. 20 vt (Cu determinări elemente predicative suplimentare) A recunoaște pe cineva sau ceva drept... 21 vr (Cu determinări elemente predicative suplimentare) A se considera (ca... sau drept...). 22 vr (Cu determinări elemente predicative suplimentare) A se vedea (într-o anumită situație sau într-un anumit loc). 23 vr(Olt; îe) Nu mă ~u (sau nu te ~i etc.) cu el (sau cu ea)! Se spune despre o persoană care este de mare ajutor. 24 vt (C. i. persoane) A fi în stare să identifice Si: a cunoaște. 25-26 vtr A (se) cunoaște (pe sine) din toate punctele de vedere. 27 vr A se cunoaște (cu...). 28 vrr A întreține relații (de prietenie) (cu...). 29 vrr A se cunoaște unul pe altul. 30 vrr (Reg) A întreține relații de dragoste (cu ...). 31 vt A lua cunoștință (de...) Si: a afla (1), a auzi. 32 vt (Îe) Așa să ~i (sau să ~ți)! Se spune pentrua evidenția cuiva ceva cu toată hotărârea. 33 vt A avea certitudinea (că...). 34 vt (Îe) Să -u (bine sau de bine) că... sau de-aș – că... Chiar dacă... 35 vt (Îe) (Doar) ~u (bine) că... Bineînțeles că... 36 vt (Mai ales îcn) A fi în cunoștință de cauză în ceea ce privește... Si: a înțelege, a conștientiza, a pricepe. 37 vt (Îe) Nu ~u ce (și, rar, nu ~u cum) Se spune pentru a arăta că cineva sau ceva este indefinit, inexprimabil, inexplicabil. 38 vt (Îcn; îae) Se spune pentrua minimaliza importanța, valoarea unui lucru. 39 vt (D. oameni; îe) A fi nu ~u cum A avea ceva inexplicabil, ciudat. 40 vt (Îe) A-i fi (cuiva) nu ~u cum să... A-i fi (cuiva) greu sau penibil să... 41 vt (În legătură cu „cum”, „ce” etc.; cu accentul pe pronumele personal; îe) El (sau ea) ~e... sau ei ~u... Se spune pentrua exprima nedumerirea sau mirarea față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. 42 vt (Îe) (Mai) ~u (și) eu? ori eu ~u? Se spune pentrua exprima nesiguranța, îndoiala, nehotărârea, ezitarea. 43 vt (îe) Mai ~i... (sau de unde ~i...) E greu de precizat, de apreciat. 44 vt (Îae; pop; șîe mai ~i minunea sau păcatul) Se prea poate. 45 vt (Îe) A nu ~ ce vrea A fi nedecis. 46 vt (Fam; îe) A nu (prea) – multe Se spune despre cineva care acționează energic și sumar, care trece repede la fapte, fără să cântărească urmările acțiunilor sale. 47 vt (Îe) A nu mai ~ ce să facă de... și, pop, a nu (mai) ~ unde îi este (sau stă) capul sau a nu-și mai ~ capului de...A fi copleșit de... 48 vi (Reg; îe) A nu (mai) ~ de sine (sau a nu ~ de lume) A-și pierde cunoștința. 49 vi (Reg; îae) A fi inconștient de... 50 vi (Reg; îae) A se zăpăci. 51 vt (Pop; îe) ~i, colea Se spune pentrua exprima o apreciere favorabilă, pentrua accentua (admirativ) gradul unei însușiri, intensitatea unei acțiuni. 52 vt A-și da seama Si: a se dumeri (2), a înțelege, a se lămuri, a pricepe. 53 vt (Pex) A se convinge (3). 54 vt (De obicei în constmcții cu sens negativ) A presupune. 55 vt A prevedea. 56 vt A ține minte. 57 vt (Pop; îe) A se ~ (cuiva sau la ceva) numai numele A fi rămas o amintire vagă (despre cineva sau ceva). 58 vt (În construcții cu „ce”, „cele ce” etc., precedate de pp „din”, „de” etc.) A fi intrat în obișnuință, deprindere, nărav. 59 vt (C. i. un domeniu al cunoașterii, o artă, un meșteșug etc.) A avea cunoștințe sistematice. 60 vt (Îe) A – carte A avea noțiuni (elementare) de scriere și de citire. 61 vt (Pex; îae) A avea cunoștințe temeinice (într-un anumit domeniu). 62 vt (Pex; îae) A fi (foarte) învățat. 63 vt (Îe) A ~ lecția (sau rolul) A vorbi sau a acționa după cum a fost învățat de către altcineva. 64 vt (Îae) A se comporta în mod corespunzător într-o anumită împrejurare, ca și cum ar fi pregătit dinainte (sau chiar a și pregătit) ceea ce spune sau ceea ce face. 65 vt (Îe) A ~ (ceva) pe de rost (sau pe dinafară și, pop, de-a rostul, ca apa, ca pe apă, ca pe Tatăl nostru) A putea reproduce (ceva) întocmai, din memorie. 66 vt (C. i. o limbă) A fi în măsură să înțeleagă și să vorbească. 67 vt (Fam; îe) Nu ~i românește? Se spune unei persoane neînțelegătoare, neascultătoare, îndărătnice. 68 vt A fi în stare să procedeze într-un mod adecvat, oportun, eficient Si: a putea. 69 vt A avea priceperea, instruirea necesară să facă ceea ce trebuie într-o anumită împrejurare. 70 vt (Îe) A nu (mai) – ce să (se) (mai) facă sau, pfm, a nu mai ~ pe unde s-o apuce A nu (mai) găsi nici o soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. 71 vt (Reg; îe) Ce să -u (sau să ~i etc.) (a) face? și ce mă ~u (sau te ~i etc.) (a) face? Ce să fac (sau să faci etc.)? 72 vt (Reg; îae) Cum să mă descurc (sau să te descurci etc.)? 73 vt A crede de cuviință. 74 vt A fi hotărât să facă ceva. 75-76 vti (Mai ales îcn) A avea prilejul, posibilitatea de a lua cunoștință de... 77-78 vti (Mai ales îcn) A avea de-a face cu... 79-80 vti (Mai ales îcn) A avea parte de... 81 vt (Îe) A nu ~ ce e frica A fi foarte curajos. 82-83 vti (Pfm; îe) A ~ de frică (sau de frica cuiva) și, reg, a ~ frică A se teme (de cineva). 84-85 vi (Pfm; îe) A (nu) – de glumă A (nu) înțelege glumele. 86 vi (Pfm; îae) A nu glumi niciodată. 87 vi (Pfm; îae) A fi supărăcios. 88 vi (Pfm; îe) A nu (mai) ~ (nici) de casă, (nici) de masă și, reg, a nu i se mai ~ (cuiva) de masă (sau de mâncare) A nu avea liniște. 89 vi (Înv; îe) A nu ~ de bărbat A fi castă. 90 vi (Îcn; șîe a nu vrea (sau a nu voi) să ~e (nimic) de...) A nu lua în considerație. 91 vi (Îae) A refuza să recunoască autoritatea cuiva. 92 vi A avea respect sau teamă de cineva. 93 vi (Pop) A se interesa de... 94 vi A se îngriji de... 95 vi (Pfm; îe) A-de dragul (cuiva) A face pe placul cuiva. 96 vi (Pfm; îae) A iubi pe cineva. 97 vrim A fi lucru bine cunoscut. 98 vt (Fam; îe) A nu – de unde s-o apuce A nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. 99 sm (Îs) Un nu știu cum sau (ce) Ceva nelămurit. 100 sm (Îas) Farmec deosebit, nedefinit.

GRĂMĂJOARĂ, grămăjoare, s. f. Diminutiv al lui grămadă (1); grămăjuie. Brigadierul aduna firimiturile de pîine de pe masă într-o grămăjoară cît un bob de fasole. MIHALE, O. 463. Ați visat rău... îi spuse Costan Cimpoieșu, potrivindu-i mai bine sub cap grămăjoara de fîn. CAMILAR, N. I 16. Cele două găini fugeau cotcodăcind speriate, cocoșul însă, care stătuse să le apere, era prefăcut într-o grămăjoară de pene însîngerate. REBREANU, R. I 152.

NU adv. A. (Dă valoare negativă verbului dintr-o propoziție și, prin aceasta, și propoziției întregi) I. (Apare într-o propoziție principală, independentă sau legată de alta prin coordonare) 1. (Într-o propoziție enunțiativă) El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. C. PETRESCU, A. 355. Ar zîmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează. EMINESCU, O. I 84. Ea n-aude... Ci tot fuge nencetat. ALECSANDRI, P. A. 41. 2. (În propoziții optative) Busuioace, busuioace, N-ai mai crește, nici te-ai coace! ALECSANDRI, P. P. 341. 3. (În propoziții imperative) Nu trînti obloanele, ponivosule! DELAVRANCEA, H. T. 21. Dragul tatei, nu da, că eu sînt. CREANGĂ, P. 198. Dar să nu adormi, că mori. ALECSANDRI, T. I 459. 4. (În propoziții exclamative) Nu ți-e rușine obrazului!... o dată în viața ta m-ai adus la restorant și te tîrguiești pentr-o cartofă. ALECSANDRI, T. 750. ◊ (Fără valoare negativă, întărește conținutul afectiv al propoziției exclamative) Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume! COȘBUC, P. I 262. Și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. 5. (În propoziții interogative) Nu mai trăiește măicuța ta? SADOVEANU, N. F. 82. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ (În întrebări retorice, cu rolul de a exprima mai colorat o afirmație, o dorință, o exclamație etc.) Și-atunci cînd pretutindeni e putere, Voi nu cunoașteți cîntul ce se cere? BENIUC, V. 146. Nu-ți spuneam eu, fata mea? ISPIRESCU, L. 14. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. 6. (În propoziții dubitative) N-o fi vrun dușman, vrun calic care-l pîndește la întoarcere? CAMILAR, N. II 551. Apoi doară că nu o fi blăstem ca și d-aice, de sub pămînt, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. ODOBESCU, S. I 82. ♦ (În propoziții deliberative) O pieri, n-o pieri, e rîndul meu. VISSARION, B. 14. Cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfîrșit trage zăvorul. CREANGĂ, P. 23. II. (În propoziții subordonate, cu aceeași valoare ca în propozițiile independente) La bocetul ei, deodată, în acel ostrov al primăverii, m-am simțit întristat, cum nu fusesem niciodată. SADOVEANU, N. F. 82. Se puse pe plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (După verbe care exprimă teama, în propoziții completive introduse prin «să», fără valoare de negație) Mi-e teamă să nu te trezesc. CASSIAN, H. 19. III. (Negația de pe lîngă predicatul regentei se referă la întreaga frază) Dormi, iubito, dormi în pace, N-am venit să-ți tulbur somnul. VLAHUȚĂ, P. 107. Eu nu am venit să te întreb asta. ISPIRESCU, L. 1. B.(Negația se referă la o parte a propoziției) I. (Pe lîngă diferite părți de propoziție) A scris o schiță, nu o nuvelă. ▭ A ținut să ajungă stăpîn în moșia Moldovei nu pentru vinovat folos al său, ci ca să dea țării slobozenia ei cea veche. SADOVEANU, N. P. 10. Și numai iaca îl și vede viind repede, dar nu așa cum se dusese. CREANGĂ, P. 186. Nu pe-acolo, domnule, nu pe din față, ca să nu te-ntîlnești cu d-lui. ALECSANDRI, T. 1162. II. (Negația însoțește predicatul, dar se referă la altă parte a propoziției) Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, O. I 54. O cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. C. (În expresii, locuțiuni sau în corelație cu adverbe, conjuncții etc.) I. (Corelativ într-o frază sau propoziție ale căror părți sînt în raport adversativ) 1. (În corelație cu ci marcînd într-o alternativă situația sau elementul înlăturat) Mergînd spre căruțe, era mîhnit, amărît, că parcă ducea în brațe nu pelerina, ci un stîrv. CAMILAR, N. I 163. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Învechit, în corelație cu dar) Astfel romînii, nu învinși și coprinși fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în țara lor. BĂLCESCU, O. II 209. 2. (Opoziția între cele două alternative este întărită de adverbe) Dar nu numai artistul și naturalistul, ci încă strategicul, politicul și arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ținut. BĂLCESCU, O. II 208. ◊ (În propoziții cu valoare temporală, arată că acțiunea din propoziția afirmativă se petrece înainte de a se fi terminat acțiunea din propoziția negativă) Nu lăsase să se scurgă anul și-și și adusese gospodină în casă. SADOVEANU, P. S. 139. II. (În legătură cu adverbe) 1. (Formează expresii eliptice) Nu prea v. prea. Nu tocmai v. tocmai. 2. (Formează locuțiuni adverbiale) Nu (care) cumva, servește la precizarea unei întrebări, exclamații etc. (Interogativ cu nuanță dubitativă) Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului? SADOVEANU, B. 142. Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? CREANGĂ, P. 324. ◊ (Cu nuanță finală) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Nu cumva să-ți iasă vreo dihanie ceva înainte. CREANGĂ, P. 199. III. (În expr.) A nu avea decît (să)... v. decît². D. (Folosit singur, înlocuiește predicatul unei propoziții, o propoziție sau o frază; în opoziție cu da) I. (Într-o propoziție eliptică se referă la un verb exprimat înainte, înlocuind predicatul) Să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci, de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Iubește-mă dacă-ți plac, Dacă nu, silă nu-ți fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 47. ◊ Expr. (Familiar) A spune că nu = a nega. Mă, dacă eu îți spun că nu, și tu nu crezi, atunci taci din gură și nu-mi mai spune nimic. PREDA, Î. 44. Ba bine că nu v. ba (5). ♦ (Exprimă opoziția față de cele afirmate în propozițiile precedente) M-ar irita apropierea lui așa de mult, încît l-aș acuza de-a dreptul că el, ocrotit de stăpînul destinelor omenești, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!... Ei bine, el – nu!... el mă poftește la un aperitiv. CARAGIALE, O. II 222. ♦ (Repetat, exprimînd îndărătnicia) Cucoana, nu și nu! Că i-i urît grecul. SADOVEANU, O. I 463. II. (Înlocuiește o propoziție negativă) 1. (Ca răspuns la o întrebare, ca acceptare a unei enunțări negative) Dormi? – Încă nu, a răspuns Mitrea. SADOVEANU, M. C. 46. ◊ (Rezumă o frază întreagă, atît într-o replică interogativă cît și în răspunsul la aceasta) N-am grijă despre asta... Vă cunosc eu... – Nu? – Nu. ALECSANDRI, T. 1209. ◊ (Legat de adverbe, locuțiuni adverbiale sau conjuncții) Sigur că nu. O dată cu capul nu. 2. (Exprimă atitudinea negativă față de cele expuse mai înainte, lăsînd să urmeze enunțarea hotărîrii printr-o propoziție sau o frază) Nu, mă rog, nu-mi datorești nimica, adăogi el ferind cu mîna într-o parte bancnota. SADOVEANU, B. 156. Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea. EMINESCU, O. I 59. 3. (Întărit prin repetare) Nu, nu, nu! nu vorbi așa. SADOVEANU, O. IV 213. Atunci ea începu iarăși să bolborosească în neștire: «nu, nu, nu». REBREANU, R. I 247. Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu! CARAGIALE, O. I 130.

SUS adv. 1. (Adesea urmat de un complement de loc; indică locul unde se află ceva sau cineva) Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decît altele), în înălțime. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie. TOPÎRCEANU, B. 47. Sus senin și jos verdeață! Ce cuminte-i să trăiești Cînd ți-e dat să stăpînești Numai o viață. COȘBUC, P. I 263. Într-una din seri, cum ședea spînul, împreună cu moșu-său și cu verele sale, sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii. CREANGĂ, P. 228. Vino, mîndră, sus pe deal, Un’ se face grîul rar, Ca să scăpăm de amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adj. De sus = a) (arată poziția geografică a nordului sau cea topografică a unui teren ridicat, superior) Orașul de sus; b) care vine sau pornește de la centru, din inițiativa organelor de conducere. Directivă de sus; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. Păturile sociale de sus. De din sus = care se află mai la deal, ceva mai încolo, mai departe. Dar casa Marandei?... Se zărește de la dînșii de pe capătul prispei de din sus. MIRONESCU, S. A. 71. Foaie verde bob năut, N-am venit, că n-am putut, Că aseară am fost dus La mîndruța de din sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. ◊ Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra. De sus ai o perspectivă, largă. ▭ De sus, de la comandă, își aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei. BART, E. 394. Fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului, de sus, și o dete Zgripsoroaicii. ISPIRESCU, L. 90; b) din înălțime. De sus ploaia caldă nu mai contenește. C. PETRESCU, S. 55; c) pornind de la centru, din inițiativa organelor de conducere. O revoluție nu se poate face de sus. Trebuie să așteptăm să fie țara pregătită. CAMIL PETRESCU, O. I 344. (În legătură cu verbele «a sta», «a rămîne») În sus = în poziție verticală, drept, țeapăn. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă, de patru zile de cînd le înmoaie prin noroaie și iar le usucă pe dînșii, s-au întărit scoarță și, dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. C. PETRESCU, Î. II 33. Numai uitîndu-se cineva la capul [leului] cel cît banița și la coama aia ce sta rădicată în sus și zbîrlită, ar fi înghețat de frică. ISPIRESCU, L. 17. Pe sus = a) (indicînd cu aproximație locul) prin înălțime, prin aer, prin văzduh. Zburau țipînd cucori pe sus, Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. Copiii și nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntați. CREANGĂ, P. 59. Dar un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. Strigăte de Alah! Alah! se aud, pe sus, prin nori. EMINESCU, O. I 144; b) (determinînd verbe ale mișcării) în zbor, zburînd. Și atunci odată pornesc și turturica și calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301; c) (determinînd verbe ale mișcării) cu un vehicul sau purtat de cineva (nu pe jos, cu piciorul). ◊ Loc. prep. (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. REBREANU, I. 52. Pînă dimineață să lăzuiești toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntul și să prășești vie, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea. RETEGANUL, P. V 49. Viorică, viorea, Mîndră, mîndruleana mea, Aseară-nsărai pe coastă, Pe din sus de casa voastră, Ca să-ți aud gurița, Rumeioara, drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Mai sus de... = mai la nord de... Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba... se desprinde un drum alb mai sus de Armadia. REBREANU, I. 9. (Substantivat) Din susul... = a) din partea de deasupra. [Calului] îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. GÎRLEANU, L. 34. (Rar, la comparativ) Să trag brazda dracului, Din mai susul dealului, Pînă-n capul satului, Drept ușa bogatului. TEODORESCU, P. P. 291; b) într-un loc sau într-o regiune superioară, mai la deal, mai sus de... Mă uitam, pe furiș, cum se joacă apa cu piciorușele cele mîndre ale unor fete, ce ghileau pînza din susul meu. CREANGĂ, A. 66. Pe din susul... = printr-un loc sau o regiune situată mai sus, mai la nord de... Hunii devastau și pustiau totul înaintea lor. Țările noastre însă au suferit puțin de această năvălire, căci ei, îndreptîndu-se spre nord, trecură pe din susul țărilor noastre, devastară, supuseră și se așezară în Ungaria de astăzi. HOGAȘ, DR. II 167. ◊ Expr. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. De jos în sus = în direcție verticală ascendentă. De sus (și) pînă jos = în întregime, tot. L-a plouat de sus pînă jos. ▭ Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. De sus în (sau pînă) jos sau de jos în (sau pînă) sus = de la centru, de la vîrful unei organizații pînă la bază sau invers. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. (Despre oameni) Cu fața-n sus = culcat, întins pe spate. Lăpușneanu sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. (Despre obiecte care au o deschizătură) Cu gura-n sus = cu deschizătura în partea de deasupra, în afară. Harap-Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele și, luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus și apoi el se dă într-o parte. CREANGĂ, P. 238. (Despre obiecte) Cu fundul în sus = întors pe dos, răsturnat; fig. în dezordine, în neorînduială, răvășit. A lăsat casa cu fundul în sus. A duce (sau a lua, a aduce etc.) pe cineva pe sus = a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forța, cu sila. Cîțiva oameni necunoscuți îl duceau mai mult pe sus – către trăsura neagră din drum. SAHIA, N. 58. L-au ridicat din pat pe sus. CARAGIALE, O. III 81. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. [Turcii] aicea c-or veni Și pe tine te-or peți, Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da Pînă capul sus mi-o sta!... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. Ba, eu mîndră nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta. ALECSANDRI, P. P. 24. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi îngîmfat, înfumurat. Pe d-ta vreu numaidecît să te văd om ca toți oamenii, în rînd cu lumea. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ții o femeie! CREANGĂ, P. 162. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). (Substantivat) A răsturna (sau a întoarce, mai rar a pune) ceva cu susul în jos = a pune ceva în dezordine, în neorînduială; a răscoli, a răvăși. Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos și să bată fata care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Toate lucrurile-n lume cu susul le pune-n jos. HASDEU, R. V. 16. A privi (sau a măsura) pe cineva (cu ochii) de sus în (sau, pînă) jos (și de jos în sau pînă sus) = a examina pe cineva cu atenție sau cu neîncredere, în întregime, din cap pînă-n picioare. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui. SADOVEANU, B. 96. Se prinde în joc lîngă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus și, cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o calcă pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj; (în societatea burgheză) în încăperile locuite de stăpîni. Du-te de poftește pe madam Franț, guvernanta, să vie sus. ALECSANDRI, T. 298. ◊ Loc. adj. De sus = a) care ține de partea superioară a unei locuințe, situată deasupra parterului. Catul de sus; b) (despre personalul de serviciu) care servește în apartamentele stăpînului. Îmi era dor să te mai văd o dată, conașule, pîn-a nu te duce la Paris. – La Paris? eu?... – Așa... am auzit vorbind fetele de sus că boierul a hotărît să te trimeată la carte, tocmai în fundul lumii. GHICA, S. 80. ♦ (Despre poziția unui astru) Deasupra orizontului, în înălțime, pe cer, în tărie. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază. DUMITRIU, N. 94. Era soarele sus, cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 120. Sus în taină dulce, pe-a nopții senin, Ca un vas de aur, luna plutea lin. ALECSANDRI, P. I 189. Sus e luna, jos e noru, Departe-i badea cu doru; Noru-i jos și luna-i sus, Departe-i bădița dus! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. ◊ Loc. adj. De sus = de pe bolta cerului. O, vin! odorul meu nespus Și lumea ta o lasă; Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. EMINESCU, O. I 170. ♦ (Popular) Departe (în înălțime). Susu-i ceriu de pămînt, Fete ca la noi nu sînt.; Ba mai sînt și-n alte sate, Stau cu gurile căscate! HODOȘ, P. P. 181. Vai de mine, cum aș mere, Seara, la gură cu miere!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul; N-am ce face, sus îi dealul, Inima-mi arde ca jarul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Într-o situație socială înaltă. A ajuns foarte sus. ▭ Aș vrea să mă înalț la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus. CERNA, P. 23. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) obraznic, arogant, cu ifose. 2. (După verbe ale mișcării) Înspre un loc sau un punct mai ridicat, în direcție verticală, în înălțime. Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-și ridică. EMINESCU, O. I 93. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc. BELDICEANU, P. 54. Du-te, zău, bărbate-n tindă Și te uită sus la grindă, Că-i o puică ș-un cocoș Și mi le scoboară jos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. ◊ (La comparativ) Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului, căci, cînd vedea că rădica sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27. Și pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. EMINESCU, O. I 175. ◊ Loc. adj. În sus = ridicat. Lele cu sprîncene-n sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre un loc sau un punct ridicat sau înalt, spre înălțime, la deal. O luăm pe la primărie în sus. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Cu mîna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. EMINESCU, O. I 93. Întristat, pe gînduri pus, Mă suii pe deal în sus. TEODORESCU, P. P. 291. Ieși tu, mîndră, din chilie, Și te uită-n sus prin vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112; b) în direcția cerului, în înălțime, în văzduh, în aer. Zîmbind s-așază fata aproape de fîntînă, Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic și, venind un vîrtej înfricoșat, a rîdicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. CREANGĂ, P. 89. [Făt-Frumos] cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despică bolta cerului. EMINESCU, N. 4; c) (în legătură cu cursul unei ape) în direcția izvorului, dincotro curge apa. Au văzut că nu mai au merinde pentru oști și au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară, de sus (a unui lucru). El se însenina mulțumit, cu ochii veșnic duși în susul pleoapelor, a somn. BASSARABESCU, V. 5; b) (în legătură cu cursul unei ape) în sens contrar cursului, în direcția izvorului, dincotro curge apa. Ocoli drumul mare, apucînd prin glod în susul pîrîului. CAMILAR, N. I 23. O pajiște înflorită se ridica ușor, în susul pîrăului, și liniștea părea a crește. SADOVEANU, O. IV 437. Luntrele, înșirate una după alta, merseră o bucată bună pe lîngă malul romînesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai mult brațe. D. ZAMFIRESCU, R. 121; c) (în legătură cu așezări omenești) înspre partea mai ridicată (dinspre munte sau deal) sau înspre nord. Pornesc unul lîngă altul, în susul satului. STANCU, D. 18. A sunat veteranul satului, Diș, goarna, întîi în fața primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gîrlă, să audă și cei de dincolo, din cătun. id. ib. 54. Din susul... = a) (în legătură cu cursul unei ape) din direcția izvorului, dincotro curge apa. Din susul apei vine un vapor. SAHIA, U.R.S.S. 128; b) (în legătură cu o așezare omenească sau cu o stradă) dinspre partea mai ridicată (dinspre un deal sau un munte) sau dinspre nord. Din susul străzii Cîmpineanu, dinspre Știrbei-vodă, se vedea curgînd spre club, ca un rîu revărsat, coloana imensă a muncitorilor de la căile ferate. CAMIL PETRESCU, N. 23. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mînie); a izbucni, a erupe. ♦ (Cu valoare de interjecție) a) Strigăt de comandă echivalînd cu: «ridicați», «ridicați-vă». Sus mîinile! ▭ Atuncea sus! a poruncit măria-sa Nicoară. SADOVEANU, N. P. 128. b) Fig. Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. Sus inimile! 3. (La comparativ, urmat de prep. «de», indică o limită în raport cu o vîrstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... Mai sus de 14 ani. ◊ (Împreună cu «în» și în legătură cu «de la» formează un adverb compus) De la 18 ani în sus cetățenii au dreptul la vot. Merele se vînd de la 2 lei în sus. ◊ Expr. Cu un cap mai sus = cu mult mai mult. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. Mai pe sus decît... = mai presus decît..., v. presus. Din născare se cunoștea că are să fie mai pe sus decît alți oameni. SBIERA, P. 22. [Păsărilă] avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus decît își poate dracul închipui: cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat sau un pasaj dintr-un text) În cele precedente, în cele de mai înainte, înapoi cu cîteva pagini sau cu cîteva rînduri. Am arătat mai sus că... ◊ Cele de mai sus = cele precedente, cele arătate sau spuse mai înainte. 5. (În legătură cu modul de a cînta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. A luat tonul prea sus. ◊ Notele de sus = notele cele mai înalte pe care le poate emite cineva. ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a spune», «a vorbi», «a protesta») Sus și tare = a) ferm, categoric, energic. Protestă sus și tare în contra intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări și perturbațiuni. GHICA, S. 124; b) în auzul tuturor; în gura mare. Cervenco însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mîinile decît să tragă asupra unor bieți oameni ca și dînsul. REBREANU, P. S. 51. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. Trupul tău ce-au fost țărînă în țarînă s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. I 199. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = din cer, de la dumnezeu. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! Sînt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămîntean. HASDEU, R. V. 61. ◊ Compus: (formînd un substantiv masculin) cel-de-sus = dumnezeu. Nu-i spun, Ioane, că – și-așa, și-așa – tot acolo ajungem. El o pornit într-o parte și acolo o ține. O țin și eu, cît s-o mai îndura cel-de-sus să mă vadă. POPA, V. 300. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea celui-de-sus. CREANGĂ, P. 46.

naiv a. 1. care vorbește cu simplitate: copilul e naiv; 2. care spune cam nerozește că ar fi mai bine să tacă. ║ n. ceeace este naiv (în arte și literatură).

CA³ interj. (Munt.; mai ales după «ci» și urmat de o interjecție sau de un imperativ) Ia! ei! Să dăm foc satului... strigă un flăcău. – Ci ca ho... voinice, prea o iei repede! DELAVRANCEA, S. 199. Ci ca fugi și d-ta de fereastră! ISPIRESCU, L. 120. Ce zici? ca dă-te mai încoace și mai spune o dată, că n-auz bine. ISPIRESCU, L. 345.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita, nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care servește omului la călărie, la tras vehicule și la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse. ▭ În fața casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poștă ce nu-și are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută în gură (sau la dinți) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă (sau cal de tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuințat la toate, trimis în toate părțile. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poștă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărțuită, trasă din toate părțile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocupare exclusivă a cuiva. A fi cal de dîrvală v. dîrvală. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situație mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpinîre pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situație mai rea, mai proastă. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A-și juca calul = a-și face mendrele. Știu eu năzdrăvănii de-ale spînului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = distanță nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poșta de-nainte?... Ba nu... ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea;, baborniță, vrăjitoare. ◊ Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci troienilor) stratagemă de care se folosește un dușman pentru a reuși să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Cal-putere = unitate de putere (egală cu 75 kilogrammetri pe secundă) cu care se măsoară forța motrice a unei mașini mișcate cu vapori de apă sau cu carburanți. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile. BOGZA, C. O. 405. ◊ (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. ♦ (Mil., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă. Cal-de-mare (sau, rar, calul-mării) = mic pește marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101.

PĂȚIT, -Ă, pățiți, -te, adj. Care a pățit, a suferit multe; trecut prin multe greutăți; cu experiență, încercat, priceput. De felul lui, dascălul se ținea drept om pățit, trecut prin multe. GALAN, Z. R. 250. Oamenii cei bătrîni, pățiți și îmbiați prin lume, se pricep cîte la una, alta. SBIERA, P. 302. Crede-mă pe mine, cumătre, că-s mai bătrîn, mai pățit. ALECSANDRI, T. 1558. ◊ (În construcție cu verbul «a fi») Sînt pățită eu cu oamenii, de nici să nu mai aud de ei! REBREANU, R. II 61. ◊ Expr. (A fi) Stan pățitul = (a fi) om cu experiență. Ia, păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. ♦ (Substantivat) Însă iar mă întorc și zic: tot pățitu-i priceput. CREANGĂ, O. A. 63. Iar Codreanul priceputul, Priceputul și pățitul, Din gură-așa grăia. ALECSANDRI, P. P. 90.

PĂZI, păzesc, vb. IV. 1. Tranz. A sta de pază, a veghea (pentru a ocroti de primejdie sau pentru a nu lăsa să se îndepărteze, să fugă). Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. A rămas acasă să păzească lucrurile. C. PETRESCU, C. V. 298. Mihai-vodă nu se privește în Ardeal decît ca un guvernator, spre a administra țara și a o păzi de năvălirile dușmanilor. BĂLCESCU, O. II 270. ◊ Fig. Pe verdele colinelor în terasă se înălțau chiparoșii negri care păzeau cimitirele turcești. BART, E. 44. Stelele păzeau tăria, luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor, în aer era aur și-n gradine miros și-o umbră adînc viorie. EMINESCU, N. 57. ◊ (Absol., în expr.) Doamne păzește! = a) (la origine invocare religioasă) dumnezeu să ne ferească; (astăzi cu valoare de exclamație) vai de mine! Doamne păzește... pe gura femeii ieșea o pară roșie. ȘEZ. I 247; b) (folosit ca negație) de loc, nicidecum. 2. Refl. A se feri de o primejdie, a se da în lături. Vrăjmașul se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. Cînd ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. CREANGĂ, P. 31. De ce te păzești, de aceea nu scapi = adesea ți se întîmplă ceea ce ai căutat să eviți. ♦ A evita (să faci un lucru). M-am păzit să scot volumele din rafturi și să le răsfoiesc. SADOVEANU, O. VI 432. Ieșiră, jenați că nu mai găsesc nimic să-și spună, simțind că amîndoi se gîndesc la același lucru, de care se păzeau să vorbească. VLAHUȚĂ, O. AL. II 66. ♦ (La imperativ, uneori cu suprimarea pronumelui reflexiv) Dă-te la o parte! ferește-te! Păzește, că vine mașina. ◊ Expr. Să te păzești, Pîrleo! = bagă de seamă, ține-te bine! Rupînd-o d-a fuga să te păzești, Pîrleo, că îi sfîrîia călcîile de iute ce se ducea. ISPIRESCU, L. 361. (Tranz.; familiar) A lua (pe cineva) la trei păzește = a mustra, a certa pe cineva, a lua la zor. (Rar) A o lua la trei păzește = a o lua la fugă. Dolofanul cu ochi bulbucați și sfrijitul cu țăcălie își primeau partea cuvenită [de lovituri], iar apoi, scăpați în înghesuială, o luau la trei păzește. PAS, L. I 256. 3. Tranz. A supraveghea pe cineva sau ceva. Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! Dar de nu-i păzi-o bine, Ți-ai găsit dușman în mine! COȘBUC, P. I 138. Ba nu Guliță... mata șezi cu Luluța de o păzește să nu facă vro nebunie. ALECSANDRI, T. I 208. ◊ Expr. A-și păzi gura (sau limba) = a tăcea sau a vorbi cu prudență. Asta nu vă privește pe d-voastră; ia mai bine păziți-vă gura. CREANGĂ, P. 82. Dușmanii, dușmancele Nu-și mai păzesc gurile, Nu-și mai grijesc casele Răzimînd gardurile Să Strice dragostile. TEODORESCU, P. P. 317. ♦ A pîndi, a urmări sosirea sau trecerea cuiva. 4. Tranz. A respecta, a păstra, a împlini (o poruncă, un comandament, un angajament). Se silea să-i păzească cuvintele. ISPIRESCU, L. 42. Să-mi deie povăț unul ca dînsul ce rînduială trebuie să păzesc. CREANGĂ, A. 127. 5. Tranz. A se ocupa cu..., a-și vedea de..., a se ține de... Da Trofim? întrebă arțăgos Eftei Danîlov. Trofim ce păzea? DUMITRIU, P. F. 46. Apoi ce păzești tu alta, dacă nu știi măcar ceea ce vorbesc muritorii. CREANGĂ, P. 146. ◊ Expr. A-și păzi treaba = a se ocupa numai de propriile sale afaceri; a fi prudent, rezervat. Mulțămindu-i frumos, vînătorii și-au păzit și de acuma treaba lor. SBIERA, P. 69. Ia, păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți. CREANGĂ, P. 179. A-și păzi calea (sau drumul) = a-și vedea de drum, a nu se abate, a nu se lăsa ispitit de alte interese. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor. COȘBUC, P. I 226. Să-l lăsăm dormind, iar noi să ne păzim drumul. RETEGANUL, P. V 32. A păzi drumul (sau drumurile) = a umbla fără rost, haimana.

uita [At: PSALT. HUR. 65^v/5 / V: (înv) ulta, (îrg) oita / Pzi: uit / Im: 2 (îf contrasă) uite și (pop) ui, (reg) ioti, ute, ută / E: ml *oblitare] 1 vt(a) A pierde din memorie pentru scurt timp (sau pentru totdeauna). 2 vt (Îe) A ~ (ceva) ca pământul A nu-și mai aminti ceva deloc. 3 vt (Îe) A sta (a rămâne, a ședea) (undeva) până îl ~tă Dumnezeu A sta (a rămâne, a ședea) (undeva) foarte multă vreme. 4 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) moartea. A fi foarte bătrân sau a-și ~ anii sau a fi ~t de moarte (sau de Dumnezeu sau de moarte și de Dumnezeu) A fi foarte bătrân. 5 vt (Îe) A învăța ce au ~t alții A nu ști sau a nu învăța nimic. 6 vt (Îe) A ști cât au ~t alții A nu ști nimic. 7 vt (Fam; îe) A face (ceva) ~t A se preface că nu-și amintește (ceva). 8 vt(a) A înceta să se mai gândească, să se preocupe de cineva sau de ceva. 9 vt A deveni indiferent față de cineva sau ceva Si: a se dezinteresa (2). 10 vt (Pop; îe) A-și înghiți limba și a-și ~ morții A mânca cu mare poftă. 11 vr (Trs; îe) Mă uit a dormi (sau a durmire) Mă fură somnul. 12 vt A omite. 13 vt A trece cu vederea o faptă rea. 14 vt A nu acționa potrivit unor gânduri dușmănoase. 15 vt (Îe) A nu-i ~ (cuiva ceva) A dușmăni (1). 16 vt (Îae) A avea gânduri de răzbunare (împotriva cuiva). 17 vt A lăsa undeva ceva ce trebuia luat. 18 vz A privi. 19 (Îe) vr Mai bine te-ai ~ în oglindă Se spune celor care nu vor să-și recunoască propriile defecte sau greșeli, ci le văd numai pe ale altora 20 vr (Pop; îe) S-a ~t pe gura cămeșii Se spune despre cineva căruia îi merge rău. 21 vr (Pop; îe) A se ~ (la cineva sau la ceva) ca la un cireș copt A privi pe cineva (sau ceva) cu admirație și cu drag. 22 vr (Pop; îae) A privi cu poftă Si: a dori (6), a râvni. 23 vr (Pop; îe) A se ~ (la cineva sau la ceva) ca la soare A privi cu mare admirație și dragoste. 24 vr (Pop; îe) A se ~ (la cineva) ca la urs A privi pe cineva cu mare curiozitate, cu mirare. 25 vr (Pop; îe) A nu se ~ ia cineva A nu ține la cineva. 26 vr (Pop; îae) A manifesta indiferență față de cineva. 27 vr (Pop; îae) A refuza orice relații cu cineva. 28 vr (Pop; îe) A se ~ (la cineva) ca dracu la popa A privi cu neplăcere, cu dușmănie. 29 vr (Rar; îe) A se ~ (la ceva) printre degete A fi prea indulgent cu faptele cuiva. 30 vr (Îe) A se ~ (la cineva) pe sub sprâncene (sau, rar, sprânceană, pe sub gene, cu genele) A privi pe cineva pe furiș. 31 vr (Îae) A privi cu neîncredere. 32 vr (Îae) A privi încruntat, cu asprime sau mânie. 33 vr (Îe) A se ~ (la cineva) cu (sau, reg, pe) coada (sau, reg, geana / ochiului sau (reg) a se ~ (la cineva) hoțiș (sau hoțește), furiș, pe furiș, pe de-a furișul ori a se ~ cu albușul A privi pe furiș pentru a observa ceva sau a face un semn cuiva. 34 vr (Îe) A se ~ în șapte (sau în douăzeci și patru de) blide A avea strabism divergent. 35 vr (Îe) A se ~ (la cineva) chiorâș (sau cruciș, pieziș, cordiș, chiondorâș, ghioldiș, în coardă, cordaș, chiorțiu, chiorțur, în poancă, împoncat, ponchiu, ponciu, ponciur, ponciș, poncește, ponciuros, ca Bazaoache A fi sașiu. 36 vr (Îae) A nu vedea bine. 37 vr (îae) A privi (pe cineva) urât, cu dispreț, cu răutate, cu dușmănie etc. 38 vr (îae) A privi pe furiș. 39 vr (Îe) A se ~ (la cineva) cu albul ochilor A privi cu mânie. 40 vr (Îe) A nu se ~ cu ochi buni (la cineva) A dușmăni (1). 41 vr (Îe) A se ~ (la cineva) de sus (sau peste umăr) A disprețui (pe cineva) Si: a desconsidera. 42 vr (Îe) A se ~ unul la altul A se înțelege din priviri. 43 vr (Îae) A-și face semne din ochi. 44 vr (Îae) A se privi cu surprindere. 45 vr A-și cerceta propria imagine într-o oglindă. 46 vr (Rar; uneori întărit prin „a vedea”) A cerceta pentru a descoperi ceva Si: a investiga, 47 vr A căuta pentru a găsi ceea ce te interesează. 48 vr (Îe) A se ~ în gura cuiva A fi foarte atent la ceea ce spune cineva. 49 vr (Îae) A crede tot ce spune cineva. 50 vr (Îae) A da ascultare vorbelor sau sfaturilor cuiva. 51 vr (Îe) A se ~ în coarnele cuiva A face pe placul cuiva. 52 vr (îae) A asculta cu supunere. 53 vr (Îe) A se ~ în pământ A privi în jos din cauza timidității sau a rușinii. 54 vr (Îae) A fi trist. 55 vr (Îe) A se ~ în gol A privi fix, fără vreo țintă precisă. 56 vr (Îe) A se ~ (sau a privi, a căta etc.) țintă (sau, îvr, ațintat) A privi atent într-un anumit loc. 57 vr (Îe) A se ~ bine (la ceva) A fi atent (la ceva). 58 vr (Pop; rar; îe) A se ~ (la cineva) ca în strachină A fi (foarte) aproape de cineva. 59 vz (Îe) A se ~ cam lacom în fundul paharului A bea prea mult. 60 vr (Îe) Uite ce-i (treaba)! sau uite ce este! Formulă exclamativă prin care se atrage atenția asupra celor ce urmează a se spune. 61 vr A examina fapte, întâmplări trecute Si: a rememora. 62 vr (Mun) A sta în fața cuiva privindu-l și așteptând să i se facă sau să i se dea ceva. 63 vr (Imt, cu valoare de interjecție, mai ales în forme contrase ca: uite, iote, ute, ui) Iată. 64 vr A da atentie. 65 vr A lua în considerare. 66 vr A se preocupa de...

PENTRU prep., conj. I. prep. 1. (arată scopul) de. (Plantă ~ sămânță.) 2. (arată scopul) ca, de, drept, spre. (~ încercare; ~ exemplu.) 3. (arată scopul) contra, împotriva. (Medicament ~ hepatită.) 4. (final) spre, (înv.) către. (O spun ~ binele tău.) 5. (cauzal) datorită. (~ el, n-am mai plecat.) 6. (cauzal) după. (Varsă lacrimi ~ copilul pierdut.) 7. (cauzal) la. (Îl pedepsea ~ cea mai mică abatere.) 8. (instrumental) contra. (Îți dau o mie de lei ~ un timbru.) 9. (termen comercial; modal-instrumental) pe, per. (900 de lei ~ un kg de grâu.) 10. (și adverbial) pro. (~ și contra.) II. conj. (arată scopul) (pop.) precum. (~ ca să se știe.)

prospecta vb. I (com.) A cerceta cererea și oferta de mărfuri pe piața comercială ◊ „Ce poate face un editor pentru a prospecta mai bine gustul real al publicului? [...] El îmi spune lucruri orientative [...] De exemplu îmi spune că nu se vinde la un stand cartea scumpă.” R.l. 23 IV 74 p. 2; v. și 13 VI 80 p. 6 (din fr. prospecter; cf. engl. to prospect; DT, DMM; DN – alt sens; DEX, DN3)

BINE¹ adv. (în opoziție cu rău, exprimă o apreciere prin care se pune în evidență caracterul pozitiv sau avantajos al unei acțiuni sau al unei stări) 1. În mod convenabil, plăcut, după cum își dorește cineva, după plăcerea sau pofta cuiva, spre mulțumirea cuiva. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare, Că sînt fete și fecioare Și mai uiți din supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ◊ Expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, fără lipsuri, fără griji, fără necazuri. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. A(-i) merge (treburile) bine = a reuși, a avea succes, noroc. Ai avut noroc în viața dumitale și ți-au mers bine treburile. SADOVEANU, N. F. 17. Nu i-a mers bine în acea zi. CREANGĂ, P. 144. A primi (pe cineva) bine = a primi (pe cineva) cu dragoste, bucuros, prietenește. Sfînta Duminică a primit-o... tot așa de bine ca și surorile sale. CREANGĂ, P. 92. A fi (sau a face, a se simți) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. Uncheșule Haralambie, am întrebat eu... spune-mi ce mai face lelița Anica?... -Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. A se face (sau a face pe cineva) bine = a (se) face sănătos, a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jura că într-un ceas îl va face bine. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Se gîndea că s-ar putea face bine, și calea i s-ar limpezi. VLAHUȚĂ, N. 37. A nu-i fi bine = a fi bolnav; (familiar) a nu fi în toată firea. A-i fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. El [Ștefan cel Mare] să trăiască, și Moldovei i-e bine! DELAVRANCEA, A. 10. Vai de biata țară cînd vom avea războaie între noi, și poate _și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. 1139. (Impers.) Poruncește să-i dea drumul, că altfel nu e bine. DUMITRIU, B. F. 10. A fi (sau a trăi, a se avea), bine (cu cineva) v. avea. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi de folos, a(-i) prii. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. A sta bine = a fi bogat, avut. A-i veni bine (să... ) = a găsi momentul prielnic, potrivit (să...), a-i fi la îndemînă (să...). Țin minte oamenii și, cînd le vine bine, iar încep [răscoala]. DUMITRIU, B. F. 156. După ce se luptară de credeau că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. (Decît...,) mai bine să... = (decît...,) mai degrabă, prefer să... Cetește ticălosule! sau – mai bine – las’să ți-l cetesc eu! NEGRUZZI, S. I 22. Decît roabă turcilor, Mai bine hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Dacă (sau de)..., e bine = dacă (sau de)..., e mult, e mare lucru, poți fi mulțumit. Dacă primești jumătate din cît ceri, e bine. Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine-ai venit, domnul inginer a nostru... l-a salutat bătrîna. SADOVEANU, N. F. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. Bine v-am găsit, bădiță! – Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. ◊ (Determinînd adjective cu care formează compuse) Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat. SAHIA, N. 16. Sper că vreo cîteva exemple din aceste anecdote vor fi bine primite. MARIAN, O. II 33. Fii bine încredințată că n-are să ne știe nici pămîntul. CREANGĂ, P. 171. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. 2. (Fiind vorba despre senzații) Plăcut, agreabil. Floarea miroase bine. ◊ (În unele construcții fixe) E bine = e vreme bună, plăcută. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. 3. Comod, confortabil. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. ◊ (Adesea în legătură cu un supin) Casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. CREANGĂ, P. 251. 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții aprobative) Sînt de acord, îmi place, îmi convine. Bine, domnule. Poți pleca. DUMITRIU, B. F. 12. Vreau să mă duc... să-i spun ceva. – Bine, Ivane, du-te. CREANGĂ, P. 312. ◊ (Adesea repetat, în semn de avertisment sau de amenințare) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. ◊ (Uneori întărit prin «d-apoi» sau «dar», exprimînd nedumerirea, neîncrederea, uimirea) Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru? ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Expr.) Bine de bine, exprimă aprobarea uneia din două alternative, cu o ușoară indiferență față de cealaltă. De-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede și dumneata. CREANGĂ, P. 172. ◊ (Exprimă acceptarea numai în parte a celor spuse, cu oarecare nedumerire și îndoială față de rest) Bine, asta merge o zi, două, dar eu bag de seamă că vremea trece... VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Expr.) Ba bine că nu! = se înțelege! firește (că da)! desigur! Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei...-Ba bine că nu! zise Ochilă. CREANGĂ, P. 254. Ei bine! = fie (și așa)! Ei bine, sînt vinovat, pedepsește-mă. Bine că... = noroc că (cel puțin)... Ducă-se și cobe și tot, numai bine c-am scăpat de belea! CREANGĂ, P. 68.II. 1. Cum trebuie, cum se cere. A plouat bine. ▭ Pe ce punea mîna, punea bine. DELAVRANCEA, H. T. 16. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Oi clătări plosca bine și-oi umplea-o cu apă. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (ceva) bine = a pune la o parte pentru mai tîrziu, a pune la păstrare. (Popular) A pune bine (pe cineva) = a da gata (pe cineva). Bine- rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință. După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului. CREANGĂ, A. 31. 2. (În legătură cu verbele cunoașterii, ale Percepției, ale distingerii, ale vorbirii, exprimă o apreciere de ordin intelectual) Conform realității, adevărului; exact, precis, corect. Tu, Iliuță, încă nu poți înțelege bine unele ca acestea. SADOVEANU, N. F. 29. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește. CREANGĂ, P. 129. Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Expr. A ști (prea) bine (ceva) = a) a ști (ceva) mai dinainte, a fi (deja) informat exact (despre ceva), a avea (deja) cunoștință (de... ). Știi bine că n-o să mai fure. DAVIDOGLU, M. 20. Pînă la urmă, știu bine, Doar tu mai rămîi. BENIUC, V. 67. Tu, bade, știut-ai bine Că nu-s frumoasă ca tine; Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271; b) a fi convins de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine! COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă... A vedea bine = a-și da seama (de ceva), a băga de seamă (ceva). Dar Harap-Alb vede el bine unde merge treaba... da neavînd încotro iesă mîhnit. CREANGĂ, P. 219. Vezi bine (că...) = firește, negreșit, natural. Vii cu noi?-Vezi bine (că viu)! (Că) bine zici = așa este, ai dreptate. Că bine zici, mamă; iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. CREANGĂ, P. 87. 3. (Exprimînd o apreciere de ordin estetic) Frumos, reușit. A cînta bine. A declama bine. ▭ În zadar mi te gați bine: Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i ședea) bine = a i se potrivi. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră, Dar mai bine i-ar ședea De-ar fi țesute de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc. Asupra cîrmuirii împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci (= conduci) bine. ISPIRESCU, L. 41. Lasă-mă, mîndruțo-n casă... – Bucuros mi te-oi lăsa, Dacă bine te-i purta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A fi bine să... = a) (adesea în sfaturi) a fi recomandabil, a fi spre binele cuiva. Nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi. CREANGĂ, P. 107; b) (la comparativ, urmat de o negație, exprimă părerea de rău pentru un lucru întîmplat) Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine! EMINESCU, O. I 92. A face bine (că...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit, (mai) de dorit. Bine ai făcut de ți-ai luat. calul. ăsta. ISPIRESCU, L. 18. Vere, nu faci bine ceea ce faci! CREANGĂ, P. 209. Ce e bine nu e rău = nu strică să-ți iei măsurile de prevedere. Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă! CREANGĂ, P. 46. Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie! ai meritat-o! III. (Cu sens întăritor) 1. De tot, de-a binelea, cum trebuie. Zmeoaica suflă ce suflă, și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească... plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă... iară ei așteptară pînă să moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gura inelului și zidul pieri. ISPIRESCU, L. 26. Codru-i jalnic ca și mine, Vara trece, toamna vine, Pică-i frunza toată bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. Vorba bine nu sfîrșea Și de cale se gătea. ALECSANDRI, P. P. 23. 2. Tare mult, foarte... A surîs ca după o glumă bine izbutită. C. PETRESCU, A. 329. Se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, șerbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziți. NEGRUZZI, S. I 143. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ (Repetat) L-au apucat și l-au îmblătit bine-bine. SBIERA, P. 289. ◊ Loc. adv. Mai bine (de... ) = mai mult (de... ). De atunci au trecut mai bine de doi ani. SAHIA, N. 48. Doi coți întocmai nu va fi fost [coada vulpii] – zise el asudînd – dar pre legea mea că era de un cot și mai bine! ODOBESCU, S. III 46. Mult și bine! = foarte mult. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. (Familiar) De bine ce... = abia că..., zadarnic. De bine ce-am venit trebuie să plec înapoi. ◊ (În legătură cu verbe care exprimă satisfacerea unei necesități trupești) A dormi bine = a dormi adînc, fără întreruperi, mult. Cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea ceea de porc, de unde-o punea el, și a dat-o pe foc! CREANGĂ, P. 87. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine! CREANGĂ, P. 290.

GHIUJ, ghiuji, s. m. (Regional, familiar; cu nuanță peiorativă) Om bătrîn, moșneag. Au să se-nece prin colburi, ghiujii. CAMILAR, T. 148. Bine, măi ghiujule, ce te-ai apucat să spui? Moșul abia putu să ridice capul. DUNĂREANU, CH. 38. Auzi ghiuju!... Să se-nsoare, cînd îi bătut de brumă ca un zbîrciog. ALECSANDRI, T. I 338.

SUBȚIA, subțiez, vb. I. 1. Refl. A deveni, a se face mai subțire. Pierise roșul aproape vînăt al fălcilor pline. I se subțiase gîtul în gulerul cămășii. DUMITRIU, N. 205. Fusese și bolnavă cu doi ani în urmă; se subțiase și se uscase de istov. SADOVEANU, P. M. 50. [Umbra] se subție... se lipi de părete și se așeză ironică, fantastică, lungă în dreptul lui. EMINESCU, N. 78. ◊ Tranz. Ea era o arendășoaică, pe care nu putea s-o mai subțieze nici un corset, eu un negustor, pe care-l tăbăciseră agoniseala și vîntul mării. GALACTION, O. I 77. Fața babei s-au apucat îndată de cioplit picioarele, ca să le mai subțieze. SBIERA, P. 214. ◊ Expr. A-și subția buzele (sau gura) = a-și strînge buzele, făcîndu-le să pară mai subțiri, mai mici; a vorbi din vîrful buzelor. Bine spune Ghiță că locul tău nu-i în lume, ci la mînăstire. – Ba locul meu e în lume, și-a subțiat Nastasia buzele- SADOVEANU, M. C. 76. Cînd cu ochii mari, sălbateci se privește în oglindă, Subțiindu-și gura mică și chemîndu-se pe nume... EMINESCU, O. I 80. ♦ Tranz. (Despre îmbrăcăminte) A face ca cel care o poartă să pară mai subțire. Rochia aceasta te subțiază. 2. Tranz. (Cu privire la corpuri lichide sau gazoase) A face să fie mai puțin concentrat, mai puțin dens; a dilua, a rări. ◊ Refl. Fig. Tîrziu de tot, cînd se trezi o clipă din somn, întunericul se subția... și un cocoș cînta. CĂLINESCU, E. O. I 53. 3. Tranz. A face ca glasul să aibă un timbru mai subțire, mai înalt. Lupul se duse la un fierari și puse să-i ascuță limba și dinții, pentru a-și subția glasul. CREANGĂ, P. 22. 4. Refl. Fig. (Despre oameni și despre însușiri sau manifestări ale lor, adesea ironic) A deveni mai ales, mai fin, mai delicat; a se rafina, a se cultiva, a se stila. Am avut de-a face cu fel de fel de lume și mi s-a subțiat limba. Dacă vrai să știi, mi s-a subțiat și caracterul. SADOVEANU, P. M. 24. Acum lumea s-a subțiat, fiecare vorbește și scrie limba sa proprie. GHICA, S. 53. – Prez. ind. și: subțiu (BOGZA, Ț. 74). – Variantă: (regional) supția (ISPIRESCU, L. 142) vb. I.

AȘA adv., adj. 1. adv. astfel. (I-am spus ~...) 2. adj. invar, asemenea, astfel, atare. (~ problemă, mai bine lipsă!) 3. adv. atît. (Nu te grăbi ~.) 4. adv. exact, întocmai. (E ~ cum spui; ai să faci ~ cum ți-am spus?)

PENTRU prep., conj. I. prep. 1. (arată scopul) de. (Plantă ~ sămînță.) 2. (arată scopul) ca, de, drept, spre. (~ încercare; ~ exemplu.) 3. (arată scopul) contra, împotriva. (Medicament ~ hepatită.) 4. (final) spre, (înv.) către. (O spun ~ binele tău.) 5. (cauzal) datorită. (~ el, n-am mai plecat.) 6. (cauzal) după. (Varsă lacrimi ~ copilul pierdut.) 7. (cauzal) la. (Îl pedepsea ~ cea mai mică abatere.) 8. (instrumental) contra. (Îți dau doi lei ~ un timbru.) 9. (termen comercial; modal-instrumental) pe, per. (2 lei ~ kg de grîu.) 10. (și adverbial) pro. (~ și contra.) II. conj. (arată scopul) (pop.) precum. (~ ca să se știe.)

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl; gen.-dat. sg.: tatii și tatei] – Lat. tata.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui tată-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui bărbat considerat ca strămoș, ca fondator al unei dinastii, al unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. Fig. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl, gen.-dat. sg.; tatii și tatei] – Lat. tata.

ALTMINTERI adv. 1. (Adesea precedat de prep. «de») În alt chip, altfel, altcum. Cîntecul ajunsese la auzul popii... altminteri nu ar fi spart părintele, în vreo două rînduri, cobza lui Oprea Chiorul. PAS, L. I 8. Așa gătită îi ședea și mai bine decît altminteri. ISPIRESCU, L. 352. ◊ (Adjectival) Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I 247. 2. De (unde) nu..., dacă nu... Noroc că au sosit pompierii, altminteri ardea tot. 3. Încolo, de altfel. Altminteri n-avea decît o haină de soldat. DUMITRIU, B. F. 6. – Accentuat și: altminteri. – Variante: almintere (ALECSANDRI, T. 948), altminterea (DUMITRIU, B. F. 161), altmintrele (ALECSANDRI, T. 327, NEGRUZZI, S. I 94), altmintrelea (ALECSANDRI, T. 104), almintrele (ODOBESCU, S. T 54) adv.

DACĂ¹ conj. 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că..., presupunînd că..., de cumva..., de... Dacă nu fugeam, îmi crăpa țeasta. STANCU, D. 28. Dacă mărturisești, scapi cu mai puțină pedeapsă. SADOVEANU, M. C. 39. Dacă îl întîlnești pe Pirgu... spune-i că am făcut cum am crezut mai bine și că în noaptea asta plec. M. I. CARAGIALE, C. 109. Dacă tu, tată, nu poți să-mi dai [cele făgăduite], apoi sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Loc. conj. Doar dacă. Îl pot vedea doar dacă o veni mîine. Numai dacă. Lucrurile se fac numai dacă le știm face. SLAVICI, O. I 54. ◊ (Cu elipsa propoziției principale) Dacă aș muri, Șerbane? CAMIL PETRESCU, T. I 241. Dac-a afla tată-meu? ALECSANDRI, T. I 77. 2. (Introduce o propoziție optativă) Numai de... Dacă nu m-ar simți nimeni cînd voi fugi. DELAVRANCEA, la TDRG. 3. (Introduce o propoziție temporală) Cînd, în (sau din) momentul cînd, de îndată ce, după ce. Nu durmi toată noaptea bietul om, iar dacă se făcu ziuă... merse-n pădure. RETEGANUL, P. I 45. ◊ (Adesea cuprinzînd și o nuanță condițională) Dacă va fi trebuință de tine, vei fi chemat. DAVIDOGLU, M. 57. ◊ (Cuprinzînd și o nuanță cauzală) Trăsnea, fiind... mai tare de cap, rabdă el cît rabdă și, dacă vede că-l răzbim cu poștele, se mută la altă gazdă. CREANGĂ, A. 102. Se întoarse la sora sa, care, dacă îl văzu, i se făcu frică. ȘEZ. I 162. 4. (Introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. Dacă nu știa scrie, umbla de la unul la altul. CAMILAR, N. I 254. Dacă eu sînt tînăr și sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiți niște hoți? PREDA, Î. 9. ♦ De vreme ce. De ce nu m-aș legăna Dacă trece vremea mea. EMINESCU, O. I 214. 5. (Introduce o propoziție concesivă) Deși, cu toate că. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, răspunse Lăpușneanul... și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ (În corelație cu «tot», «totuși») Sfîntul soare, dacă-i soare, Și tot după tine moare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Întărit prin «chiar») În casa unui prietin au am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. 6. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Că, de... (Propoziția este subiectivă) Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles. COȘBUC, P. I 54. ȘI dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. Tot una-i dacă astăzi sau mîne o să mor, Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor. EMINESCU, O. I 127. ◊ (Propoziția este completivă directă) A îmblat pe la vraci și filozofi... să le ghicească dacă or sp facă copii. ISPIRESCU, L. 1. Mam’mare așază frumușel beretul lui Goe... îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce. CARAGIALE, O. II 163. Doamne, nu știu dacă ai la știință ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. CREANGĂ, P. 313. ◊ (Propoziția este completivă indirectă) După ce-l văzu pe Ionuț trecut la hodină în chilioara lui, stătu gîndindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. SADOVEANU, F. J. 62. 7. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. Ce-i un pol de bani? Dacă mi-oi cumpăra pe ei o mînă de cuie. CAMILAR, N. I 166. ◊ Loc. adv. Abia dacă = cu greu. 8. (În expr.) Las’ dacă... v. lăsa.. Variante: daca (ISPIRESCU, L. 6), deacă (ISPIRESCU, L. 12, ODOBESCU, S. III 10, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277) conj.

NEICĂ s. m. (Regional) Termen de respect cu care se adresează, (de obicei) la țară, un copil sau o persoană mai tînără unui bărbat mai în vîrstă sau unui frate mai mare; nene, bade. Așa vă e cîntecul? Apăi aveți de-a face cu neica! SADOVEANU, A. L. 202. Lui neica să-i dați drumul, că nu e vinovat. CARAGIALE, O. I 266. ◊ (Urmat de numele persoanei la care se referă) Îl vedea lucrînd cînd la alde neica Burcilă, cînd la aleșii ori la fruntașii satului. ISPIRESCU, L. 206. Dar neica Barbu, cum trăiește? ODOBESCU, S. I 74. ♦ Termen afectiv cu care la țară o fată se adresează flăcăului iubit și pe care flăcăul îl întrebuințează cînd vorbește despre sine cu fata. Mîndra neichii-i ochișa. HODOȘ, P. P. 33. ◊ (Întrebuințat în cursul unei povestiri sau conversații fără să fie adresat unei persoane anumite, servind numai pentru a atrage atenția asupra celor spuse) Și cinstești la vin, măi neico! CONTEMPORANUL, I 456. Bine-i lîngă puiculiță, Neică, neiculiță! ALECSANDRI, T. 195.

RELUARE s. f. (< relua < re + lua, după fr. reprendre): exprimare din nou a subiectului sau a subiectivei (prin formele de nominativ ale pronumelui personal de persoana a III-a), a complementelor directe și indirecte (prin formele neaccentuate de persoana a III-a ale pronumelui personal sau ale pronumelui reflexiv) și a subordonatelor completive directe și indirecte (prin formele neaccentuate de persoana a III-a ale pronumelui personal), ca în exemplele „Virtutea pentru dânșii ea nu există” (M. Eminescu), „Cine știe secretul spune el mai târziu”, „Pe colegi i-a primit bine”, „Pe sine nu se înțelege”, „Lui Matei i-a trimis o carte”, „Sieși își reproșa acest lucru”, „Pe cine vezi acolo să-l oprești”, „Cui întârzie atrage-i atenția”.

Rira bien qui rira le dernier (fr. „Va rîde bine cel ce va rîde ultimul”) Florian, Fabule (cartea IV, fab. 19) Les deuz paysans et le nuage (Cei doi țărani și norul) – A ajuns proverb și în alte limbi. Germanii spun: Wer zuletzt lacht, lacht am besten. La fel cum spunem și noi: Cine rîde la urmă, rîde mai bine. LIT.

BABĂ (pl. -be) sf. 1 Femeie bătrînă, în spec. de o vîrstă foarte înaintată; proverb: Cît e baba de bătrînă,Tot dorește voie bună, omul, cît de bătrîn să fie, tot nu vrea să moară; – baba bătrînă nu se sperie de drugă groasă, omul bătrîn, fiind mai încercat în nevoi nu se sperie de fie-ce lucru, se zice despre cel ce a pățit și știe multe; – pentru o ~ surdă, popa nu toacă de două ori, se zice acelora care n’au auzit bine o vorbă și cer să li se mai spună odată; – Baba călătoare N’are sărbătoare, în călătorie, omul trebue să se mulțumească cu orice, cu ce poate găsi; – a trecut baba cu colacii, se zice cuiva care a venit prea tîrziu, care a pierdut o ocaziune favorabilă de care s’ar fi putut folosi; – satul arde (sau lumea piere) și baba se piaptănă, se zice despre acela care nu-și face inimă rea sau căruia nu-i pasă de loc de nevoile sau primejdiile care au căzut pe capul altuia ¶ 2 Femeie bătrînă care știe leacuri, descîntă, dă în bobi, aruncă farmece, etc.: se caută cu babele, caută să se vindece cu leacuri de ale babelor, cu descîntece ¶ 3 În legătură cu un epitet: vorbește ca baba-chioara sau ca baba-oarba, nu se chibzuește mult la vorbă, vorbește de-a dreptul, fără a-și da seama dacă supără sau vatămă pe cineva cu cele ce spune; baba-cloanța sau știrba-baba-cloanța, baba-hîrca, se zice în batjocură unei babe urîte, în spec. nume dat în povești unei babe vrăjitoare care te îngrozește prin sluțenia și răutatea ei; 👉 CLOANȚĂ, HÎRCĂ; tot astfel Bucov. Baba-coaja (MAR.), spirit necurat și răutăcios care, după credința poporului, omoară copiii cei nebotezați; de asemenea în numele mai multor jocuri de copii: de-a baba-oarba, în care unuia din jucători i se leagă ochii și trebue astfel să prindă pe vre-unul din ceilalți jucători cari îl înconjoară, și atunci cel prins îi ia locul (🖼 282); de-a baba-gaia, joc în care unul din copii reprezintă gaia (uliul), iar altul cloșca, care-și apără puii, reprezentați prin ceilalți jucători; de-a baba-mija 👉 MIJA ¶ 4 familiar Nevastă, chiar dacă nu e bătrînă: Cînd cu baba m’am luat, Opt ibovnice-au oftat (CRG,); știe cît baba mea, nu știe, nu se pricepe mai de loc ¶ 5 Trans. (VIC.) Mamă ¶ 6 Trans. (CONV.) (TRIB.) Bunică ¶ 7 Băn. †Femeie bătrînă care moșește, moașă ¶ 8 pl. 📆 Babe(le), zilele Babei, cele dintîi nouă (Mold. Trans. Bucov. douăsprezece) zile din Martie, cînd, după credința poporului, Baba Dochia își leapădă sau își scutură pe fie-care zi cîte un cojoc udat de ploaia amestecată cu zăpadă, din care pricină timpul e mereu schimbăcios, căci aci ninge, aci plouă, aci strălucește iar soarele ¶ 9 🐦 = BABIȚĂ¹1 ¶ 10 Bucov. 🐙 Larva cărăbușului, vierme alb ¶ 11 🌿 Ștulete de porumb cu boabele foarte rare ¶ 12 🌿 = URECHEA-BABEI ¶ 13 Mold. Trans. (ȘEZ.) (VIC.) (PĂC.) Gropiță făcută în pămînt care servește în unele jocuri de copii, în spec. în jocul cu mingea ¶ 14 Trans. (VIC.) 👕 Gaura în care se bagă nasturele la haină ¶ 15 👕Copca în formă de toartă în care se prinde cealaltă copcă cîrligată ¶ 16 Băn. = AMNAR8 ¶ 17 Oaș. = PIEDIN ¶ 18 🏚 = BABALÎC4 ¶ 19 Mold. (PAMF.) Bețișor care slujește la băgarea bîrnețului în izmene ¶ 20 Mold. Bucov. (MAR.) 🍽 Un fel de cozonac cu stafide ¶ 21 🐙 CÎINELE-BABEI 👉 CÎINE ¶ 22 🐟 = SGLĂVOACE ¶ 23 🌿 – COLȚUL-BABEI 👉 COLȚ [vsl. baba, în parte cu accepțiunile blg. srb. pol. rus. rut. baba].

STIL RETORIC Quintilian și Cicero împărțeau stilul oratoric în trei genuri: stilul simplu, stilul temperat, stilul sublim, acestea corespunzînd celor trei cerințe ale oratorului – a instrui, a plăcea, a emoționa – împărțire însa rigidă date fiind interferențele ce se produc în cuprinsul aceluiași discurs. Ca în orice operă literară, stilul oratoric cuprinde mai toate figurile de stil. Actuala încercare de restructurare a retoricii la obiectul și metoda stilisticii nu ignoră aceste figuri de stil. Scriitorul francez Marmontel a rezumat toate aceste figuri în discursul unui om din popor, pe care el îl arată mîniat împotriva femeii sale; un quasi-monolog. De spun da, ea spune nu; zi și noapte ea bombăne (antiteză). Niciodată, nu niciodată chip de liniște cu ea (repetiție). E o furie, un demon (hiperbolă). Dar, nenorocito, spune-mi ce ți-am făcut? (interogație). O, cerule! ce nebunie luîndu-te în căsătorie! (exclamație). Să mă fi înecat mai degrabă (opțiune). Nu-ți reproșez nici cît mă costă, nici necazurile ce le am de îndurat (preteriție). Dar, te rog, te conjur, lasă-mă să muncesc în liniște (obsecrație), sau să mor dacă... Teme-te de a mă împinge pînă la capăt (imprecație și reticență). Plînge! Ah! Suflet bun! Ai vrea să vezi că eu îs de vină? (ironie) Ei, bine! Să presupunem că-i așa. Da, sînt prea iute, prea simțitor (concesie). De-o sută de ori am dorit să fii groaznică. Am blestemat, am detestat acești ochi perfizi, această mină înșelătoare care m-a atras. Dar spune-mi dacă prin blîndețe n-ar fi fost mai bine să mă cîștigi? (comunicare). Copiii noștri, prietenii noștri, vecinii noștri, toată lumea ne vede ducînd un menaj ca vai de lume (enumerație). Ei aud țipetele tale, văicărelile tale, insultele cu care mă împovărezi (acumulare). Ei te-au văzut cu ochii rătăciți, aprinsă la față, despletită, urmărindu-mă, amenințîndu-mă (descriere). Vorbe cu spaimă; vecina sosește; i se spun cele întîmplate; trecătorul ascultă și o spune mai departe (hipotipoză). Au să creadă ca sînt un om rău, o brută; că te bat, că te dobor la pămînt (gradație). Dar eu, știu prea bine că te iubesc; ca am un suflet bun, că vreau să te văd liniștită și mulțumită (corecție). Aide, lumea nu-i atît de nedreaptă; amărăciunea e de partea celui ce o are (sentință). Vai! Biata ta mamă îmi promisese atît de mult că tu ai să-i semeni. Ce-i sa spună ea? Ce spune ea? deoarece ea vede ce se petrece. Da, nădăjduiesc că mă ascultă și parcă o aud reproșîndu-ți că ma nenorocești. Ah ! sărmane ginere, va spune ea, ai fi meritat o soartă mai bună (prosopopee). Toate aceste figuri de stil, consemnate pe seama artei retorice, au fost transferate ulterior poeziei, formînd obiectul stilisticei tradiționale.

vorbi [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 36^v/16 / V: (reg) vorvi / Pzi: ~besc / E: vorbă] 1 vi (D. oameni) A avea facultatea de a utiliza limbajul articulat Si: (pop) a grăi (3), (îrg) a vorovi (8). 2 vi A exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții Si: a rosti, a spune, a zice, (pop) a cuvânta (1), a glăsui (5), a grăi (1), (înv) a glăsi (5), a vorovi (9). 3 vi (Pex) A comunica altfel decât prin limbajul articulat (prin gesturi, mimică). 4 vi (Rar) A formula un o idee mental, fără a o comunica cu glas tare. 5 vi (D. animale) A scoate sunete caracteristice speciei. 6 vt (C. i. cuvinte) A pronunța. 7 vi (Îe) A ~ în barbă A vorbi (2) încet, pentru sine Si: a mormăi. 8 vi (Îvp; îe) A ~ lat A vorbi (6) tărăgănat. 9 vi (Îae) A vorbi (2) afectat. 10 vi (Îe) A ~ cu sufletul la gură A vorbi cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). 11 vi (Rar; îe) A ~ din burtă A fi ventriloc. 12 vi ( Reg; îe) A ~ de-a bățul (sau în resteu) A vorbi (2) cu ton răstit. 13 vi (Pan; mai ales d. papagali) A imita limbajul uman. 14 vt A se exprima într-o anumită limbă. 15 vt A se exprima într-un anumit stil. 16 vi (Îe) A ~ chinezește (sau turcește, grecește, nemțește) A nu se exprima pe înțeles. 17 vi (Îae) A rosti cuvintele neclar (din cauza băuturii). 18 vi (Pex; îae) A fi beat. 19-20 vti A cunoaște și a se exprima fluent într-o limbă străină. 21 vi (Îe) A ~ cu jumătate de gură (sau de glas) sau a ~ cu gura (pe) jumătate (ori cu gura altuia) A vorbi (2) fără convingere. 22 vi (Îae) A vorbi (2) evaziv. 23 vi (Îe) (A fi) un fel (sau un mod) de a ~ (A fi) un fel de a se exprima. 24 vi (Îae) A fi o chestiune interpretabilă. 25 vi (Pop; îe) A ~ cu două guri A lăuda și a defăima pe cineva în același timp. 26 vi (Îae) A fi duplicitar. 27 vi (Îae) A fi părtinitor. 28 vi (Reg; îe) A ~ din prag A se exprima ambiguu. 29 vi (Îe) A ~ (într-un ceas) rău (sau a rău, reg, de rău) A cobi (4). 30 vi (Îe) A ~ ca papagalul (sau ca un papagal) A reproduce mecanic spusele altuia. 31 vi (Reg; îe) A ~ ca baba chioara (sau ca baba oarba) A spune fără menajamente. 32 vi (Mol; îe) A ~ răzămiș A spune lucruri întemeiate. 33 vi (Fam; îe) A ~ din burtă A spune lucruri negândite. 34 vi (Îe) A ~ din (sau de la) inimă ori a ~ din (sau cu) din suflet A vorbi (2) cu convingere deplină. 35 vi (Pop; îe) A ~ în dorul lelii A vorbi (2) fără rost. 36 vi (Pop; îe) A ~ de clacă A flecări. 37 vi (Pop; îe) A ~ de pe ceea lume A spune lucruri neverosimile. 38 vi (Reg; îe) A ~ încolo (sau în neștire, zăbunit) A delira (1). 39 vi (Fam; îe) Mai ~bești (sau ~biți)? Cu siguranță. 40 vi (Îe) A ~ în numele cuiva A spune ceva în locul sau din partea cuiva. 41 vi (Îae) A comunica ceva invocând autoritatea cuiva. 42 vi (Îe) A ~ (câte) vrute și nevrute (sau câte-n lună și-n stele ori câte și mai câte) sau a ~ (la sau și) verzi și uscate A flecări. 43 vi (Reg; îe) Mare ai (mai) ~t-o! Ai spus un lucru important, adevărat Si: bine zici! 44 vi (Îe) Ce vorbești? Formulă prin care exprimă surprinderea cuiva față de cele spuse de cineva. 45 vi (Îae) Formulă prin care exprimă neîncrederea cuiva față de cele spuse de cineva. 46 vi (Îae) Formulă prin care exprimă dezaprobarea cuiva față de cele spuse de cineva. 47 vi (Îe) Ce tot ~besc (vorbești etc.) sau ce să mai vorbesc (sau vorbim) ? Ce să mai discutăm? 48 vt (Reg; îe) A ~ vorbă de pildă A exemplifica printr-o pildă. 49 vi A ține un discurs Si: a cuvânta (15). 50 vi A face o expunere în public Si: a conferenția. 51 vi (Îe) A ~ liber A vorbi (48) fără a avea un text scris în față. 52 vi (Rar) A rosti cu talent și convingător un discurs. 53 vi A lua cuvântul într-o adunare. 54 vi A interveni într-o discuție. 55 vi A-și exprima punctul de vedere. 56 vi A-și exprima decizia. 57 vi A lua atitudine. 58 vi (Pex) A hotărî (6). 59 vi (Fig) A se manifesta. 60 vi A se exprima (2). 61 vi A aduce un fapt la cunoștința publică Si: a expune (1), a informa, a istorisi, a înștiița, a povesti, a prezenta, a relata, a spune, a vorovi (11). 62 vi A aduce în discuție un anumit lucru Si: a aminti (4), a invoca, a menționa, a pomeni, a se referi, a semnala, a vorovi (12). 63 vi (Îe) A ~ de funie în casa spânzuratului A spune ceva care poate supăra pe cineva, fiind interpretat ca o aluzie răutăcioasă. 64 vi (Îe) A ~ pe (sau de) cineva de rău (sau, înv, rău) A denigra. 65 vi (Îae) a calomnia. 66 vt (Îe) A ~ pe cineva (de) bine A lăuda pe cineva. 67 vi (Îe) La drept (sau, înv, la dreptul) vorbind De fapt. 68 vi (Îe) Efectiv. 69 vi (Îcn) A aprecia ca fiind real (posibil, adecvat etc.). 70 vi (Îae) A lua drept ... 71 vrim (Fig) A fi prezent în amintirea cuiva. 72 vi (Pex; d. acte, documente, inscripții etc.) A înregistra. 73 vi (Pex; d. acte, documente, inscripții etc.) A menționa. 74 vi A adeveri (1). 75 vi A evoca (1). 76 vi (Fig) A pleda în favoarea cuiva sau a ceva. 77 vi (Pex; d. texte, scrieri) A trata un anume subiect. 78 vi (Pex; d. domenii de cunoaștere) A avea ca obiect de studiu. 79 vt (Îvr) A transmite. 80-81 vti A susține. 82-83 vti A mărturisi. 84 vi (Îe) A ~ drept (sau adevărat) A spune adevărul. 85 vi (Îae) A vorbi (2) deschis, sincer. 86 vt A promite (2). 87-88 vti A dezvălui. 89 vi A ~ (cuiva) la ureche A șopti. 90 vrim A se zvoni. 91 vi A anunța. 92 vi A prevesti. 93 vi A se adresa cuiva. 94 vi (Îe) A ~ să priceapă nora A face aluzie la o terță persoană prezentă, adresându-te interlocutorului. 95 vi (Îe) A ~ la lampă (sau la bec) A se adresa cuiva care nu ascultă, nu reacționează. 96 vi A discuta (2). 97 vi (Îe) (Mai) ~bim noi! Exprimă un avertisment. 98 vi (Îae) Exprimă o amenințare. 99 vi (Îe) A(-și) ~ (de unul singur) (sau cu sine însuși) A monologa. 100 vi (Îe) A ~ cu dușii (sau dușilor) A spune lucruri fără sens. 101 vt (C. i. o temă, un subiect) A dezbate² (3). 102 vi (Îcn) A fi supărat pe cineva. 103 vi (Îcn) A nu (mai) avea relații bune cu cineva. 104 vrr A comunica numai strictul necesar, neavând relații strânse. 105 vrim A se comenta (despre o persoană, un fapt ieșit din comun). 106 vrim A fi prezent în conștiința publică. 107 vi A avea o întrevedere cu cineva (pentru a interveni în favoarea altcuiva). 108 vi A apela la cineva. 109 vi (Spc) A cere consimțământul părinților în vederea căsătoriei. 110 vrr (Pop; d. tineri) A-și face declarații de dragoste. 109-111 vtrr A (se) sfătui. 112 vrr A ajunge la un acord. 113 vi (Reg; d. tineri) A avea relații de dragoste.