CETATE, cetăți, s. f. (În trecut) Loc întărit printr-un sistem de fortificații; fortăreață; oraș întărit sau parte împrejmuită cu ziduri și întărituri a unui oraș; p. ext. oraș (mare). Kremlinul, cetatea medievală a puterii absolute, e astăzi al poporului. SADOVEANU, C. 45. Socotința mea este că Mehmet-sultan e bine să rămîie dincolo de fluviu. Și mai bine decît atît este să nu poată intra în cetățile Moldovei. SADOVEANU, F. J. 732. Spune-acolo de o cetate Care «Neamțul» se numea. COȘBUC, P. I 325. Lună,.. Cîte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți, Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți! EMINESCU, O. I 130. ◊ Fig. Uniunea Sovietică, ale cărei forțe cresc zi de zi, este cea mai puternică cetate a păcii. DOC. PART. 282. Sub conducerea partidului, U.T.M. își îndeplinește înalta sarcină de a organiza asaltul tineretului pentru cucerirea cetății științei. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 12, 1 /2. Cetate de scaun = capitală. Au mers cu toții la cetatea de scaun, unde erau pregătite sărbători mari în cinstea lor. CARAGIALE, O. III 93. ♦ Locuitorii unei cetăți, ai unui oraș. Întreaga cetate s-a ridicat împotriva dușmanului.