hălădi, hălădesc, (hălădui), vb. intranz. – (reg.) 1. A trăi undeva în voie, în liniște. 2. A scăpa cu viața. 3. A reuși, a trece de, a apuca: „La alții le-o părut bine / C-o hălăduit cu mine” (Bârlea, 1924, II: 135); „Cine ibde ș-apoi spune / Nu hălăduia din fune” (Calendar, 1980: 81). – Din magh. haladni „a merge mai departe; a progresa” (MDA).