ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

ȘCHIOP, -OAPĂ, șchiopi, -oape, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care are un picior mai scurt decât celălalt (sau celelalte), căruia îi lipsește un picior; care șchiopătează când merge, infirm sau bolnav de un picior. ♦ P. anal. (Despre obiecte) Care nu se sprijină în egală măsură pe toate picioarele; care nu are stabilitate. ♦ Fig. (Despre versuri) Cu unitățile metrice incomplete; cu imperfecțiuni de ritm sau rimă; nereușit, slab. 2. S. f. Măsură populară de lungime, egală cu distanța de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt îndepărtate la maximum unul de altul. ◊ Expr. De o (sau cât o) șchioapă = mult mai mic (sau mult mai mare) decât normal. – Din lat. *excloppus.

ASONANȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă. – Din fr. assonance.

MONORIMĂ, monorime, adj. (Despre poezii) Care are aceeași rimă la toate versurile. ♦ (Substantivat) Repetare a aceleiași rime într-o succesiune de versuri. – Din fr. monorime.

SEXTINĂ, sextine, s. f. Poezie cu formă fixă, alcătuită din șase strofe și jumătate, în care aceleași cuvinte revin la rimă într-o anumită ordine. ♦ Strofă de șase versuri. – Din fr. sextine.

STROFĂ, strofe, s. f. Ansamblu unitar dintr-o poezie format din mai multe versuri legate între ele prin elemente prozodice (măsură, ritm, rimă). ♦ (În tragedia greacă antică) Arie în versuri pe care o cânta o parte a corului, în timp ce evolua ritmic pe scenă. – Din fr. strophe, lat. stropha.

POETIZA vb. v. rima, versifica.

RIMA vb. v. versifica.

RIMAT adj. (înv.) versuit. (Text ~.)

RIMĂ s. v. vers.

STIHUI vb. v. rima, versifica.

VERS s. (LIT.) 1. (Mold. și Transilv.) verș, (înv.) stih. (Strofă de patru ~uri.) 2. (la pl.) poezie, stihuri (pl.), (Mold. și Transilv.) verș. (Scrie ~uri și proză.) 3. rimă. (Poezie cu ~ alb.)

VERSIFICA vb. (LIT.) a rima, (rar) a stihui, (înv.) a poetiza, a versui.

VERSURI vb. v. rima, versifica.

VERSUIT adj. v. rimat.

rima vb., ind. prez. 1 sg. rimez, 3 sg. și pl. rimează

rimă s. f., g.-d. art. rimei; pl. rime

ALB² ~ă (~i, ~e) 1) Care are culoarea zăpezii. ◊ Carne ~ă carne de pasăre (din regiunea pieptului) sau de pește (răpitor). Noapte ~ă noapte de nesomn. Versuri ~e versuri fără rimă. Săptămâna ~ă săptămâna care precede postul mare când se mănâncă lactate. Ziua ~ă timpul când s-a luminat de-a binelea. /< lat. albus

ASONANȚĂ ~e f. Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. /<fr. assonance

GAZEL ~uri n. Poezie lirică (orientală), cu conținut erotic sau filozofic, având formă fixă și constând din distihuri, în care strofa întâi are rimă împerecheată, iar, în strofele următoare, fiecare al doilea vers rimează cu versurile primei strofe. /<fr. ghazel

A RÂMA râm 1. intranz. (mai ales despre porci) A răscoli pământul cu râtul, pătrunzând în adâncime. 2. tranz. fam. (persoane) A încerca să submineze, răscolind trecutul cuiva (pentru a-i găsi lucruri compromițătoare); a scurma. ◊ ~ la inimă a chinui pe cineva un gând, o remușcare etc. /<lat. rimare

A RIMA ~ez intranz. 1) (despre cuvinte, versuri) A constitui o rimă; a avea aceeași rimă. 2) A face versuri cu rimă. 3) fig. (despre lucruri, oameni, idei etc.) A se potrivi întocmai; a se îmbina în mod armonios; a fi în ton; a armoniza; a concorda. /<fr. rimer

RIMĂ ~e f. 1) Potrivire armonioasă a sunetelor finale în două sau mai multe versuri. 2) Cuvânt care în vers rimează cu alt cuvânt. /<fr. rime

RITORNELĂ ~e f. 1) Reluare într-o melodie a unui refren după fiecare strofă cântată. 2) Fragment de muzică instrumentală care se intercalează între elementele componente ale unui program de dansuri. 3) Scurtă poezie compusă din strofe de câte trei versuri, dintre care primul rimează cu al treilea. 4) Vers sau grup de versuri care se repetă la intervale regulate într-o poezie. /<it. ritornello, fr. ritournelle

ȘCHIOP ~ioapă (~iopi, ~ioape) 1) și substantival (despre ființe) Care merge șchiopătând; infirm de un picior; cotonog; șontorog. Cal ~. 2) (despre obiecte cu picioare) Care nu se sprijină uniform pe toate picioarele; lipsit de echilibru. 3) fig. (despre versuri) Care are ritm sau rimă defectuoasă. /<lat. excloppus

TERȚINĂ ~e f. 1) Poezie cu formă fixă compusă din strofe a câte trei versuri, dintre care primul rimează cu al treilea, în timp ce al doilea vers rimează cu primul și cu al treilea din strofa următoare. 2) Strofă dintr-o astfel de poezie. /<it. terzina

VERS ~uri n. 1) Rând de poezie format dintr-un șir de cuvinte, așezate potrivit unor anumite reguli de măsură și cadență. 2) Scurtă creație literară în versuri; poezie. ◊ ~uri libere versuri care au diferite măsuri. ~uri albe a) versuri fără rimă; b) poezie conținând astfel de versuri. /<lat. versus, fr. vers, it. verso

ASONANȚĂ s.f. 1. (Lit.) Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. ♦ Repetarea aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. 2. Corespondență de sunete. [< it. assonanza, cf. fr. assonance].

DACTILIC, -Ă adj. (Despre versuri) Format din dactili. ◊ Metru dactilic = sistem de versificație care are la bază, ca unitate metrică, dactilul; rimă dactilică = rimă cu accentul pe silaba antepenultimă. [Cf. fr. dactylique].

DISTIH s.n. 1. (În versificația antică) Reunire de două versuri cu structură metrică deosebită. 2. Strofă alcătuită din două versuri care rimează între ele. [< lat., gr. distichos – care are două versuri].

GAZEL s.n. Poezie cu formă fixă formată din distihuri, în care fiecare al doilea vers al distihului se termină în aceeași rimă ca cea a primului distih. [Pl. -luri, -le. / < fr. ghazel, cf. ar. ghazel].

PEONIC, -Ă adj. Referitor la peon². ◊ Rimă peonică = rimă cu accentul pe a patra silabă de la sfîrșit. [Pron. pe-o-. / cf. it. peonico].

RIMAYE s.n. (Geol.) Crevasă care separă masa de gheață (zăpadă) de pereții stîncoși în regiunile muntoase. [Pron. rimai. / < fr. rimaye, cf. lat. rima – crăpătură].

RUBAIAT s.n. Formă de poezie persană alcătuită din patru versuri, dintre care primul, al doilea și al patrulea rimează împreună. [Pron. -ba-iat. / < fr. rubayyat, cf. ar. rub – patru].

TERȚINĂ s.f. 1. Poezie cu formă fixă, alcătuită din strofe de trei versuri, dintre care primul vers rimează cu al treilea, iar al doilea cu primul și al treilea din strofa următoare. ♦ Strofă dintr-o astfel de poezie. 2. (Rar; liv.) Ternă. [< it. terzina].

UNIVOC, -Ă adj. 1. (Fil.) Care poate fi definit într-un singur fel; care poate fi denumit într-un singur fel sau cu un singur nume. ♦ (Despre cuvinte) Care păstrează același sens sau aceeași valoare în întrebuințări diferite. ♦ Omonim. ◊ Rimă univocă = rimă care constă din repetarea aceluiași cuvînt. 2. (Mat.; despre elementele unei mulțimi; op. biunivoc) Care corespunde unui singur element din altă mulțime. [Cf. fr. univoque, lat. univocus < unus – un, vox – voce].

FEMININ, -Ă adj. De femeie, propriu femeii, femeiesc. ♦ (Despre părți de vorbire) Cu formă specifică numelor care denumesc ființe de sex femeiesc. ♦ (Despre rime) Care rimează pe penultima silabă neaccentuată. [< lat. femininus, cf. fr. féminin].

LEONIN², -Ă adj. Versuri leonine = versuri în care rimează emistihurile; rimă leonină = rimă cu două sau trei silabe asemănătoare. [Pron. le-o-. / < fr. léonin, cf. Leon de Saint-Victor – poet din sec. XII].

MASCULIN, -Ă adj. 1. De mascul; bărbătesc. ◊ Gen masculin = formă pe care o ia un cuvînt (substantiv, pronume etc.) pentru a denumi o ființă sau un lucru considerat de sex bărbătesc sau care este în legătură cu un astfel de nume. 2. (Despre rime) Care rimează pe ultima silabă accentuată. [Cf. fr. masculin, lat. masculinus].

MONORIMĂ adj.f. (Despre poezii) Care are aceeași rimă la toate versurile. // s.f. Reluarea aceleiași rime la sfîrșitul mai multor versuri care se succedă. [Cf. fr. monorime].

soglăsui, soglăsuiesc, vb. IV (înv.) 1. a face să corespundă; a face să rimeze. 2. a fi de acord.

RIMA vb. I. intr. (Despre două sau mai multe cuvinte) A avea aceleași sunete în silabele finale. ♦ (Fig.) A face versuri (cu rimă). [< fr. rimer, it. rimare].

RIMĂ s.f. Potrivire a sunetelor de la sfîrșitul versurilor, începînd cu ultima vocală accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. ♦ Cuvînt care rimează cu alt cuvînt. [Cf. fr. rime, it. rima].

RITORNELĂ s.f. 1. Fragment de muzică instrumentală care precedă sau încheie o arie. ♦ Fragment de muzică instrumentală care precedă dansurile sau alternează cu ele. 2. Vers sau grup de versuri repetate în intervale regulate într-o poezie. ♦ Poezie de trei versuri, dintre care ultimul, cu caracter epigramatic, rimează cu primul. [Var. riturnelă s.f. / < it. ritornello, cf. fr. ritournelle].

SONET s.n. Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri endecasilabice grupate în două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă, ultimul vers cuprinzînd ideea dezvoltată în poezie. [Cf. fr. sonnet, it. sonnetto].

ALITERAȚIE s. f. 1. repetare, cu efect muzical, a aceluiași sunet (consoană) sau grup de sunete în cuvinte care se succedă; homeoproferon, parhomeon. 2. (med.) repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică. ◊ tendință patologică, obsedantă spre rimă, realizată prin repetarea de silabe. (< fr. allitération)

ASONANȚĂ s. f. 1. rimă imperfectă sprijinită numai pe identitatea vocalei finale accentuate. 2. repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. (< fr. assonance, it. assonanza)

FEMININ, -Ă adj. 1. propriu femeii, femeiesc. ♦ gen ~ (și s. n.) = gen gramatical care cuprinde ființe sau lucruri de sex femeiesc. 2. (despre rime) care rimează pe penultima silabă accentuată. (< fr. féminin, lat. femininus)

GAZEL s. n. poezie lirică cu formă fixă formată din distihuri, de proveniență orientală, în care fiecare al doilea vers al distihurilor se termină cu aceeași rimă ca cea a primului distih. (< fr. ghazel)

LAI s. n. poezie medievală cu caracter liric sau narativ, cu versuri scurte, în general de opt silabe, și cu rimă plată. (< fr., engl. lai)

LEONIN², -Ă adj. versuri leonine = versuri în care rimează emistihurile; rimă leonină = rimă foarte bogată, cu două sau trei silabe asemănătoare. (< fr. léonin)

MONORIMĂ I. adj. (despre poezii) care are aceeași rimă la toate versurile. II. s. f. reluare a aceleiași rime la sfârșitul mai multor versuri care se succedă. (< fr. monorime)

PEONIC, -Ă adj. (despre versuri) format din peoni². ♦ rimă ~ă = rimă cu accentul pe a patra silabă de la sfârșit. (< it. peonico)

RIMA vb. intr. 1. (despre două sau mai multe cuvinte) a avea aceleași sunete în silabele finale. ◊ (fig.; despre lucruri, idei etc.) a se potrivi, a se asemăna. 2. (fig.) a face versuri (cu rimă). (< fr. rimer)

RIMAYE RIMAI/ s. n. crevasă care separă masa de gheață de pereții stâncoși în regiunile muntoase. (< fr. rimaye)

RIMĂ s. f. 1. potrivire a sunetelor finale a două sau a mai multor versuri, începând cu ultima silabă accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. 2. cuvânt care rimează cu altul. (< fr. rime)

RITORNELĂ s. f. 1. fragment de muzică instrumentală cu caracter de refren care încadrează cântul în piesele strofice sau dansurile în muzica de dans. 2. vers sau grup de versuri repetate la intervale regulate într-o poezie. ◊ poezie de trei versuri, ultimul rimând cu primul. (< it. ritornello, fr. ritornelle)

SONET s. n. poezie lirică cu formă fixă, din 14 versuri endecasilabice grupate în două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă. (< fr. sonnet, it. sonetto)

TERȚINĂ s. f. strofă din trei versuri, dintre care primul rimează cu al treilea, iar al doilea cu primul și al treilea din strofa următoare; poezie din astfel de strofe. (< it. terzina)

UNIVOC, adj. 1. (despre cuvinte, expresii) care are un singur sens sau păstrează același sens în orice context. ♦ rimă ~ă = rimă care constă din repetarea aceluiași cuvânt. 2. (mat.; despre elementele unei mulțimi) care corespunde unui singur element din altă mulțime. (< fr. univoque, lat. univocus)

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. Strînge bani albi pentru zile negre = fii econom, fii prevăzător. ♦ Armă albă = armă cu lamă de oțel. Carne albă = carne de vițel sau (piept) de pasăre, p. ext. carne de pește. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Rînd alb = spațiu nescris între două rînduri scrise. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. Cînd s-au trezit ei era ziulica albă (CREANGĂ). ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud. Zile albe (sau, rar, lumea albă) = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 2. Nevinovat. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (Adesea substantivat) Care aparținea mișcării contrarevoluționare în perioada războiului civil din Rusia; contrarevoluționar. Gărzile albe. – Lat. albus.

ALITERAȚIE, aliterații, s. f. Repetarea aceluiași sunet sau a unei combinații de sunete în cuvinte care se succed, pentru efecte de rimă sau de stil. – Fr. allitération.

asonanță (în versificație), rimă imperfectă sprijinită pe vocale finale accentuate (uneori aceleași vocale sau doar apropiate), ignorându-se potrivirea consoanelor precedente sau următoare din aceeași silabă sau de după accentul tonic [v. accent (III)]. A. este frecvent întâlnită în poezia pop. românească: Și le-am fost de mângâiere/ Ca și luna printre stele. În poezia medievală a popoarelor nordice, a. constituia, alături de aliterație*, un important principiu de versificație.

ASONANȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă. – Fr. assonance.

Meistersinger (cuv. germ. Meister „maestru” + Singer „cântăreț”), membru al asociațiilor de muzicieni amatori care au funcționat în Germania între c. 1.300 și 1.600 (continuări nesemnificative au existat până în 1875). Aceste asociații erau alcătuite din meseriași înstăriți (cizmari, dulgheri, tinichigii etc.) și se organizau după tipicul riguros al breslelor meșteșugărești, cu o ierarhie strictă și un sever sistem de promovare pe bază de examene. Creațiile poetico-muzicale erau considerate aidoma obiectelor de artizanat, trebuind să se conformeze unor norme de „producție” care reglementau: conținutul (de regulă religios, eventual moralizator sau patriotic), modul de distribuire a ideilor pe strofe, numărul silabelor versului, rima, lungimea frazei* muzicale (care să poată fi cântată dintr-o singură respirație), distribuirea materialului „tematic”, scările muzicale, folosirea melismelor* etc. M. se considerau continuatorii Minnersänger-ilor, de la care nu știuseră să preia decât forma A A B (v. formă bar) și o serie de particularități de suprafață pe care le-au transformat în șablon. Elementele dominante în mentalitatea M. erau tradiționalismul încăpățânat și un anume spirit sectar – închis și snob, generând o sumă de veleități puriste, refractare nu numai influenței pop. dar chiar și folosirii instr. (acomp. era interzis în mod absolut). Pe de altă parte, fiecare asociație avea monopolul necondiționat asupra melodiilor produse de membrii săi: în principiu ele nu se publicau și nu circulau. Privită în ansamblu, M. este sofisticată și aridă, dar mai ales anacronică în plină eră a polifoniei* și umanismului. Totuși, izolarea M. nu a fost totală. Ei au întreținut legături cu mișcarea Reformei* iar celebrul coral* protestant Ein feste Burg e inspirat din Melodia de argint (Silberweise) a lui Hans Sachs (reprezentantul principal al M., de altfel singurul care a activat substanțial și în afara cercului îngust al confraților săi).

riturnelă (< it. ritornello „întoarcere”) 1. Vechi cântec popular italian cu strofe de trei versuri, în care versul 1 și 3 rimau dând naștere formei a-b-a (v. lied). 2. Refren* în muzica corală a Renașterii* it. [în baladă (I, 1), frottola* și madrigal*]. 3. Fragment melodic (melodie*) instr. cu rol arhitectonic sau/și dramatic în cadrul operei* monteverdiene. ♦ În sec. 17-18, r. intervenea între strofele unui cântec sau ale unei arii* (aria da capo). 4. În concerto grosso*, parte omofonă* – mai rar fugato* cu rol de introducere, intermediu sau încheiere ce revine orch. [v. tutti (2)]. 5. În folc. românesc, parte executată instr. în interiorul unei balade (IV).

strambotto (cuv. it.), formă poetică fixă răspândită în Italia în sec. 15-16, alcătuită din strofe de 8 versuri endecasilabice* rimând conform schemei: ab ab ab cc (sau, mai rar, ab ab ab ab). Muzica s. este scrisă pentru voce cu acomp. instr., structura melodico-armonică corespunzătoare primului cuplu de versuri fiind repetată pentru următoarele. A precedat forma madrigalului*. Astfel de compoziții sunt incluse în culegerile de frottole* publicate la începutul sec. 16 (Strambotti, Ode, Frottole, Sonetti etc., 1505). Sin.: Rispetto d’amore.

ajutoríe f. Cor. Ajutor. (Și azĭ în P. P. p. rimă).

álb, -ă adj. (lat. albus). De coloarea zăpeziĭ saŭ lapteluĭ. Fig. Inocent: alb ca zăpada. S. m. Om de rasa albă. Adept al partiduluĭ conservator (după crinu alb, care era emblema Bourbonilor), în opoz. cu roș, liberal. S. n., pl. urĭ. Coloarea albă. Spațiŭ liber pe o pagină. Arme albe, arme care taĭe sau împung (nu arme de foc). Banĭ albĭ (p. zile negre), banĭ în general (pin aluz. la argint). Noapte albă, noapte nedormită. Săptămîna albă saŭ a brînzeĭ, cea din aintea postuluĭ mare, cînd se mănîncă lapte, brînză, oŭă. Versurĭ albe, versuri fără rimă. A da cartă cuĭva, a-ĭ da puterĭ depline să facă ce vrea. Poliță în alb, poliță fără data scadențeĭ. A fi văzut albu’n căpistere (adică făina), a te fi asigurat de dobîndirea unuĭ lucru. A intrat alba’n sat, a intrat aurora’n sat, s’a luminat de ziŭă. Tot alba’n doĭ banĭ, tot vechea poveste (ĭapa cea albă vîndută pe doĭ banĭ). A fi ros (orĭ mîncat) ca alba de ham, a fi ros de nevoĭ, a fi plictisit de o treabă. Albu ochĭuluĭ, scleorotica. Alb de argint orĭ de plumb, cerusă. Alb de balenă, spermanțeta. Alb de Spania, cretă friabilă.

aposcorachínță f., pl. e (d. ngr. aposkorakízo, arunc, disprețuĭesc). Dos. Îndepărtare, respingere (cuv. fabricat ca să rimeze cu socotință)

*asonánt, -ă adj. (fr. assonant, d. lat. ássonans, -ántis, care e part. d. as-sonare, a se potrivi în sunet. V. sun, consonantă). Care se cam potrivește în sunet, deși nu rimează absolut: cuvinte asonante.

*asonánță f., pl. e (fr. assonance, d. assonant, asonant. V. con- și re-sonanță). Potrivirea sunetelor la urma versurilor maĭ jos de accent, precum: scîndură cu tremură. V. rimă.

ASONÁNȚĂ (< fr., it.) s. f. Identitate vocalică a silabelor finale tonice într-un vers, în versurile unei strofe sau într-o frază, indiferent de consoanele învecinate; rimă vocalică.

bogát, -ă adj. (vsl. bg. rus. bogátŭ). Care are multă avere: om bogat. Abundant, îmbelșugat: țară bogată. Mult, des: păr bogat. Limbă bogată, fecundă în cuvinte și întorsăturĭ. Rimă bogată, cînd se potrivește sunetu maĭ sus de accent ca: nulitate, calitate. V. baĭb.

SONÉT (< fr., it.) s. n. Poezie cu formă prozodică fixă (14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă). Primii autori de s. în sec. 13 în Italia (școala siciliană) și Franța (trubadurii provensali). Au scris s. Dante, Petrarca, Shakespeare, Baudelaire, iar în literatura română Gh. Asachi, Eminescu, Macedonski, N. Codreanu, V. Eftimiu, V. Voiculescu ș.a.

*gazél n., pl. e și urĭ (cuv. ar.). Un fel de poezie arabica, maĭ ales amoroasă, compusă din distihurĭ în care al doilea vers se termină tot cu aceĭașĭ rimă.

gogleáză f., pl. eze (răd. gog și sufixu -lează, -ează, care e o var. a luĭ -leață, -eață. V. gogleț, cocleț). Nord. Ogrinjĭ, resturĭ de mîncare la vite (rev. I. Crg. 4, 188). Fig. Sud. Mincĭună gogonată; complimente, lingușirĭ. – Pl. p. rimă -ezĭ la Pan. – În Trans. gogleaz (col.), gunoĭ rămas de la o treabă.

învîrtecúș adj. n. fără pl. (un cuv. format de copiĭ d. învîrtesc ca să rimeze cu ineluș într’un joc al lor). V. ineluș.

LÍMERICK [límərik] (cuv. engl.) s. n. Formă a poeziei pentru copii, în cinci versuri, cu rimă, de obicei lipsită de sens. Atestată ca improvizație în folclorul irlandez, a devenit foarte cunoscută, la începutul sec. 19, datorită lui E. Lear.

namestie, nă- și ne- f. (vsl. na-mestiĭe, d. miesto, loc. V. namestnic și nămestenie). Sec. 17-19. Clădire. Dependență, heĭ (grajd, spălătorie ș.a.) – În imnu lui Mihaĭ Viteazu (din pĭesa Radu Calonfirescu, de I. Dimitrescu-Movileanu) namestiĭ în rimă cu pustiĭ.

*monorím, -ă adj. (mono- și rimă). Cu o singură rimă: poezie monorimă. S. f. O monorimă.

obidésc v. tr. (vsl. obidĭeti, a nedreptăți. V. obijduĭesc, podidesc). Rar azĭ. Nedreptățesc. V. intr. Sufer tristeță. V. refl. Mă mîhnesc: fețe obidite. – Vechĭ și obiduĭesc și -dnuĭesc (vsl. obidovati, -duĭon). La Pan și -dez în rimă cu oftez.

nurĭ m. pl. (turc. [d. ar.] nur, lumină, splendoare, frumuseță; ngr. núri, mină, spirit). Grație, farmec al uneĭ femeĭ. – La Pan și nurițe (p. rimă).

*rimát, -ă adj. (d. rimă). Făcut în versurĭ: cronică rimată.

*rímă f., pl. e (fr. rime, d. lat. rhythmus, ritm; it. rima. V. ritm). Potrivirea sunetelor la urma versurilor începînd de la silaba accentuată, precum: scîndurile cu gîndurile. V. asonanță.

*riméz v. intr. (f. rimer, d. rime, rimă; it. rimare). Mă potrivesc în sunet începînd de la silaba accentuată, vorbind de versurĭ: scutură rimează cu flutură. V. tr. Fac versurĭ, maĭ ales proaste: a rima versurĭ de plăcintă.

*ritm n., pl. urĭ (vgr. rythmós, V. rimă). Cadență, măsură, accentuare simetrică a versuluĭ.

IBN AL-FᾹRID (Sharaf ad-Dῑn Abū Hafs ’Umar ibn al-Fārid) (1182-1235), poet arab. Unul dintre reprezentanții importanți ai sufismului. Abandonând studiile de drept, s-a retras lângă Cairo pentru a duce o viață religioasă solitară și a se dedica literelor și filozofiei. Poezie bahică, erotică și de celebrare a lui Mahomed („Oda vinului”, „Poem cu rima în T”, „Compoziție cu privire la comportament”).

rima (a ~) vb., ind. prez. 3 rimează

rimă s. f., g.-d. art. rimei; pl. rime

2) *vers n., pl. urĭ (lat. versus, d. vertere, a întoarce, a învîrti. V. vĭers, vărs). Șir, (rînd) de poezie (odinioară stih). Versurĭ albe, versurĭ fără rimă, și decĭ fără păreche. – La vechiĭ Romanĭ și Grecĭ, versurile eraŭ metrice, adică după cantitatea lungă orĭ scurtă a silabelor. La popoarele de azĭ, versurile-s ritmice (adică se consideră accentu și număru silabelor) și rimate, ĭar la Francejĭ nu se consideră decît număru silabelor și rima.

zburdálnic, -ă adj. (d. zburd). Căruĭa-ĭ place să zburde: cal zburdalnic. Fig. Zglobiŭ, nebunatic, neastîmpărat: copil zburdalnic. – Și -átic (Al., în rimă cu sălbatic).

zimbíl și zembíl n., pl. urĭ și e (turc. [d. ar.] zenbil, pop. zembil, ngr. zembili, alb. zimbile, sîrb. zembíl, bg. zimbil). Sud. Coșniță de papură de adus lucrurĭ din tîrg. – Într’o P. P. zamból, pl. oale, în rimă cu stamboale.

RÍMĂ (< fr.) s. f. Repetare a sunetelor finale în două sau mai multe versuri (începând cu ultima silabă accentuată), procedeu care contribuie la realizarea efectului de muzicalitate. Originea r. se află în versurile latine din perioada decăderii literaturii clasice, numite leoniene. După poziția r. în strofă, ea poate fi: împerecheată (aa, bb), încrucișată (ab, ab) sau îmbrățișată (ab, ba); după numărul silabelor din care este formată r. poate fi: masculină (o singură silabă accentuată: ex. profir, fir), feminină (două silabe: prima accentuată, a doua neaccentuată: ex. furcii, turcii), dactilică (trei silabe: prima neaccentuată, celelalte două neaccentuate: ex. munților, frunților). ♦ Fig. Vers.

schindúf m. (sîrb. svinduh, bg. sminduh, poate din *ĭasmin-duh, miros de ĭasomie). Vest. Cimbrișor, cimbru. Est. (schinduc). O plantă umbeliferă aromatică din ale căreĭ frunze călugăriĭ de la schitu Durăŭ fac un fel de rachiŭ (conieselinum tataricum). – Și -ufă în P.P. în rimă cu tufă.^[1] modificată

gazel n. specie de poezie arabă, de conținut mai ales erotic, constând din distihe în cari al doilea vers se termină totdeauna cu aceeaș rimă: un gazel de Eminescu.

monorim a. cu o singură rimă.

*strófă f., pl. e (vgr. strophé, d. strépho. întorc. V. ana-, apo- și cata-strofă). În vechea tragedie grecească, partea pe care o cînta coru evoluînd pe scenă. Azĭ, stanță, grupă de patru versurĭ (maĭ rar de 3, 5 orĭ 6) cu rimă încrucișată: o poezie de zece strofe.

suléged și -et, -ă adj. (poate d. lat. *sublicidus, d. sública, par, țăruș. Cp. cu fraged, -et și cu sulednic). L. V. (Dos. Cant. ș. a.). Suptire, delicat. – La Cjb. în rimă cu deget. Azĭ, la uniĭ literațĭ, sulegát.

rimă f. potrivire de sunete în terminațiunea vorbelor.

ritornelă f. 1. Muz. un fel de preludiu, simfonie ce precede sau urmează după o arie; 2. poezioară de 3 versuri din cari unul rimează cu al treilea.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., s. m., s. n., s. f. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = grup de popoare cu pielea deschisă la culoare. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele de 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă din cauză că Soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. Magie albă = capacitate a unor persoane de a săvârși fapte neobișnuite, în aparență miraculoase, care însă pot fi explicate științific; (livr.) teurgie. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după Revoluția Franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea tuturor componentelor spectrului luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). ◊ (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie); țincvais. Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1), crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. 1. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. ◊ Alba-neagra = (tip de) joc de noroc. – Lat. albus.

ASONANȚĂ, asonanțe, s. f. Repetare a aceleiași vocale accentuate în cuvinte care se succed; (în prozodie) rimă imperfectă. – Din fr. assonance.

ȘCHIOP, -OAPĂ, șchiopi, -oape, adj., s. f. 1. (Adesea substantivat) Care are un picior mai scurt decât celălalt (sau celelalte), căruia îi lipsește un picior; care șchiopătează când merge, infirm sau bolnav de un picior. ♦ P. anal. (Despre obiecte) Care nu se sprijină în egală măsură pe toate picioarele; care nu are stabilitate. ♦ Fig. (Despre versuri) Cu unitățile metrice incomplete; cu imperfecțiuni de ritm sau rimă; nereușit, slab. 2. S. f. Măsură populară de lungime, egală cu distanța de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt îndepărtate la maximum unul de altul. ◊ Expr. De-o (sau cât o) șchioapă = mult mai mic (sau mult mai mare) decât normal. – Lat. *excloppus.

SEXTINĂ, sextine, s. f. Poezie cu formă fixă, alcătuită din șase strofe și jumătate, în care aceleași cuvinte revin la rimă într-o anumită ordine. ♦ Strofa de șase versuri. – Din fr. sextine.

STROFĂ, strofe, s. f. Ansamblu unitar dintr-o poezie format din mai multe versuri legate între ele prin elemente prozodice (măsură, ritm, rimă) și uneori prin înțeles. ♦ (În tragedia greacă antică) Arie în versuri pe care o cânta o parte a corului, în timp ce evolua ritmic pe scenă. – Din fr. strophe, lat. stropha.

RITORNELĂ, ritornele, s. f. 1. Revenire, într-o melodie, într-un cântec, a unui refren cu același text după fiecare strofă cântată; fragment instrumental care precedă dansul sau alternează cu el. 2. Vers sau grup de versuri repetate, într-o poezie, la intervale regulate. ♦ Improvizație poetică formată din trei versuri, în care cel de-al treilea rimează cu primul. [Var.: riturnelă s. f.] – Din it. ritornello, fr. ritournelle.

ABSURD, -Ă, absurzi, -de, adj. Care contrazice gîndirea logică; care nesocotește legile naturii și ale societății; care este contrar bunului simț. După un moment de mînie absurdă se hotărî să plece. BART, E. 216. [Nimeni] nu va putea să nu fie influențat de ritmul, de limba, de versul, de rima lui Eminescu... A fugi de influența lui Eminescu; în acest sens ar fi tot așa de absurd ca a fugi de limba romînească. GHEREA, ST. CR. I 219. ◊ Loc. adv. Prin absurd = prin admiterea unui raționament fals sau a unei premise false. Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că nici un alt punct de vedere afară de cel propus nu se poate susține, că oricare altul duce la consecințe evident false.

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii sau a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. Pînză de culoare albă. ◊ Madama Sultana... e îmbrăcată cu șorț alb și are o scufie albă pe cap. PAS, L. I 93. [Cîinele] e sprincenat cu negru și are laba de dinainte, din stîngă, albă. SADOVEANU, N. F. 14. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ♦ Armă albă = (în opoziție cu armă de foc ) armă cu lamă de oțel (sabie, baionetă, cuțit etc.). Carne albă = carne de vițel sau de pasăre, în special piept de pasăre. Pește alb = pește cu carnea albă (de exemplu șalăul). Pîine albă = pîine făcută din făină de grîu fără tărîțe, de calitate superioară. Vin alb = vin de culoare gălbuie-aurie. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Mi-am pregătit coala de teză, hotărît s-o las albă. SADOVEANU, N. F. 138. Rînd alb = spațiu între două rînduri scrise, interval nescris. În această calitate trebuia să citească în articolul meu nu numai rîndurile tipărite, ci și cele albe. GHEREA, ST. CR. III 64. Bilă albă v. bilă. Cărbune alb v. cărbune. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care e împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Era alb la față și tremura. SAHIA, N. 56. Ba e albă, ba e neagră, se spune despre vorbele cuiva care se încurcă în explicații și se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) deodată, fără multă vorbă, nici una nici două; b) nici așa, nici așa; nici laie, nici bălaie. De cînd cu lupii albi = de multă vreme. D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi...? CREANGĂ, P. 23. Pînă în pînzele albe v. pînză. Cusut cu ață albă v. ață. ♦ (Despre părul oamenilor și, p. ext., despre oameni) Cărunt. Un sihastru alb ca oaia de bătrîn. RETEGANUL, P. V 79. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna. CREANGĂ, P. 73. Fantastic pare-a crește bătrînul alb și blînd. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji, a sîcîi mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. Spirt alb. Sticlă albă. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. La răsărit se arătau semnele albe ale zilei, ferestrele prindeau o culoare albăstrie. CAMILAR, TEM. 86. Simt ziua, prin noaptea adîncă, Spărgîndu-și drum alb spre pleoape. TOMA, C. V. 216. Cînd s-au trezit ei, era ziulica albă. CREANGĂ, P. 135. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase (obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, cînd crepusculul durează toată noaptea, unindu-se cu răsăritul soarelui). Nopțile albe din Leningrad. (În basme, în opoziție cu lumea neagră, de sub pămînt) Lumea albă = lumea reală. Iată pajuri năzdrăvane, care vin din neagra lume, Aducînd pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume. ALECSANDRI, P. A. 116. A avea (sau a duce) zile albe = a trăi o viață fericită. Tot zile albe duc? DELAVRANCEA, S. 30. ♦ (Substantivat, f. art.) Zorii zilei; (neobișnuit) zăpadă. Alba zilei se împrăștie; o suflare de viață cleatănă (= clatină) ușor ramurile arborilor. DELAVRANCEA, S. 33. ◊ (Personificat) Cînd se întoarse... începuse a intra alba în sat. ISPIRESCU, L. 316. Cît ținu vara, băiatul moșului trăi cum trăi... dar cînd veni alba în sat și nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-și arate colții. POPESCU, B. IV 70. 2. Nevinovat, fără pată. V. imaculat. Mai căzu asupra lui Ghiță Lungu astă-vară o năpastă și se dovedi alb. SADOVEANU, M. C. 158. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (În expr.) Gărzile albe = nume dat trupelor contrarevoluționare din războiul civil dezlănțuit de puterile imperialiste în Rusia împotriva statului socialist. V. gardă. Gardist alb = persoană care făcea parte din gărzile albe; p. ext. membru al unei organizații militare contrarevoluționare din timpul războiului civil împotriva Puterii sovietice. V. gardist.

MONORIMĂ, monorime, adj. (Despre poezii) Care are aceeași rimă la toate versurile. ♦ (Substantivat) Repetare a aceleiași rime într-o strofă sau poem. – Din fr. monorime.

ASEMUIRE, asemuiri, s. f. (Învechit) Faptul de a asemui; comparare; (concretizat) asemănare, identitate. «Suflă», ce posedă asemuirea celor trei litere finale cu «află», nu rimează însă cît de puțin cu acesta din urmă. MACEDONSKI, O. IV 41. Nu ne încumetăm a pretinde că [studiul] nu va fi conținînd erori multe de fapte și chiar unele aprețuiri și asemuiri prea îndrăznețe. ODOBESCU, S. I 235.

ASEMUIT, -Ă, asemuiți, -te, adj. Asemănător cu..., asemenea, identic, la fel. Norii posomorîți burnițau peste toată mahalaua, tnecînd casele într-o atmosferă grea, fumurie și împufată, asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălților. DELAVRANCEA, S. 107. Nouă... ne trebuiește la orice rimă cele trei litere finale asemuite între ele. MACEDONSKI, O. IV 32.

ASONANȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă care constă de obicei în identitatea vocalelor accentuate și asemănarea mai îndepărtată a consoanelor de după ele. Asonanța e des întîlnită în poezia noastră populară. În versurile «Să pui plugul să brăzdezi Unde-o fi cîmpul mai des», «brăzdezi» și «des» formează o asonanță.

ANAGRAMĂ s. f. (< fr. anagramme, cf. gr. ana „în altă ordine” + gramma „literă”): schimbare a ordinii sunetelor (și a literelor) unui cuvânt (mai ales ale unui nume propriu), pentru a se obține un alt cuvânt (de obicei un pseudonim), ca Ikanok (pentru „Konaki” Costache), Leon Dianeu (pentru Ion Deleanu), Mitru Perea (pentru Petru Maior), anodic (pentru; adonic), rimat (pentru: mirat) etc. A. este folosită ca procedeu fonetic și în argouri.

GAZEL, gazeluri, s. n. Poezie cu formă fixă alcătuită din distihuri, în care al doilea vers din fiecare distih are aceeași rimă cu versurile primului distih.

AUREL¹ s. m. (Întrebuințat în literatura populară, pentru rimă) Diminutiv al lui aur. 1. Aur (1). Porumb alb cu gușa verde... C-ochi în cap de pietre scumpe, Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Este-un mîndru stejărel, Cu frunza de aurel, Cu coaja de argințel. POP. 2. Broderie cu fir de aur. Șede Neagoe călare P-un cal galben grîngurel (= ca un grangur). Șaua-noată-n aurel. MARIAN, O. II 141. ♦ Culoare de aur. Te-oi zugrăvi și pe tine, M-oi zugrăvi și pe mine... Pe tine cu aurel, Care-n țară-i puținei, Iar pe mine cu negreală, Care-i destulă în țară. POP. -Pronunțat: a-u-.

CANȚONETĂ, canțonete, s. f. 1. Mic cîntec popular italian; p. ext. cîntec scurt, cîntecel. O canțonetă napolitană. 2. (Rar) Poezie simplă, ușoară. [Pantazi Ghica] rămine poet, deși nu rimează mai niciodată, fără ca pentru aceasta scrierile sale să rămîie mai puțin poetice și canțonetele sale mai puțin de spirit. MACEDONSKI, O. IV 89.

DESCRIPȚIE, descripții, s. f. (Ieșit din uz) Descriere. Se prezintă să ia în primire invitații cunoscuți pînă acum numai după o vagă și sumară descripție. C. PETRESCU, C. V. 181. Aci va fi vorba de stil, ritm, rimă, peisaj, descripția naturii, combinația felurită de icoane. GHEREA, ST. CR. I 40. – Variantă: (învechit) descripțiune (pronunțat -ți-u-) (MACEDONSKI, O. IV 60, GHEREA, ST. CR. III 383, ODOBESCU, S. III 20) s. f.

CILIBIU, -IE, cilibii, adj. (Învechit) Fin, grațios, frumos. Dă-mi o rimă la pădure. – Mure. -... E spălăcită. Dă-mi una mai cilibie. VLAHUȚĂ, O. A. 121. Pui mai cilibiu și mai frumos ca al meu nicăieri n-am putut afla. MARIAN, O. II 40.

DEZBĂRA, dezbar, vb. I. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. A părăsi o deprin dere rea, a se lăsa, a se dezobișnui (de un nărav); a se dezvăța. Tatăl tău nu s-a putut dezbăra de patima jocului de cărți. CAMIL PETRESCU, T. I 374. Pronunție guturală și groasă, de care nu ne putem dezbăra. NEGRUZZI, S. I 262. 2. A se desface, a se despărți; p. ext. a se elibera, a scăpa, a se descotorosi (de cineva sau de ceva). Adîncește tema și dezbară-te de credința că poezia se reduce la rimă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 5/5. Căpitanul nu se mai putea dezbăra de o vedenie hîdă. CAMILAR, N. I 221. Mi-e dragă una și-i a mea: Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul! COȘBUC, P. I 119. – Prez. ind. și: dezbăr, dezberi (M. I. CARAGIALE, C. 13, ODOBESCU, S. III 45).

IMPRESIONIST, -Ă, impresioniști, -ste, adj. Care ține de impresionism, propriu impresionismului. Dă-mi voie să-i dedic... Această rimă impresionistă. TOPÎRCEANU, B. 98. – Pronunțat: -si-o-.

LEONIN, -Ă, leonini, -e, adj. (Franțuzism rar) 1. De leu, al leului, ca al leului. Coamă leonină. ♦ Fig. Contract leonin = contract prin care una din părți își rezervă beneficiul cel mai mare, partea leului. 2. (În expr.) Versuri leonine = versuri ale căror emistihuri rimează. Rimă leonină = rimă în care două sau trei silabe sînt asemănătoare. – Pronunțat: le-o-.

MISTER, mistere, s. n. 1. Ceea ce e încă necunoscut, nedescoperit, nepătruns de minte; taină. E atît mister și atîta frumusețe în această undă de aer parfumat care rătăcește așa prin văzduh! SANDU-ALDEA, U. P. 66. Pădurea te-adumbrea cu bucurie Și-ți povestea viața ei intimă Cu tot misterul ei, lăsîndu-ți ție Doar greutatea de-a găsi o rimă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 156. Am căutat misterul în lumi necunoscute: pe oameni, pe natură, pe toți am întrebat. BOLINTINEANU, O. 197. ♦ Secret. 2. (În evul mediu, în țările catolice occidentale, la pl.) Dramă religioasă cu subiect din biblie. – Pl. și: (rar) misteruri (CARAGIALE, O. III 132, EMINESCU, O. IV 120). – Variantă: (învechit) misteriu (EMINESCU, N. 32) s. n.

MONORIMĂ, monorime, adj. f. (Despre poezii) Care are la toate versurile aceeași rimă.

MUZĂ, muze, s. f. 1. (În mitologia clasică) Fiecare dintre cele 9 zeițe ocrotitoare ale artelor și ale științelor; (în special) zeița poeziei care inspiră pe poeți. O, muză, vino și mă-nspiră. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 118. ♦ Fig. Femeie iubită de un poet și care îl inspiră. ◊ (În invocațiile poeților antici și, prin imitație, la poeții moderni) Prin ce ținuturi rătăcești Pribeagă? în care grotă din povești Ai hibernat o vară-ntreagă?... O, muza mea. TOPÎRCEANU, P. 195. Muză, ce lui Omir odinioară Cînta și Vatrahomiomahia, Cîntă și mie, fii bunișoară, Toate cîte făcu țigănia. BUDAI-DELEANU, Ț. 71. 2. Fig. Izvorul inspirației poetice, precum și însăși inspirația. Gîze, flori întîrziate, Muza mea satirică V-a-nchinat de drag la toate Cîte-o strofă lirică. TOPÎRCEANU, B. 52. Să mă vezi umblînd pe cîmpuri, rătăcit cu muza mea, Și vînînd cîte-o idee, cîte-o rimă, un cuvînt, Cînd pîn lună și pîn stele, cînd pe cer și pe pămînt. ALEXANDRESCU, P. 52. 3. (Învechit) Poezie, literatură. Era pe vremea cînd muza romînească abia gîngăvea. SADOVEANU, E. 225.

MUZICĂ, (2) muzici, s. f. 1. Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate în chip armonic; p. ext. opere create în domeniul acestei arte. Muzică populară romînească. ▭ În viața lui Lenau, muzica are o mare însemnătate. IONESCU-RION, C. 66. Danțul, muzica, pădurea, Pe acestea le-ndrăgii. EMINESCU, O. I 102. Acest neam este foarte iubitori de muzică. GOLESCU, Î. 119. ◊ Muzică de cameră v. cameră. ♦ Melodie, armonie a unei compoziții muzicale executate cu vocea sau cu un instrument. Muzica curgea și se amesteca cu jocul – ca un vifor. SADOVEANU, O. VII 252. Undeva se aude o muzică minunată. C. PETRESCU, S. 45. ◊ Fig. Secretul muzicii eminesciene rezidă în cuvînt, nu în rimă. ROSETTI, S. L. 54. Prin mîndra fermecare sun-o muzică de șoapte. EMINESCU, O. I 142. 2. Orchestră. Muzica rări tactul, pînă se opri obosită. BART, E. 151. Muzici vesele cîntară la botezul meu cu fală. MACEDONSKI, O. I 72. Ceasul... cînta mai frumos decît toate muzicile din lume. RETEGANUL, P. II 10. ◊ Muzică militară = fanfară. Muzica militară cînta adinioarea în parc. IBRĂILEANU, A. 41. ◊ Expr. (Familiar) A-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal.

RIMA, rimez, vb. I. Intranz. 1. (Despre două sau mai multe cuvinte, mai ales la sfîrșitul versurilor) A avea aceleași sunete în silabele finale (începînd de la ultima silabă accentuată). Cuvintele «soare» și «floare» rimează. ▭ Dacă ești poet, găsește cu ce rimează poețel? – Cu ușurel, răspunse altul. BOLINTINEANU, O. 397. ♦ Fig. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi. Asachi... are timidități, care nu prea rimează cu cele ce și-a impus în programul activității sale culturale. IBRĂILEANU, SP. CR. 45. Cum rimează aceste două deducțiuni și nu există oare nici o contrazicere? GHEREA, ST. CR. II 51. 2. (Rar) A face versuri cu rimă. [Pantazi Ghica] a fost și rămîne poet, deși nu rimează mai niciodată, fără ca pentru aceasta scrierile sale să rămîie mai puțin poetice și canțonetele sale mai puțin de spirit. MACEDONSKI, O. IV 89.

RIMĂ, rime, s. f. 1. Potrivire a sunetelor finale a două sau mai multe versuri, începînd de la ultima silabă accentuată; p. ext. potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. Dacă e vorba, spre exemplu, de o poemă, aici va fi vorba de stil, de rimă, de ritm. GHEREA, ST. CR. II 12. Rima pentru rimă e un vădit semn de slăbiciune. VLAHUȚĂ, O. A. 467. Ei cer să cînt... durerea mea adîncă, S-o lustruiesc în rime și-n cadențe. EMINESCU, O. IV 103. ♦ Cuvînt care rimează cu altul. Pe terasa aceasta, am vînat primele mele rime. GALACTION, O. I 14. Și cu multă plecăciune rima mîndră o aștept. ALEXANDRESCU, M. 250. ♦ Fig. Vers. Se vede că în cîntecul ce cînta... era vreo rimă supărătoare pentru domnia Veneției. NEGRUZZI, S. III 401. Bărbatul acesta care s-a pus cu dinadinsul să șteargă pata robiei în singura nație ce a mai rămas în Europa care să sufere robia, nu merită pentru aceasta două rime din partea dumneavoastră? BOLLIAC, O. 55.

RITORNELĂ, ritornele, s. f. (Și în forma riturnelă) 1. (Muz.) Fragment de muzică instrumentală care servește ca preludiu și adeseori și ca încheiere a unei arii. Coardele și naiul începură riturnela simplă a vechii balade, iar lăutarul... prinse a ne spune, în versuri surprinzătoare și mărețe, povestea lui Corbea. SADOVEANU, E. 170. Semnal pe care tot francezul îl știe și-l cîntă pe riturnela poporană. ODOBESCU, S. III 97. 2. Poezie de trei versuri, dintre care primul rimează cu al treilea. – Variantă: riturnelă s. f.

PLECĂCIUNE, plecăciuni, s. f. 1. Aplecare; înclinare a corpului în fața cuiva, în semn de respect sau de salut; închinăciune, reverență. Cînd îl ocărăști îți face plecăciune, iar cînd îl lauzi, își împreună mînile pe piept și închide ochii. STĂNOIU, C. I. 84. Răspunse doar cu o înclinare din cap plecăciunii studentului. REBREANU, I. 100. Închinîndu-i-se cu mare plecăciune, i-au zis... ISPIRESCU, L. 130. ◊ (În formule de salut; familiar, astăzi mai mult glumeț sau ironic) Salutăm pe conu Mirel!... Plecăciune, coane Pascule! GALAN, Z. R. 6. Ei!... Dumneata ești, frate Abu-Hasan? mă-nchin cu plecăciune. CARAGIALE, O. III 78. Vi le spun aceste... ca să nu vă mai osteniți a le afla. – Mă închin cu plecăciune! NEGRUZZI, S. I 199. 2. (Învechit) Supunere, respect, ascultare. Cu fiască plecăciune sărut mîna dumitale, babacă. KOGĂLNICEANU, S. 1 ◊ (Glumeț) Din somn noaptea mă deștept Și cu multă plecăciune rima mîndră o aștept. ALEXANDRESCU, M. 250.

TEREZIE, terezii, s. f. Instrument de cîntărit, format dintr-o pîrghie mobilă cu două brațe egale, la capetele libere ale cărora atîrnă cîte un taler (într-unul punîndu-se obiectul de cîntărit și în celălalt greutățile); p. ext. (rar, la pl.) talerele balanței. V. balanță, cîntar. (Fig.) Nu-mi măsur bine versul? Ce? Cum? Auzi... acolo!... eu am rima justă – tu? false terezii. CARAGIALE, O. III 112. (Cu grafie învechită) Tereziele își încep danțul cel destrămat, care în sus, care în jos; de o parte guvernul... pe de altă parte... poporul. ODOBESCU, S. III 335. – Variantă: tirizie (GALACTION, O. I 140) s. f.

TIMIDITATE, timidități, s. f. Însușirea de a fi timid; lipsă de îndrăzneală (v. sfiiciune); (la pl.) faptă sau vorbă de om timid. Lui Grigore îi plăcu înfățișarea modestă a tînărului și mai ales timiditatea lui. REBREANU, R. I 19. [Asaki] are timidități, care nu prea rimează cu cele ce și-a impus în programul activității sale culturale. IBRĂILEANU, SP. CR. 45. Odată scaunul oferit, timiditatea bătrînei dispăru. ANGHEL, PR. 119.

UNGUENT, unguente, s. n. Preparat farmaceutic alcătuit dintr-un amestec de rășini și substanțe grase. Am un amic farmacist care, între hapuri și unguente, găsește timp să și rimeze și face și piese de teatru. CARAGIALE, N. S. 84. (În forma onguent) Era numai un pachet de pansamente... exalînd miros de dezinfectante și onguente. C. PETRESCU, Î. II 47. – Variantă: onguent s. n.

SATIRĂ, satire, s. f. Compoziție literară, mai ales în versuri, în care sînt biciuite defectele morale ale oamenilor sau aspectele negative ale societății; p. ext. orice scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, mușcător. [Coribut] citea pentru a nu știu cîtea oară arzătoarele satire ale lui Decimus Iulius Iuvenalis. SADOVEANU, O. VII 97. Alexandrescu înveselea auditoriul cu cîte-o elegie, o satiră sau o fabulă. GHICA, S. A. 126. Spune-mi cum poci de rimă, de muz-a mă desface, Și eu, drept recompensă, o satiră ți-oi face. ALEXANDRESCU, M. 258. ♦ Genul satiric. Dintre genurile literare, satira, prin procedeele artistice specifice, poate și trebuie să joace un rol important în nimicirea vechiului, în înlăturarea a tot ceea ce e putred, cangrenat în viața socială. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 367, 4/5. – Accentuat și: satiră.

VERB, verbe, s. n. 1. Parte de vorbire flexibilă care exprimă acțiuni, procese sub formă de acțiuni sau stări. Înțelegem prin conjugare totalitatea schimbărilor formale (de persoană, număr, mod, timp), suferite de verb în cursul vorbirii pentru a exprima diverse raporturi sub care este privită acțiunea. IORDAN, L. R. 449. La 1870-1880 încă se rima substantiv cu substantiv și verb cu verb. SADOVEANU, E. 79. ◊ Verb tranzitiv v. tranzitiv. Verb folosit absolut v. absolut¹. Verb reflexiv v. reflexiv. Verb intranzitiv v. intranzitiv. 2. (Poetic, numai la sg.) Cuvînt, mijloc, fel de exprimare; limbaj. Aș vrea să aibă verbul meu un rost. BENIUC, V. 87. Să-mi fie verbul limbă De flăcări vaste ce distrug. ARGHEZI, V. 147. Avea convingerea mare că verbul său fierbinte merge totdeauna drept la inima țăranului și o modelează după intențiile lui. REBREANU, R. II 86. – Pl. și: (neobișnuit) verburi (NEGRUZZI, S. I 9).

VERS², versuri, s. n. Fiecare dintre rîndurile unei poezii, alcătuit dintr-un șir de cuvinte cu un număr determinat de silabe, ordonate în unități ritmice și (de obicei) rimînd într-o anumită ordine; p. ext. (la pl.) poezie. V. stih. Versurile «în grădină» și mai ales «Fantazii» sînt unice în literatura romînească. SADOVEANU, E. 173. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune. EMINESCU, O. I 226. Scrie frumos romînește în proză și în versuri. RUSSO, S. 52. ◊ Vers alexandrin v. alexandrin. Versuri albe = poezie compusă din versuri care nu rimează între ele. Versuri libere v. liber ² (3).

SONET, sonete, s. n. Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă, ultimul vers conținînd, de obicei, o concluzie, o subliniere expresivă a sentimentului dominant. Cinci sonete Am scris, cum vezi, pînă acum. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 22. Se zice, și s-a zis că-i un secret Al artei... Să știi să faci o odă unei babe, Și, fără fond, să faci un bun sonet. COȘBUC, P. II 267. Una din aceste dame se ocupă de literatură de cînd un poet romîn i-a adresat un sonet. BOLINTINEANU, O. 355.

STANȚĂ², stanțe, s. f. Strofă, avînd un înțeles deplin, alcătuită dintr-un număr determinat de versuri a căror ordine, măsură și rimă sînt supuse unor anumite reguli. O, Muza mea... Nu ți-a intrat cumva-n pantof O pietricică? (De-aceea-mi iese șchiop și mic Un vers, în fiecare stanță). TOPÎRCEANU, P. 196. ♦ (La pl.) Poezie scrisă în strofele descrise mai sus. Crinii pe care aleasa inimii îi purta în cunună ori în centură, se vor desfoia etern, de-a lungul stanțelor nemuritoare. GALACTION, O. I 341. Mă lăsasem la o lină reverie, recitînd încet niște stanțe d-ale lui Anacreon. NEGRUZZI, S. I 223.

POEZIE. Subst. Poezie, muză (livr.), versuri, stihuri, lirică, versificație. Poezie populară; poezie cultă. Poezie lirică; poezie epică; poezie dramatică. Poezie, poezioară (dim.), poezea (depr.). Specii și forme de poezie: acrostih; aubadă; baladă; bucolică; cantilenă; canțonă; canțonetă; catren; centon (rar); colind, colindă; cuplet; ditiramb (la vechii greci și romani); discord; distih; doină, doiniță (dim.), doinișoară; eglogă; elegie; epigramă; epistolă; epitaf; epitalam (livr.); epodă; epopee, epos (livr.); fabulă; fatrasie; gazel; giostră; glosă; himeneu; idilă; imn; legendă; madrigal; meditație; monostrofă; odă; odeletă; palinodie; pantum; pastel; pastorală; poem; psalm; rapsodie; romanță; rondel; rubaiat; satiră; sextină; sirventă; sonet; stanță; tautogramă; terțet, terțină; triolet; vilanelă. Artă poetică; poetică. Prozodie. Versificație. Vers. Rimă. Refren, ritornelă. Ritm. Metrică. Inspirație. Lirism. Poet. Adj. Poetic, liric. Bucolic, idilic, pastoral; ditirambic; elegiac; poematic. Vb. A face (a scrie, a compune) versuri, a versifica, a versui (înv.), a încăleca pe pegas (ir.). A declama (a recita) versuri. V. artist, autor, carte, curente literare, literatură.

RIMI- „fantă, despicătură”. ◊ L. rima „crăpătură, spărtură” > fr. rimi-, engl. id. > rom. rimi-. □ ~form (v. -form), adj., în formă de despicătură.

alb, ~ă [At: PALIA (1582), ap. GCR I, 36/9 / E: lat albus] 1 a De culoarea zăpezii sau a laptelui. 2 a (D. culori) Ca zăpada sau ca laptele. 3 a (Îs) Bilă ~ă Bilă de culoare albă care se pune în urnă la vot (în parlament), însemnând vot pentru. 4 a (Înv; îas) Nota cea mai mare la examene. 5 a (Îs) Carne ~ă Carne de pasăre și de pește. 6 a (Îs) Pește ~ Pește cu carne albă (5). 7 a (Îas) Albișor. 8 a (Îs) Hârtie (sau coală) ~ă Hârtie nescrisă. 9 a (Îs) Rând ~ Spațiu între două rânduri nescrise. 10 a (Fig; îas) Rând nescris. 11 a (Îs) Pâine (sau pită) ~ă Pâine făcută din faină albă. 12 a (Îas; pop) Grâne. 13 a (Îs) Vin ~ Vin făcut din struguri albi. 14 a (Îs) Vite ~e Bovine. 15 a (Îs) Versuri ~ Versuri fără rimă. 16 a (Îs) ~ la față Palid. 17 a (Îe) Ba e ~ă, ba e neagră Se zice despre spusele cuiva care se contrazice. 18 a (Îe) Nici ~ă, nici neagră Nici așa, nici așa. 19 a (Îae) Fără vorbă multă. 20 a (Îae) Deodată. 21 a (Îe) De când lupii ~i Din timpuri străvechi. 22 a (Îe) Până-n pânzele ~e Până la moarte. 23 a (Îs) Săptămâna ~ă A opta săptămână înainte de Paști. 24 a (Îe) A scoate cuiva peri ~i A necăji mereu pe cineva. 25 a (Îae) A agasa. 26 a (Îe) A împleti coadă ~ă A rămâne fată bătrână. 27-28 smf, a (Persoană) care are pielea albă. 29 a (D. obiecte de metal) Strălucitor. 30 a (Pop; îe) A strânge bani ~i pentru zile negre A păstra o sumă de bani pentru situații dificile. 31 a (Îs) Armă ~ă Armă cu lamă de oțel. 32 a (Rar; îas) Armă scoasă din teacă. 33 a (D. lumina zilei) Însorit¹. 34 a (Îs) Noapte ~ă Noapte petrecută fără somn. 35 a (Îs) Lume ~ă Lumea reală. 36 a Curat. 37 a (Reg; îs) Calea ~ă Calea pe care o face mireasa la casa mirelui, îndată după nuntă. 38 a (D. băuturi) Limpede. 39 a (Fig; d. vânt) De miazăzi. 40 a (Îe) A trăi lumea ~ă A duce viața în petreceri. 41 a (Pop; îe) A avea (sau a duce) zile ~e A duce un trai tihnit. 42 sn Culoarea albă (1). 43 sn (Irn; îe) A da de ~ A se spăla (bine) pe față, pe mâini etc. 44 sn (Îs) ~ul ochiului Sclerotică. 45 sn (îlav) Negru pe ~ În scris. 46 sn (Îe) A semna în ~ A iscăli o poliță în care nu sunt specificate nici suma, nici scadența. 47 sn (Fig; îae) A acorda cuiva încredere deplină. 48 sn (Îs) -ul zilei Zorii zilei. 49 sf (Pop; îe) A intrat ~a-n sat S-a făcut ziuă. 50 sf (Îae) A început să ningă. 51 sf (Fig) Făină de grâu. 52 sf (Pop; îs) ~ în căpistere (sau în strachină) Făină de grâu. 53 sf (Pop; îas) Mălai. 54 sf (Pop; îas) Merinde. 55 sf (Pop; îe) A vedea ~ în căpistere A-și atinge scopul. 56 sf (Pop; îae) A se îmbogăți. 57 sf (Lpl) Albituri. 58 sf (Îe) A fi îmbrăcat în ~ A purta haine de culoare albă (42). 59 sfp (Trs) Lemnișoare folosite în jocul de-a ~ele. 60 sm (Ent) Vierme dăunător cartofilor nedefinit mai îndeaproape. 61 sf (Bot) Varietate de viță de vie Cf albișoară. 62 sm (Iuz; supranume pentru) Conservator. 63 sm (Reg) Partizan al regimului țarist. 64 sn (Chm; îs) ~ de plumb Carbonat bazic de plumb folosit în industria vopselelor. 65 sn (Îs) ~ de balenă Spermanțet. 66 sn (Îs) Rasă ~ă Unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. 67 a (D. oameni sau părul lor) Cărunt. 68 a (Îs) Nopți ~e Nopți luminoase, obișnuite, în perioada solstițiului de vară, în regiunile situate între paralele de 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. 69 a (Îs) Magie ~ă Capacitate a unor persoane de a săvârși fapte neobișnuite, în aparență, miraculoase, care însă pot fi explicate științific. 70-72 sn (Îs) Negru pe ~ Asigurare că cele spuse sunt (adevărate sau) sigure (ori scrise). 73 sn (Îs) ~ de zinc Oxid de zinc (folosit în vopsitorie). 74 sm Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (1) crescute pentru producția de carne. 75 sfp Piesele albe de la unele jocuri distractive sau de noroc. 76 sma (La jocul de șah) Jucătorul care are piesele albe (75). corectat(ă)

alei i [At: CREANGĂ, P. 88 / V: alele, alelei, dale, dalelei, dalelele^[1] / A: dali și alele și, pentru rimă, aleleu / E: ns cf bg олеле] (Îppl) Exclamație folosită ca introducere la invocații, al cărei conținut emoțional variază după felul sentimentului din care se naște invocația (cu excepția notei dureroase).

asonanță sf [At: DA ms / Pl: ~țe / E: fr assonance] 1 (Lit) Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. 2 Repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. 3 Corespondență de sunete.

poetiza vb. v. RIMA. VERSIFICA.

RIMA vb. a versifica, (rar) a stihui, (înv.) a poetiza, a versui.

RIMAT adj. (înv.) versuit. (Text ~.)

RIMĂ s. (LIT.) vers.

berbec sm [At: NECULCE, ap. LET. II, 203/34 / V: ~ece, (rar) ~eciuri / Pl: ~eci, (rar; în rimă) ~eciuri / E: ml berbex, -ecis (=vervex)] 1 Mascul al oii (după trei ani) Si: arete Cf asman, batal, valos. 2 (Îs) ~ bătut sau întors Berbec (1) castrat. 3 (Înv; îcs) De-a ~ele (sau ~ul ori ~ii) Joc de copii care simulează lupta. 4 (Îs) Cornul ~elui Ornament cusut pe ii. 5 (Lsg) Constelație din emisfera boreală. 6 (Art) Primul din cele douăsprezece semne ale zodiacului. 7 (Îs) Zodia ~ului Perioadă dintre 21 martie și 21 aprilie, când soarele trece în dreptul Berbecului (5). 8 (În Antichitate și Evul Mediu) Mașină de război cu un gât lung terminat cu un vârf de fier ca un cap de berbec, pentru spargerea zidurilor sau porților unei cetăți asediate. 9 (Îs) ~ sub scut Berbec (8) apărat de un eșafodaj în formă de casă. 10 (Lpl) Boabe de porumb din care se fac floricele. 11 Greutate mare, acționată mecanic sau manual, care, prin cădere, servește la baterea pilonilor, la bătucit pământul, la spargerea bucăților mai mari de fontă etc. 12 Instalație mecanică cu berbec (11). 13 (Îs) ~ hidraulic Veche mașină de ridicat apa, care folosește energia loviturilor de berbec produse prin închiderea și deschiderea automată alternativă a două supape. 14 (Glg; lpl) Stânci proeminente, rotunjite și lustruite de ghețari. corectat(ă)

stihui vb. v. RIMA. VERSIFICA.

VERS s. (LIT.) 1. (Mold. și Transilv.) verș, (înv.) stih. (Strofă de patru ~.) 2. (la pl.) poezie, stihuri (pl.), (Mold. și Transilv.) verș. (Scrie ~ și proză.) 3. rimă. (Poezie cu ~ alb.)

VERSIFICA vb. (LIT.) a rima, (rar) a stihui, (înv.) a poetiza, a versui.

versui vb. v. RIMA. VERSIFICA.

versuit adj. v. RIMAT.

căpricea sf [At: PĂSCULESCU, L. P. 230 / Pl: ~cele / E: capră + -icea] (Rar; pentru rimă; șhp) 1-2 Căpriță (1-2).

dactilic, ~ă a [At: SĂULESCU, GRAM. ROM. III, 38/3 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr dactylique] 1-2 (D. versuri) Alcătuit din dactili¹ (1-2) Si: (îvr) dactilicesc (1-2). 3 (Îs) Metru ~ Sistem de versificație care are la bază, ca unitate metrică, dactilul¹ (1). 4 (Îs) Rimă ~ă Rimă cu accentul pe silaba antepenultimă.

căruie sf [At: PAMFILE, J. II, 93 / Pl: ~ / E: car + -uie] (Rar; pentru rimă) Căruț (1).

decimă sf [At: ȘINCAI, HR. III, 82/14 / Pl: ~me / E: fr décime, it decima, lat decima] 1 (Îvr) A zecea parte dintr-o unitate monetară. 2 (Îvr) Grup de zece persoane, de zece obiecte etc. de același fel. 3 (Rar; îs) Rimă ~ Rimă din zece în zece versuri. 4 (Muz) Interval care cuprinde zece trepte, format dintr-o octavă și o terță. 5 (Muz; rar) A zecea treaptă de la o treaptă dată.

cezarin, ~ă a [At: DA / Pl: ~i, ~e / E: lat caesarinus, -a, -um] (înv; în rimă) Împărătesc.

chelfănată sf [At: TDRG / Pl: ~te / E: chelfănă] (Formație personală; rar pentru rimă) Bătaie.

cinca i [At: PAMFILE, J. III / V: cinchi, cinciava, ~ngăl, ~ngăr / E: din cinci] (Înv) Cuvânt din formulele de eliminare din jocurile copiilor, semnificând al cincilea copil și rimând cu celelalte părți ale formulei.

ciobancă sf [At: COSTINESCU / V: (în ghicitori, în rimă) ~bâncă / E: cioban² + -că] 1 Soția ciobanului. 2 Păstoriță.

ACATALECTIC, -Ă (VERS, RIMĂ ~) Vers* în care structura metrică presupune existența accentului* de intensitate pe silaba penultimă: Atât de fragedă te-asámeni/ Cu floarea albă de cireș (Eminescu); Împărate, împăráte/ Ardă-ți casa jumătáte/ Și scaunul de la spáte (pop.). Vezi FEMININ, -Ă₂. M.M.

creștinie sf [At: FRÂNCU – CANDREA, ap. TDRG / E: creștin + -ie] (La moți; din necesități de rimă) Creștinare (1).

ALITERAȚIE Figură* de sunet constând din repetarea consoanelor sau a silabelor inițiale (prin extensie și a celor aflate în poziție medială ori finală) într-o secvență de cuvinte apropiate în enunț; formă a omofoniei*: Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă (Eminescu); Ciuruitul prapur sur / Ce-n azur străvechi întinge / îngălatul de azur (Barbu); Sfioase-s bolțile spre seară și mai sfioasă-i iasomia (Anghel). • Funcția primordială a aliterației este de a crea un efect eufonic, fie imitativ-descriptiv (în cazul onomatopeelor*), fie expresiv în afara armoniei imitative; este posibil ca efectele onomatopeice să se afle la originea întrebuințărilor aliterației ca figură: Vâjind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie (Eminescu); Un an / dând d-ani, leagăn / d-an, / d-ani vani (Macedonski); Și vine vârtejul și vine vântul și vine / suflare de aer / și ne suflă și smulge (N. Stănescu). Astfel, aliterațiile bazate pe revenirea lichidelor l, r, sugerează sunetul curgerii, aliterațiile în nazală sunt considerate mai muzicale decât cele în alte consoane etc.: Plutește un lanț de lebede albe, / Iar visul din parc în lac se răsfrânge (Bacovia); Crăiasă alegându-te / îngenunchem rugându-te/ înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Și zid de mântuire (Eminescu). Aliterația are în text și funcția unificatoare de a grupa sintactic (rar și semantic) termenii apropiați prin omofonie, reliefând legături existente în enunț: Marea... vie, verde și vajnică (M. Caragiale); Luna moale, / Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale (Eminescu) – lanțul de epitete este subliniat prin aliterație. • Aliterația există și în expresii idiomatice* ori locuțiuni* curente, ca și în proverbe, zicători sau descântece: multe și mărunte, praf și pulbere, cruciș și curmeziș, val-vârtej, viu-nevătămat; Ce-i în mână nu-i minciună; Ceas rău cu săgetătură / Ceas rău de cu sară (pop.). • La finală de cuvânt ori de vers, aliterația silabică se realizează ca rimă* interioară sau ca rimă: Răsai asupra mea, lumină lină (Eminescu). Aliterația silabică nu este întotdeauna clar diferențiată de paronomază*. Vezi EUFONIE; OMOFONIE. M.M.

apofonie (fr. apophonie sau dilation „deplasarea articulării unei vocale”), figură care constă în modificarea de timbru a unei vocale sau consoane în cuvintele unui enunț, cu o modulație fie semnificantă, fie expresivă (A). A. semnificantă: „Elle était tellement à moi Elle était tellement en moi.” (Henri de Régnier) A. expresivă: „Ballottent leurs loques falotes De vitres et de papier.” (Verhaeren) Morier, făcând o analiză a acestei figuri, mai amintește și de a. „simbolică”, precum și de „rima apofonică”. Același autor menționează că paronomaza este o aplicație specifică a a. În limba română, această figură n-a fost încă studiată. • A. este, în primul rând un fenomen fonologic pus în serviciul flexiunii nominale și verbale, ilustrat de așa-zisele forme alternante, care „exprimă opozițiile masculin / feminin, singular / plural, indicativ / condițional etc.”: „je moeurs – nous mourons”; „allons – allez”; „die Hand – die Hände”; „ich hate” – „ich hätte” etc.; „ușor – ușoară”; „fată – fete” etc. Termenul a fost inventat de Michel Bréal realizând un calc al germ. „Ablaut” (ab „departe de”, prefix exprimând separația și Laut „sunet”, „timbru”). Bréal a regretat însă că n-a propus termenul de metafonie, care ar fi fost mai potrivit.

asonanță (fr. assonance), repetiție (omofonie) a vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte, mai ales în vers (R): „Căci unde-ajunge nu-i hotar Nici ochi spre a cunoaște.” (Eminescu) Se-nțelege, că, atunci când este vorba de „omofonia vocalei finale accentuate a versului” (Morier), putem avea de a face cu o a. (Cf. Larousse, DLRM etc.) în realitate, rima imperfectă nu e numai a., ci și consonanța unor vocale înrudite (accentuate, din finalul versurilor), cum ar fi: sunt / sfânt, unde / blânde etc.

diaforă (gr. dia „prin” și pherein „a purta”), specie a antanaclazei în care cuvântul (cuvintele cu radical comun) care se repetă capătă, prin context, o nuanță fină, de înțeles diferit (R). În următoarele versuri eminesciene: „La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, Care-i cade peste brațe, peste umerele goale. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă, Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă.” verbul poartă – repetat fără nici o diferență flexionară – are în emistihul „trupul ei frumos îl poartă” sensul de îl „mișcă”, pe când în emistihul „și o stea în frunte poartă” e un sinonim al verbului „are”, „posedă”; efectul figurii îl amplifică, desigur, și poziția acestui verb diaforic în rimă.

expolițiune (lat. expolitio „șlefuire, perfecționare, înfrumusețare”), figură de stil care constă în reluarea unei idei, în propoziție sau frază, mereu cu alte cuvinte, menite s-o exprime cât mai clar, mai frumos, mai sugestiv. Caracteristica lexicală, a figurii este, de obicei, folosirea unui adverb sau a unei locuțiuni adverbiale prin care se anunță reluarea ideii („ba”, „mai bine”, „mai bine zis”, „mai mult”, „mai degrabă” etc.) (I): „Voi să zic adică, că dacă se publică nota excelenței dumitale, ca toate vorbele, tiparul, bine vezi dumneata, se face ca un centru, ba ce zic, ca un soare, de unde ies nenumărate raze.” (I. Heliade-Rădulescu) George Coșbuc folosește e. într-un vers în care s-ar părea că o justifică mai mult rima: „E lung pământul, ba e lat Dar ca Săgeata de bogat...” Cf. fr.: „Lamartine a musicalisé le vers, ou plutôt il la évangélisé.” (Morier, p. 169) Uneori e. nu se mai poate analiza după indicii lexicali de mai sus („ba”, „mai bine zis” etc.), care pot lipsi, ci după „convergența stilistică” (Yvette Louria; → M., p. 169), în care termenii care se succed sunt aleși pentru a lumina din ce în ce mai puternic obiectul descris, pentru a adânci progresiv ideea. Morier caracterizează e. ca fiind un procedeu impresionist în proză (mai rar în poezie) și atrage atenția că se apropie de epanortoză ori gradație sau climax. Alți autori o identifică cu amplificarea.

homeoptotă (gr. homoioptoton, „repetarea aceluiași caz”), figură care constă în folosirea unor membre ale frazei terminate cu același cuvânt sau cuvinte cu aceleași silabe finale (A). „Bine-ar fi, dac-ar fi așa, căci la război înapoi și la pomană navală, parcă nu prea vine la socoteală.” H. înseamnă, etimologic, întrebuințarea unor cuvinte declinabile cu aceeași terminație cazuală (similiter desinens), în românește, aceeași ori aproape aceeași: N.-Ac. sau G.-D.: „Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare, și pe nună, mândra lună.” (Eminescu) Cuvintele cu aceeași terminație (care poate fi și asonanță) pot fi și alte părți de vorbire, cum ar fi verbul, adverbul. În acest caz ar fi vorba de homeoteleută (gr. homioteleuton, „care se termină la fel”): „Zâna a fugit și în păduri s-a năpustit; atunci văzu bine că puica a zburat, s-a dus și pe dânsul l-a răpus.” (Al. I. Odobescu) • Morier (p. 193) menționează că „asonanța și rima sunt cazuri particulare de homeoptotă sau homeoteleută” (după Marouzeau).

metagramă (gr. metagramma „schimbarea literelor unui cuvânt”), se numește formarea unui cuvânt, real ori fictiv, din altul, prin substituirea unui fonem: răsădit – răsărit, precum și prin omiterea sau adausul unui fonem: trece – rece; rage – trage. M. poate fi considerată ca raportul fonologic dintre două paronime, din care se poate realiza figura numită paronomază, sau rima metagramatică (ex. unire / urnire, Eminescu) (P).

proverb (lat. proverbium „dicton”, „învățătură”), maximă sau sentință populară, adică un enunț concis care exprimă o reflecție generalizatoare asupra vieții; se păstrează în memoria poporului și circulă (oral) ca și strigăturile, doinele, baladele (I): „Cine sapă groapa altuia, cade el în ea.” P. pot fi studiate nu numai după conținut, ci și după structura lingvistică, pentru că ele sunt, în genere, construite după schema unor figuri de stil, care ajută și ele la fixarea lor în memoria poporului, cum ar fi: asonanța, homeoteleuta, rima, antimetateza etc.: Asonanță: „Cine pornește cu graba Se-ntâlnește cu zăbava.”; Rimă: „Câinele de este câine Și tot oprește pe mâine.” Antimetateză: „Banii nu aduc procopseala (învățătură), ci procopseala aduce banii.” (A. Pann)

rimă (fr. rime, din lat. rythmus), figură care face ca unitățile lexicale de la finele versurilor să se asemene, grație omofoniei ultimelor silabe accentuate (A): „Dintre sute de catarge Care lasă malurile Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile.” (Eminescu)

zicală (zice + suf. ală), construcție figurată, cu structură intermediară între locuțiune și proverb, care se integrează într-un enunț sau context mai larg, cu scopul de a rezuma plastic conținutul celor enunțate sau de a sugera chiar mesajul enunțului (A): „Din călcâie până la cap, haina lui mai mult ață decât față.” (A. Pann) Z. are, ca și locuțiunea și proverbul, structură idiomatică, dar, pe când locuțiunea și proverbul își realizează sensul în mediul lor lexical, sunt autosemantice, ca mesaj, z. are nevoie, în genere, de integrare în context, este oarecum sinsemantică, în privința mesajului: „«Taci, măi, – zic eu – ce mai vorbești în bobote, că s-a mânié omul și s-a duce și el acasă.» «-Ei, și-apoi? Ce mare pagubă! Vorba ceea: Dacă s-a da baba jos din căruță, de-abia i-o fi mai ușor iepei.»” (I. Creangă) Comparată cu locuțiunea verbală, z. este, gramatical, o construcție în genere perifrastică mai dezvoltată, căreia nu i se poate găsi, ca locuțiunii verbale, uneori, un echivalent verbal monolexical, fiindcă ea reprezintă în esență un enunț figurat, alcătuind chiar o frază și fiind asemenea unui epifenomen al frazei sau paragrafului care precedă; v. exemplul de mai sus din Creangă. Sau: „Și continuam să țin taina sub trei lacăte și trei peceți.” (L. Blaga) Așadar, z. poate fi, din punct de vedere gramatical, z. enunț, sau mai rar z. segment de propoziție; iar z. enunț poate fi o propoziție sau o frază, uneori o propoziție nominală: „Brânză bună în burduf de câine.” „La așa cap, așa căciulă.” „Nici lupul pe bălaie, nici bălaia pe lup.” Aspectul cel mai important este structura figurată a z. Ca și proverbul, z. este o figură de compoziție, întrucât este tributară celorlalte figuri – adică ea nu poate rezuma plastic ori sugestiv conținutul frazei sau contextului precedent decât grație unei scheme figurate. Vom avea astfel z. care pot fi date chiar ca exemplu de paronomază, rimă, paradox(ism), antimetateză, aluzie, alegorie, eurilogie etc. 1. Z. paronomastică: „Obraznicul mănâncă praznicul.” Cf. germ.: „Wie gewonnen so zerronnen.” 2. Z. rimată: „- Nu se zice mecet, ci catihet, tată, răspunse Ioan, rușinat”. „-Na, na, na, măria ta! parcă astă grijă am eu acum? Vorba ceea: Nu-i Tanda, ci-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i lei-tei... de curmei.” (I. Creangă) Sau: „Ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba.” „Cu un ochi la făină și cu altul la slănină.” 3. Z. paradox (ism): „Na-ți-o frântă că ți-am dres-o!” „Prinde orbul, scoate-i ochii.” 4. Z. antimetateză: „Că aceste sunt minciuni goale de la oamenii cei proști și întunecați la minte scornite, ceia ce pute le miroasă, și ceia ce miroasă le pute...” (D. Țichindeal) 5. Z. aluzie: „Dar fiindcă așa a fost să se întâmple, treacă de la mine și acest pahar.” (I. Minulescu) „După asta, victoria le-a căzut în gură ca o pară mălăiață.” (M. Preda) În exemplele de mai sus, avem aluzie religioasă și respectiv aluzie folclorică. Citatul din Marin Preda conține z. integrată în propoziție ca segment de enunț; de aceea este numai aluzivă. Dacă ar fi fost întrebuințată întreagă, n-ar mai fi avut structură de comparație (ca funcție gramaticală), ci ar fi fost aplicată metaforic, cum ar fi: „După asta, victoria le-a fost foarte ușoară, le-a venit pe neașteptate. Vorba aceea: Pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață.” 6. Z. alegorie: „I-a ieșit un porumbel din gură.” (Despre cineva care a spus o vorbă proastă). „I-a ieșit un înger din gură.” (Despre cineva care a spus o vorbă bună). 7. Z. eurilogică: Formulă reprezentând o z. enunț, prin care se sugerează rezumativ lungimea nedefinită a unei relatări sau a unui dialog: „C-o fi, c-o păți.” „Ba una, ba alta...”; „C-o fi tunsă, c-o fi rasă.”; „Câr, mâr...” 8. Z. proverbială: Este destul de frecventă, și, întocmai ca și proverbul propriu-zis, reflectă o experiență de viață, evocând un eveniment odată notoriu, o situație comună semnificativă, a căror analogie cu tot ce se poate întâmpla în viață a dus la folosirea lor alegorică: „A nu avea pe unde scoate cămașa.” „Și-a găsit sacul petecul.” „Nu te băga unde nu-ți fierbe oala.” În privința funcției semantice, vom menționa că z. se pot clasifica în două mari categorii: 1. Z. portret: „Pentru unii mumă, pentru alții ciumă.” „A fi oaie între lupi.” „Puișor cu caș la botișor.” 2. Z. circumstanțială (care caracterizează o situație): „La urma urmelor, unde nu-i dă și Trăsnea cel urâcios un pupoi, fără veste. Căci la de acestea, mai tot prostul se pricepe. Și atunci, crâșmărița cea frumoasă curat s-o mâniet. Dar ce să-i facem? Vorba ceea: În care cămașă s-o mâniet, într-aceea s-a desmânié, că altfel n-ai cum s-o ghibăcești.” (I. Creangă)

făcare sfs [At: MARIAN, V. 179 / E: facere + -are] (Buc; rar; în construcții cu rimă) Farmec (2).

feminin, ~ă [At: MACEDONSKI, O.I, 107 / V: ~men~ / Pl: ~i, ~e / E: fr féminin, lat femininus] 1 a Care aparține femeilor (7) Si: femeiesc (1), (pop) muieresc. 2 a Referitor la femei (7) Si: femeiesc (2), (pop) muieresc. 3 a Specific femeilor (7) Si: femeiesc (3), (pop) muieresc. 4 sn, a (Gen gramatical) care cuprinde numele cu forma atribuită numelor de ființe de sex femeiesc. 5 a (D. părți de vorbire) Cu formă specifică numelor ce denumesc ființe de sex femeiesc. 6 a (D. rime) Care rimează pe penultima silabă neaccentuată.

grămăjea sf [At: PĂSCULESCU, L. P. 266 / Pl: ~ele / E: grămadă + -ea] (Rar; în rimă) 1-2 Grămăjoară (1-2).