VERB, verbe, s. n. 1. Parte de vorbire flexibilă care exprimă acțiuni, procese sub formă de acțiuni sau stări. Înțelegem prin conjugare totalitatea schimbărilor formale (de persoană, număr, mod, timp), suferite de verb în cursul vorbirii pentru a exprima diverse raporturi sub care este privită acțiunea. IORDAN, L. R. 449. La 1870-1880 încă se rima substantiv cu substantiv și verb cu verb. SADOVEANU, E. 79. ◊ Verb tranzitiv v. tranzitiv. Verb folosit absolut v. absolut¹. Verb reflexiv v. reflexiv. Verb intranzitiv v. intranzitiv. 2. (Poetic, numai la sg.) Cuvînt, mijloc, fel de exprimare; limbaj. Aș vrea să aibă verbul meu un rost. BENIUC, V. 87. Să-mi fie verbul limbă De flăcări vaste ce distrug. ARGHEZI, V. 147. Avea convingerea mare că verbul său fierbinte merge totdeauna drept la inima țăranului și o modelează după intențiile lui. REBREANU, R. II 86. – Pl. și: (neobișnuit) verburi (NEGRUZZI, S. I 9).