asonanță (fr. assonance), repetiție (omofonie) a vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte, mai ales în vers (R): „Căci unde-ajunge nu-i hotar Nici ochi spre a cunoaște.” (Eminescu) Se-nțelege, că, atunci când este vorba de „omofonia vocalei finale accentuate a versului” (Morier), putem avea de a face cu o a. (Cf. Larousse, DLRM etc.) în realitate, rima imperfectă nu e numai a., ci și consonanța unor vocale înrudite (accentuate, din finalul versurilor), cum ar fi: sunt / sfânt, unde / blânde etc.