diaforă (gr. dia „prin” și pherein „a purta”), specie a antanaclazei în care cuvântul (cuvintele cu radical comun) care se repetă capătă, prin context, o nuanță fină, de înțeles diferit (R). În următoarele versuri eminesciene: „La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, Care-i cade peste brațe, peste umerele goale. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă, Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă.” verbul poartă – repetat fără nici o diferență flexionară – are în emistihul „trupul ei frumos îl poartă” sensul de îl „mișcă”, pe când în emistihul „și o stea în frunte poartă” e un sinonim al verbului „are”, „posedă”; efectul figurii îl amplifică, desigur, și poziția acestui verb diaforic în rimă.