GRIGORESCU 1. Nicolae G. (1838-1907, n. sat Pitaru, jud. Dâmbovița), pictor și desenator român. M. de onoare al Acad. (1899). Mare peisagist și portretist. Principalul ctitor al picturii moderne române, pe care o îndreaptă pe făgașul deschis de Corot, Coubert, Millet și în general de grupul pictorilor de la Barbizon, urmat de cel al impresioniștilor („Toamnă la Fontainebleau”, „Paznicul de la Chailly”, „Maternitate”). Profitând de exemplul tuturor acestora și de inovațiile lor inspirate mai ales de practica picturii de plein air și de soluțiile de atmosferă, lumină, intensitate cromatică, G. revoluționează mijloacele de exprimare plastică ale picturii noastre de până la el, înlocuind formele închise, perfect finisate, în tușe contopite, promovate de pictura academică, cu cele mai libere, mai spontane, în tușe aparente și puternic vibrate, conforme viziunii moderne („Pe malul Siretului”, „Fete torcând la poartă”, „Iarmaroc”, „Luminiș”). A desfășurat o prodigioasă activitate de pictor de icoane și biserici, lăsând să transpară în detaliile unor ample compoziții religioase vocația sa de peisagist, prin imagini care anunță uneori viitorul său plein-air-ism (bisericile de la Băicoi, Mărginenii de Jos, Zamfira, Puchenii Mari și Agapia). În 1861 pleacă în Franța, unde, după o scurtă trecere pe la Școala de Arte Frumoase din Paris, se stabilește, cu unele întreruperi, la Barbizon. În 1869, se întoarce definitiv în patrie. Pictează priveliști de țară, scene din viața rurală, figuri și portrete de țărani într-o viziune adesea arhaizantă, semănătoristă, cu puternice accente idilice, evrei în târgurile moldovenești de odinioară, precum și numeroase portrete reprezentative pentru societatea românească a epocii („Mocanul”, „Fata cu zestre”, „Ciobănaș”, „Țărancă cu maramă”, „Țărancă voioasă”, „Evreul cu gâsca”, „Marele Ban Herescu-Năsturel”, „Portret de femeie”, „Autoportret”). Urmând în 1877 armatele românești pe front, G. a lăsat schițe, desene, acuarele și tablouri, de un pronunțat dinamism și libertate de expresie, o mărturie impresionantă asupra Războiului nostru de neatârnare („Atacul de la Smârdan” – în mai multe variante -, „Convoi de prizonieri”, „Sentinela”). După 1880, elementele de factură impresionistă ale picturii sale se accentuează, imaginile câștigând în luminozitate și atmosferă și evidențiind totodată o mai concentrată disoluție a formelor, proprie în general impresionismului, și păstrându-le acestora construcția („Pescăriță la Granville”, „Bătrână la Brolle”, „Strada la Vitré” – în mai multe variante – „Drum greu”, „Car cu boi pe înserat”). În ultimii 10-12 de viață, pictura lui G. este marcată de prevalența – uneori excesivă – a tonului foarte deschis al luminii, față de intensitatea pigmentară a culorii, perioadă care cunoaște totuși o seamă de opere de vârf („Car cu boii la Orății”, „Întoarcerea de la bâlci”). 2. Dinu Alexandru G. (n. 1914, București), pictor francez de origine română. Nepotul lui G. (1). Lucrări care îl apropie deopotrivă de tașism și gestualism, prin pata amplă de culoare și energia gestului pictural („Armonie”, „Compoziție”).

MOAȘTE s. f. (De obicei la pl.) 1. (În religia creștină) Rămășiță mumificată din corpul unei persoane considerată sfîntă ; p. e x t. veșmînt, parte de veșmînt sau orice alt obiect care a aparținut unei astfel de persoane (și căreia i se atribuie puteri supranaturale). Acesta arse moștiile sfinteei muceniță Eftimiia. MOXA, 381/7. Deaderă moștiile sfintei Vineri în loc de dajde. id. 400/24. M[u]c[e]nicii fură arși cu foc, și moaștele goniră focul (cca 1633). GCR I, 85/7. Cu ai săi mearse de începu a săpa și vrea să ia moștiile svăntului. VARLAAM, C. 457. Adus-au cu mare cheltuială din țară păgână sfintele moștii a marelui mucenic Ioan. URECHE, LET. i, 103/12, cf. SIMiON DASC., LET. 21. Cela, ce va fura și va vinde mișcare svinte moștii, să-l cearte cu moarte. PRAV. 45. Veniră creștinii cei credincioși de le luară moștiile. DOSOFTEI, V. S. septembrie 7^v/27, cf. N. COSTIN, L. 193. Și așe au rămas moștile sfîntului Ioan iară în țara Leșască. NECULCE, L. 147. Pentru moștiile lui Costantin împărat (a. 1707). CAT. MAN. I, 243. Sărută și icoana Preacistii și moștii (de vor fi). GHEORGACHI, LET. III, 308/36. Înștiințare pentru moaștele sfîntului marelui mucenic Ioann cel Nou de la Sociavă (a. 1806). BV II, 475. Am împlinit dorința ce făcusem, de a merge în pelerinaj pe gios la Iași, ca să mă închin moaștelor sf. Parascheve. ASACHI, S. L. II, 21. Apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou, s-a plecat cu mare smerenie, și a sărutat moaștele sfîntului. NEGRUZZI, S. I, 148, cf. 283. Slăbise de gîndeai că erau sfinte moaște. GHICA, ap. CADE. Ei își împărțiră între sine, ca moaștie, fărmăturele acelor oase. HASDEU, I. V. 166. Am la pept o cruciuliță Cu lemn sfînt, cu moaște sfinte. ALECSANDRI, P. I, 18. Te-ai apropiet de mine și ai pus mîna pe strai și ți s-a luminat fața, parcă te-ai fi apropiet de niște moaște. CONTEMPORANUL, IV, 87. Le-a spus și altele, ba despre ticăloșiile pâgînilor, ba despre minunile sfintelor icoane ș-a sfintelor moaște. SADOVEANU, O. X, 333. În stînga tribunei o raclă cu moaștele sfîntului Dimitrie Basarabov. CAMIL PETRESCU, O. II, 352, cf. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la respectul față de moaște sau la obiceiul de a fi purtate din loc în loc) Bătrînul Dan. . . Sărută ca pe-o moaște Pămîntul ce tresare și care-l recunoaște. ALECSANDRI, POEZII, 296. Pe aceasta o păstra ca pe-o moaște. AGÎRBICEANU, L. T. 189. Descarcă-le acolo . . . dă-le dracului, că le plimbăm ca pe niște moaște. . . Culică începu s-arunce cutiile la întîmplare, cum le și încărcase. V. ROM. iulie 1954, 61. ◊ Fig. El este singurul depozitar credincios care păstrează cu sfințenie moaștele neamului său. VLAHUȚĂ, ap. CADE. ◊ E x p r. (Rar) A avea rude printre moaște = a fi de neam mare. Cf. DDRF. ♦ Relicvă, vestigiu. Supt această piatră zac oasele răposatului (și) întru fericire Costandin Coțofanu biv vel medelnicer, care s-au prestăvit la leat 1826, luna noiemvrie 28, și spre pomenire i s-au pus această moaște pă mormînt la leat 1838, i lu[na] noie[m]vr[ie] (a. 1838). IORGA, S. D. XV₂, 38. 2. P. g e n e r. Corp mumificat; mumie, (regional) moștină³. Cea mai mare mirare a ei fu cînd văzu pe acei doi împărați cu tabla scrisă la picere și ei făcuți moaște. GORJAN, H. II, 153/9. Sînteți míhniți, Cu ochii stinși, la față galbini și vestejiți. Cît cine-acum vă vede și cine vă cunoaște Se-ntreabă cu mirare: ce sînt ? ostași ori moaște? ALECSANDRI, T. II, 139, Tudor se lăsă ca o mumie, cu mustățile îndoite în jos la colțurile gurii, căci avea ceva de moaște în uscăciunea lui, la optzeci de ani. CAMIL PETRESCU, O. II, 80. ◊ E x p r. A se preface în moaște = a se mumifica; f i g. a se usca, a se atrofia. Ori patimile-n pieptu-i s-au prefăcut în moaște, Ori nu-nțelege-amorul fiindcă nu-l cunoaște. MACEDONSKI, O. II, 94. - Pl.: moaște. – Și: (Învechit) moáștie (pl. moștii), moáste (ANON. CAR.) s. f., moști s. f. pl. – Din slavonul мошти.

licăritor², -oare adj. 1 (mai ales despre surse de lumină) lucitor, scânteietor, sclipitor, <astăzi rar> lucind, sclipind, <pop. și fam.> sclipicios, <înv.> scânteind, scânteios, <fig.> clipicios. Flacăra licăritoare a lumânării luminează discret încăperea. Lumina stelelor este licăritoare. 2 (despre aștri, despre luciul apelor sau despre metale, obiecte, suprafețe lucioase, pietre prețioase etc.) briant, lucios, lucitor, luciu², scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor, <astăzi rar> lucind, <rar> lucid, străfulgerător, <înv. și pop.> luminat², <înv. și reg.> luced, strălucios, <înv.> înstrălucios, luceferant, străluminos. Crestele munților sunt acoperite de zăpezi albe, licăritoare. Izvorul își duce undele licăritoare în lumina soarelui spre locuri depărtate. Are un inel cu diamante licăritoare. 3 (despre ochi, privire) fulgurant, lucios, lucitor, scăpărător, scânteietor, sclipitor, strălucitor, umed, umezit², <rar> sticlitor, sticlos, strălucit, străluciu, <înv.> scânteind, scânteios, sclipit², <fig.> aprins², înfocat, învăpăiat, <fig.; pop. și fam.> luminat². Fata are ochii negri, licăritori, plini de vioiciune.

lucitor, -oare adj., s.n. I adj. 1 (mai ales despre surse de lumină) licăritor², scânteietor, sclipitor, <astăzi rar> lucind, sclipind, <pop. și fam.> sclipicios, <înv.> scânteind, scânteios, <fig.> clipicios. Flacăra lucitoare a lumânării luminează discret încăperea. Lumina stelelor este lucitoare. 2 (despre lumină sau despre surse de lumină) clar, limpede, scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor, străluciu, <înv. și reg.> sticlit, strălucios, vederos, <reg.> stelos, <înv.> scânteind, scânteios, sclipit², străluminat. Farul împrăștie o lumină lucitoare. 3 (despre aștri, despre luciul apelor sau despre metale, obiecte, suprafețe lucioase, pietre prețioase etc.) briant, licăritor², lucios, luciu², scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor, <astăzi rar> lucind, <rar> lucid, străfulgerător, <înv. și pop.> luminat², <înv. și reg.> luced, strălucios, <înv.> înstrălucios, luceferant, străluminos. 4 (despre materii, materiale, despre piele, față, păr etc.) lucios, scânteietor, sclipitor, <rar> luciu², <înv.> sclivisit. 5 (despre ochi, privire) fulgurant, licăritor², lucios, scăpărător, scânteietor, sclipitor, strălucitor, umed, umezit², <rar> sticlitor, sticlos, strălucit, străluciu, <înv.> scânteind, scânteios, sclipit², <fig.> aprins², înfocat, învăpăiat, <fig.; pop. și fam.> luminat². Fata are ochii negri, lucitori, plini de vioiciune. 6 (înv.; despre lumină sau despre surse de lumină) v. Eclatant. Fervid. Intens. Mare¹. Puternic. Strălucitor. Tare. Viu. 7 fig. (înv.; despre oameni sau despre manifestări, atitudini, creații etc. ale lor) v. Arhicunoscut. Bine-cunoscut. Celebru. Faimos. Ilustru. Legendar. Mare¹. Renumit. Reputat. Strălucit. Strălucitor. Ultracunoscut. Vestit. 8 fig. (înv.; despre peisaje, priveliști etc.) v. Elizeic. Magnific. Minunat. Mirific. Paradiziac. Splendid. Strălucitor. II s.n. (constr.; în zidărie; reg.) v. Mistrie.

FOTOFOBIE, fotofobii, s. f. Aversiune pentru lumină, ca urmare a unei hipersensibilități a ochiului față de lumină, constituind simptomul unei boli de ochi. – Din fr. photophobie.

FOTOFOBIE ~i f. Fobie față de lumină. [Art. fotofobia; G.-D. fotofobiei; Sil. -bi-e] /<fr. photophobie

TEMPERAMENT s.n. 1. Totalitatea particularităților individuale ale psihicului omenesc, manifestate prin rapiditatea și intensitatea desfășurării proceselor psihice și prin gradul de sensibilitate; fire. ◊ Temperamentul arborilor = mod de comportare a speciilor forestiere față de lumină. 2. Energie, impetuozitate, elan. [Pl. -te, -turi. / cf. lat. temperamentum, fr. tempérament].

ILUMINA vb. I. 1. tr. A lumina puternic (în scop decorativ). 2. refl. (Fig.) A se înviora, a se lumina la față; a se înveseli. [< fr. illuminer, lat., it. illuminare].

INDANTRÉN (< fr., engl. {i}) s. m. (CHIM.) Nume dat primului colorant de cadă antrachinonic (dihidroantrachinon-azina). Termenul se utilizează astăzi pentru a desemna coloranții sintetici de cadă caracterizați prin rezistență mare față de lumină, spălare, acțiuni chimice etc. (ex. albastru de i., galben de i. etc.).

deschide v. 1. a face să nu mai fie închis: a deschide fereastra; 2. a începe: ședința e deschisă; 3. a se desnora, a se lumina (cerul, fața); 4. fig. a-și deschide inima, a împărtăși simțirile-i tainice: a deschide capul, mintea, a lumina pe cineva: a deschide vorba, a începe a spune. [Lat. DISCLUDERE].

ghiojghioare adv. Mold. pe față, la lumina zilei: noi să ne lăsăm așa ghiojghioare să ne despoaie? AL. [Turc. GÖZGÖRE, înaintea ochilor].

pupilă f. 1. lumina ochiului; 2. fată minoră și orfană sub conducerea unui tutor.

CRESTA, crestez, vb. I. 1. Tranz. A face tăieturi pe suprafața sau pe marginea unui obiect; a tăia în ceva făcînd colți, dinți. Voicu Fomete, cel cu obraz crestat cîndva pentru o vină uitată. GALAN, Z. R. 36. Crestă friptura pe... toate părțile și îi dete sare multă. ISPIRESCU, L. Dacă cumva, din norocire, ai cu tine o plătică... o crestezi d-a curmezișul cu cuțitul pe amîndouă laturile, o presari cu praf de sare... ODOBESCU, S. I 463. ◊ (Poetic) Plăci de lumină crestează fața apei. DUNĂREANU, CH. 147. ◊ Fig. Munții Gorjului își crestează pe albastrul închis al cerului vîrfurile lor înalte, negre, neregulate. VLAHUȚĂ, O. AL. I 131. ◊ (Tăietura se face cu scopul de a face un semn, o însemnare) (Refl. pas.) Pentru a deosebi oile, li se crestează urechile. ◊ Expr. A cresta. Pe răboj = a face o tăietură pe răboj spre a ține o socoteală; fig. a-și nota ceva. Crestați pe răboj, copii! ISPIRESCU, U. 36. 2. Refl. A se tăia puțin, a se răni ușor. Se bărbieri și, de grăbit ce era, se crestă. PAS, Z. III 79. Afin se crestă la un deget cu cuțitul. ISPIRESCU, L. 119.

CRUD, -Ă, cruzi, -de, adj. I. 1. (Despre alimente, în opoziție cu fript sau fiert) Care n-a fost supus (suficient) acțiunii focului; nefiert, nefript, necopt (suficient). Le mînca [păsările] așa crude, cu pene cu tot. CREANGĂ, P.. 245. Pe deasupra dă-i să beie lapte crud. ALECSANDRI, T. I 106. Furi dovleacul din foc, Mai mult crud decît copt. TEODORESCU, P. P. 131. 2. (Despre fructe, în opoziție cu copt) Neajuns la maturitate, insuficient dezvoltat; verde, necopt. Încep a cărăbăni la cireșe în sîn, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, A. 48. 3. (Despre plante sau părți ale lor) Care a răsărit de curînd, care e încă în dezvoltare; tînăr, fraged. O dată fac: zup! în niște cînepă... crudă și pînă la brîu de înaltă. CREANGĂ, A. 49. Trandafir cu foaia crudă. ȘEZ. I 290. Două lemne crude... se sfădesc în codru. TEODORESCU, P. P. 353. ◊ Fig. (Despre culori, în special despre culoarea verde a vegetalelor) Pînă la cositul fînului sau prașila porumbului... pămîntul întreg se îmbracă în auriul sau verdele crud al holdelor. MIHALE, O. 185. ♦ (Despre oameni și animale) în vîrstă fragedă, nedezvoltat, neajuns la maturitate (fizică sau psihică); plăpînd, tînăr. Cei doi pui de hamal cu umeri cruzi... țipă... îngroziți. SAHIA, N. 42. Pentru copiii mei care rămin cruzi și fără ajutor, nil mă osîndiți să pier tînăr. SADOVEANU, Z. C. 163. Crud la trup și brudiu la minte. SBIERA, P. 152. ◊ Fig. Din crudă copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, P. 200. El dă gînduri ne-nțelese vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. 3. (Despre materiale, în opoziție cu fasonat, prelucrat) În stare naturală, brut, neprelucrat. Casa tabăcarului fiind la zidul dinafară, vidpea se strecura în tăbăcărie și rodea pieile crude. SADOVEANU, D. P. 166. II. Fig. 1. (Despre ființe și manifestările lor) Care simte plăcere cînd vede pe altul suferind; neomenos, neîndurat, cumplit. Cic-a fost un împărat Lacom, crud și încruntat. CASSIAN, în POEZ. N. 107. Crudă mamă mai era lelea Nastasia! RETEGANUL, P. I 51. ◊ (Poetic) Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coardei. EMINESCU, O. I 172. ♦ Vitreg, rău. Traiul crud și ne-mpăcat Te sfărîmă ne-ncetat. MACEDONSKI, O. I 41. 2. Violent, intens. Luptă crudă. ▭ împărații au datorii mari și griji crude. SADOVEANU, D. P. 23. ◊ (Adverbial) Lampa... le lumina crud fețele și-i orbea. DUMITRIU, V. L. 28.

LUMINA, luminez, vb. I. I. 1. Intranz. (Despre aștri sau despre alte izvoare de lumină) A produce, a emite lumină. Zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii; și de ce se apropia, de ce lumina mai tare. CREANGĂ, P. 228. Pe capătu-unei laiți, Lumina cu mucul negru într-un hîrb un roș opaiț. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Poetic) Ochii-i albaștri luminau ca stele. EMINESCU, O. IV 107. ♦ Tranz. A revărsa, a arunca lumină asupra unei persoane sau asupra unui lucru, făcîndu-l să se vadă bine. Un felinar de tablă, cu capătul de lumînare pe sfîrșite, lumina fumegos și trist peretele galben. C. PETRESCU, Î. II 104. Pe masa de brad, o lampă de tablă lumina sărăcia dinăuntru. DUNĂREANU, CH. 79. Fă-mă lumină de ceară... Că eu unde-i însera, Calea ți-o voi lumina... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ◊ Expr. A lumina (cuiva) calea (sau drumul) = a arăta drumul care trebuie urmat, a călăuzi, a conduce spre țintă. Ideile leninismului ne luminează calea luptei și victoriilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ (Subiectul e omul folosind un izvor de lumină) Frumoasă masă-ntindea Și mi-și bea și mi-și mînca... Și mîndra le lumina. ȘEZ. III 216. ◊ Intranz. (Neobișnuit, cu complementul în dativ) Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele, Ce-au luminat atît de des Înduioșării mele. EMINESCU, O. I 186. 2. Refl. (Despre spațiul sau obiectul pe care cade lumina) A deveni luminos, a se umple de lumină. S-a luminat în răsărit pervazul, Zorile-și lipesc de geam obrazul. BENIUC, A. R. 44. Alunecăm încet pe apa moartă a portului, avînd în față imensul decor al orașului care se luminează treptat sub ochii noștri. BART, S. M. 39. ◊ Refl. impers. Fig. Intri-n cas’ se luminează, Ieși afar’se-nseninează. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 40. ◊ Expr. A se lumina de ziuă = a se face ziuă. Întinsă cu mîinile sub cap, cu ochii în tavan, a rămas pînă s-a luminat de ziuă. BART, E. 161. Începu a se lumina de ziuă și deodată să făcu o învălmășeală mare. POPESCU, B. I 39. Cînd se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre cer, văzduh, vreme; în opoziție cu întuneca) A se însenina, a deveni limpede. Aerul se-nsenina Și cerul se lumina. ALECSANDRI, P. I 112. ◊ Expr. A se lumina a ploaie = (despre cer, văzduh) a căpăta o lumină difuză care anunță venirea ploii. Vîntul s-a mai potolit; s-a luminat a ploaie; lumină cețoasă; începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I 334. II. Fig. 1. Tranz. A răspîndi știința și cultura în mase; a educa, a lămuri din punct de vedere politic și ideologic. V. instrui. Cînd am înființat această «Frăție» acum cinci ani, ținta noastră a fost să ne adresăm poporului, nu boierilor, să luminăm țărănimea și pe meseriași. CAMIL PETRESCU, B. 67. Refl. pas. Supt tiranie nu se pot lumina popoarele. BĂLCESCU, O. I 352. ♦ A lămuri, a clarifica, a da explicația potrivită. V-am luminat de demult asupra sorgintei voastre. ALECSANDRI, T. I 250. ◊ Refl. Din acea scrisoare dobîndii înțelegere și mă luminai și-n altă privință. SADOVEANU, M. C. 165. Mamă, a zis Abu-Hasan, eu înțeleg și cred ce-mi spui; dar tot vreau să mă luminez singur despre mișelia și neomenia lor. CARAGIALE, O. III 61. ◊ Refl. reciproc. De aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții. CREANGĂ, A. 162. 2. Tranz. A înveseli, a bucura, a însenina; a răspîndi mulțumire, bucurie, veselie. Acum vine primăvara... și evenimentul acesta bucură, luminează deopotrivă și oamenii și lucrurile. SAHIA, N. 98. Cireși sălbatici luminau fundul trist al zării cu mănunche de flori albe. D. ZAMFIRESCU, R. 76. Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gînd Și viața-mi luminează. EMINESCU, O. I 168. ♦ Refl. (Despre față, ochi etc.) A străluci de mulțumire sau de bucurie. Ochii i se deschideau tot mai largi, se luminau mai tare. CAMILAR, TEM. 119. Moș Gheorghe face un pas afară din rînduri, se uită drept în ochii gardistului și i se luminează numaidecît fața. SP. POPESCU, M. G. 45. Chipul majorului se luminase de tot. D. ZAMFIRESCU, R. 136. ◊ Expr. A se lumina la față (sau la chip) = a) a căpăta o expresie de mulțumire, de bucurie; a se însenina la față; b) a arăta mai bine decît înainte. Parcă mai crescuse, se mai îndreptase, se mai luminase la față. DUMITRIU, N. 211. 3. Intranz. (Despre o idee, un gînd, o imagine etc.) A apărea, a se ivi, a se înfiripa. De deznădejdi de mai-nainte Acuma să zîmbiți vă vine Ș-un gînd vă luminează-n minte: Că viața-i cel mai mare bine. CERNA, P. 15. Deodată-ți luminează-n gînd, Așa de viu, că te-nfiori, Un tînăr trist, frumos și blînd, Cu ochii mari și visători. VLAHUȚĂ, O. A. 56. – Prez. ind. pers. 3. sg. și: (învechit) lumină (ALECSANDRI, P. III 111, ȘEZ. III 59).

LUMINAT², -Ă, luminați, -te, adj. I. 1. Care primește lumină, pe care cade lumina, plin de lumină. Cameră luminată. ▭ Dasupra pimniței, un ceardac cu geamlîcul luminat. DELAVRANCEA, H. T. 279. Un zgomot lung se-nalță din culmea luminată. ALECSANDRI, P. A. 139. Seara nu poate fi mai multă frumusețe și mulțumire decît a merge cinevași a-și petrece ceasurile într-acea luminată grădină cu mulțimea oamenilor. GOLESCU, Î. 66. 2. Care răspîndește lumină; luminos, strălucitor. Vezi o masă mare-ntinsă, cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I 85. II. Fig. 1. (Despre oameni sau despre mintea lor) Care are posibilitatea de a înțelege, de a discerne, de a judeca limpede; plin de înțelepciune; cu educație multilaterală, instruit, cultivat. Poți fi stăpîn pe pașii tăi... liber... dacă mintea nu ți-i luminată? CAMILAR, TEM. 83. Ah! domni! alegeți oameni cu care guvernați. Din oameni cu virtute, din oameni luminați. BOLINTINEANU, O. 169. Poporul nostru nu e destul de luminat cu învățătura, dar tocmai pentru aceasta are trebuință de instituții libere ca să se poată lumina, căci supt tiranie nu se pot lumina popoarele. BĂLCESCU, O. I 352. ♦ (Mai ales despre personalități din trecut și despre manifestări ale lor) Cu idei avansate, umanitare, cu preocupare pentru progres; progresist. Poporul și cu toți acei oameni luminați și filantropi, care iau parte la suferințele lui, erau plini de nădejde în acea reformă. BĂLCESCU, O. I 143. 2. Lămurit (asupra unei probleme), edificat. Ahile, luminat, aruncă mucul de țigară și o luă la fugă. BART, E. 343. 3. (Despre față, ochi etc.) Care exprimă mulțumire, bucurie, fericire; strălucitor. Bun! spune Moș Gheorghe cu ochii luminați, bun! sîntem numai de-ai noștri, tot unul și unul! SP. POPESCU, M. G. 30. ◊ Expr. Luminat la față = cu o față care exprimă mulțumire, bucurie. Ptiu, drace! zise Nechifor Căliman, luminat la față de înțelegere. SADOVEANU, F. J. 92. 4. (Învechit, azi mai ales în basme) Epitet care însoțește uneori titlul unui demnitar, al unui cap încoronat etc. V. înălțat, mărit. Prea luminate și prea milostive pan voievoade! SADOVEANU, O. VII 75. Luminate crăișor, miluiește baba cu ceva. CREANGĂ, P. 191. Iată împăratul, Iată luminatul Cu Sînziana, Mîndra Cosinzeana. ALECSANDRI, T. I 413.

LUMINĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice care impresionează ochiul omenesc, fiind emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente. În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii. GÎRLEANU, L. 16. Lămpi mari de bronz, cu globuri de porțelan, aruncă o lumină albă peste covoarele orientale. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. Stelele strălucesc de o mai vie lumină. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Fig. Nu o să ne învrednicim să vedem o rază de lumină care să ne îndrepteze spre obșteasca fericire? GOLESCU, Î. 180. ♦ Prezența radiațiilor care impresionează ochiul. Ziua e tot mai caldă și în văzduhul senin e lumină mare și limpede. SADOVEANU, O. VI 233. În tot satul, numai la casa lui Moș Gheorghe se vede lumină. SP. POPESCU, M. G. 23. ◊ (Urmat de determinări în genitiv, indicînd timpul) Lumina dimineții. ▭ Abia începeau să se distingă lucrurile din casă, la lumina slabă a zorilor. BUJOR, S. 109. ◊ Fig. Camera tăcută, solemnă se umplu deodată de lumina și voioșia sănătoasă a tinereții. BART, E. 174. ◊ Lumină electrică v. electric. An-lumină = unitate întrebuințată în astronomie pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an. ◊ Loc. adv. Pe lumină = în timpul zilei, după ce s-a luminat de ziuă sau înainte de a se însera. M-am trezit pe lumină. ◊ Loc. prep. (Urmat de o determinare în genitiv) În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... În lumina materialismului dialectic, problemele teoretice științifice capătă un aspect concret și clar. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 112, 10/2. (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu mijloacele..., cu ajutorul... Arată-ne, la lumina talentului tău, durerile și aspirațiile societății noastre de azi. VLAHUȚĂ, O. A. 452. ◊ Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului. Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei. Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei. EMINESCU, O. I 115; b) fig. a se naște. Creangă a văzut lumina zilei la Humulești. (Rar) La lumina mare = fățiș, în mod deschis, în văzul tuturor. A luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate, contra despotismului. GHICA, S. A. 135. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere. Paserile își văd de hrană, gîgîlicii răsar iarăși la lumină și liniștea și pacea se lasă peste curtea mea. GÎRLEANU, L. 11. El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși la liman. O, minune! Iată-ne, iată, C-am ieșit iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 438; b) a ieși la iveală, a deveni evident. Adevărul a ieșit la lumină; c) (învechit; despre tipărituri) a se publica, a deveni cunoscut publicului. Poeziile ei... vor ieși la lumină, căci am gînd să le tipăresc. NEGRUZZI, S. I 76. A scoate (pe cineva) la lumină = a scăpa de primejdii, a scoate dintr-o încurcătură. O, tu zînă adorată, Scoate-ne iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 421. A pune (ceva) în lumină = a scoate ceva în evidență, a atrage atenția asupra...; a sublinia. A pune (ceva) într-o lumină frumoasă (sau zdrobitoare, urîtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri, autografe, fotografii, care puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul... prin care trecuse omul acesta. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6. A da lumină = a lumina. (Fig.) Apari să dai lumină arcatelor ferești, Să văz în templu-i zîna cu farmece cerești. EMINESCU, O. IV 430. A da la lumină v. da (I 11). A vedea lumina tiparului = a fi publicat, a fi tipărit. Limpede ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire, înseninare. Îi trecu repede peste față o lumină, ca și cum îi venise un gînd neașteptat. V. ROM. noiembrie 1953, 125. N-are nici o lumină pe față tata. STANCU, D. 141. În ochii lui adînci plutea iarăși o lumină cumplită. SADOVEANU, O. I 432. 2. Izvor sau sursă de lumină (I 1). Nici o lumină nu se zărea la fereastră. BUJOR, S. 106. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie. CARAGIALE, O. III 80. Vor arde-n preajma mea Luminile-n dealuri. EMINESCU, O. I 225. ♦ (Popular) Lumînare. Se apropie de un paltin frumos, înalt și drept ca lumina. MARIAN, O. II 159. Fă-mă lumină de ceară Și mă pune subsuară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ♦ (Mai ales la pl., astăzi numai familiar) Unitate de măsură pentru fluxul luminos. Un bec de o sută de lumini înlocuise vechea lampă cu petrol. MIHALE, O. 401. 3. (Adesea determinat prin «ochilor») Pupilă. Avea ochi albaștri. Dacă-i priveai mai cu luare-aminte, vedeai lucind în jurul luminilor niște raze dese, aurii. GALAN, Z. R. 44. Ochii, cu luminile mărite, negre, luceau ațintiți, plini de gînduri. SADOVEANU, O. IV 66. Mă privi o clipă, cu zîmbetul pe față, drept în luminile ochilor. HOGAȘ, M. N. 21. ◊ (Poetic; ca termen de comparație, ca simbol pentru tot ce-i poate fi omului mai drag, mai de preț) Binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri, a păzi cu cea mai mare atenție. Ei aveau numai o fată și o păzeau ca lumina ochilor. ISPIRESCU, L. 120. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească, ceea ce o ajută să priceapă limpede și adînc; învățătură, înțelepciune, cultură, educație. Școala dă lumină poporului. Fără lumina cărții nu se poate ieși din întuneric. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a explica, a clarifica o problemă. Victoriile în munca pașnică, înregistrate în țările de democrație populară, aruncă o lumină puternică asupra situației jalnice din țările capitaliste. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2371. A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a i se lămuri cuiva ceva, a pricepe, a înțelege. În capul lui Rață se făcu lumină... Știu totul, totul cum s-a petrecut. SAHIA, N. 77. A face apel (sau a apela) la luminile (cuiva) = a cere părerea unei persoane competente în materie. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (Învechit; de obicei urmat de «apei», «cîmpului», «de apă» etc.) Suprafață. Locul ales e o mlaștină cu stuf și cu răchită, în mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă. ODOBESCU, S. III 109. Urmînd a se împărți lumina cîmpului în trei părți... s-au scos pădurea 4105 pogoane 525 stînjeni. I. IONESCU, M. 650. [Orașul] este zidit pe o movilă... avînd nălțime peste 50 st, socotindu-să din lumina apii pînă în cel mai nalt loc al orașului. GOLESCU, Î. 169. 2. Gura scocului, stăvilarul morii. Apa cădea la moară de la înălțime de aproape doi stîngeni: prea era ridicată lumina morii. SLAVICI, V. P. 35. – Pl. și: (învechit) lumine (EMINESCU, O. IV 28).

ÎNDREPTA, îndrept și îndreptez, vb. I. I. 1. Tranz. A face drept ceea ce era îndoit sau strîmb, a dezdoi, a aduce în poziție normală, dreaptă. Cum mergea prin codru, dă peste un om care nu făcea alta decît copacii ce erau drepți îi strîmba, iar pe cei strimbi îi îndrepta. ȘEZ. II 201. ♦ Refl. (Despre persoane) A-și corecta poziția corpului, a lua o ținută dreaptă. Se îndreaptă din șale. 2. Refl. (Despre persoane) A se întrema după o boală, a căpăta înfățișare bună, a arăta mai bine, a se înviora. Parcă mai crescuse, se mai îndreptase, se mai luminase la față. DUMITRIU, V. L. 83. Nu trecu mult și el băgă de seamă că mă-sa nu se îndreptează, ci... se topește de pe picioare. ISPIRESCU, L. 128. De mă voi îndrepta, pre mulți am să popesc și eu. NEGRUZZI, S. I 161. ◊ Fig. (Despre semănături) După ploi, grîul se îndreptase destul de bine. SADOVEANU, M. C. 188. ◊ Tranz. Îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. DELAVRANCEA, H. T. 18. ♦ (Despre vreme) A se schimba din rea în bună, (în special) a deveni din ploioasă, senină. Ieși copile cu părul bălan afară... doar s-a îndrepta vremea. CREANGĂ, A. 34. ♦ Tranz. A îmbunătăți. Toți au rămas cu ideea că Toderică și-a îndreptat starea. NEGRUZZI, S. I 85. 3. Refl. A reveni asupra unei greșeli, a-și corecta purtările, a se lepăda de năravuri, a se corecta. Nici socoti că s-a îndrepta; calul bătrîn nu mai învață a juca. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ Tranz. Eu am făcut greșeala, tot eu trebuie s-o îndreptez. CARAGIALE, O. III 83. Părîndu-mi stilul lor îndestul de deosebit de cele de mai nainte alcătuiri ale mele... m-am apucat să le îndreptez. NEGRUZZI, S. II 169. ◊ (Absol.) [Filimon] critica ca să îndrepteze, iar nu pentru ca să descurajeze. GHICA, S. A. 80. II. (Urmat de determinări locale, de obicei introduse prin prep. «spre», «către», mai rar «la», «pe» sau «în») 1. Refl. (Despre persoane) A se duce, a porni, a se pune în mișcare într-o direcție anumită; a apuca pe un drum. Se îndreptează... Spre clavirul ce-i zîmbește. MACEDONSKI, O. I 86. Se îndreptară spre Pipirig. CREANGĂ, A. 20. Nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul Forului roman. ODOBESCU, S. III 70. El la tîrg se îndrepta. ALECSANDRI, P. P. 137. ◊ Fig. Sufletul tînăr al copilei se îndrepta spre lumina tinereții și spre viitor. SADOVEANU, O. I 96. Iorgu... s-o îndreptat pe calea adevărului. ALECSANDRI, T. 1052. ◊ (Despre lucruri) Ape... Șerpuind prin văi adînci... Și-ndreptîndu-se în cale La biserica din vale. ALECSANDRI, P. II 34. Mergînd pe o cărare ce se îndrepta spre locul balului, am început a gîndi cu părere de rău. NEGRUZZI, S. I 104. 2. Tranz. (Cu privire la persoane) A scoate pe drumul bun, a îndruma, a conduce în direcția potrivită. A întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, și băiatul l-a îndreptat aici. CARAGIALE, O. I 195. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare. CREANGĂ, P. 91. N-ai putea d-ta să ne îndrepți spre țara zmeului? ALECSANDRI, T. I 429. ◊ (Cu privire la animale, la vehicule, la ambarcații) Bade, calul mi l-oi îndrepta iar la d-ta. RETEGANUL, P. II 11. Căpitanul îndată au îndreptat corabia cătră acea parte. DRĂGHICI, R. 25. ◊ Expr. A-și îndrepta pasul (sau pașii) sau a îndrepta pașii cuiva = a păși sau a face pe cineva să pășească spre..., a călăuzi, a conduce. Mi-a îndreptat pașii către acest loc. ISPIRESCU, L. 56. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lîngă fereastră unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș, Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș. ALECSANDRI, P. A. 122. A(-și) îndrepta ochii (privirile sau gîndul) asupra cuiva (sau a ceva) = a se uita la cineva sau la ceva, a i se duce cuiva gîndul la cineva sau la ceva. Spre Moscova se îndreaptă privirile tuturor popoarelor care n-au izbutit să scuture încă de pe umerii lor jugul robiei capitaliste. STANCU, U.R.S.S. 101. Ochișorii... La soru-sa-i îndrepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 494. ♦ (Cu privire la arme de foc) A aținti asupra cuiva sau a ceva, a da o anumită direcție. Îndreptați tunurile spre cetate. ALECSANDRI, T. II 17. Bun meterez că-și făcea, Flinta-n Bîca că-ndrepta. ȘEZ. II 77. ◊ Fig. În țările capitalului știința și tehnica sînt îndreptate împotriva clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 43. ♦ (Cu privire la hîrtii oficiale) A trimite sau a adresa cuiva. A îndrepta o petiție către autoritatea competentă.

PROFET, profeți, s. m. (În diferite credințe religioase) Personaj considerat ca interpret al voinței lui dumnezeu, capabil să prevadă și să prezică viitorul; proroc. Se nălță de jos profetul într-ai săi neîntrecut, Și urcîndu-se în munte sub a serii străjnicie Cu nori groși de ceață albă se-mbrăcă pe vecinicie. MACEDONSKI, O. I 100. Se lumina la față ca un profet, fraza se deschidea, se lărgea, într-o bogăție de cuvinte sonore. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. ♦ Cel care anunță, vestește viitorul prin cunoașterea sau intuiția evenimentelor trecute și prezente. Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită... Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet. EMINESCU, O. I 32. ◊ Expr. Nimeni nu e profet în țara lui = faptele cuiva găsesc adesea mai puțin răsunet în mijlocul concetățenilor decît între străini. S-a întîmplat măcar o dată să fie cineva profet în țara lui? C. PETRESCU, C. V. 245. Apoi zice și proverbul: nimeni nu este profet în țara lui. BOLINTINEANU, O. 278. ◊ (De obicei articulat) Titlu dat de musulmani iui Mahomed. Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mohamet. EMINESCU, O. I 144.

SPUMĂ, spume, s. f. (La sg. și la pl. cu aceeași valoare) 1. Strat albicios care conține bule de aer și care se formează la suprafața unui lichid agitat; sistem format dintr-un lichid în care sînt răspîndite bule de gaz separate între ele prin straturi foarte subțiri din lichidul respectiv. Spuma albă încalecă molcom răsturnarea valurilor. RALEA, O. 35. [Oltul] se năpustea după rădvan și se frîngea de mal, plin de turbare și de spumă. GALACTION, O. I 74. Sub o rîpă stearpă, pe un rîu în spume, Unde un sihastru a fugit de lume. BOLINTINEANU, O. 58. Iată plutind pe-a mării spume O sprintenă corvetă. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ Fig. Spicurile ierbii și spuma miilor de flori de cîmp... fierbea domol la adierea vîntului. GALACTION, O. I 39. Lunca... era albă și trandafirie de spuma florilor de cireși și de caiși. I. BOTEZ, ȘC. 76. Iar luna zîmbitoare, și tainică, și lină, Vărsînd pe-a sale unde dulci spume de lumină, Cu fața sa balaie în el se oglindea. ALECSANDRI, P. I 236. ◊ (În metafore și comparații) Împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii. EMINESCU, N. 4. Mîndru ciobănel, Tras printr-un inel. Fețișoara lui, Spuma laptelui. ALECSANDRI, P. P. 3. (Sugerînd delicatețea, frăgezimea) Hainele, ca spuma, Le-am țesut cu mîna mea. COȘBUC, P. I 238. ♦ Fig. Ceea ce este (sau se crede că este) mai bun, mai ales. 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente în timpul fierberii (și care de obicei se îndepărtează). Spuma de pe supă. Spuma de la dulceață. 3. Clăbuc de săpun. ◊ Praf de spumă v. praf. ♦ Clăbuc de sudoare. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Ceata mea-i frumoasă, ageră, ușoară Și pe cai în spume ce ca vîntul zboară. BOLINTINEANU, O. 10. ♦ Clăbuc de salivă. O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea... Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COȘBUC, P. I 112. ◊ Expr. (Despre persoane) A face spumă (sau spume) la gură = a avea salivație abundentă (de prea multă vorbă, de furie etc.). Turbează bancherii Și regii de trusturi fac spume la gură. DEȘLIU, G. 55. Amețit de-atîta tocmeală... De făcuse... spume chiar la gură. CONTEMPORANUL, III 206. Nenorocitul domn... spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. 4. (Numai în expr.) Spumă-de-mare = mineral din grupul silicaților de magneziu, albicios, ușor și poros, din care se fac pipe și alte obiecte. De cîteva zile încerca să se obicinuiască să tragă dintr-o lulea cît un degetar, de spumă-de-mare. CAMIL PETRESCU, O. II 347. (Eliptic) Erich își aprinse pipa sa de spumă. SLAVICI, la TDRG.

SURPRINS, -Ă, surprinși, -se, adj. Mirat, uimit, uluit. Cu toate că aștepta această veste de atîta timp, Andrei rămase cîteva clipe nemișcat, surprins. MIHALE, O. 522. Omul cu surtucul vechi se întoarse îndată; era mai luminat la față; vizitiul păru surprins. SADOVEANU, O. VIII 19. A primit-o surprins și nerăbdător. C. PETRESCU, C. V. 354.

BUCURIE. Subst. Bucurie, veselie, înveselire, veselire (pop.), jovialitate, voioșie, folie (fam.), însuflețire, încîntare, voie bună, bună dispoziție; bucurie mare, exultare, exultație, entuziasm, fericire, ferice (înv.), extaz, extaziere, exaltare, euforie, beatitudine (livr.). Desfătare, desfăt (rar), distracție, divertisment, amuzament, petrecere, petrecanie (înv. și reg.). Adj. Bucuros, vesel, înveselit, veselit (pop.), radios, voios, plin de voie bună, bine dispus, jovial; entuziasmat, încîntat, fericit, ferice (poetic), exultant, extaziat, exaltat, euforic, triumfător. Îmbucurător, plăcut, încîntător, fermecător, captivant, fascinant, fascinator (rar); înveselitor, veselitor (pop.), fericitor (rar). Vb. A se bucura, a se îmbucura (reg.), a-și face inimă bună, a fi bucuros, a exulta, a-și freca mîinile (de bucurie), a sări într-un picior (de bucurie), a se înveseli, a se lumina la față, a se veseli (pop.), a fi vesel, a fi voios, a fi bine dispus, a fi fericit; a fi numai zîmbet, a crește de bucurie, a-i crește (cuiva) sufletul, a nu mai putea de bucurie, a crește inima (în cineva), a-i rîde (cuiva) inima de bucurie, a-i rîde (cuiva) mustața, a-i rîde (cuiva) ochii, a rîde inima (în cineva), a-și face inima bună, a-i (tre)sălta inima de bucurie, a nu mai călca pe pămînt de bucurie, a nu mai atinge pămîntul de bucurie, a sări în sus (de bucurie), a fi nebun de bucurie, a nu-și încăpea în piele de bucurie, a bate din pinteni, a fi în al nouălea (al șaptelea) cer. A triumfa, a jubila. A se distra, a se desfăta, a petrece, a se delecta, a se amuza. A bucura, a înveseli, a veseli (pop.), a însufleți, a ferici, a încînta, a distra, a amuza. Adv. Cu bucurie, cu toată bucuria, cu plăcere, cu veselie, cu voioșie; cu (din) tot sufletul, cu (din) toată inima, cu inima săltînd de bucurie; cu zîmbetul pe buze (pe față). V. amuzament, entuziasm, fericire, optimism, plăcere.

CRATAEGUS L., GHERGHIN, PĂDUCEL, fam. Rosaceae. Gen originar din emisfera nordică, cca 95 specii, arbori și arbuști înalți cu ramuri spinoase, deseori și trunchiurile. Frunze simple, serate, întregi sau lobate, Complet-penat-nervate, la bază cu stipele. înflorește în mai. Flori hermafrodite, albe, roz sau roșii (pe tip 5, stamine roșietice) în. fascicule sau corimbe, rar solitare. Fructul, drupă falsă, corai sau roz, cu 1-5 sîmburi. Nu este pretențios față de sol, rezistă la secetă și pretenții medii față de lumină.

FOTO- „lumină, fosforescență, iradiație, iluminație, fotografie”. ◊ gr. phos, photos „lumină” > fr. photo-, germ. id., engl. id., it. foto- > rom. foto-. □ ~autografie (v. auto-, v. -grafie), s. f., procedeu manual de pregătire a unei forme de tipar plan, folosind ca original o fotografie și pentru lucru o cerneală autografică sau tuș litografic; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază efectele luminii asupra biologiei ființelor vii; ~blast (v. -blast), s. n., lăstar dezvoltat subteran, care se adaptează mai tîrziu la viața aeriană din mediul luminos; ~cartograf (v. carto-, v. -graf), s. n., aparat utilizat la realizarea automată a hărților pe bază de fotograme; ~chineză (~cineză, ~kineză) (v. -chineză), s. f., provocare a mișcării unui organ sau organism vegetal pe calea mișcării bruște a intensității luminii; ~chinograf (~kinograf) (v. chino-₁, v. -graf), s. n., instrument care permite analiza și studierea mișcărilor fizice cu ajutorul filmului; ~chinogramă (~kinogramă) (v. chino-₁, v. -gramă), s. f., imagine obținută la fotochinograf; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., tip de cleistogamie care se datorează insuficienței luminii; ~clinie (v. -clinie), s. f., curbare în jos a frunzelor sau a lăstarilor sub influența gradului de luminozitate sau a direcției razelor de lumină; ~coagulograf (v. coagulo-, v. -graf), s. n., aparat pentru măsurat coagularea sîngelui; ~colografie (v. colo-₁, v. -grafie), s. f., metodă de tipărire la care se utilizează un strat de gelatină sensibilizat la acțiunea luminii; ~colorimetru (v. colori-, v. -metru₁), s. n., instrument utilizat la măsurarea concentrației unei soluții colorate cu ajutorul luminii; ~colposcopie (v. colpo-, v. -scopie), s. f., colposcopie cu înregistrarea fotografică a imaginilor; ~crom (v. -crom), adj., s. m., (corp) care își modifică culoarea sub acțiunea luminii; ~cromatic (v. -cromatic), adj., a cărui cromaticitate este în funcție de luminozitate; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de reproducere fotografică în culori; ~cromogeni (v. cromo-, v. -gen₁), s. m. pl., grup de bacterii nespecifice și patogene; caracterizate prin capacitatea de a elabora, numai în prezența luminii, un pigment galben; ~cromografie (v. cromo-, v. -grafie), s. f., metodă de fotografiere în culori sau de reproducere fotografică a tablourilor în culori; ~cromotipografie (v. cromo-, v. tipo-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere fotomecanică a culorilor pentru ilustrarea publicațiilor; ~cromoxilografie (v. cromo-, v. xilo-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere în culori cu clișee gravate în lemn; ~cronograf (v. crono-, v. -graf), s. n., aparat fotografic utilizat la înregistrarea automată a fotografiilor luate în serie; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre substanțe) cu efect asupra celulelor vii numai în prezența luminii; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., efect stimulator al luminii asupra organismelor vegetale; ~dineză (v. -dineză), s. f., declanșare a curenților de rotație din citoplasmă sub influența luminii; ~diodă (v. di-, v. -odă), s. f., 1. Diodă a cărei funcționare depinde de intensitatea fluxului luminos care cade asupra sa. 2. Celulă fotoelectrică; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate vegetală sau animală sub influența luminii; ~fază (v. -fază), s. f., stadiu în dezvoltarea plantelor, caracterizat printr-o cerință deosebită pentru temperatura optimă și pentru intensitatea și durata luminii; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre vegetale) care crește și se dezvoltă în locuri însorite; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante care cresc în stațiunile ecologice însorite; sin. heliofite; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care prezintă fotofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., repulsie patologică față de lumină; ~fon (v. -fon), s. n., instalație care transmite sunetele prin intermediul unei raze de lumină; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., procedeu de transmitere a sunetelor cu ajutorul fotofonului; ~for (v. -for), adj., care posedă sau care poartă o sursă de lumină; ~foreză (v. -foreză), s. f., deplasare a particulelor microscopice sub acțiunea unui flux puternic de lumină; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre bacterii) care produce lumină; ~geneză (v. -geneză), s. f., fotogenie*; ~genic (v. -genic), adj., care impresionează bine placa fotografică; ~genie (v. -genie₁), s. f., producere de lumină; sin. fotogeneză; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., metodă de cercetare geologică pe bază fotografică; ~goniometru (v. gonio-, v. -metru₁), s. n., instrument cu care se efectuează măsurători unghiulare pe fotograme; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în fotografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., procedeu tehnic care permite obținerea imaginii pozitive a obiectelor prin acțiunea luminii pe o suprafață sensibilă; ~grafotip (v. grafo-, v. -tip), s. n., 1. Fotografie a exemplarului vegetal tipic. 2. Tip de taxon stabilit pe baza unei ilustrații fotografice; ~gramă (v. -gramă), s. f., 1. Probă fotografică pozitivă. 2. Fiecare imagine a unui film. 3. Fotografie specială, luată din avion, utilizată în topografie și cartografie; ~laparoscopie (v. laparo-, v. -scopie), s. f., tip de laparoscopie cu înregistrare fotografică a imaginilor; ~linotip (v. lino-₁, v. -tip), s. n., mașină de culegere fotografică; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de preparare a formelor de tipar prin fotografierea pe o piatră litografică; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Descompunere chimică a unei substanțe sub acțiunea luminii. 2. Orînduire a granulelor de clorofilă sub acțiunea luminii; ~metalografie (v. metalo-, v. -grafie), s. f., procedeu de imprimare tipografică a hărților și a desenelor, constînd în transpunerea acestora pe o placă de zinc sensibilizată; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază metodele de măsurare a intensității surselor luminoase; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument pentru determinarea sensibilității retiniene la lumină. 2. Instrument pentru măsurarea intensității radiațiilor luminoase; ~microscopie (v. micro-, v. -scopie), s. f., metodă de înregistrare fotografică a preparatelor microscopice; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor morfogenetice suferite de ființele vii sub acțiunea luminii; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare a plantelor ca răspuns la un excitant luminos difuz; sin. helionastie; ~oftalmie (v. -oftalmie), s. f., inflamație simultană a corneei și a conjunctivei, produsă de radiațiile ultraviolete; ~patie (v. -patie), s. f., fototaxie (1); ~perspectograf (v. perspecto-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de transformare plană a fotogramelor, în vederea obținerii de hărți topografice a zonelor terestre plane, dar înclinate; ~plagiotrop (v. plagio-, v. -trop), adj., (despre frunze) cu așezare oblică față de sursa de lumină; sin. fotoplagiotropic; ~plagiotropic (v. plagio-, v. -tropic), adj., fotoplagiotrop*; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat exterior al soarelui sau ai unei stele, care radiază lumină; ~stat (v. -stat), s. n., reproducere fotografică a unui document, realizată doar printr-o singură operație; ~stereograf (v. stereo-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de fotorestituție, bazat pe principiul vederii stereoscopice, fiind înzestrat cu o lunetă stereoscopică de vizare; ~stereogramă (v. stereo-, v. -gramă), s. f., ansamblu de două fotograme corespondente care conțin același obiect din fotoperspectivă realizată din două puncte de stație vecine; ~stereotecă (v. stereo-, v. -tecă), s. f., colecție de fotostereograme spațiale, care conține o regiune terestră dată; ~stereotomie (v. stereo-, v. -tomie), s. f., metodă de cercetare în antropologie, bazată pe fotografierea în trei dimensiuni; ~stetoscop (v. steto-, v. -scop), s. n., instrument medical bazat pe transformarea sunetelor în impulsuri luminoase și utilizat pentru analiza zgomotelor cordului fetal; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Mișcări de orientare a organelor vegetale în direcția razelor de lumină; sin. fotopatie. 2. Deplasare a unor organisme vegetale inferioare după direcția razelor de lumină într-un mediu inegal iluminat. 3. Reacție a protoplasmei la lumină; ~tecă (v. -tecă), s. f., colecție de fotograme sau de fotografii, organizată sistematic; ~telefon (v. tele-, v. -fon), s. n., sistem de transmisie a convorbirilor telefonice, folosind modularea unui fascicul de lumină sau de raze infraroșii; ~telegraf (v. tele-, v. -graf), s. n., aparat folosit în fototelegrafie; ~telegrafie (v. tele-, v. -grafie), s. f., transmitere la distanță a imaginilor, a desenelor, a textelor etc. cu ajutorul telegrafiei; ~telegramă (v. tele-, v. -gramă), s. f., probă obținută de fototelegraf; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament medical care folosește radiații luminoase; ~termometru (v. termo-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru înregistrarea fotografică a temperaturii apelor din mediile inaccesibile; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică simultană a radiațiilor luminoase și a radiațiilor calorice; ~tip (v. -tip), s. n., fotografie a exemplarului vegetal tipic; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de fotocolografie prin care se realizează reproduceri în diverse cerneluri; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., aplicație a fotogrammetriei la topografie; ~trof (v. -trof), adj., (despre organisme) care sintetizează substanțe organice cu ajutorul energiei obținute din lumina solară; sin. fototrofic^[1]; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Sintetizare a substanțelor organice cu ajutorul energiei luminoase. 2. Dezvoltare mai viguroasă a unei părți din organul unei plante datorită unei luminozități mai pronunțate; ~trop (v. -trop), adj., (despre organisme) care se orientează în direcția izvorului de lumină; sin. fototropic; ~tropic (v. -tropic), adj., fototrop*; ~tropie (v. -tropie), s. f., schimbare reversibilă a culorii unui compus cristalizat sub acțiunea luminii; sin. fototropism^[2]; ~xen (v. -xen), adj., (despre animale) care manifestă indiferență față de prezența unei anumite intensități luminoase; ~xilografie (v. xilo-, v. -grafie), s. f., procedeu tipografic de copiere a negativului unei fotografii pe o placă de lemn.

HELIO- „soare, lumină, radiații solare, solar, însorit”. ◊ gr. helios „soare, lumină” > fr. hélio-, germ. id., engl. id. > rom. helio-. □ ~aeroterapie (v. aero-, v. -terapie), s. f., expunere terapeutică la soare; ~centric (v. -centric), adj., 1. Care are soarele drept centru. 2. Raportat la centrul soarelui; ~cromie (v. -cromie), s. f., tipar poligrafic adînc și policrom; ~fil (v. -fil₁), adj., 1. (Despre viețuitoare) Care prezintă afinitate pentru lumina solară. 2. (Despre plante) Care crește în regiuni însorite; ~file (v. -fil₂), s. f. pl., frunze periferice însorite din coroana arborilor; ~filie (v. -filie₁), s. f., atracție patologică față de lumina soarelui; ~fite (v. -fit), s. f. pl., fotofite*; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., 1. adj., (Despre plante) Care nu suportă lumina solară. 2. adj., s. m. și f., (Persoană) Care suferă de heliofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă morbidă de lumina solară; ~graf (v. -graf), s. n., 1. Aparat pentru fotografierea globului solar. 2. Aparat telegrafic optic care utilizează razele solare. 3. Aparat pentru măsurarea puterii calorice a soarelui. 4. Aparat meteorologic care înregistrează perioadele din zi cu timp însorit. 5. Aparat folosit pentru copierea pe hîrtie heliografică, cu ajutorul luminii solare sau artificiale; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Procedeu de tipar calcografic, care folosește clișee de cupru, obținute pe cale fotochimică, acoperite cu un strat de granule fine de asfalt. 2. Reproducere în mai multe exemplare a unei imagini cu ajutorul heliografului. 3. Descriere a soarelui; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a soarelui de către unele populații primitive; ~logie (v. -logie₁), s. f., studiul soarelui; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru determinarea diametrului aparent al soarelui și al planetelor; ~nastie (v. -nastie), s. f., fotonastie*; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru afecțiunile provocate de razele soarelui; ~plastie (v. -plastie), s. f., procedeu de gravură fotografică în relief; ~sciofite (v. scio-, v. -fit), s. f. pl., plante adaptate atît pentru regiunile ecologice însorite, cît și pentru cele umbrite; ~scop (v. -scop), s. n., dispozitiv optic care se atașează la o lunetă pentru observarea discului solar; ~stat (v. -stat), s. n., instrument optic folosit pentru a transmite un fascicul de raze solare dintr-o direcție determinată; ~taxie (v. -taxie), s. f., tendință a plantelor de a se îndrepta către o sursă de lumină; sin. heliotropism^[1]; ~terapie (v. -terapie₁), s. f., tratament constînd în expunerea directă a corpului la acțiunea razelor solare ultraviolete; ~term (v. -term), adj., (despre lacuri sărate) a cărui suprafață are un strat izolator de apă dulce, care împiedică iradierea căldurii în atmosferă; ~termie (v. -termie), s. f., fenomen fizic care constă în păstrarea de către apa unor lacuri sărate a căldurii solare înmagazinate, mai mult decît în regiunile învecinate; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de reproducere tipografică în care se utilizează substanțe coloidale expuse la acțiunea razelor solare; ~trop (v. -trop), s. m. și n., 1. s. m., Plantă exotică ornamentală din familia boraginaceelor, cu frunze ovale și flori mici albăstrui, utilizată în industria parfumului. 2. s. n., Varietate verde sau roșie de calcedonie, cu pete galbene și strălucitoare la soare, din care se fac obiecte ornamentale. 3. s. n., Materie colorantă solubilă în apă, utilizată la vopsitul bumbacului. 4. s. n., Instrument geodezic de semnalizare, format dintr-o oglindă plană care reflectă razele soarelui la o mare distanță; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre plante) care se orientează în direcția izvorului de lumină; ~tropie (v. -tropie), s. f., tendință a plantelor de a se îndrepta către o sursă de lumină; sin. heliotropism^[2].

așezare sf [At: CORESI, ap. GCR I, *10/23 / V: (reg) așăz~, (Mol) așa(d)z~ / Pl: ~zări^[1] / E: așeza] 1 Punere a ceva sau a cuiva într-un anumit loc Si: (rar) așezat¹ (1), (Înv) așezământ (3). 2 Organizare a faptelor, a unei situații care are ca rezultat o ordine, o stabilitate Si: orânduială, ordine, rânduială, (înv) tocmire Vz: neorânduială, (înv) neașezare, netocmeală, netocmire. 3 (Înv) Aplanare a unui conflict. 4 (Înv) Stabilitate Cf așeza (55). 5 (Înv) Instituirea unei acțiuni cu valoare preventivă, reglementară. 6 (Înv) Învestitură a unui domn Cf așeza (32-33). 7 (Înv) învestitură a unui ierarh Cf așeza (35-36). 8 (Înv) Repartiție a impozitelor Si: (înv) așezământ (14), așezământar, cislă, cisluire. 9 (Înv; îe) A nu avea ~ Astâmpăr. 10 (Înv) Odihnă Cf așeza (16). 11 (Pop) Înfățișare liniștită. 12 (Înv; d. domnitorii Țărilor Române; îe) A-i face ~ A avea din partea sultanului dreptul de a sta pe tron până la moarte Cf așeza (32-33). 13 (Jur; înv) Contract. 14 (Înv; pex) Învoială Cf așeza (63). 15 (Reg) învoială prin care țăranii închiriau de la un moșier fânețe și pășuni și plăteau printr-o cantitate de lemne. 16 (Reg) Cantitate de lemne date moșierului în urma așezării (16). 17 (Pop) înțelegere a părinților fetei și băiatului asupra zestrei pe care o vor da la căsătorie Cf așeza (68). 18 (Înv) Dispoziție a ocârmuirii Si: (înv) așezământ (22) Cf așeza (55). 19 (Înv) Locuință Cf așeza (26-27). 20 (Șîs ~ omenească) Localitate, (înv) așezământ (7) Vz: siliște. 21 (Pop) Târlă. 22 (Înv) Post de strajă. 23 (Înv) Așezământ (28) cultural. 24 (Rar) Mod de organizare socială. 25 (Agr; înv) Poziție a unui teren de cultivat față de lumina soarelui. 26 Poziția unui obiect (față de un reper). corectat(ă)

deschide [At: (a. 1550-1580) GCR I, 18 / V: deșchi~ / Pzi: deschid / E: ml discludere] 1 vt (C.i. obiecte mobile, ca: uși, porți, ferestre etc., care închid accesul spre un spațiu îngrădit, închis etc.) A da la o parte pentru a permite comunicarea între exterior și interior. 2 vt (Îe) A ~ (cuiva) ușa (sau ușile, porțile) A primi în vizită. 3 vt (Îae) A-i da cuiva acces liber (la ceva). 4 vt (C.i. obiecte care conțin spații închise prin uși, capace etc.) A descoperi deschizătura de acces, dând la o parte ușa, capacul etc. care o închide. 5 vt (Îrc; c.i. cerul sau raiul) A restabili comunicarea între două dimensiuni. 6 vt A deplasa elementul mobil al unei instalații, al unui aparat etc., astfel încât să nu mai blocheze trecerea, comunicarea, contactul. 7 vt (C.i. aparate sau instalații) A pune în funcțiune prin manevrarea unei piese mobile. 8 vt (Asr) A desfunda. 9 vt A îndepărta părțile împreunate ale unui obiect (prin tăiere, rupere, dezlipire, despăturire) pentru a ajunge la conținut Si: a desface. 10 vt (Îe) A(-și) ~ punga A cheltui mult. 11 vt (Îae) A fi generos. 12 vt (C.i. obiecte pliate) A face să nu mai fie strâns, înfășurat, pliat Si: a desface. 13 vt (Îvr; c.i. părți ale corpului) A întinde. 14 vr (D. flori, frunze, muguri etc.) A se desface, ajungând la dezvoltare deplină. 15 vr (Rar; d. tineri) A se dezvolta repede și armonios. 16 vr A căpăta o expresie de mulțumire, de frumusețe, de bucurie Si: a se lumina, a se înveseli. 17 vt (C.i. oameni) A lumina la față. 18 vt (Îvr) A lumina un spațiu. 19 vt (C.i. obiecte colorate, culori) A face să aibă o nuanță mai puțin întunecată, mai luminoasă sau mai apropiată de alb. 20 vr (D. vreme, cer) A se însenina. 21 vt (C.i. sisteme de încuiat; pex obiecte care conțin astfel de sisteme; adesea complinit prin cu cheia) A îndepărta elementele cuplate ale unui ansamblu prin manevrarea elementului mobil cu ajutorul unei chei Si: a descuia. 22 vt (Reg; c.i. copci) A desface. 23 vt (Rar) A descheia (9). 24 vr (D. vocale) A deveni deschise. 25 vt A distanța elemente așezate unul lângă altul. 26 vt (Fșa; c.i. cărți, caiete; pex filele acestora) A îndepărta coperta împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie, a citi etc.). 27 vt (C.i. buze, fălci etc.) A îndepărta una de alta. 28 vt (C.i. gura sau echivalente ale acesteia) A îndepărta buzele împreună cu maxilarele. 29 vt (Îe) A ~ gura (sau, înv, rostul, buzele) A vorbi. 30 (Înv; d. Dumnezeu; îe) A-i ~ (cuiva) gura (sau rostul, buzele) A da cuiva grai (sau glas). 31 vt (Îvp; îe) A ~ rostul (sau gura) spre (sau asupra) (cuiva) A se adresa cuiva. 32 vt (Îvr; îe) A nu ști ~ gura A rămâne mut. 33 vt (C.i. ochii) A îndepărta pleoapele una de cealaltă pentru a privi. 34 vt (Pex) A se trezi din somn. 35 vr (Îe) A-și ~ ochii bine A privi cu mare atenție. 36 vr (Îae; d. unele mamifere) A îndepărta pleoapele lăsând ochiul liber în momentul instalării vederii Si: a face ochi. 37 vr (Îae; d. oameni) A se naște. 38 vr (Îae) A deveni conștient de ceva. 39 vt (Înv; îe) A ~ ochii (sau, rar, ochiul) (cuiva) A vindeca de orbire. 40 vt (Îae) A face (pe cineva) să-și dea seama de ceva. 41 vt (Îe) A ~ mintea (cuiva) A face (pe cineva) să înțeleagă (sau să cunoască) ceva. 42 vr (Îe) A (i) se ~ (cuiva) mintea A căpăta putere de înțelegere. 43 vr (Îe) A se ~ la minte A căpăta putere de înțelegere. 44-45 vtr (Îe) A(-și) ~ urechile (în patru) A asculta cu atenție. 46 vt (Îe) A ~ urechile (cuiva) A face (pe cineva) să fie atent. 47 vt (Reg; îe) A ~ ochii pe cineva A se îndrăgosti pentru prima oară. 48 vt (Reg; îae) A ști pe cineva. 49 vt (Reg; îae; c.i. brațele) A întinde brațele, îndepărtându-le unul de altul, pentru a cuprinde (pe cineva). 50 vt (Îe) A ~ (cuiva) brațele A primi cu bunăvoință pe cineva. 51 vt (C.i. pumnii, mâinile) A desface degetele strânse, pumnii. 52 vt (Îe) A ~ mâna A fi darnic. 53 vt (D. aripi) A întinde pentru zbor. 54 vr (D. orificii, organe) A se lărgi. 55 vr (D. orificii, organe) A se îndepărta. 56 vr (D. orificii, organe) A se dilata. 57 vt (C.i. organe, vene, țesuturi etc.) A secționa. 58 vt (Îlv) A ~ o rană A răni. 59-60 vr (D. răni) A începe să sângereze (sau să supureze). 61 vr (Mai ales despre pământ) A se crăpa. 62 vr A se forma dintr-un anumit punct, oferind o cale de acces. 63 vt A construi pentru prima dată într-un anumit loc. 64-65 vtr (Îe) A(-și) ~ drum (sau cale, intrare, pârtie etc.) A(-și) crea o posibilitate de acces. 66-67 vtr (Îae) A(-și) ușura pătrunderea (spre cineva sau ceva). 68 vt (Îae) A ușura (cuiva) atingerea unui țel. 69 vt (Îae) A crea posibilități de apariție (sau de dezvoltare). 70 vt (Îe) A-ți fi deschis (cineva) drumul (sau două drumuri, toate drumurile etc.) A avea posibilitatea (sau două posibilități, toate posibilitățile etc.) de a realiza ceva. 71-72 vtr (C.i. adâncituri) A (se) forma. 73 vt (C.i. șanțuri, gropi etc.) A săpa. 74 vt (Spc) A executa lucrări de pătrundere de la suprafața terenului până la un zăcământ exploatabil. 75 vr (D. forme de relief, locuri etc.) A se întinde. 76 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) (în față, înainte) lumea (sau o lume, perspective, orizonturi, zori etc.) A i se semnala posibilități avantajoase, șanse de progres în viitor. 77 vt (Rar) A înfățișa. 78 vt (Înv; c.i. spații) A conferi lărgime. 79 vt (Înv) A defrișa. 80 vr A-și începe existența (sau acțiunea, activitatea, desfășurarea). 81 vt (Îlv) A ~ credit (sau credite) A credita. 82 vt (Îe) A ~ o paranteză A face semnul grafic care precedă cuvintele intercalate într-o paranteză. 83 vt (Îae) A face o digresiune. 84 vt (Îe) A ~ scorul A marca primul gol într-un meci. 85 vt (Spc) A începe o acțiune juridică. 86 vt A începe. 87 vt A face să înceapă. 88 vt (Îe) A ~ (cuiva) pofta (sau apetitul) A provoca cuiva pofta de ceva. 89 vt (Îe) A ~ vorba (sau, înv, vorbire, discuție, conversație) A începe o discuție. 90 vt (Înv) A convoca. 91 vt (La sporturile cu balonul rotund, urmat de determinări nume de persoană introduse prin prepoziția spre) A trece mingea unui coechipier aflat mai aproape de poarta adversă pentru ca acesta să poată întreprinde o acțiune ofensivă. 92 vt (C.i. instituții, întreprinderi) A înființa și a pune la dispoziția celor interesați. 93 vt A face accesibil.

desnegri [At: GORJAN, H. I, 157/10 / Pzi: ~resc / E: des- + (în)negri] 1 vr (Îvr) A părăsi îmbrăcămintea de doliu. 2 vt (Reg; c. este fața) A lumina. 3 (Pex) A albi.

desnegrire sf [At: MDA ms / Pl: ~ri / E: desnegri] 1 (Îvr) Părăsire a îmbrăcămintei de doliu Si: desnegrit¹ (1). 2 (Reg) Luminare la față Si: desnegrit¹ (2). 3 (Pex) Albire.

desnegrit², ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~iți, ~e / E: desnegri] 1 (Îvr; d. o persoană) Care a părăsit îmbrăcămintea de doliu. 2 (Reg) Luminat la față. 3 (Pex) Albit².

fotofobie sf [At: DEX / Pl: ~ii / E: fr photophobie] Aversiune pentru lumină, ca urmare a unei hipersensibilități a ochiului față de lumină, constituind simptomul unor boli oculare.

temperament sn [At: CANTEMIR, HR. 16 / V: (înv) tam~, tâmpărământ, tim~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat temperamentum, ger Temperament, fr tempérament] 1 (Înv) Temperatură (1). 2 (Înv) Climă (1). 3 (Înv) Organism al unei persoane. 4 (Înv) Tip de organism considerat din punctul de vedere al caracterelor generale congenitale ale funcționării lui, explicat la origine prin dozarea celor patru umori. 5 (Înv) Constituție a corpului Si: (înv) crasis. 6 (Psh) Ansamblul trăsăturilor psihofiziologice ale unui individ, care se reflectă în special în particularitățile de intensitate și de viteză ale reacțiilor psihice și motorii Si: fire, natură, (îvp) nărav, (îrg) natural, talent (7). 7 (Înv; îe) A avea ~ A fi înclinat spre plăcerile trupești. 8 (Pop; îae) A fi nervos. 9 Energie vitală Si: avânt, elan, impetuozitate. 10 (Bot; îs) ~ul arborilor Mod de comportare a speciilor forestiere față de lumină.

sensibilizat, ~ă a [At: ARGHEZI, B. 64 / Pl: ~ați, ~e / E: sensibiliza] 1 (D. oameni) Care a devenit capabil de o viață afectivă intensă. 2 (Pex; d. oameni) Impresionat. 3 (Pex; d; oameni) Înduioșat. 4 (D. organisme vii sau părți ale lor) Care a devenit dureros, producând suferințe la cea mai mică atingere. 5 (D. aparate, instrumente de măsură, sisteme tehnice, obiecte etc.) Care și-a mărit sensibilitatea (10) față de acțiunea unui agent extern (mai ales față de lumină).

MIROS s. n. 1. Simț prin care organismul primește informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe care emană vapori; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații. Cinci firi sînt a trupului: vederea, auzul, mirosul, gustarea, pipăirea. PARACLIS (1639), 253, cf. LB. Mirosul duce pre cîne. . . Pe urme neînsemnate a păsărilor. CONACHI, P. 269, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, BIANU, D. S. Se zice „cîne bun de nas” despre cînele care are miros puternic. STOICA, VIN. 17. ♦ F i g. Perspicacitate, sagacitate. Prinți, priviți, cum-naintează Acel străin înamorat Și pe sub gard se furișează. bun, nas de copoi, Luați seama pîndiți bine; Iată lupul, lupul vine. ALECSANDRI, T. I, 354. Am eu mirosul meu . . . Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu polițist fiindcă eu simt omul de departe. DAVIDOGLU, M. 22. 2. (De obicei cu determinări care arată felul, calitatea) Emanație plăcută (v. a r o m ă, p a r f u m, m i r e a s m ă) sau neplăcută (v. d u h o a r e, m i a s m ă, p u t o a re) pe care o exală unele corpuri; senzație pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv; proprietate chimică pe care o au unele substanțe de a fi percepute cu mirosul (1). [Untdelemnul] iaste negru și greu la miros. HERODOT (1645), 349. De miros ce-i vine cu dulceață – Cîndu-i miarge mirul preste față. DOSOFTEI, PS. 453/17. Începu aiavea a să mira de mirosul și frămseațea lor. id. V. S. septembrie 14^v/27. Unsoarea scumpă mic loc va împlea de miros bun (a. 1 683). gcr i, 272/37. Acel fel de cumbarale sint nu numai herăle ce-s într-însele, ce și mirosul; pre cine agiunge cade de moare. NECULCE, L. 242. Apa . . . să strică și grea putoare de gload sau de alt miros neplăcut sloboade. CANTEMIR, ap. GCR I, 359/27, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 231. Mirodenii ce umple locul de bun miros (a. 1773). GCR II, 89/5. Ca un crin cu dulce miros, ca un trandafi ai înflorit părinte. MINEIUL (1776), 105^v2/6. A posti la ramazan zile 30, ziua numai, însă și de apă și de mirosuri. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Miroasele răsfirate Din aeru-mbălsămit. HELIADE, O. I, 284. Cum nu puțea mai-nainte lumînările de său, Ș-acuma le-apucă capu, cum dau de mirosul lor? PR. DRAM. 105. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I, 89. Cucoana preoteasa iubește florile mirositoare pentru că și părintelui îi place mirosul de tâmîie. id. ib. 323. Dar ca voi, mici lăcrămioare, N-are-n lume nici o floare Miros dulce, dulce nume ! ALECSANDRI, P. I, 122, cf. BOLINTINEANU, O. 321. Miroase-adormi- toare văzduhul îl îngreun Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I, 97. Cobor apoi stînca în jos, Mă culc între flori cu miros. id. ib. IV, 3. Fiecare floare era cu deosebire de mîndră și cu un miros dulce de te îmbăta, ISPIRESCU, L. 6. În toată împrejmuirea un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu, ODOBESCU, S. III, 18. Un miros plăcut de cîmp și de pădure udă îl izbi în față. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Dulcile miroase ce le răspîndește un mănunchi de liliac și lăcrămioare. F (1888), 362. Prin ceața străvezie Un miros de tămîie Vine pe nesimțite. BELDICEANU, P. 77. A lucrat la ele pe malul gîrlei, în mirosul de flori de primăvară, în șopot de apă și freamăt de vînt. PĂUN-PINCIO, P. 117. Grădina era tot un miros de salcîmi. SANDU-ALDEA, U. P. 195, cf. 31. Un miros de floare. . . Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămîne. SĂM. VI, 332. Cînd deschise ușa, un miros înăbușitor și acru le lovi. BUJOR, S. 106. Fînul. . . umplea văzduhul cu un miros îmbătător. REBREANU I. 19. Cu asemenea amiros nu mă primesc albinele nicicacum. SADOVEANU, F. J. 507, cf. id. O. X, 524. Este oare un parfum mai amețitor ca mirosul de pîine caldă? C. PETRESCU, C. V. 119. E un miros de brad, de scînduri abia ieșite din dinții ferâstraielor. BOGZA, C. O. 132. Îl supăra și-l sufoca mirosul de nesuferit al hîrdâului. STANCU, R. A. III, 115. Simțea în somn mirosul acrișor al plinii rumenite. V. ROM. februarie 1955, 195. Treceam . . . prin sufrageria cu miros greu de mîncare. DEMETRIUS, A. 206. Iubești mirosul cald de pîine. FRUNZĂ, Z. 18. Ieși din umbră, din tulpină, Să-ți văd fața la lumină, C-au venit pînă la mine Miros dulce de la tine. ALECSANDRI P. P. 31. Nu mă pociu apropia Fîn uscat la boi a da. . . De fumul tămîilor De mirosul florilor ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 514, cf. 17, 94, SEVASTOS, C. 206, ȘEZ. I, 236, III, 211. Și-n grădină se ivi Acea mîndră fețișoară. . . Privind floricelele Cum își dau miroasele. MARIAN, ap. GCR II, 295, cf. PAMFILE, B. 47. Sup pomu cel înflorit, Florile m-o coperit, Minosu (miroșu) m-o adurńit. ȚIPLEA, P. P. 53, cf. PĂSCULESCU, P. P. 42. Cînd îl bate vîntu-n dos, împl'e lumea d'e mńinos. T. PAPAHAGI, M. 33. Alt miros dă florăria Ș-alt miros dă bălăria. ZANNE, P. II, 609. 3. (Învechit, mai ales la pl.) Mirodenie (I 1). Tămîind pre pod cu multe feluri de miroase. HERODOT (1645), 380. Zise D[o]mnul cătră Moisi: „ia-ți ție mirosuri, zmirnă áleasă”. BIBLIA (1688), 62¹/3. ◊ F i g. Ca o tămîie preacinstită arzîndu-te în jeratecul înfrînării. . . te-ai făcut bun miros lui H[risto]s. MINEIUL (1776), 44^r1/19. ♦ Parfum (pentru stropirea hainelor, a . corpului). Fac haine, se-mpodobesc, Cu mirosuri să stropesc. MUMULEANU, C. 98/22. ♦ Mireasmă (2), balsam. Și pînticile cu zmirnă curată pisată. . . și alte multe mirosuri. . . îl cosu. HERODOT (1645), 116. Împărăteasa, luînd aromate, mirosuri scumpe. . . unsă trupul. DOSOFTEI, V. S. septembrie 38^r/25. Scoțlnd din mare sfintele. . . moaște și înfășurîndu-le cu mirosuri. MINEIUL (1 776), 151^r1/13. ♦ (Popular, la pl.; în forma miroase) Condimente (folosite la prepararea cîrnaților). 4. Fig. (Cu sens neprecizat, probabil) Renume, faimă; miroseală (4). Și ziseră lor vază D[u]mn[e]zău pre voi și judece pentru că aț urît mirosul nostru înaintea lui Farao. BIBLIA (1688), 42²/17. – Accentuat și: (regional) miros. -- Pl.: mirosuri și (popular) miroase. – Și: (regional) mírus (ALR II/I MN 6, 6 843/2), minós, amiros (LB, ALR II/I MN 6 843/64, 235, 310), aminós (ib. 6 843/250, 325, 605) s. n. – Postverbal al lui mirosi.

ARUNCA (arunc) I. vb. tr. 1 A da drumul la ceva din mînă cu o mișcare repede, cu putere; proverb: un nebun aruncă o piatră în gîrlă și o mie de înțelepți nu pot să o scoată; Fig.: ~ banii pe fereastră, a risipi ¶ 2 A face să cadă, a trînti jos ceva, a doborî: vîntul aruncă și pe cei mai mari copaci jos la pămînt (GOL.) ¶ 3 A da la o parte, a lepăda ceva de care nu mai avem nevoie: ia hîrtiile acestea și le aruncă în foc ¶ 4 A îndepărta ceva dintr’un loc printr’o mișcare violentă, a duce un lucru dintr’un loc într’altul izbindu-l: valurile l-au aruncat pe mal ¶ 5 A pune repede un lucru peste ceva: mi-am aruncat o haină pe mine ¶ 6 A lua repede ceva de pe sine: și-a aruncat haina și a sărit în apă ¶ 7 A împrăștia, a presăra: ~ sămînța; i-au aruncat flori în cale ¶ 8 A scoate, a da afară: vulcanul aruncă valuri de lavă și de cenușă; ~ scîntei ¶ 9 A da, a răspîndi: ~ umbră; o lampă îi arunca lumina în față (VLAH.) ¶ 10 A scrie ceva în grabă: abia am putut ~ cîteva rînduri pe hîrtie ¶ 11 A scrie o literă deasupra unui rînd (în scrisoarea cu cirilice): puneau cît mai puține buchii, ba pe unele le mai aruncau și pe deasupra (I.-GH.) ¶ 12 A băga la închisoare, într’un loc de osîndă: pe omorîtori... îi aruncau în cîte o ocnă părăsită (I.-GH.) ¶ 13 Fig.: A duce pe cineva pe o anumită cale, a-l face să ia parte cu pasiune, cu tot sufletul la ceva: exemplele rele... l-au aruncat și pe el în brațele desfrîului ¶ 14 Fig.: A duce pe o cale greșită: va fi tras la răspundere pentru toate nenorocirile în care ar ~ țara (I. -GH.) ¶ 15 Fig.: ~ o vorbă, a da a înțelege printr’o singură vorbă, prin puține cuvinte: mi-a aruncat numai o vorbă și i-am înțeles gîndul ¶ 16 Fig.: ~ ochii, o privire, o căutătură, a se uita repede, în treacăt la ceva; ~ ochii pe cineva, a alege pe cineva dintre mai mulți, a-l avea în vedere ¶ 17 fig.: ~ pe cineva pe spinarea cuiva, a căuta să scape de cineva, lăsîndu-l în grija, în sarcina altuia; ~ ceva în spinarea cuiva, a face pe altul răspunzător, vinovat de ceva ¶ 18 Fig.: ~ vina asupra cuiva, a face vinovat pe cineva; de aci, abs.: nevrînd Leșii să întărîte pre Bogdan-Vodă, au aruncat asupra fetei, cum nu va fata (N.-COST.) ¶ 19 Fig.: ~ spaima, groaza, neliniștea, etc. în cineva, a înspăimînta, a îngrozi, etc.; ~ discordie, a învrăjbi; ‡~ năpasta, a năpăstui pe cineva, a-i face un rău, a-l supune la o sarcină grea ¶ 20 Fig. ~ pradă, a lăsa pe cineva fără apărare să cadă jertfa mîniei, furiei, sălbăticiei, etc. cuiva: aruncau pradă fiarelor sălbatice pe acei cari îndrăzneau să mărturisească în Crist (I.-GH.) ¶ 21 ~ sorți, 👉 SORȚ ¶ 22 ~ farmece (sau fapt) în calea cuiva, a căuta să-i facă rău, să-l îmbolnăvească, etc. trimițîndu-i sau punîndu-i în cale lucruri fermecate ¶ 23 ‡~ focuri, tunuri, a da cu pușca, cu tunul ¶ 24 ‡~ o dare, un bir, a pune o dare: aruncă pre toți dăjdi greale (MX.). II. vb. intr. 1 A da drumul la ceva din mînă cu o mișcare repede, cu putere: aruncă cu pietre; cît ai arunca cu (pietre, etc.), la o depărtare, la o distanță pe care o poate străbate un lucru asvîrlit cu putere ¶ 2 A asvîrli: calul acesta are obiceiul să arunce cu picioarele ¶ 3 A(-și) ~ (de partea cuiva), a semăna cu cineva: la ochi, își aruncă o țîră și cu mumă-sa (RV.-CRG.) ¶ 4 ‡~ din cap, a da din cap ¶ 5 ‡A sili la ceva, a impune ceva (o dare, o sarcină grea). III vb. refl. 1 A-și da drumul pentru a cădea într’un loc: s’a aruncat în apă ¶ 2 A se ~ de, a se izbi de ceva: Turcii voiau s’o prindă, și ea s’a aruncat de o stîncă (GR.-N.) ¶ 3 A sări: s’a aruncat pe cal ¶ 4 A da năvală, a se năpusti, a sări asupra cuiva: s’au aruncat asupra lui să-l bată ¶ 5 A se hotărî să facă ceva, a se avînta: Ian aruncă-te la joc (IK.-BRS.) ¶ 6 A se ~ în brațele cuiva, a se îndrepta repede spre cineva spre a fi cuprins în brațe; Fig.: s’a aruncat în brațele desfrîului ¶ 7 A se duce pe o anumită cale, a se avînta cu pasiune într’o anumită direcțiune, a lua parte cu tot sufletul la ceva: s’a aruncat cu pasiune în vîrtejul luptelor politice ¶ 8 A se ~ de (sau în) partea cuiva, a semăna cu cineva: tu nu știu în partea cui te-ai aruncat (SEV.) [lat. eruncare].

lumină s.f. A I 1 (urmat de determ. în gen. care indică sursa) rază, strălucire, <rar> senin, străluminare, <înv. și pop.> lume, răsfrângere, vedere, <reg.> zare, <înv.> luceafăr, luceală, luceață, lucoare, smiclire, <latin.; înv.> luce, <fig.> bătaie. Îi orbea lumina soarelui. Paharele sclipeau în lumina candelabrului aprins. 2 (electr.) lumină electrică = curent electric, electricitate, energie electrică, <reg.> vilon. Lumina electrică a fost întreruptă timp de câteva minute. 3 (chim.) lumină de var = (art.) lumina lui Drumond. Lumina de var este o lumină albă intensă, obținută prin atingerea unei plăci de var cu vârful unei flăcări mici de gaz detonant; (art.) lumina lui Drumond= lumină de var. 4 (fiz.; pop.) v. Watt. 5 (entom.; reg.) lumină-de-pădure v. Licurici (Lampyris noctiluca). 6 (fiz. ; impr.) v. Lumen. II 1 (astron.; înv. și reg.) v. Lună. 2 (astron.; înv. și reg.) lumină nouă v. Lună nouă. 3 (pop.) v. Lumânare. 4 (bis..; reg.) lumină de stat v. Toiag. 5 (reg.) v. Foc. 6 (astron.; înv.) v. Lunație. Lună sinodică. 7 (înv.) v. Lună. 8 (poetic) v. Flacără. Flamă. Pară¹. Văpaie. Vâlvătaie. 9 (poetic) v. Flăcăraie. Pară¹. Pălălaie. Pârjol. Văpaie. Vâlvătaie. Vâlvoare. III (reg.) 1 (la moara de apă) <reg.> grindă, podoimă¹, posadă¹, punte. Pe lumină se sprijină capătul de jos al fusului care învârtește piatra alergătoare. 2 (la cumpăna fântânii) v. Prăjină. 3 (reg.; și lumină de gheață) v. Țurțur. B I 1 (mineral.; rar) v. Diamant. 2 (anat.; înv. și pop.; și, art., lumina ochiului) v. Bulbul ochiului (v. bulb). Glob ocular. Globul ochiului (v. glob). 3 (mai ales în pictura bisericească; înv. și pop.) v. Aură. Aureolă. Halo. Nimb. 4 (anat.; pop.; și, art., lumina ochiului, lumina ochilor) v. Pupilă. 5 (poetic; adesea cu determ. „apei”, „mării”) v. Luciu². Oglindă. II fig. 1 (și, art., lumina ochiului, lumina ochilor) vedere. Orbii au ochii lipsiți de lumină. Cu cât îmbătrânește, lumina ochilor i se stinge. 2 (anat.) ochi¹. Sub bretonul lung al fetei două lumini albastre te fascinează. 3 licăr, licărire, licărit, lucire, scânteiere, sclipire, sticlire, străfulgerare, strălucire, <fig.> foc, rază, scăpărare, străfulgerare, <fig.; reg.> strelici. îndrăgostiții nu-și pot ascunde lumina din priviri. 4 strălucire. Orice urmă de lumină i-a pierit de pe chip. III fig. 1 cultură, cunoștințe (v. cunoștință), instrucție, învățătură, pregătire, studii (v. studiu), <fig.> carte. Îi întrece pe toți în privința luminii. Deși este foarte isteț, nu are prea multă lumină. 2 înțelepciune. Lumina acestui bătrân este recunoscută. 3 călăuzitor, îndrumător, povățuitor, sfătuitor, <fig.> guru, luceafăr, luminător. Savantul i-a fost lumină în primii ani de cercetare. 4 (relig. creștină; nm. pr.) Lumină de la Lumină = Lumină din Lumină = Fiul lui Dumnezeu (v. fiu), Fiul Omului (v. fiu), Galileanul, Hristos, Iisus, Iisus Galileanul, Iisus Hristos, Învățătorul (v. învățător), Mântuitorul (v. mântuitor), Mesia, Mielul Domnului (v. miel), Mielul lui Dumnezeu (v. miel), Mielușelul Domnului (v. mielușel), Mielușelul lui Dumnezeu (v. mielușel), Nazareeanul (v. nazareean), Nazarineanul (v. nazarinean), Tămăduitorul (v. tămăduitor), <fig.; înv.> Leul (v. leu¹). Ne închinăm Luminii din Lumină. 5 (rar) v. Iluminare. Revelație. 6 (înv.) v. Cărturar. Dascăl. Erudit. Învățat². Savant. 7 (relig. creștină; înv.) v. Sfânta Treime (v. sfânt). Trinitate. Troiță. C (tehn.; rar) v. Interstițiu.

ILUMINAT, -Ă adj. 1. (Despre o încăpere, o stradă etc.) Luminat cu lumină artificială. 2. (Despre față) Înviorat; înveselit. ♦ Inspirat. // s.n. Faptul de a (se) ilumina. ♦ Tehnica producerii și a răspîndirii luminii artificiale. [Cf. fr. illuminé].

SEMAFOR s.n. 1. Semnalizator optic folosit pentru a transmite navelor din larg anumite comunicări privind navigația. 2. Dispozitiv optic de semnalizare mecanică, care indică mecanicului locomotivei dacă este liberă sau nu porțiunea de cale ferată pe care o are în față. 3. Semnalizator cu lumini colorate pentru reglementarea circulației pe străzi; stop. [Pl. -oare, -oruri. / < fr. sémaphore, cf. gr. sema – semn, phoros – purtător].

AFOTOMETRIE s. f. indiferență a frunzelor față de direcția luminii. (< fr. aphotométrie)

FOTOPERIODISM s. n. reacție a plantelor față de succesiunea luminii și a întunericului. (< fr. photopériodisme)

SEMAFOR s. n. 1. semnalizator optic care transmite navelor din larg anumite comunicări privind navigația. 2. dispozitiv de semnalizare care indică mecanicului locomotivei dacă este liberă sau nu porțiunea de cale ferată pe care o are în față. 3. semnalizator cu lumini colorate pentru reglementarea circulației pe străzi; stop. (< fr. sémaphore)

luminéz v. tr. (lat. lúmino, -áre). Daŭ lumină, umplu de lumină: soarele luminează pămîntu. Fig. Arăt drumu: ne-am dus unde ne-a luminat el. Sfătuĭesc bine, deschid mintea: am făcut cum ne-a luminat el, școala te luminează. V. intr. Strălucesc, daŭ lumină: lampa asta luminează bine. V. refl. unipers. Se luminează, 1. se face ziŭă, 2. se înseninează. Fig. Fața i se luminează, i se înseninează, i se înveselește, ĭa expresiunea fericiriĭ. V. scapăr.

afotometríe s.f. (bot.) Indiferență a frunzelor (aciculare) față de direcția luminii. • g.-d. -iei. /<fr. aphotométrie.

sfetésc și sfitésc v. tr. (vsl. svĭetiti, a lumina, a arăta, d. svĭet, lumină; rus. svĭetitĭ, a lumina. V. prosfetesc, sfeșnic). Vechĭ. Descoper, arăt, daŭ pe față, daŭ la lumină.

ANIMA, anim și animez, vb. I. Tranz. A face să fie mai activ sau mai expresiv, a stimula, a înviora, a însufleți. Animați de-o nouă viață, Gîndăceii din pămînt La lumină ies în față. ALECSANDRI, O. 227. ♦ Refl. Peisajul fantastic al Roșiei-Montana începe să se anime. BOGZA, Ț. 49.

CHEPENG, chepenguri, s. n. (Popular) 1. Ușă de pivniță așezată orizontal, la nivelul podelei; p. ext. intrare, deschizătură la un beci care se închide cu oastfel de ușă. Cerul tremură ca-n vis Pe chepengul larg deschis. BANUȘ, B. 27. Iese din beci... închide chepengul la loc. CARAGIALE, O. I 267. ♦ Capac așezat orizontal sau înclinat la intrarea în magazia unui vapor sau a unui șlep. Prin deschizătura pătrată... cădea în jos, în șlep, o cutie de lumină cu patru fețe, înconjurată de umbră... Sus vibra cerul albastru în chepengul pătrat. DUMITRIU, B. F. 153. 2. (Rar) Oblon la o fereastră, la un galantar sau la o ușă de prăvălie, care se poate ridica și lăsa vertical. ◊ Loc. adv. În chepeng = putîndu-se ridica și lăsa vertical. Ferestrele catului de sus... întărite cu vergele de fier și cu obloane ce se trăgeau în chepeng. ODOBESCU, S. I 127.

CLIPIT s. n. 1. Faptul de a clipi; clipire, clipeală. Dragostea din ce-i făcută? Nu-i din mere, Nici din pere, Ci-i din buze subțirele. Din clipitul ochilor Și din strînsul mîinilor. HODOȘ, P. P. 33. 2. Sclipit. Numai din cînd în cînd se zărea, la lumina fănarului din fața primăriei, clipitul săbiilor goale ale călărașilor de pază. BUJOR, S. 131. După clipitul banilor de aur de la gîtu-i se vedea cît de colo că, sub salba cu trei rînduri, pieptul... murea și învia, chinuit de o taină. GALACTION, O. I 189.

PETROL s. n. Rocă lichidă formată dintr-un amestec natural de hidrocarburi solide, lichide și gazoase, precum și din alți compuși organici; se extrage din pămînt, unde formează zăcăminte, și se folosește ca materie primă chimică sau combustibil; țiței. Petrolul, cărbunele, gazul metan, metalele și alte bogății ale subsolului constituie o bază sigură pentru dezvoltarea industriei socialiste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2751. Petrolul se scurgea cu o creastă subțire de flacără. DUMITRIU, N. 66. ◊ Petrol sintetic = combustibil obținut pe cale sintetică, de obicei din cărbune, prin hidrogenare catalitică și avînd proprietăți asemănătoare cu ale țițeiului. ♦ (Uneori determinat prin «lampant») Derivat al țițeiului, folosit la iluminat; (impropriu) gaz. El stătea acolo clipind din ochi și cu fața galbenă la lumina flăcării de petrol. DUMITRIU, N. 178. Trase un chibrit și aprinse o lampă mică cu petrol. CARAGIALE, O. I 290.

ZÎMBET, zîmbete, s. n. 1. Faptul de a zîmbi, rîs abia schițat; surîs. Sta în jilțul roș, lîngă măsuță, și mă privea cu un zîmbet de bunătate. SADOVEANU, E. 105. Fața i se lumină într-un zîmbet ce părea că anunță o glumă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 31. Iar pe buze-i trece un zîmbet înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. ◊ Fig. Macul cu lacrămi în ochi se uită spre soare cu zîmbet. COȘBUC, P. II 62. Fig. Strălucire; scînteiere. Munții negri și-nalță frunțile cărunte în zîmbetul de lună plină. MIRONESCU, S. A. 70. Iar soarele-n văzduhuri pline De zîmbetu-i cel cald de foc, Ileano, a uitat de tine! COȘBUC, P. I 125.

SCĂLDA, scald, vb. I. 1. Refl. A face baie, a se îmbăia. Am văzut la Siret locul unde mă scăldam cu dracii de sama mea. SADOVEANU, O. VII 323. (Poetic) Văd... splendide orașe și lacuri de smarald... Și zîne ce se scaldă în faptul zilei, cald. ALECSANDRI, P. III 5. ◊ Fig. Raza se scoborî din nou, și toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului. GÎRLEANU, L. 40. Un uliu se scălda-n albastrul înălțimilor. SANDU-ALDEA, U. P. 172. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva v. apă (I 2). A lăsa (pe cineva) să se scalde în apele sale v. apă (I 2). ◊ Tranz. Lă purcelul, îl scaldă... îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. ♦ Fig. A se reflecta, a se oglindi. Deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adînc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint și stelele de foc. EMINESCU, N. 24. ♦ A se cufunda, a se tăvăli (în nisip, în praf etc.). În nisipul fierbinte se scaldă cîteva găini. REBREANU, I. 10. 2. Tranz. A uda, a muia. Să nu-l ajungă ploaia din urmă și să nu-i scalde leoarcă vestmintele. C. PETRESCU, A. R. 6. Într-o vale liniștită moara ta dormea în pace Și pîrîul fără zgomot o scălda și se ducea. MACEDONSKI, O. I 74. Căci deabia cusută, cămașa țărănească Scăldată-i în sudoarea acelor ce prășesc. BELDICEANU, P. 69. ◊ Fig. (Mai ales despre lumină) Lumina răsăritului scălda fețele noastre și, subt văpaia curată a ei, cei doi uriași se înfățișară transfigurați privirilor mele. HOGAȘ, M. N. 203. Primăvara cea verzie Cu cosița-i aurie Mi-au sosit voios în țeară... Ș-au adus o lună plină Ca s-o scalde în lumină. ALECSANDRI, P. I 234. ◊ Expr. A-și scălda ochii în lacrimi = a lăcrima, a plînge. Mărioara-l asculta... Fața i se lumina, Ochii-n lacrimi își scălda. ALECSANDRI, P. I 100. (Familiar) A o scălda = a evita un răspuns sau o atitudine hotărîtă; a răspunde evaziv, în doi peri. De cînd ești prin locurile astea, o cam scalzi. CAMIL PETRESCU, O. II 219. Nu vă spuneam eu, zise unul dintr-înșii, că... n-o să răspundă... și c-o s-o scalde? GHICA, S. 463.

SURÎDE, surîd, vb. III. Intranz. 1. A rîde fără zgomot, schițînd numai o ușoară mișcare a buzelor; a zîmbi. Surîdea binevoitor numai cu un colț al gurii. DUMITRIU, N. 160. Ce zici, Comșa, de arătările lui Mucenicu? întrebă Ghenea într-un tîrziu, fără să mai surîdă a batjocoră. C. PETRESCU, Î. II 13. Vorbește rar și așezat. Din cînd în cînd își dă puțin capul pe spate, surîde pe sub mustață și atunci toată fața i se luminează. VLAHUȚĂ, O. AL. I 145. ◊ Fig. Natura surîdea în pragul primăverii, cam tristă. D. ZAMFIRESCU, R. 91. În zori de ziuă cînd... ziua Întîi Mai surîde. RUSSO, S. 21. ◊ (Construit cu dativul) Mi-a surîs cu bunătate. GALACTION, O. I 231. Ilenuța Precup își surîdea unui gînd ori unei amintiri, absentă de aci, cu privirea pierdută în vag. C. PETRESCU, A. 344. Copila îi surîde ca cele dintîi flori Ce-anunță primăvara. BOLINTINEANU, O. 62. 2. Fig. (Despre abstracte) A-i fi cuiva pe plac, a plăcea, a conveni, a atrage pe cineva; a se prezenta cuiva într-o formă favorabilă. Călătoria îi surîdea. ▭ Viața începea în sfîrșit să le surîdă. C. PETRESCU, C. V. 9. – Forme gramaticale: perf. s. surîsei, part. surîs.

AFOTO- „lipsit de lumină, care evită lumina”. ◊ gr. aphotos „fără lumină” > fr. aphoto-, germ. id., engl. id. > rom. afoto-. □ ~metrie (v. -metrie₁), s. f., fenomen de indiferență a frunzelor față de direcția luminii; sin. afototaxie; ~taxie (v. -taxie), s. f., afotometrie*; ~tropic (v. -tropic), adj., care prezintă afototropie (afototropism); ~tropie (v. -tropie), s. f., curbare a plantelor în direcția opusă luminii; sin. afototropism^[1].

izbire sf [At: NEGRUZZI, S. I, 125 / Pl: ~ri / E: izbi] 1 Lovire puternică de ceva, de cineva sau cu ceva Si: izbit¹ (1). 2 Lovitură cu piciorul Si: izbit¹ (2). 3 Trântire a ceva sau a cuiva Si: izbit¹ (3). 4 Bătaie puternică a inimii Si: izbit¹ (4). 5 Lovire cu pumnii în piept de disperare Si: izbit¹ (5). 6-7 (Îrg) (Văruire sau) lipire cu pământ a pereților Si: izbit¹ (6-7). 8 (Înv; îls) ~ cu foc Trăsnet. 9 Strălucire puternică a luminii Si: izbit¹ (8). 10 Cădere a luminii drept în fața cuiva Si: izbit¹. 11 (Fig) Lovitură cumplită și neașteptată a unor necazuri Si: izbit¹ (10). 12 Atingere a scopului prin cuvinte, fapte Si: izbit¹ (11). 13 Lovire puternică de un obiect Si: izbit¹ (12). 14 Repezire violentă în toate părțile Si: izbit¹ (13). 15 (Fig) Impresionare a cuiva de către ceva sau cineva Si: frapare, izbit¹ (14), surprindere. 16 (Pop) Asemănare cu cineva Si: izbit¹ (15). 17 (Fig) Pedepsire. 18 (Înv) Atac.

izbit², ~ă a [At: ODOBESCU, S. III, 54 / Pl: ~iți, ~e / E: izbi] 1 Care este lovit puternic de ceva sau de cineva. 2 Care este repezit violent în ceva sau în cineva. 3 Trântit la pământ. 4-5 (D. pereți) Care este (văruit sau) lipit cu lut. 6 (Înv) Trăsnit². 7 (Fig; d. oameni) Care este lovit de lumină drept în față sau în ochi. 8 (Fig) Afectat puternic de necazuri mari și neașteptate. 9 Care se lovește puternic de un obiect. 10 Care se zbate. 11 (Înv) Atacat. 12 (Înv) Pedepsit². 13 (Fig; d. oameni) Impresionat de ceva sau de către cineva Si: frapat, surprins.

înflorire [At: MINEIUL (1776) 176²/2 / Pl: ~ri / E: înflori] 1 Apariție a florilor la plante Si: înflorit¹ (1). 2 Perioadă în care plantele sunt în floare Si: înflorit¹ (2), (înv) înfloritoare. 3 Acoperire de flori Si: înflorit¹ (3). 4 (Fig) Deplină dezvoltare a frumuseții Si: înflorit¹ (4). 5 Splendoare. 6 Înflorare (1). 7 Dezvoltare. 8 Prosperare. 9 Îmbujorare a feței Si: înflorit¹ (9). 10 Luminare a chipului unei persoane Si: înflorit¹ (10). 11 (Fig) Exagerare. 12 (Rar) Mucegăire. 13 Înflorare. 14 Albire a unei pânze sau a unui obiect confecționat din pânză prin spălare și uscare la soare Si: înflorit¹ (14). 15 Apariție a mucegaiului pe pâine Si: înflorit¹. 16 Apariție a florii pe vin, borș etc. Si: înflorit¹ (16). 17 Apariție a igrasiei pe pereți Si: înflorit¹ (17).

orb², oarbă [At: PSALT. HUR. 123^r/15 / Pl: ~i, ~oarbe / E: ml orbus] 1-2 smf, a (Ființă) lipsit(ă) de simțul văzului Si: nevăzător. 3 a (Îcs) De-a baba-oarba (sau mâța-oarbă, de-a oarba, de-a -ul) Joc de copii, în care unul dintre participanți, legat la ochi, încearcă să-i prindă sau să-i lovească pe ceilalți, iar cel prins sau lovit trece în locul lui. 4 a (Reg; îs) Calea ~ilor sau ~ul cerului Calea lactee. 5 a (În superstiții; îs) Oarbele-șchioapele Ziua de luni dinaintea Rusaliilor. 6 a (Pop; îe) A se ține ca ~ul de gard A susține ceva cu încăpățânare. 7 a (Pop; îe) A se lega (de cineva) ca ~ul de gard A se ține scai. 8 a (Pop; îe) A se bate ca ~ii (la târguri) A se bate foarte tare. 9 a (Pop; îe) A umbla de-a oarba A umbla fără rost. 10 a (Îae) A o lua razna. 11 a (Reg; îla) ~ de foame Foarte flămând. 12 a (Olt; îla) ~ de gras Obez. 13 a (Fig) Lipsit de spirit de observație, de perspicacitate. 14 a (Reg; îe) A fi ~ de minte A fi prost. 15 a (Reg; îe) A fi ~ de inimă A fi nesimțit. 16 a Lipsit de lumină Si: întunecat, întunecos. 17 a(Rar; fig) Ascuns. 18 a (Pex) Fals. 19 a (Fig) Lipsit de voință și de personalitate. 20 a (Fig) Care se manifestă irațional. 21 a (Fig) De temut Si: fioros. 22 a Total. 23 a (Îs) Cartuș ~ Cartuș fără proiectil, folosit la exerciții, la parade, la demonstrații etc. 24 a (Îs) Foc ~ Foc de armă tras cu cartuș fără proiectil. 25 a (Îs) Țeavă oarbă Sul de fire textile în formă de țeavă, fără suport. 26 a (Reg; îs) Coș ~ Coș de nuiele fără fund, care servește la pescuit. 27 a (Îs) Puț ~ Puț de mină, care nu are ieșire directă la suprafață și care servește pentru a face legătura între orizonturi. 28 a (Îs) Dușumea oarbă Dușumea de scânduri brute, așezate distanțat, pe care se montează parchetul. 29 a (Îs) Cameră oarbă Cameră fără ferestre, destinată unor scopuri speciale în fizică, în medicină etc. 30 a (Îs) Fereastră oarbă sau geam ~ Firidă. 31 a (Îs) Sobă oarbă Motiv ornamental de forma unei sobe. 32 a (Îas) Sobă de cărămidă, construită în perete, având deschiderea în altă cameră. 33 a (Îs) Zid ~ Zid fără ferestre. 34-35 a (Îs) Lanternă oarbă (sau felinar ~) (Lanternă sau) felinar care luminează numai în față, lăsând purtătorul în întuneric. 36 a (Reg; îs) Drum ~ Drum înfundat. 37 a (Reg; îs) Pădure oarbă Pădure mare, din care nu s-a tăiat nici un copac. 38 a (Reg) Brazdă oarbă Fâșie îngustă de pământ rămasă nearată. 39 a (Reg; îs) Mănușă oarbă Mănușă cu un singur deget. 40 smf (Reg) Cârtiță. 41 a (Pop; îc) Șopârlă (sau șopârcă)-oarbă sau șarpe-~ Vierme negru, lung de cca 5 cm, fără picioare.

BUFNIȚĂ (pl. -țe) sf. 1 🐦 Pasăre răpitoare nocturnă, cu capul și urechile mari, cu ochii galbeni, înconjurați de cearcăne roșii, așezați în partea dinainte a feței; neputînd suporta lumina soarelui, trăește ascunsă în timpul zilei în scorburi de stîncă, pe copaci sau în ruine părăsite, și-și procură hrana numai noaptea, vînînd șoareci, veverițe, etc. (Bubo maximus) (🖼 636) ¶ 2 Fig. Femeie urîtă și cu părul sbîrlit.

NEDUMERIT, -Ă adj. (Despre oameni) Negativ al lui dumerit; care este mirat, surprins, încurcat sau uimit în fața unui fapt, a unui lucru etc. neașteptat, neclar. Boierii stau pe gînduri, nedumeriți, alecsandri, t. ii, 117, cf. costinescu. Chelnerul, curios și nedumerit ca și noi, s-a uitat după ea. vlahuță, ap. cade, cf. ddrf. Nedumerită, crăpa puțintel ușa. f (1897), 40, cf. barcianu. Fata rămase în mijlocul odăii, nedomirită, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul; simțea că se petrece ceva, dar nu înțelegea ce. d. zamfirescu, t. s. 17, cf. alexi, w. Moșul se uita nedumerit, apoi fața i se lumină de bucurie, dunăreanu, ch. 11. Azi cat nedumerit, nepoate: Cum toate se schimbară, toate! iosif, patr. 6. Se uită un moment la mine nedumerită și întrebător, hogaș, m. n. 30. Victor părea nedumerit, dar nu i-a cerut nici o explicație. rebreanu, r. i, 252. Iubita cîntă-un marș funebru, Iar eu nedumerit mă mir. bacovia, o. 26. Oamenii mă privesc nedumeriți, neștiind ce să facă. camil petrescu, u. n. 296. Medicul regimentului... raporta nedumerit că epidemia a reînceput, brăescu, v. 68. O privesc nedumeriți, așteptînd de la stăpîna lor altceva decît acest blestem nefolositor, sadoveanu, o. vii, 279. Ne-am adus aminte de chipul cum ne primise în republica literară, nedumerit, supărat ca un străbun, arghezi, t. c. 64. E tanti Aglae, sora lui papa – explică Otilia lui Felix, văzîundu-l cam nedumerit, călinescu, e. o. i, 18. Asistența rămîne o clipă nedumerită, vianu, m. 99. Era tot mai nedumerit, galan, b, i, 120. Ismail se ivi în capul scărilor, nedumerit. tudoran, p. 434. Fusese nedumerit și nu izbutise să-și explice de unde acumulaseră atîta venin. t. popovici, se. 81. Mîhnit și nedumerit dori din toată inima ca ea să nu se mai întoarcă și să n-o mai vadă niciodată. barbu, ș. n. 80. ◊ (Substantivat) Nu era, ci o făcea pe nedumeritul, galan, b. ii, 15. ♦ (Despre sentimente, situații etc.) Care este confuz, care nu este clar; care produce confuzie, mirare, nedumerire. Oameni moralicește nepătați, luați însă la goană... din ura nedumerită, personală ori națională, barițiu, p. a. i, 399. Nu știau ce să facă și cum să iasă din acea situațiune nedomirită. filimon, o. i, 201. Era de ajuns ca un cîne de pripas să-l latre... pentru ca dînsul, cuprins de o nedomirită spaimă, să se arunce în prăpastie, odobescu, s. iii, 482. – pl.: nedumeriți, -te. – Și : nedumirit, -ă, (regional) nedomerit, -ă (costinescu), nedomirit, -ă adj. – pref. ne- + dumerit.

ILUMINAT², -Ă, iluminați, -te, adj. 1. (Despre o încăpere, o stradă, un oraș etc.) Luminat cu lumină artificială. 2. Fig. (Despre față, ochi etc. sau despre oameni) Extrem de mulțumit, de fericit; p. ext. inspirat. – V. ilumina.

naște (nasc, născut), vb. – 1. (Înv.) A făta. – 2. A aduce la lumină, a apărea. – 3. (Refl.) A se ivi, a veni pe lume. – 4. A ieși, a se produce. – Mr. nascu, megl. nasc, istr. nǫscu. Lat. nascĕre (Pușcariu 1155; Candrea-Dens., 1207; REW 5832), cf. it. nascere, prov. naisser, fr. naître, cat. naixer, sp. nacer, port. nascer. – Der. născare, s. f. (naștere); născător, adj. (generator, care dă naștere; s. m., tată); născut, s. n. (înv., naștere; înv., Nașterea Domnului); naștere, s. f. (faptul de a naște; Crăciun; început; organ genital femeiesc); renaște, vb., format după fr. renaître; Renaștere, s. f., după fr. Renaissance. Cf. nat.

APĂ, (I) ape, s. f. I. 1. Lichid transparent și incolor care, în stare pură, este o combinație de oxigen și hidrogen. ◊ Apă dulce = apă de izvoare și de rîuri. Apă minerală = apă care conține săruri, gaze și substanțe radioactive. ◊ Expr. (Fam.) Apă de ploaie = vorbe goale; palavre. (Fam.) A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a încînta (pe cineva) cu vorbe goale. A fi (toți) o apă (și un pămînt) = a fi la fel. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. (despre persoane) a ajunge într-o situație grea. A băga (pe cineva) la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A scoate apă din piatră (seacă) = a reuși să realizezi ceva cu mijloace foarte reduse. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. ♦ Cantitate limitată din acest lichid. ♦ (În basme și în superstiții) Apă neîncepută = prima apă scoasă (într-o zi) dintr-o fîntînă sau dintr-un izvor și folosită în descîntece. Apă vie = apă miraculoasă care învie morții. Apă moartă = apă miraculoasă care îmbină părțile corpului unui om tăiat sau îi închide rănile. 2. Masă de apă (1) formînd un rîu, un lac, o mare etc.; rîu, fluviu. Am mers pe malul apei (COȘBUC). ◊ Ape teritoriale = zonele maritime de-a lungul coastelor mărilor și oceanelor, asupra cărora statele vecine își exercită dreptul lor de suveranitate. ◊ Loc. adv. Ca pe apă (sau ca apa) = în mod curgător, curent. A ști ceva ca pe apă. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gîndurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A-l lăsa pe cineva în apele lui = a-l lăsa pe cineva în pace. A nu fi în apele lui = a fi abătut. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea (cuiva). A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile. A pescui în apă tulbure = a se folosi de împrejurări tulburi, pentru dobîndirea unui cîștig. A se duce pe apa sîmbetei = a se prăpădi, a dispărea. ♦ Întreaga cantitate de apă a unui rîu, a unei mări etc.; (la pl., poetic) valuri, unde. 3. Fig. Joc de culori, amintind undele apei, pe care îl fac în lumină anumite obiecte lucioase. Fetele erau în catrințe de lînă, vrîstate în fel de fel de ape (SADOVEANU). II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice sau de parfumerie. Apă de colonie. ◊ Compus: apă-tare = numele popular al acidului azotic. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului omenesc (lacrimi, salivă, sudoare etc.). Ștergea apa de pe obrajii dogoriți (C. PETRESCU). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.

iluminat, -ă, iluminați, -te adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre o încăpere o stradă etc.) Luminat cu lumină artificială. 2. Adj. (Despre față, ochi etc., sau oameni) Extrem de mulțumit, de fericit; p. ext. inspirat. 3. S. m. și f. Persoană care este inspirată de divinitate, care are viziuni; vizionar, inspirat. 4. S. m. și f. Membru al unei societăți de luptă antiiezuită, întemeiată la 1 mai 1776 de fostul iezuit Adam Weisshaupt, cu sediul la Dresda. – Din ilumina.

ILUMINÁT, -Ă (< ilumina) adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre încăperi, străzi etc.) Luminat artificial. 2. Fig. (Despre față, ochi) Care radiază (de veselie, de inteligență etc.). ◊ Inspirat. II. S. n. Producere și răspândire a luminii în vederea asigurării condițiilor pentru desfășurarea normală a activității omenești. ◊ I. natural = i. produs de lumina zilei, datorită luminii solare directe și a celei difuze. ◊ I. artificial = i. realizat cu ajutorul surselor de lumină artificială: lămpi electrice, lămpi cu gaz de iluminat, lămpi cu petrol, lumânări etc. ◊ I. direct = i. prin care peste 90% din fluxul luminos produs de o sursă este îndreptat direct spre suprafața de lucru. ◊ I. indirect = i. prin care peste 90% din fluxul luminos este îndreptat spre plafon, realizându-se o răspândire uniformă a luminii, fără umbre; utilizat în sălile de lectură, în sălile de desen etc.

EXPLOZIE, explozii, s. f. 1. Ardere și detonație a unui dispozitiv de distrugere, provocate de descompunerea substanțelor explozive pe care le conține. Smulse inelul de sîrmă și zvîrli grenada în tufișul din fața lui. De-a lungul liniei sclipeau scurt exploziile. DUMITRIU, V. L. 90. C-un zgomot de explozie, ușa din sală se izbi de perete. BART, E. 173. ♦ Proces fizico-chimic de descompunere a unor substanțe explozive și de transformare a lor în alți compuși, mai simpli, însoțit de dezvoltare mare de căldură, lumină, zgomot și de efectuare de lucru mecanic într-un timp foarte scurt. Explozia nitroglicerinei. ◊ Fig. M-am simțit ca în fața unei explozii de lumină. SADOVEANU, L. 20. ♦ Termen impropriu pentru arderea amestecului de combustibil și aer din cilindrul unui motor cu ardere internă. ◊ Motor cu explozie = motor la care arderea combustibilului se face într-un timp foarte scurt și este provocată de o scînteie. 2. Trecere bruscă a unui fenomen de la vechea lui calitate la una nouă prin distrugerea calității vechi. În general trebuie să spunem spre știrea tovarășilor care au pasiunea exploziilor că legea trecerii de la o veche calitate la una nouă prin explozii este inaplicabilă nu numai istoriei dezvoltării limbii; ea nu este întotdeauna aplicabilă nici altor fenomene sociale ale bazei sau suprastructurii. STALIN, PROBL. LINGV. 26. În societățile împărțite în clase dușmane, trecerea de la o stare calitativă a societății la alta are loc în mod obligatoriu sub forma unui salt cu explozie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 129. 3. Fig. Manifestare bruscă, izbucnire neașteptată, dar de scurtă durată, a unei acțiuni, a unui fenomen, a unui sentiment etc. Porumbii fremătau ușor din sfîrcuri, în așteptarea exploziei [furtunii]. GALACTION, O. I 79. Fata însă se arătă măgulită de explozia aceasta. REBREANU, R. I 26. Bietul director, care s-aștepta să aibă de-a face c-un mic animal sălbatic, nu putea să-și creadă ochilor, văzînd cu ce... blîndeță se poartă băiatul acesta. Din zi în zi aștepta o explozie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. 4. (Fon.) Ieșire bruscă a aerului, după ce a fost oprit de un obstacol (limbă, dinți, buze), din cuprinsul aparatului fonator.

DESPOTISM s. n. 1. Conducere arbitrară, neîngrădită de legi sau care nu ține seamă de legi; absolutism, tiranie. Lupta neobosită a lui Bălcescu pentru eliberarea țărănimii iobage, lupta împotriva exploatării feudale, lupta împotriva tuturor formelor de despotism, pentru un regim politic democratic izvorăsc la Bălcescu din dorința ca masele să aibă asigurată o viață liberă și fericită. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 108. Cauza principală a dezvoltării mișcării de eliberare națională în țările din sud-estul Europei a fost creșterea forțelor de producție, în ciuda frînei pe care o reprezenta despotismul turcesc. IST. R.P.R. 290. [Grigore Alexandrescu] a luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate contra despotismului, pentru dreptate în contra abuzului și năpăstuirii. GHICA, S. A. 135. [Poporul] geme subt împilarea despotismului și a aristocrației! NEGRUZZI, S. I 274. ♦ Fig. Comportare sau atitudine arbitrară, de asuprire; samavolnicie. 2. (În special în Orient) Formă de guvernămînt a unei țări (sau provincii) condusă de un despot, de un stăpînitor absolut; autocrație.

NEGREAȚĂ, (rar) negreți, s. f. Culoare neagră, pată neagră. Părul, în inele căzîndu-i pe grumaz, Punea negreți albastre pe straniul obraz! MACEDONSKI, O. I 214. Serile, viind despre Arad, pe șesul neted, vezi în fața ta parcă un alt cer, un fel de negreață întinsă în fața ta și nenumărate lumini risipite pe ea, focurile ce ard la crame. SLAVICI, O. II 90.

RĂSPÎNDI, răspîndesc, vb. IV. 1. Tranz. A împrăștia în toate părțile (sub formă de unde, emanații) lumină, căldură, miros etc.; a degaja, a radia. V. arunca. Iarba mare plină de flori răspîndea miresme calde din toate părțile. SADOVEANU, O. VII 186. Fata parcă răspîndea o lumină vaporoasă în odaia ce se lupta cu amurgul. REBREANU, R. I 244. Un farmec blînd de fericire Tu răspîndești oriunde-i sta. EMINESCU, O. IV 347. Privește-n lume mărețul soare Cum răspîndește veseli fiori. ALECSANDRI, P. A. 89. ◊ Refl. Se răspîndi o duhoare de nu putea nimeni să stea lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 195. 2. Refl. (Despre știri, vești, teorii, publicații) A se propaga, a se difuza, a deveni cunoscut. Vestea despre întîmplarea lui Abu-Hasan s-a răspîndit îndată în tot Bagdatul. CARAGIALE, P. 160. Prin postul cel mare se răspîndește vuiet pintre dascăli despre desființarea catiheților. CREANGĂ, A. 114. ♦ (Despre lichide) A se întinde pe o suprafață mare. Sîngele cerbului odată a și-nceput a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. 3. Refl. (Despre ființe sau grupuri de ființe) A se răsfira, a se răzleți. Oamenii ieșiră, se răspîndiră prin odăi. DUMITRIU, N. 76. Ofițerii se răspîndiră în grupe. BART, E. 204. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii; Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari. EMINESCU, O. I 146. – Prez. ind. și: (învechit) răspînd (EMINESCU, O. I 3, ALECSANDRI, P. III 263).

POZNAȘ, -Ă, poznași, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care face pozne, spune glume (v. hazliu, glumeț); (despre faptele sau spusele oamenilor) care provoacă hazul. Nu mai vine lupul, moș Nichifor? – Apoi, na; ești de tot poznașă și d-ta; prea des vrei să vie, că doar nu-i de tot copacul cîte un lup. CREANGĂ, P. 121. Dar poznașă mai ești la vorbă! Vorbești numai în tîlcuri, să nu te mai priceapă nimeni. ȘEZ. I 100. ◊ (Adverbial) Pe fața înspăimîntată trecu o lumină de bucurie, pe cînd boierul zîmbea poznaș. SADOVEANU, O. I 288. ◊ (Substantivat) Doamne, mare poznaș îi, cît îi de bătrîn. ALECSANDRI, T. 215. 2. Curios, ciudat. Mult mai bine era de nu vedeam un așa poznaș de tron. ISPIRESCU, U. 94. Purta o cușcă cu iepurași de casă., vînat rar în țară la noi și botezat în codicele civil... cu numele poznaș de lapini ținuți pe lîngă casă. ODOBESCU, S. III 212. ♦ Care produce neplăceri; buclucaș. În ziua aceea eram goniți de o soartă poznașă care avea de gînd să ne prifacă în antropofagi. ALECSANDRI, C. 38.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

PRISMĂ, prisme, s. f. Corp solid mărginit de fețe plane dintre care două, poligonale, egale și paralele, formează bazele, iar celelalte, în formă de paralelogram, formează fețele laterale. (Fig.) O prismă de lumină cenușie, rece, pătrunse în cameră. DUMITRIU, N. 83. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii sînt perpendiculare pe baze. Prismă oblică = prismă ale cărei muchii sînt oblice față de baze. Prismă optică = piesă de sticlă sau de alt material transparent, mărginită de fețe plane, neparalele (de obicei în formă de prismă triunghiulară), folosită la aparatele optice pentru descompunerea sau reflecția luminii într-un spectru. Prismă electronică = dispozitiv care produce un cîmp electric sau un cîmp magnetic omogen și care are, față de fasciculele de electroni, rolul pe care-l are o prismă optică față de fasciculele de lumină. ♦ Expr. A vedea (sau a privi ceva) printr-o anumită prismă (sau prin prisma...) = a judeca ceva dintr-un anumit punct de vedere..., în lumina... Poetul... ar trebui, ai dreptate, să fie un credincios pictor al imaginilor ce vede ochiul fantaziei sale prin prisma poetică. BOLLIAC, O. 58.

VAPOROS, -OASĂ, vaporoși, -oase, adj. Asemănător (prin finețe) cu vaporii; subțire, diafan, străveziu. O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind în zare ca o muselină transparentă. BART, E. 19. (Adverbial) O tînără femeie îmbrăcată vaporos, cu părul roșu, care-i încadra capul. VORNIC, P. 145. ♦ Difuz, neclar, fără contururi precise. În înserarea vaporoasă. Ca o lanternă rotundă de foiță roșie... apare uriașă Luna. CAMIL PETRESCU, V. 25. Fata parcă răspîndea o lumină vaporoasă în odaia ce se lupta cu amurgul. REBREANU, R. I 244. Strada, acoperișurile caselor sînt albe, de un aspect moale, vaporos. VLAHUȚĂ, O. A. 287. ◊ Fig. Se hrănise cu lecturi romanțioase care dezlănțuiră în el un sentimentalism vaporos. CĂLINESCU, E. 58.

VIRTUOS², -OASĂ, virtuoși, -oase, s. m. și f. Persoană care stăpînește în mod desăvîrșit tehnica unui instrument muzical. Cînd în fața ochilor lui străluceau luminile candelabrelor de la Scalla și Ateneele sau sălile de concerte, unde cîntau virtuoșii, își pleca capul pe pieptul vioarei și cînta. ARDELEANU, D. 291.

STENO- „restrîns, limitat, redus, puțin”. ◊ gr. stenos „îngust, strîmt” > fr. sténo-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. steno-. □ ~bar (v. -bar), adj., (despre viețuitoare) sensibil la variațiile presiunii atmosferice; ~bate (v. -bat₁), s. n. pl., organisme marine care viețuiesc la o anumită adîncime; ~batic (v. -batic), adj., 1. adj., (Despre plancton) Cu adaptabilitate redusă față de zonele de adîncime. 2. adj., Relativ la distribuția pe verticală a organismelor vegetale acvatice în mări și oceane; ~bionte (v. -biont), adj., s. n. pl., (organisme) care suportă doar variații limitate ale factorilor de mediu; ~bioză (v. -bioză), s. f., stare a speciilor care permite suportarea unor variații restrînse ale factorilor de mediu; ~cardie (v. -cardie), s. f., senzație de strîngere precordială, specifică anghinei pectorale; ~carp (v. -carp), adj., cu fructe înguste; ~cefal (v. -cefal), adj., cu craniul îngust; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., asociație vegetală sau animală cu un areal limitat de distribuție; ~cist (v. -cist), s. n., celulă axilară prezentă în frunzele unor mușchi; ~clad (v. -clad), adj., cu ramuri înguste; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (animale sau vegetale) cu areal restrîns la răspîndire; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., răspîndire geografică limitată la un areal mic; ~fag (v. -fag), adj., s. n., (organism) care se hrănește cu un număr redus de specii animale sau vegetale; ~file (v. -fil₂), adj., s. f. pl., 1. adj., Cu frunze înguste. 2. s. f. pl., Frunze reduse, rezultate în urma adaptării istorice a plantelor la anumite condiții de viață; ~fot (v. -fot), adj., (despre plante și animale) cu adaptabilitate redusă față de variațiile de lumină; sin. stenofotic; ~fotic (v. -fotic), adj., stenofot*; ~grafie (v. -grafie), s. f., înregistrare grafică rapidă a vorbirii cuiva cu ajutorul unor semne convenționale; sin. brahigrafie, tahigrafie; ~gramă (v. -gramă), s. f., text înregistrat prin stenografie; ~haline (v. -halin), adj., s. n. pl., (organisme) cu adaptabilitate redusă față de condițiile de salinitate a apei; ~higrobiont (v. higro-, v. -biont), adj., (despre specii) care, pentru menținerea existenței, necesită condiții de umiditate strict limitate și determinate; ~mer (v. -mer), adj., (despre agenți patogeni) care atacă un număr restrîns de organe ale plantei-gazdă; ~morf (v. -morf), adj., (despre plante) cu înfățișare mai mică decît la forma tipică; ~petal (v. -petal), adj., cu petale înguste; ~pter (v. -pter), adj., cu aripi înguste; ~riz (v. -riz), adj., cu rădăcina îngustă; ~sperm (v. -sperm), adj., cu semințe înguste; ~spermocarpie (v. spermo-, v. -carpie), s. f., degenerare a ovulelor după fertilizare, avînd ca rezultat fructe parțial sau complet lipsite de semințe; ~term (v. -term), adj., (despre organisme) care suportă doar variații limitate ale temperaturii mediului înconjurător; sin. stenotermic; ~termic (v. -termic), adj., stenoterm*; ~top (v. -top), adj., 1. (Despre plante și animale) Care prezintă o răspîndire ecologică limitată. 2. Adaptat la condiții ecologice puțin variabile; sin. stenotopic; ~topic (v. -topic), adj., stenotop* (2); ~topie (v. -topie), s. f., adaptabilitate a organismelor față de variatele condiții ecologice; ~trof (v. -trof), adj., (despre agenți patogeni) care produce infecții în limite foarte înguste ale condițiilor ecologice; ~tropic (v. -tropic), adj., care nu poate suporta variații mari ale factorilor ecologici; ~xen (v. -xen), adj., (despre paraziți) adaptat la o gazdă unică sau la mai multe gazde din grupe zoologice apropiate.

dare sf [At: N. COSTIN, L. 294 / Pl: dări / E: da²] 1 Aducere în apropierea, la îndemâna, în brațele etc. cuiva. 2 Punere a cuiva sau a ceva la dispoziția cuiva. 3 Predare. 4 (Îvp) Dăruire. 5 (Îvp) Vindere. 6 (D. oameni; îla) Cu ~ de mână Înstărit. 7 (Îs) ~ de seamă Raport asupra unei activități, gestiuni etc. într-o anumită perioadă. 8 (Îas) Prezentare critică a unei scrieri literare sau științifice Si: recenzie. 9 Relatare (în ziare) a unor fapte, întâmplări etc. 10 (Înv; îs) ~ la semn Tragere la țintă. 11 (Îs) ~ în judecată Chemare a unei persoane în fața instanțelor judecătorești în calitate de pârât. 12 (Îs) ~ în funcțiune Deschidere a unui magazin, imobil etc. 13 (Îs) ~ în exploatare Deschidere a unei mine pentru extragerea zăcământului. 14 (Îs) ~ la lumină Publicare. 15 (Îs) ~ pe față (sau în vileag) Divulgare. 16 (Pex; îs) Demascare. 17 (în Evul Mediu) Obligație în bani și natură Si: impozit.

lumina vb. I. I 1 intr. (despre curentul electric, despre surse de lumină etc.) a arde. În camera copilului, veioza luminează tot timpul nopții. 2 tr. (compl. indică spații, încăperi, drumuri etc.) <rar> a reverbera. Un tub de neon luminează holul. 3 intr. (despre surse de lumină) a eclata, a scânteia, a sclipi, a străluci, <înv. și pop.> a luceferi, <reg.> a glănțui, a vedera, <înv.> a văpăi, <fig.> a zâmbi, <impr.> a vedea. Farul luminează în noapte. Candelabre luminează în salon. 4 intr. (despre aștri, surse de lumină etc.) a luci, a străluci, <pop.> a zări, <reg.> a răza, <înv.> a smicli, a smidi, <fig.> a zâmbi. Soarele luminează pe cer. Luna luminează în fereastră. 5 refl. (în opoz. cu „a se întuneca”; despre vreme sau despre zare, atmosferă etc.) a se însenina, a se limpezi, <pop.> a se răzbuna, <reg.> a se tistăli¹. Afară s-a mai luminat. Atmosfera s-a luminat după ridicarea ceții. 6 refl. (în opoz. cu „a se întuneca”, „a se înnora”; despre cer) a se deschide, a se însenina, a se însori, a se limpezi, <rar> a se clarifica, a se deznora, <fig.> a se spăla. După ploaie cerul s-a luminat. 7 intr. (înv. și pop.; despre aștri, despre luciul apelor sau despre metale, obiecte, suprafețe lucioase, pietre prețioase etc.) v. Bria. Licări. Luci. Scăpăra. Scânteia. Sclipi. Sticli. Străfulgera. Străluci. 8 intr. (înv. și pop.; despre obiecte, corpuri etc. cu suprafața lucioasă pe care cade lumina) v. Luci. Scânteia. Sclipi. Sticli. Străluci. 9 intr., refl. (meteor.; reg.) v. Fulgera. Fulgura. II fig. 1 refl. (despre oameni sau despre chipul lor) <fig.> a se deschide, a se descreți, a înflori, a se însenina, <fig.; reg.> a se deznegri. Fața i s-a luminat când și-a văzut copiii. 2 tr., refl. (compl. sau sub. indică oameni) a (se) înveseli, a (se) veseli. Toți s-au luminat când au aflat că vor pleca în excursie. 3 tr. (compl. indică inima, sufletul, viața etc. oamenilor) a bucura, a desfăta, a încânta, <fig.> a ameți, a îmbăta, a legăna, a mângâia. Speranța că se va însănătoși îi luminează sufletul. 4 tr. (pedag.; compl. indică mai ales adolescenți, copii) a instrui, a învăța. Ca profesor, a luminat toată viața elevii. 5 tr. (cu determ. introduse prin prep. „cu”, „prin”) a deprinde, a educa, a obișnui. A luminat gustul publicului cu creații artistice de mare valoare. 6 refl., tr. (sub. sau compl. indică oameni, personalitatea, gustul etc. lor) a se civiliza, a (se) cultiva, a (se) stila, <fig.> a (se) cizela, a (se) deștepta, a (se) rafina, a (se) subția, a (se) șlefui, <fig.; rar> a se sublima, <fig.; fam.> a (se) ciopli, a (se) pili¹, <fig.; înv.> a (se) roade. S-a mai luminat de când a schimbat anturajul. 7 tr. (compl. indică situații sau chestiuni confuze ori neclare, probleme complicate, ascunse, obscure etc.) a clarifica, a descurca, a desluși, a dezlega, a elucida, a lămuri, a limpezi, <fig.> a descâlci, a descifra, a deznoda, <fig.; rar> a dezveli, <fig.; înv. și reg.> a dezghioca. A luminat împrejurările în care s-a produs crima. 8 tr., refl. (compl. sau sub. indică oameni) a (se) clarifica, a (se) dumiri, a (se) edifica, a (se) lămuri, a (se) limpezi. Luminându-se din spusele copiilor că s-a întâmplat ceva grav, s-a dus la locul indicat. Criticul a luminat publicul asupra valorii dramaturgului. 9 tr., refl. (compl. sau sub. indică oameni) a (se) îndruma, <fig.> a (se) călăuzi, a (se) conduce, a (se) dirija, a (se) ghida, a (se) orienta, <fig.; înv.> a (se) deștepta, a (se) pleca. Părinții au atribuția de a-și lumina copiii pe drumul cel bun. În viață se luminează după principii ferme. 10 refl. (despre manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) a apărea, a se arăta, a se forma, a se isca, a se ivi, a începe, <fig. > a emerge, a încolți, a se înfiripa, a înflori, a înmuguri, a licări, a se naște, a răsări¹, <fig.; rar> a se împânzi, <fig.; pop.> a (se) împuia. Un surâs sfios se luminează pe chipul ei. 11 refl. (fam.$) v. Configura. Contura. Profila. Structura.

DESCHIDE, DEȘCHIDE (-id) I. vb. tr. 1 A face să nu mai fie închis: ~ ușa, fereastra, gura, ochii; 👉 OCHIU, INIMĂ; bate și ți se va deschide; Ⓕ: ~ ochii, a fi cu băgare de seamă, cu luare aminte, a nu scăpa nimic din vedere (spre a nu greși, spre a nu i se întîmpla ceva); 👉 OCHIU; ~ urechile, a asculta cu băgare de seamă; ~ pofta, a ațîța pofta, a face să-i vie pofta; ~ mintea, a deștepta, a face să priceapă: dumneata în zadar vrei să-ți deschizi mintea (STAM.) ¶ 2 A face o spărtură, o deschizătură ¶ 3 A începe să sape: ~ o mină, un canal ¶ 4 ~ brațele cuiva, a-l primi cu bucurie, cu bunăvoință ¶ 5 A începe: ~ ședința; ~ vorba, a începe să vorbească despre ceva; ~ o prăvălie, a începe să vînză mărfuri într’o prăvălie; ~ focul, a începe să tragă cu pușca, cu tunul ¶ 6 ⚚ ~ un credit cuiva, a-și da voie să ia de la o bancă, de la o casă, banii de care are nevoie. II. vb. refl. 1 A nu mai rămînea închis: p’atunci se deschidea cerul la Bobotează (DLVR.) ¶ 2 A se însenina (vorb. de cer), a se lumina (vorb. de o față posomorîtă) ¶ 3 A-și destăinui supărarea, mîhnirea, dragostea, etc., a încredința cuiva tot ce are pe inimă [lat. dĭscludĕre].

DARE, dări, s. f. Acțiunea de a da². ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Cu dare de mână = înstărit, bogat. ♦ Dare de seamă = raport, referat asupra unei activități, unei gestiuni etc. într-o anumită perioadă; prezentare critică a unei scrieri literare sau științifice, recenzie; relatare (în ziare) a unor fapte, întâmplări etc. Dare la semn = tragere la țintă. Dare în judecată = chemare a unei persoane în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. Dare la lumină = publicare, tipărire. Dare pe față (sau în vileag) = divulgare, demascare. ♦ (În evul mediu, la români) Nume generic pentru obligațiile în bani și în natură; impozit. – V. da².

LUMINAT², -Ă, luminați, -te, adj. 1. Care primește lumină, pe care cade lumina; plin de lumină; luminos. 2. Fig. (Despre oameni) Cu (multă) știință de carte; care înțelege, discerne, care judecă limpede; plin de înțelepciune; instruit, cultivat, învățat. ♦ Cu idei avansate, progresist. Oameni luminați. ♦ Lămurit, edificat. 3. (Rar) Care răspândește, emite lumină; luminos, strălucitor. ♦ Fig. (Despre față, ochi etc.) Care exprimă, radiază mulțumire, bucurie. 4. (Înv.; ca termen de reverență, adesea pe lângă cuvinte reprezentând un titlu, o calitate) Înălțat, mărit, slăvit. – V. lumina.

FOTOSENSIBILITATE s.f. Sensibilitate la lumină. ♦ Sensibilitate mărită a organismului față de radiațiile actinice ale spectrului solar. [Cf. fr. photosensibilité].

FOTOSENSIBILITATE s. f. sensibilitate la lumină. ◊ sensibilitate mărită a organismului față de radiațiile actinice ale spectrului solar. (< fr. photosensibilité)

MASCĂ s. f. 1. figură de lemn cu care actorii antici își acopereau fața. ◊ față falsă de carton, de stofă etc. cu care își acoperă cineva figura. ♦ a-și scoate (sau a-și lepăda) ă = a se demasca, a apărea în adevărata lumină, a-și arăta adevărata față. 2. persoană mascată. 3. (fig.) înfățișare, figură falsă; imagine convențională. ◊ înfățișare a feței cauzată de un sentiment puternic, de o boală. ◊ (psih.) comportament cu caracter inautentic, fals. 4. machiaj. ◊ preparat cosmetic care se aplică pe față pentru îngrijirea tenului. 5. ~ mortuară = mulaj în ghips al feței unui mort. 6. dispozitiv, aparat care acoperă sau protejează corpul ori fața unui om, animal etc. ◊ dispozitiv sau înveliș de protecție a unui element de construcție. ◊ (inform.) vector binar pentru izolarea unor anumite zone ale unei date. ♦ ~ de gaze = aparat aplicat etanș pe față pentru protecția împotriva gazelor de luptă. 7. (la baraje) ecran de etanșare. 8. cașeu. 9. adăpost individual pe câmpul de luptă. (< fr. masque, germ. Maske, rus. maska)

1) bat, bătut, a bate v. tr. (lat. battúere, pop. battére, it. báttere, pv. batre, fr. battre, sp. batir, pg. bater). Lovesc, daŭ loviturĭ: a bate calu cu biciŭ. Fac să intre lovind: a bate cuĭe, parĭ. Formez lovind: a bate feru, monetă. Dansez: a bate hora, brîu. Bătăturesc, umblu mult, străbat: a bate drumurile, văile. Înving: a-ĭ bate pe dușmanĭ. Atac, asediez (vechĭ): a bate o cetate. Luminez, arunc lumină: mă bate soarele în față. Sun: ceasornicu bate treĭ ore. Amestec: a bate oŭă. Suflu: mă bate vîntu. Stric, vatăm: bruma bate viile. Pedepsesc: bate-ĭ, Doamne, pe ceĭ răĭ. (Adeseori în blesteme serioase: bată-te Dumnezeŭ; saŭ în glumă: bată-te norocu; bată-l să-l bată, blestem maĭ mult glumeț). V. intr. Ciocănesc, izbesc: a bate la ușă (saŭ în) ușă. Arunc lumina: bate luna pintre ramurĭ. Suflu: bate vîntu. Latru: bat cîniĭ la om. Palpit: îmi bate inima. Ud, izbesc: bate ploaĭa, grindina; rîu bate’n mal. Ajung, străbat: pușca bate departe. Am reflexe, mă apropiĭ de: un alb care bate în galben. Am înclinațiune saŭ afecțiune: cel căruĭa-ĭ plac lucrurile dulcĭ nu prea bate cu vinu. V. refl. Mă lupt: Romaniĭ S’au bătut cu Cartaginejiĭ. Mă clatin, mă agit: mi se bate inima de frică. Mă ating, mă izbesc: ramurile se bat unele de altele de vînt. A se bate (despre caĭ), a se împreuna p. reproducere. Bat podurile (stradele. V. pod), drumu, pavaju, umblu haimana. Bat măsura (în muzică), o însemn. Bat toba (fig.), divulg. Bat cărțile, joc în cărțĭ (Mold.). Bat șaŭa ca să priceapă ĭapa, fac aluziune. Bat cîmpiĭ, aberez, aiurez. Bat cuĭva capul, importunez, plictisesc cu vorba. Soba bate la cap, emite acid carbonic, care produce durere de cap. Bate la ochĭ, atrage atențiunea (propriŭ și fig.). Bat putineĭu, fac unt. Bat mingea, joc mingea. Bat berbeciĭ, îi jugănesc. Bat în coarda cuiva, vorbesc cum îĭ place luĭ. Mă bate gîndu saŭ mă bat cu gîndu, mă gîndesc să fac. Bat din buze, rămîn fără cele necesare și simt lipsa lor. Dă-țĭ, popă, pinteniĭ și bate ĭapa cu călcîĭele, ajută-l pe altu că să n’ai tu la nevoie cele necesare. Îmĭ bat capu cu ceva, mă gîndesc la ceva, mă ocup adînc de ceva. Îmĭ bat joc. V. joc. A bate în tobă (Trans.), a vinde la mezat, la licitațiune, a vinde cu toba.

RELATIVITÁTE (< fr. {i}) s. f. 1. Faptul de a fi relativ. 2. Proprietate a mărimilor fizice de a depinde de condițiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referință la care sunt raportate (ex. dependența vitezei unui mobil de mișcarea reperului la care este raportată). Fizica modernă a dezvăluit r. multor mărimi (ex. masa, lungimea, durata), care, în trecut, erau considerate ca având caracter absolut. Principiul r. galileiene a fost enunțat în lucrarea „Dialog asupra celor două sisteme ale lumii” în 1630. ◊ Teoria relativității = teorie a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcarea materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor cât și (ceea ce îi este caracteristic) pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. T.r. cuprinde două părți: t.r. restrânse (sau speciale) și t.r. generale (sau generalizate). În mecanica clasică (newtoniană), spațiul și timpul sunt independente de materie și de mișcarea acesteia, având un caracter absolut; spațiul este omogen și izotrop, fiind lipsit de proprietăți fizice și având numai însușiri geometrice (euclidiene); timpul se scurge în mod uniform. Mișcarea corpurilor este descrisă prin raportarea la sistemele de referință, între care un loc aparte îl ocupă sistemele inerțiale. Potrivit principiului relativității mecanice (sau clasice), enunțat de Galilei, „prin nici o experiență mecanică efectuată în interiorul unui sistem inerțial nu se poate stabili dacă acesta se află se află în stare de repaus sau dacă are o mișcare rectilinie și uniformă”, sau, ceea ce este echivalent, „legile fenomenelor mecanice au aceeași formă în toate sistemele inerțiale”. Din acest principiu rezultă că mișcarea uniformă absolută sau repausul absolut sunt lipsite de semnificație. Mișcarea și repausul au sens numai prin raportarea la sisteme de referință, posedă deci un caracter relativ. În fizica sec. 19 se admitea existența unui mediu elastic, eterul, care constituia substratul propagării undelor electromagnetice (în particular al luminii). Studiile asupra fenomenelor electromagnetice au dus la concluzia că eterul ar reprezenta un sistem de referință imobil și atunci s-a încercat (Michelson, 1881 ș.a.) punerea în evidență a mișcării absolute a Pământului față de el. Rezultatul tuturor experiențelor a fost negativ, confirmând valabilitatea principiului relativității din mecanică și pentru procesele electromagnetice. De asemenea s-a dovedit experimental că viteza undelor electromagnetice în vid nu depinde de viteza sursei și reprezintă, în natură, o viteză maximă care nu poate fi depășită în nici un mod. Aceste fapte au stat la baza creării de către Einstein, în 1905, a t.r. restrânse, numită astfel deoarece nu cuprinde în sfera sa de fenomene și pe cele gravitaționale, menținându-se tot la sistemele de referință inerțiale. Ea se întemeiază pe două principii: principiul relativității, „legile fenomenelor fizice au aceeași formă față de toate sistemele inerțiale” și principiul constanței vitezei luminii, „viteza luminii în vid este aceeași față de toate sistemele inerțiale (ea este o constantă universală)”. Aceste două principii exclud posibilitatea existenței eterului și, în același timp, condus la o serie de concluzii care revoluționează reprezentările noastre tradiționale despre spațiu și timp. Astfel, lungimea unui corp se contractă față de un sistem de referință în raport cu care corpul are o mișcare relativă, iar durata unui fenomen se dilată (timpul se scurge mai încet) față de un sistem de referință în raport cu care sediul fenomenului are o mișcare relativă, deși atât lungimea corpului, cât și durata fenomenului rămân aceleași față de sistemul de referință propriu (legat de ele). Spațiul și timpul capătă deci un caracter relativ, în sensul că ele depind de sistemul inerțial la care sunt raportate; același caracter îl dobândește și simultaneitatea a două evenimente, precum și masa corpurilor. Aceasta din urmă crește o dată cu mărirea vitezei corpului față de sistemul de referință, tinzând către infinit atunci când când viteza relativă se apropie de viteza luminii. O realizare importantă a t.r. restrânse a constituit-o stabilirea interdependenței dintre masa și energia unui corp: variația energiei este egală cu produsul dintre variația masei și pătratul vitezei luminii (cunoscuta relație E = mc²). Această lege a dezvăluit faptul că substanța (materia ponderabilă) conține în sânul său prodigioase rezerve de energie, care pot fi puse în libertate și care de altfel, se folosesc de pe acum prin reacții nucleare. T.r. restrânse a relevat totodată faptul că orice radiație (ex. lumina) are o masă inertă. Elaborarea t.r. restrânse de către Einstein (1908-1916) a pornit de la faptul, constatat experimental, al egalității dintre masele inertă și grea ale unui corp. Pe această bază, Einstein a extins principiul relativității la toate sistemele de referință și la toate fenomenele cunoscute (inclusiv cele gravitaționale): „legile fenomenelor fizice au aceeași formă oricare ar fi sistemul de referință față de care sunt exprimate și starea lui de mișcare”. T.r. restrânse devine în un caz particular al t.r. generale, principiile sale fiind valabile numai local (pe porțiuni ale spațiului suficient de mici), în câmpuri gravifice neglijabile și pentru intervale de timp destul de scurte. T.r. generale duce la concluzia că spațiul, timpul și materia în mișcare se află într-o strânsă interdependență: proprietățile spațiale și temporale ale fenomenelor sunt determinate de distribuția maselor gravitaționale, iar mișcarea acestora este determinată de însușirile spațiului și timpului. Spațiul este descris de o geometrie riemanniană; el este curbat îndeosebi în vecinătatea marilor concentrații de mase. Tot aici timpul este încetinit, iar principiul constanței vitezei luminii este încălcat. Pentru practica de toate zilele, efectele t.r. generale sunt neglijabile. Totuși, consecințele sale au primit strălucite confirmări experimentale. Astfel a fost explicat, prin t.r. generale, avansul continuu al periheliului orbitei planetei Mercur, fapt descoperit încă din sec. 19; a fost determinată curbarea razelor de lumină (provenite de la aștri) atunci când trec prin vecinătatea Soarelui; a fost observată deplasarea spre roșu a liniilor spectrale emise emise de pe o mare masă gravifică; a fost confirmată creșterea masei particulelor rapide în marile acceleratoare; a fost constatată creșterea timpului de viață al mezonilor rapizi în comparație cu cel al mezonilor lenți ș.a. T.r. constituie una dintre cele mai de seamă cuceriri științifice ale sec. 20. Ea a stabilit interdependența dintre proprietățile spațiale și temporale ale materiei în mișcare, și temporale ale materiei în mișcare, relevând unitatea și condiționarea lor reciprocă. 3. (Dr.) Principiul relativității contractelor = principiu în temeiul căruia contractele produc efecte numai între părțile contractante.

palid a. 1. decolorat: față palidă; 2. care lucește puțin: lumină palidă; fig. palida înțelepciune EM.; 3. fără lustru: stil palid.