SURÎDE, surîd, vb. III. Intranz. 1. A rîde fără zgomot, schițînd numai o ușoară mișcare a buzelor; a zîmbi. Surîdea binevoitor numai cu un colț al gurii. DUMITRIU, N. 160. Ce zici, Comșa, de arătările lui Mucenicu? întrebă Ghenea într-un tîrziu, fără să mai surîdă a batjocoră. C. PETRESCU, Î. II 13. Vorbește rar și așezat. Din cînd în cînd își dă puțin capul pe spate, surîde pe sub mustață și atunci toată fața i se luminează. VLAHUȚĂ, O. A. II 145. ◊ Fig. Natura surîdea în pragul primăverii, cam tristă. D. ZAMFIRESCU, R. 91. În zori de ziuă cînd... ziua Întîi Mai surîde. RUSSO, S. 21. ◊ (Construit cu dativul) Mi-a surîs cu bunătate. GALACTION, O. I 231. Ilenuța Precup își surîdea unui gînd ori unei amintiri, absentă de aci, cu privirea pierdută în vag. C. PETRESCU, A. 344. Copila îi surîde ca cele dintîi flori Ce-anunță primăvara. BOLINTINEANU, O. 62. 2. Fig. (Despre abstracte) A-i fi cuiva pe plac, a plăcea, a conveni, a atrage pe cineva; a se prezenta cuiva într-o formă favorabilă. Călătoria îi surîdea. ▭ Viața începea în sfîrșit să le surîdă. C. PETRESCU, C. V. 9. – Forme gramaticale: perf. s. surîsei, part. surîs.