AMESTECA, amestec, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de ființe deosebite) A pătrunde unele printre altele; a se pierde, a dispărea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se băga, a se vârî (nechemat) într-o acțiune, într-o discuție etc. – Lat. *ammixticare.

INTERCALAT, -Ă, intercalați, -te, adj. Care este introdus, adăugat, pus printre altele. – V. intercala.

TANGENȚIAL, -Ă, tangențiali, -e, adj. Privitor la tangentă; care este asemănător cu o tangentă. ♦ Fig. (Adesea adverbial) Atins în treacăt; p. ext. indirect, printre altele. [Pr.: -ți-al] – Din fr. tangentiel.

A ADIA pers. 3 adie intranz. 1) (despre vânt) A sufla lin; a aburi. 2) (despre mirosuri, miresme) A se răspândi câte puțin. 3) fig. (melodii, cântece) A cânta încet și fără cuvinte, ca pentru sine; a fredona; a murmura; a îngâna. 4) reg. A aminti printre altele; a pomeni. [Sil. -di-a] /<lat. adiliare

A SE AMESTECA mă amestec intranz. 1) A se îmbina formând un amestec. 2) (despre grupuri de ființe deosebite) A pătrunde unele printre altele (făcându-se nevăzute). 3) A interveni nefiind solicitat. ~ în discuție. ~ în joacă. /<lat. ammixticare

A ATINGE ating tranz. 1) A face să se atingă. 2) A lovi ușor. 3) fig. A supune unei acțiuni nocive ușoare. Înghețul a atins mugurii. 4) fig. A înjosi prin vorbe sau purtare nedemnă; a jigni; a insulta; a ofensa. 5) A face să trăiască anumite emoții, sentimente; a mișca. 6) A aminti printre altele. ~ o problemă. 7) (limite, distanțe, nivele etc.) A ajunge printr-un efort. /<lat. attingere

NUMAI² adv. 1) (atribuie celor spuse restricție sau exclusivitate) Nu mai mult de; nimeni altul decât; nimic altceva decât; nu în alt mod decât; nu în alt timp decât; nu în alt loc decât; nu din altă cauză decât; nu în alt scop decât; doar; exclusiv. Poate numai atâta. Acesta este numai începutul. ◊ Nu numai (că) a) pe lângă; afară de; b) mai mult decât. Numai așa (sau așa numai) a) de mântuială; b) fără a se adânci; c) fără nici un rost; fără scop; fără motiv; d) fără a urmări un folos personal; pe degeaba; e) nu altfel; f) printre altele; în treacăt. 2) (exprimă modalitatea unei acțiuni) Gata să; cât pe ce. Era numai să plece. ◊ Numai bun (sau numai bine) așa cum trebuie; potrivit. 3) (accentuează conținutul celor spuse) Numai de ar vrea. 4) Abia. Numai a intrat și s-a pus pe lucru. 5) În întregime. Pomii sunt numai floare. /<lat. non magis

PARANTEZĂ ~e f. 1) lingv. Semn de punctuație constând din două arcuri de cerc puse unul la începutul cuvântului sau textului ce se izolează din anumite motive (explicație, completare etc.), iar altul la sfârșitul lui. ◊ ~ pătrată paranteză constând din două linii îndoite la capete una spre alta. 2) fig. Digresiune în cadrul unei comunicări. ◊ În ~ printre altele. 3) mat. Semn care se pune înaintea și la sfârșitul unei expresii algebrice, arătând că o operație se referă la întreaga expresie. /<fr. paranthese

A POMENI ~esc 1. tranz. 1) A aminti printre altele. 2) A păstra bine în memorie; a ține minte (pentru mult timp). ◊ Are să mă ~ească amenințare prin care cineva este avertizat că va avea de suferit pentru cele săvârșite. Nici că se ~ește nici nu poate fi vorba. 3) A aminti peste un anumit timp (într-un anumit fel). Mă va ~ de bine. 4) rel. (persoane) A numi în timpul slujbei (pentru a atrage harul divinității). 5) (în construcții interogative sau negative) A se întâmpla să vezi sau să auzi. Unde s-a mai ~it așa ceva? 2. intranz. A aduce vorba în treacăt (despre ceva sau despre cineva); a aminti. /<sl. pominĕti

A RĂTĂCI ~esc 1. intranz. 1) A umbla căutând drumul. 2) A merge din loc în loc fără un scop precis; a umbla; a hoinări; a vagabonda. 2. tranz. 1) (obiecte) A încurca printre altele de același fel, neștiind unde se află. ~ o carte. 2) A merge pe o altă cale decât cea dorită; a nu găsi calea dorită. /cf. lat. erraticus

TREACĂT n. v. A TRECE. ◊ În ~ a) aflându-se în trecere; din mers; b) în fugă; în grabă; c) printre altele; tangențial; superficial. Din ~ din fugă. /a trece + suf. ~ăt

A ZĂHĂI ~iesc tranz. pop. 1) (persoane) A necăji întruna cu diferite pretenții sau reproșuri; a bate la cap; a moronci; a zădărî; a hărțui. 2) (obiecte) A încurca printre altele, neștiind unde se află; a rătăci. /<ucr. zahaity

ADVENTISM s.n. Doctrină mistică practicată de o sectă religioasă creștină și care propagă, printre altele, credința în a doua venire a lui Iisus pe pămînt. [< engl. adventism, cf. germ. Adventismus].

TANGENȚIAL, -Ă adj. Referitor la tangentă; care este tangent. ♦ (Fig.; și adv.) În treacăt, printre altele. [Cf. fr. tangentiel].

TANGENȚIAL, -Ă adj. 1. care este tangent; referitor la tangență. ♦ accelerație ~ă = proiecție a accelerației pe o tangentă la traiectorie; forță ~ă = forță dirijată pe tangenta la o curbă. 2. (fig.; și adv.) în treacăt, printre altele. (< fr. tangentiel)

ADRIANOPOL, oraș în Turcia europeană, întemeiat de împăratul Adrian. În 378 d. Hr. vizigoții au nimicit aici armata romană, iar în 1205 țarul Ioniță Caloianul a înfrînt oștile Imp. Latin. Cucerit de turci în 1362, a fost capitala Imp. Otoman între 1362 și 1453. Aici s-a încheiat Tratatul de pace Ruso-Turc (1829), prin care s-a recunoscut, printre altele, independența Greciei, autonomia Serbiei și s-a desființat monopolul turcesc asupra comerțului Țării Românești și Moldovei. Azi Edirne.

AKKERMAN, denumirea turcească a Cetății Albe. Convenția de la ~, convenție încheiată la 25 sept. / 7 oct. 1826 între Rusia și Turcia. Prevedea printre altele, alegerea pe șapte ani, de către divan, a domnilor Țării Moldovei și Țării Românești dintre boierii pămînteni, cu aprobarea celor două curți imperiale.

ANDRUSOVO, localit. în Federația Rusă (C.S.I.), la S de Smolensk. Aici s-a încheiat Armistițiul de la A. (ian. 1667), între Rusia și Polonia, după războiul din 1654-1667, prin care prima obținea, printre altele, recunoașterea alipirii Ucrainei răsăritene.

ALTUL, ALTA, alții, altele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de față sau care este cel obișnuit) Să răspundă altul. ◊ Expr. Unuia (și) altuia = orișicui. Unii (și) alții = mulți. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Unul mai... decît altul = fiecare la fel de... Unul după altul = succesiv. ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Amu a scornit alta (CREANGĂ). ◊ Expr. Între (sau printre) altele = printre alte lucruri. Alta (acum)! exprimă dezaprobare față de o propunere sau o veste neașteptată. Unul una, altul alta = fiecare cîte ceva. Una (și) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice preț; fără a sta mult pe gînduri. Pînă una-alta = deocamdată. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu „unul”, „una”) Celălalt, al doilea. Pîndea cînd unul, cînd altul (ISPIRESCU). ◊ Expr. Pe de o parte..., pe de alta..., (sau pe de altă parte...), exprimă o alternanță. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.

AMESTECA, amestec, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) uni formînd un amestec. ♦ Tranz. A schimba ordinea; a încurca. 2. Refl. (Despre grupuri de ființe deosebite) A pătrunde unii printre alții. ♦ A se pierde, a dispărea undeva. Am să mă-mbrac și eu în irod, să m-amestec printre măști (ALECSANDRI). 3. Refl. A interveni (nechemat) într-o acțiune, într-o discuție etc.; p. ext. a se interesa de ceva. ◊ Expr. A se amesteca (sau a umbla) unde nu-i fierbe oala = a se vîrî unde nu este chemat, unde nu are ce căuta. – Lat. *ammixticare.

analiză, demers muzicologic care vizează studierea și determinarea componentelor structurale – disocierea în prealabil – ale unui text muzical, informând eventual și asupra tehnicii generale a elaborării acestuia. A. poate fi înțeleasă fie ca metodă de investigare fie ca specialitate muzicologică de sine stătătoare, după cum ea se subordonează anumitor discipline (ca de ex. teoria* superioară a muzicii, etnomuzicologia*) ale căror teze este chemată să le demonstreze sau își are propriul obiect, propria finalitate și propria metodologie. În măsura în care se menține la nivelul simplei descrieri morfologice, a. interferează modalitățile didactice de abordare a tehnicii de compoziție (1, 2). Însăși nașterea ca noțiune și afirmarea ca modalitate de studiu ale a. s-au petrecut în cadre scolastice, anume în acelea ale unui tratat din sec. 17 [Burmeister, Musica poetica, 1606 – v. afectelor, teoria; figură (2)], pentru ca în sec. următor (la J. Mattheson, de pildă) a. să devină o componentă a așa-numitei Kompositionslehre („învățătura compoziției muzicale”), domeniu de care, în parte, va continua să fie legată și în decursul evoluției ulterioare. (Limitele a. muzicale ca gen s-au datorat însă, multă vreme, tocmai nedepășirii nivelului didactic în a. practicate în afara școlii). Statutul a. se diferențiază începând din sec. 19; ea apare integrată în monografii și tratate de istoria muzicii (la Ph. Spitta, F.J. Fétis, A. W. Ambros ș.a.), comportând în această calitate caracterul circumscris al unei „specialități în specialitate”; continuă, de asemenea, să slujească pedagogia compoziției (V. d’Indy); se emancipează, în fine, se constituie și se consolidează ca disciplină de sine stătătoare, fie în limitele a. de tip hermeneutic inițiată de H. Kretschmar (urmat direct de A. Schering) – a. care urmărește modul în care „poetica” muzicală se incorporează și se traduce prin structură, moment cu moment al desfășurării operei, începând cu elementul tematic și continuând cu peripețiile trasformării lui pe tot parcursul compoziției – fie ca a. de tip formal, precum aceea „reductivă” instituită de H. Schenker – a. chemată să demonstreze că mecanismul de generare a operei (tonale) rezidă în constituirea acesteia în trei „straturi” structurale de complexitate progresivă, deductibile unul din altul, pe o structură armonică profundă (relația T-D-T), subiacentă oricărui text muzical (Mittelgrund), apoi a treia, de suprafață (Vordergrund) – fie, în sfârșit, în strânsă relație cu domeniile teoriei*, esteticii*, psihologiei* muzicii; o seamă de concepte cum sunt funcție* și funcționalitate muzicală, „reprezentare sonoră” (Tonvorstellung), formă*, ritm*, armonie*, stil*, „dinamică interioară” (Innerdynamik) etc., așa cum se conturează ele în primele decenii ale sec. 20, la teoreticieni ca H. Riemann, G. Adler, E. Kurth, H. Mersmann ș.a., hotărăsc (la aceiași) și sensurile a. muzicale, asigurând acesteia o solidă bază sistematică și metodologică și ferind-o implicit de descriptivismul și riscul șablonizării ce vor deveni inerente, cu timpul, a. de tip kretschmarian (mai ales în formele ei „popularizate” prin ghidurile de concert, programele de sală etc.). Autonomia a. și corelația ei cu marile sinteze teoretice, departe de a se exclude una pe cealaltă, constituie, în toate cazurile citate, mai sus ca și în altele, aspectele complementare ale unui proces de maturizare a demersului analitic, al cărui ultim țel devine acum unul supramorfologic: fie „logica muzicală” (Riemann), fie „stilul” (Adler), fie problematica formei* muzicale (B. Asafiev, H. Degen), fie fluxul de „energie”, „dinamica interioară” (Kurth, în parte Mersmann) (v. energetism), ca principii ce definesc, dintr-o perspectivă fenomenologică (v. fenomenologie), specificitatea, esența, ce-ul ireductibil nu numai al operei ci și al gândirii muzicale înseși. (De notat că în sistemul a. riemanniene pot fi deslușite anticipări ale a. muzicale structuraliste, „logica muzicală” fiind pe de o parte logica unor „relații” ce se stabilesc în cadrul fiecărui parametru* – melodic, armonic, ritmic etc. – al structurii*, logica funcțiilor motivului* pe plan orizontal și vertical etc., iar pe de altă parte cea care face posibilă comunicarea dintre autor și ascultător). Sarcina de „a ține pasul” cu noua problematică de creație și mai ales cu diversificarea caleidoscopică a acesteia, proprii muzicii sec. 20, revine a. în perioada inter- și postbelică. Cea mai fermă angajare a a. în această direcție se produce în lucrările teoretice ale unor compozitori marcanți ai sec. (Schoenberg, Hindemith, Messiaen ș.a.), preocupați să-și definească, explice, fundamenteze propria concepție și tehinică de compoziție, propriul „sistem” de gândire muzicală. În situația în care scopul a. continuă să fie unul fenomenologic, de dezvăluire a „identității” – fie ea și de ordin formal – a operei sau a specificității unor componente de limbaj, devine evident că metodele prestabilite de a. sunt incompatibile cu extrema varietate a obiectelor analizate, că „o metodă unică sau preferențială de a. nu poate exista” (R. Stephan), că deci condițiile eficacității a. este adaptarea metodei ei la realitățile noilor tehnici de compoziție, netonale (serialismul* sau muzicii neomodale – v. mod (10) – de pildă) sau aplecarea ei aupra unor laturi formale sau/și principii formative ale unei opere sau unui corpus muzical, laturi și principii decelate în prealabil (de către analist) drept caracterizante pentru obiectul studiat (sunt edificatoare în acest sens: a. ritmului ca factor polarizant al tututor dimensiunilor structurale ale discursului, efectuată de P. Boulez în Le sacre du printemps de Stravinski; identificarea de către E. Lendvai a secțiunii de aur* ca principiu unificator al micro- și macrostructurii în opera bartokiană; în muzicologia* românească, determinarea dimensiunilor modală, eterofonică [v. eterofonie], variațională a muzicii lui Enescu). A doua jumătate a sec. 20 aduce cu sine o accentuată scientizare a a. muzicale, mai exact, o potențare a ei ca demers științific (maximizarea rigorii abordării obiectului și a exactității determinărilor lui formale) prin conexiuni interdisciplinare (procese de aceeași natură au loc în întreg arealul științelor umane și sociale în perioada postbelică). Permeabilitatea a. muzicale față de bagajul metodologic și conceptual al diferitelor discipline contemporane (lingvistică structurală, semiotică, cibernetică, subdiscipline și teorii ale matematicii moderne; informatică etc.) reprezintă o constantă a dezvoltării ei de-a lungul aproximativ ultimei treimi de sec. În tot acest răstimp, a. muzicală nu a contenit să-și intensifice, multiplice, înnoiască, atât strategiile disociative cât și pe acelea vizând studiul raportului diversitate-unitate dintre componentele structurale (morfologice / sintactice) ale textului. Lucrul s-a petrecut inițial sub impactul acelei „emergențe a structuralismului” (J.-J. Nattiez) și a „conjuncției semiotică-lingvistică” (idem) ce se produceau în anii ’70 în câmpul lingvisticii; aplicată din totdeauna structurii – „substanța [muzicii] fiind întrucâtva structură” (V. Nemoianu) – a. muzicală s-a găsit atunci în situația paradoxală de a fi desemnată structuralistă, în virtutea faptului că redefinirea concepției și instrumentarului ei s-a produs ca urmare a unor transferuri (cu adaptările necesare) din domeniile lingvisticii struturale și semioticii. Considerând realitatea struturală a operei întru-un sistem de referințe teoretice, în categorii și legi de organizare, în ultima instanță, într-un ansamblu de convenții esențialmente diferite de cele clasice, demersul analitic structuralist este – din perspectivă atât istorică cât și epistemologică – un „cap de serie” al transformărilor profunde pe care a. muzicală le parcurge în ultimele decenii ale sec. 20. ♦ Se vorbește spre finele acestui secol de modelări analitice ale domeniului muzical, a. muzicală însăși fiind concepută drept model, drept simulare a faptului muzical. Se pot depista, cu pornire din faza sa structuralistă, două asemenea tipuri de modelare a domeniului muzical: cea lingvistică și cea matematică. Primul caz include, printre altele: a) metoda paradigmatică de a. a lui N. Ruwet (pliată pe distribuționismul lingvistic american al lui Z.S. Harris și axată pe factorul melodic, urmărind modul de distribuire și variere în plan temporal-sintagmatic a unităților minimale de vocabular muzical, apartenența axei paradigmatice) și b) strategiile analitice deduse din teoria generativă a muzicii tonale, elaborată de F. Lerdahl și R. Jackendoff și centrate în principal pe muzica omofonă (teorie de influență post-chomskiană și, totodată, post-schenkeriană – același post-schenkerianism prezent în Franța la N. Meeùs, C. Deliège, și în mare vogă în S.U.A., printre alții la A. Forte). Un pas important în formalizarea matematică a a. muzicale îl constituie așa-numita teorie a claselor de înălțimi (pitch-class theory) (M. Babbit, J. Rahn, A. Forte, J.N. Straus, L. Solomon), cu derivatele sale operante în domeniul intervalicii și al ritmicii; fiind modelată prin teoria matematică a mulțimilor (sunetele sunt substituite prin numere, iar grupările de sunete sunt tratate ca mulțimi, submulțimi și familii de mulțimi, între care se stabilesc relații și se efectuează operații algebrice), teoria – împreună cu metoda sa aferentă de a. – era inițial aplicabilă exclusiv muzicii serial-dodecafonice; ulterior, ea vizează întregul câmp muzical post-tonal – la această extensie contribuind și varianta modală a teoriei, elaborată de A. Vieru. Pe un alt palier al modelării, aplicațiile cibernetice și informatice (teoria informației, a. asistată de computer) au, prin caracterul lor algebric, corelat cu acela statistic-probabilistic, rolul de a valida sau invalida rezultatele a., de a automatiza raționamentul analitic prin intermediul unor metode de cuantificare și, în final, de a algoritmiza întregul proces analitic și componistic. Datele astfel obținute sunt pertinente îndeosebi în a. și sinteza comparată a stilurilor (Lomax). Un caz special al modelării lingvistice în a. muzicală îl reprezintă semiotica* muzicală, într-o primă fază interesată de sintaxă (semiologia muzicală a lui J.-J. Nattiez), mai nou centrată pe factorii semantic-referențiali (un rol important îl joacă aici aplicarea principiilor naratologiei literare) și pragmatici ai faptului muzical conceput pe trei nivele (J. Molino): poetic, neutru, estezic. Atitudinea poststructuralistă față de a. este una esențialmente critică și, în consecință, negativă. Metadiscursul muzical postmodern, pledând pentru o viziune con- și intertextualistă, se îndepărtează din ce în ce mai mult de însăși cerințele și obiectivele a. muzicale, așa cum au fost ele concepute până acum. Tezele radicale ale relativismului și antiraționalismului contemporan aplicate în muzicol. conduc la afirmarea inoperabilității a. muzicale și, în consecință, la estomparea până la eliminare a practicării acesteia. ♦ În muzicologia românească a. apare relativ târziu (sec. 20), mai întâi ca instrument de cercetare în serviciul unor discipline ca istoriografia (G. Breazul), folcloristica (C. Brăiloiu) sau bizantologia (I.D. Petrescu), în etapa interbelică a dezvoltării acestora. Constituirea a. ca gen muzicologic autonom (prin aplecarea ei exclusivă și univocă asupra compoziției) se produce în deceniile postbelice, în contextul general al maturizării muzicol. și din necesitatea lichidării unor „datorii” ale acesteia față de activitatea de creație. Se poate spune că într-o durată istorică minimă, a. muzicală românească a atins, grație dezvoltării numerice, diversificării tipologice, varietății obiectivelor (problematicii), bunei înzestrări tehnice și teoretice, principalele etape de evoluție pe plan mondial al acestei specialități, distingându-se nu o dată, și prin contribuții originale. O panoramare a a. muzicale după criteriul naturii și extensiei obiectivelor ei evidențiază, firește, și în peisajul muzicologic autohton categorii de a. raportate la o partitură sau un corpus muzical anume, sau la laturi anume ale limbajului unui compozitor, ca și ale a. care instrumentează cercetarea unor stiluri sau studiul unor parametri, sisteme (II) sau subsisteme muzicale istoric determinate. A. precum cele consacrate cvartetelor de Beethoven (T. Ciornea), melodicii palestriniene (L. Comes), polifoniei vocale a Renașterii (M. Eisikovits), formelor muzicale ale barocului la J.S. Bach (S. Toduță), servind determinării „specificului românesc” al armoniei lui Enescu (Speranța Rădulescu) sau unor exegeze teoretice în domeniile modalului și armoniei modale (G. Firca, W.G. Berger, A. Vieru) etc. răspund (și) unor importante deziderate de sinteză muzicologică; amploarea obiectivelor acestor a. sau a studiilor care le înglobează este, de la caz la caz, conjugabilă cu amploarea orizontului și relevanței teoretice ale scrierilor în cauză. Unul dintre domeniile de cercetare care au prilejuit manifestarea din plin a capacităților sintetizatoare în studiul analitic, și astfel, accesul real al analiștilor la esența structurală a muzicii a fost cel al exegezei enesciene: surprinderea într-o serie de a. a procesualităților ciclice*, variaționale*, eterofonice, a specificului modal* etc. din muzica lui Enescu constituie mărturiile unui atare rezultat.

gavotă (< fr. gavotte, din gavot „locuitor din ținutul Gap Dauphiné, Franța”), dans* în mișcare moderată, măsura 2/2 și formă binară (cu repetarea fiecărei secțiuni). Frazele* încep cu o anacruză* caracteristică de două pătrimi* și se încheie, de regulă, la mijlocul măsurii printr-o doime*. În ce privește coregrafia, se aseamănă cu branle* și gagliarda*. Originară din folc. fr., g. pătrunde la curte către sfârșitul sec. 16 și cunoaște o mare vogă în cel următor. Lully o introduce în operă*, exemplu său fiind urmat, printre alții, de Rameau, Händel, Gluck, Grétry, și, mai recent, Puccini (Tosca). În muzica instr. e introdusă, probabil, de N.-A. Le Bègue (c. 1631-1702). Apare în culegerile de dansuri pentru clavecin, în concertele grossi* și sonate*, dar mai ales în suite*, fără a face totuși parte din dansurile obligatorii ale acestui gen. Se întâlnește sub formă de rondo* (gavotte en rondeau) sau ca g. cu variațiuni (Rameau, Suita a IV-a pentru clavecin), dar cel mai adesea e urmată de o a doua g. (care poate împrumuta caracterul musettei*). Dintre autorii de g. instr. îi cităm pe D’Anglebert, Louis și François Couperin, Rameau, Corelli, Vivaldi, Padre Martini, Purcell, Händel, Pachelbel, J.F.K. Fischer, J.S. Bach; între contemporanii care au cultivat g. se numără: Prokofiev, Auric.

mutație (< lat. mutatio; fr. mutation) 1. Metabolă*. 2. Trecerea dintr-un hexacord* în altul, în sistemul guidonian al solmizării*, trecere necesară atunci când melodia depășea ambitusul (1) unui hexacord. Schimbarea hexacordului trebuia făcută astfel încât acolo unde ar fi apărut semitonurile* si-do sau la-si bemol, acestea să fie denumite mi-fa. Ex.: pentru că succesiunea do-mi-sol-la-si bemol-la-do depășește întinderea hexacordului natural do...la, trebuie făcută o m. în hexacordul moale (cu bemol). În acest scop, semitonul la-si bemol va fi numit și citit mi-fa, iar succesiunea va deveni do-mi-sol-mi-fa-mi-sol. Mâna armonică* (guidoniană*) a fost un mijloc mnemotehnic pentru a ușura printre altele, calculul m. Procedeul m. poate fi considerat o transpunere* a hexacordurilor, care a constituit un prim pas către conceptul de modulație*. 3. (Biz.) Schimbarea ehului*, într-un chip asemănător probabil metabolei*. Echiv. gr.: ftora*. 4. Modificare a profilului temei* de fugă*, pentru păstrarea în răspuns a caracterului tonal; secunda* devine terță* și invers iar cvarta* devine cvintă* și invers. 5. La orgă*, registre (II, 1, 2) care adaugă una sau mai multe armonice* sunetului fundamental produs de o tastă* apăsată. Sunetul devine mai bogat, mai bine timbrat, obținându-se diferite efecte. V. mixtură (I, 2).

psihologie muzicală (< gr. ψυχή, „suflet” și λόγος, „cuvânt, discurs, știință”; echiv. germ. Musik-, Ton-, Gehör- Hörpsychologie), disciplină a muzicologiei*, care studiază domeniul trăirilor efective specifice creației, interpretării și receptării valorilor artistice muzicale. P. se fondează științific pe fizică și fiziologie, încadrându-se în psih. culturii sau artei, ca parte a psih. generale dar și pe estetica muzicală* care a generat-o istoric, alăturându-se în cadrul acesteia sociologiei artei și filozofiei. ♦ Dacă în estetica muzicală antic. se pot găsi numai elemente de psih. (Platon, Aristotel și în special Aristoxenos), referințe clar psih. apar în sec. 15 la Tinctoris (Tratatus de musica), care definește consonanța* și disonanța* calitativ, prin senzația agreabilă sau dezagreabilă. Sec. 18 descoperă valoarea sentimentului. Kant, Hegel, Schopenhauer contribuie în studiile lor de estetică la accentuarea elementului psih. În sec. 19 se remarcă efortul de constituire a unei estetici științifice experimentale, bazată pe fiziologie, psih. și sociologie. După Eduard Hanslick (1825-1904), considerat ca întemeietorul esteticii moderne autonome, Helmholtz, Carl Stumpf (1848-1936) ș.a. își orientează cercetările asupra p. auzului (1, 2) muzical. Gustav Fechner (1801-1887) în Vorschule der Asthetik (1875), caută redarea expresiei cât mai exacte a proceselor psihice declanșate de elaborarea și perceperea operei de artă. Wilhelm Wundtz (1832-1920), creează în 1879 la Leipzig primul laborator de psih. Constituirea p. propriu-zise se atribuie lui Ernst Kurth (Musikpsychologie, Berlin, 1931), care studiază funcțiile psih. care stau la baza audiției muzicale și natura „energiei” muzicale, fizice și psihice (v. energetism). Remarcabile sunt în prima jumătate a sec. 20 experimentele și lucrările lui Carl E. Seashore la Iowa (S.U.A.) și cele ale lui Géza Révesz. În Einfürung in die Musikpsychologie (Berna, 1946), Révesz stabilește o legătură între știință și muzică, fizică și fiziologie, apoi între psih. și estetică, ocupându-se printre altele de psih. sunetului, a talentului muzical, de patologia concepției muzicale. B.M. Teplov studiază experimental Psihologia aptitudinilor muzicale (Moscova, 1947), iar Raoul Husson fundamentele psiho-fiziologice ale muzicii (Paris, 1953). Dar subiectivitatea trăirilor muzicale, efectele psih. profunde ale muzicii cer metode introspective sau reflexive. Este ceea ce își propune estetica psihologică. În educația muzicală considerentele de ordin psih. își fac tot mai mult loc. În introducerea la cartea sa Les bases psychologiques de l’education musicale (Paris, 1956), Edgar Willems, apreciind lucrările lui Révesz și Kurth, afirmă importanța primordială a a naturii elementelor fundamentale ale muzicii și a raporturilor lor cu natura umană, demonstrând că o artă ca muzica nu se poate baza numai pe psih. „cantitativă”, dacă avem în vedere valorile calitative, afective și intuitive ale ei. O mare diversitate de teorii și direcții de investigație îmbogățesc problematica esteticii muzicale moderne; pitagorismul, formalismul (Herbart, Fechner, Brenn), sentimentalismul (Delacroix, Alain), estetica empatiei (germ. Einfühlung) – proiectarea universului psihic în lumea operei (Lipps, Wolkelt), energetismul* (Kurth, Howard), intelectualismul (Riemann, Combarieu, Ch. Lalo), pozitivismul umanist (Alain), filosofia timpului (III) muzical (Bergson, Gisèle Brelet, Wiora). Gisèle Brelet în Le temps musical (Paris, 1949) dezvoltă pe larg problemele epocii moderne, subintitulându-și cartea „Eseu pentru o nouă estetică a muzicii”. Un sistem de estetică autonom, cu o metodă marxistă de interpretare a fenomenului, artistic, găsim la Georg Lukács (Die Eigenart des Ästhetischen, 1963, trad. rom., Buc., 1974). În istoria gândirii estetice românești primele afirmări ale conceptelor estetice apar la cronicari. Referindu-se în special la muzică trebuie să amintim aici și pe Cantemir (Istoria ieroglifică, 1705), care definește noțiunile de frumos, armonie, simfonie etc., într-o perioadă când nu se conturase încă estetica, apoi pe Cuclin (Tratat de estetică muzicală, 1933), care demonstrează expresivitatea spirituală a muzicii. Dezvoltarea psih. științifice, capabilă să analizeze cu mijloace și metode proprii resorturile psihice specifice ale creației, transmiterii și receptării valorilor artistice are ca rezultat conturarea psih. artei, respectiv a muzicii, ca o disciplină autonomă, care sprijină generalizarea esteticii, fără a i se substitui. ♦ Reflectarea senzației auditive în conștiința omului produce stări afective care ies din domeniul științelor exacte. Momentul trecerii de la fiziologic la psihic este mult mai greu de precizat decât hotarul dintre fizic și fiziologic. În acest stadiu al evoluției fenomenului sonor au loc transformări calitative în directă legătură cu natura emoțională a muzicii; începe acum să acționeze domeniul psihic propriu numai ființei umane, care percepe sunetele considerate nu izolat (ex. Pitagora și teoria sa matematică ce a inspirat și pe Platon, Euler, Kant, Hegel ș.a.), ci și ca o relație sonoră, care înseamnă organizare, concepție, limbaj reunite în cadrul unei opere de artă (ex. Aristoxenos și teoria sa despre melodie) ca o unitate sintetică cu valoare estetică, nu o sumă de sunete diferite; sau, în sec. nostru, E.G. Wolf – Grundlagen der autonomen Musikaesthetik, Strasbourg, 1934 – care consideră intervalul* ca elementul muzical specific, ca fenomen ireductibil bazat pe alianța indisolubilă dintre auditiv și psihic, ceea ce a dus la o autonomie a muzicii și esteticii. Afectivitatea considerată ca bază a întregii activități psihice umane trebuie definită în corelație cu examinarea psih. a celor trei ipostaze ale actului artistic muzical: creația (c. compoziția (1)), interpretarea* și audiția. Specific pentru procesele afective este reflectarea relației dintre subiect – în cazul nostru compozitorul, interpretul sau auditorul – și obiectul sau situația care le-a produs, respectiv muzica. Aspectul subiectiv al acestor procese, caracteristic artei, e constituit de trăirile afective. Acestea pot fi cunoscute prin expresia emoțională a artistului și prin trebuința lui de a le comunica oamenilor. Bucuria, tristețea, frica, mânia etc. apar în diferite contexte, într-o mare complexitate și mobilitate. Cu cât trăirile sunt mai complexe, cum e cazul în muzică, cu atât este mai mare și participarea scoarței cerebrale, îndeosebi a celui de al doilea sistem de semnalizare. Muzica devine mijlocul artistic de exprimare și comunicare a stărilor afective. Dispozițiile sunt stări afective de intensitate medie care caracterizează pe o perioadă de timp întreaga conduită a omului. Emoțiile sunt manifestări de durată relativ mică, cu o orientare precis determinată, care însoțesc orice act artistic. Cele de intensitate medie au un efect dinamitizant; cele de orientare maximă pot produce „dezorganizarea formelor superioare de conduită sau anihilarea activității ca efect al epuizării rapide a energiei” (Al. Roșca). Sentimentele, ca și pasiunile, sunt stări afective mai complexe și mai durabile, reflectând relațiile stabile dintre om și mediul social; fie morale, fie intelectuale sau estetice, sentimentele constituie manifestări specific umane, cu caracter socio-istoric. Cele estetice apar la baza percepțiilor estetice și sunt de maximă importanță în aprecierea operei de artă. Pasiunile implică în plus un impuls mult mai pronunțat spre acțiune. „Sentimentele și pasiunile canalizează viața noastră psihică pe direcții esențiale, spre formarea conștiinței și personalității umane, de unde rolul deosebit ce revine artei muzicale în a influența și direcționa asemenea laturi ale psihicului” (Giuleanu). O formă mai cuprinzătoare, cu diverse stări afective, fin nuanțate și mai mult personale este sensibilitatea. Procesele afective au o influență și sunt la rândul lor condiționate și de alte aspecte ale activității psihice. Astfel se remarcă o interacțiune între afectivitate și procesele de cunoaștere. Gândirea este influențată pozitiv de emoțiile cu caracter stenic și cu intensitate medie; emoțiile puternice pot produce o diminuare a posibilităților de gândire. De asemenea, o strânsă relație se observă între afectivitate și motivație. La fel de important ca toate formele proceselor afective prezentate ne apare intelectul, posibilitatea de a observa și a cerceta opera de artă pe cale rațional-intelectuală. Fenomenul sonor în stadiul de act artistic se confruntă și cu atitudinea volițională, funcția psihică ce orientează conștient pe om spre îndeplinirea unui scop. Studiul aprofundat al acestor probleme trebuie să cuprindă o analiză amănunțită a proceselor psihice caracteristice fiecăruia din cele trei ipostaze mai sus menționate ale actului artistic muzical. Dacă în fiecare ipostază afectivitatea este prezentă, cel care are cel mai mult nevoie de ea e interpretul, care prin această stare psihică, corelată cu toate cerințele tehnico-artistice, reușește să transmită auditorului emoția și mesajul operei interpretate. Un handicap serios pentru interpreții deosebit de de sensibili este trecutul – stare emotivă datorată adesea exclusiv imaginației, dar în general cu cauze fizice, afective și mintale. Aici devine absolut necesară o autoreglare afectivă, prin orientarea spre alte obiective, prin dominarea sentimentelor negative cu sprijinul altora pozitive. O problemă insuficient studiată până în prezent este psih. aptitudinilor muzicale. „Sisteme operațional stabilizate, superior organizate și de mare eficiență” (Popescu-Neveanu), aptitudinile în interacțiune dau naștere, pe o treaptă superioară, talentului – complex de dispoziții funcționale care mijlocesc performanțe deosebite și realizări originale. În artă, îndeosebi, talentul presupune obligatoriu existența unei dotații ereditare, a unui mediu prielnic de dezvoltare, o dată cu înclinația spre muncă și vocația, în general. Cele trei ipostaze ale actului artistic presupun și aici aspecte diferențiate.

academie, academii s. f. 1. Societate de savanți, literați, artiști etc.; instituție superioară de cultură, a cărei misiune este să contribuie la dezvoltarea științelor și artelor. ♦ Academia = școală filozofică (c. 387 î. Hr. – 529 d. Hr.) fundată de Platon la Atena. Academia domnească din București = școală superioară domnească înființată la București de Constantin Brâncoveanu în 1694 la m-rea Sf. Sava. Aici se studiau, printre altele, literatura și filozofia antică și creștină. Academia domnească din Iași = școală superioară domnească creată la Iași în 1714 de domnitorul Alexandru Mavrocordat (1711-1716), cu sprijinul patriarhului Hrisant al Ierusalimului, care era și conducătorul acestei academii. A fost reorganizată de mai multe ori și a funcționat până în 1821. Academia Vasiliană = școală superioară domnească înființată în 1640 la Iași de Vasile Lupu. A funcționat în clădirile bis. Sf. Trei Ierarhi și a avut conducător pe Sofronie Poceatki, fost rector al Academiei din Kiev. Una dintre principalele materii de învățământ era teologia. Academia duhovnicească de la Putna = instituție de învățământ înființată la m-rea Putna în 1759 de Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei, după modelul Academiei movilene de la Kiev. Se predau materii teologice și de cult, literatură bizantină ș.a. Aici a funcționat ca profesor și director arhimadritul Vartolomeu Măzăreanu. Academie Mihăileană = prima școală românească din Moldova (1835-1847), înființată la Iași sub domnia lui Mihail Sturdza, prin strădania lui Gheorghe Asachi, în cadrul căreia a funcționat și o facultate de teologie, ale cărei cursuri se țineau la Seminarul de la Socola. Academia Română = cel mai înalt for de știință și de cultură din România. Inițial a fost înființată la 1 aprilie 1866 sub denumirea de „Societatea literară română”, iar în 1879 de Academia Română. Dintre clericii români au fost aleși ca membri ai Academiei (în ordinea cronologică a alegerii): (1867-1879) membru titular: Melchisedec Ștefănescu; membri corespondenți: Sava Popovici-Barcianu, Zaharia Boiu, Gavrilă Pop, Ioan Popescu; membri de onoare: Grigore Silași, Andrei Șaguna; (1880-1918) membri titulari: Augustin Bunea, Vasile Mangra, Ioan Lupaș, Simion Florea Marian; membri corespondenți: Dimitrie Dan, Iosif Goldiș, Gheorghe Popovici; membri de onoare: Athanasie Mironescu, Ilarion Pușcariu, Iosif Gheorghian, Iosif Naniescu, Nicodim Munteanu, Pimen Georgescu, Eusebiu Popovici; (1918-1948) membri titulari: Nicolae Colan, Nicolae M. Popescu; membri de onoare: Gheorghe Ciuhandu, Vasile Gheorghiu, Iuliu Hossu, Iacov Antonovici, Miron Cristea, Nicolae Bălan, Nicolae Ivan, Roman Ciorogariu, Vladimir Vasile de Repta; (1949-1989) membri titulari: Ion Agârbiceanu, Gala Galaction (Grigore Pișculescu); (10 septembrie 1991) Dumitru Stăniloaie. 2. Școală de învățământ superior. ♦ Academia de muzică religioasă = instituție de învățământ superior, înființată în 1928 pe lângă Patriarhia Română, având ca directori, printre alții, pe Constantin Brăiloiu (1929-1935) și pr. Ioan D. Petrescu (1939-1941). A avut ca profesori pe Constantin Brăiloiu, George Breazul, Ioan Chirescu, Paul Constantinescu, Gheorghe Cucu, Dimitrie Cutava, Ion Dumitrescu, Gheorghe Folescu, Mihail Jora, pr. Ioan D. Petrescu și Ion Popescu-Pasărea. În 1941 a trecut ca secție la Academia regală de muzică și artă dramatică, sub directoratul lui Mihail Jora, și a funcționat până în 1948, când a fost desființată prin Legea de reorganizare a învățământului superior. În același an au fost desființate toate formele de învățământ muzical religios, în afară de seminariile și institutele teologice. – Din fr. académie, lat. academia.

aloe s. f. Numele dat mai multor plante exotice, din frunzele cărora se extrage o substanță aromatică, folosită, printre altele, pentru a neutraliza mirosul neplăcut, mai ales în timpul înmormântării, și care se amestecă cu smirna. – Din fr. aloes, lat. aloe. (< gr. aloe).

sociologia și psihologia muzicii. De la recunoașterea sau contestarea caracterului social al fenomenului muzical și până la afirmarea sociologiei muzicii ca subdomeniu al sociologiei culturii, implicit al sociologiei artelor, gândirea europeană a parcurs momente de scepticism, de cutezanță în cercetări științifice în această direcție. S-a crezut multă vreme, se mai susține încă și azi, că muzica este, în ultimă instanță, un act individual de trăire, de incantație* necondiționată în raport cu surse sonore sau cu opera muzicală creată și înțeleasă și ea tot după reguli intrinseci de plăsmuire – reguli ce ar fi exclusiv estetice și muzicale (v. compoziție (2)). Desigur că trăirea muzicii este un act individual. Experiența muzicală este însă un fenomen social intermediată de prezența nemijlocită a omului. Ea este ansamblul de semnificări pe care muzica le provoacă în propria conștiință, precum și în condițiile oamenilor și ale colectivităților prin tot ceea ce societatea a indus în fiecare dintre noi pe calea învățării, adică valorile, simbolurile, obișnuințele și orice conotații culturale ale percepției muzicale. Gândirea sociologică în artă a fost determinată de prioritățile social-istorice ale sec. trecut – modernizarea și industrializarea. Transformările erau pregnante prin radicalizarea lor și au influențat atât modul de viață, evoluția instituțiilor sociale și culturale cât și concepția privind locul artei și al culturii în noile structuri și în dinamica societății. Pe plan intelectual o contribuție de seamă a avut-o procesul de desincretizare (v. sincretism) a fenomenului total cultural însoțit de puternica mișcare a ideilor în direcția formării unor discipline autonome, după modelul științelor naturii, discipline desprinse, în ultimă instanță, din trunchiul comun al filosofiei. Ideile-forță care au influențat emanciparea noilor discipline ale umanisticii (numite în epocă și „Științe ale spiritului”) caracterizate prin specializare + autonomizare + metode „fizicaliste” au fost, pe de o parte, aprofundarea raționalismului și a consecinței sale teoretice, directe, pozitivismul lui A. Compte; pe de altă parte concepția „istoristă” și „dialectica”. S-a deschis astfel drumul larg „universaliilor”, „spiritului științific” modern și aplicării lui în practica tehnologică a epocii noastre de care beneficiază și muzica contemporană. Analiza succintă a mișcării ideilor în sec. 19 arată că, în spațiul umanisticii, filosofia acceptă cvasi-autonomizarea unor domenii problematice care, la rândul lor, favorizează noi discipline. O primă direcție a reprezentat-o filosofia culturii și filosofia istoriei cu tendința de a se transforma în științe sau teorii ale limbajului, ale literaturii, dramaturgiei, muzicologiei*, ale vizualului și chiar ale istoriei. S-au și constituit discipline corespunzătoare (lingvistica, poetica, stilistica, semiotica, folcloristica, istoria ș.a.). Estetica a jucat rolul de catalizator. O a doua direcție a fost cea a filosofiei sociale din care s-au diversificat, cu timpul, economia politică, sociologia generală, etnologia, politologia. Sub același impuls, sociologia generală s-a subdivizat în alte discipline printre care și sociologia culturii și iar mai târziu și psihosociologia. Cu timpul însă, sociologia culturii (cultura fiind socotită ca fenomen global) a dezvoltat câteva ramuri distincte printre care și sociologia artelor, sociologia cunoașterii, a științei, a religiei, sociolingvistica. Diverse controverse au încurajat specializări mai adânci, mai ales în sociologia artelor și astfel au apărut preocupări distincte de sociologia muzicii, literaturii, spectacolului, artei plastice, filmului etc. Conjugarea cercetărilor de s. cu cele de etnologie au dus la apariția etnomuzicologiei* după cum confluențe fertile cu psihologia au impulsionat studiile de psihologia artei, de psihanaliză și de psihosociologia artelor (legate mai cu seamă de fenomenul receptării). Antropologia filosofică a permis cooperări fertile cu sociologia, ceea ce a încurajat apariția studiilor de antropologie socială și culturală (mai ales în sfera anglo-saxonă) și prețioase analize referitoare la sacralitatea simbolurilor muzicale în comunitățile arhaice, în obiceiurile pop., în structurile metalităților mitice. Atât în sociologia culturii, cât și în teoria culturii și respectiv a artelor, istoria socială și istoria culturii și civilizației a potențat perspectiva istoricistă asupra fenomenelor socio-culturale. Materialismul și dialectica istorică au adus fundamentări noi în procesul sociologizării. O a treia direcție a filosofiei a făcut posibilă autonomizarea disciplinelor logico-epistemologice care, la rândul lor, cooperînd cu matematica, cu teoria informației și comunicării sau cu teoria sistemelor a oferit deschideri de asemenea insolite, atât în consolidarea teoriilor culturale (a muzicologiei) cât și a celor sociale (mai cu seamă asupra fenomenelor mass-media). Desigur că au existat rezistențe din partea muzicologiei în ce privește oportunitatea teoretică de a renunța la problematica socială ca parte integrantă a teoriei muzicale și a istoriei muzicale. Muzicologia se preocupă de apariția și dezvoltarea discursului muzical, a formelor și legilor pe care expresia muzicală le dobândește, a tehnicilor și concepțiilor care orientează evoluția genurilor și modalităților de compoziție și interpretare*. S. care, într-o viziune sistemică, trebuie înțeleasă în contextul medierilor culturii globale și a celorlalte domenii ale artei, analizează și interpretează nu demersul muzicologic ci formele vieții muzicale în care discursul muzical devine eveniment social, satisfăcând, transformând sau contestând instituții și obișnuințe perceptive ale grupurilor umane. Se știe că reprezentații esteticii puriste (Herbart, Hanslick, Croce, Bermond sau Brelet) considerau muzica drept o „combinație pură de sunete” sau „forme în sine” concepție care și-a pus amprenta pe numeroase creații muzicale postromantice. Reacția esteticii sociale (J.J.M. Amiot, M-me de Staël, H. Taine, Ch. Lalo, Plehanov, Lukács, Munro ș.a.) a contribuit la reevaluarea implicațiilor extraestetice din perspectiva „spiritului epocii”, în funcție de diversele opțiuni ideologice adoptate. Societatea sec. 20 însă a evidențiat și mai mult dimensiunea socială a fenomenului muzical și gradul de socializare crescândă în și prin spațiul sonor creat. Se vorbește azi de o specifică „stare de muzicalitate” a lumii prin existența unui autentic univers sonor, a unui „environ”, a unei „ecologii sonore”, prin cotidianitatea participării la acest „câmp cultural” care induce senzații trăite de transă sau de catharsis colectiv, prin festivaluri* și concursuri, publicitatea, industria culturii muzicale și dependența – la scară planetară – de evenimentul muzical transmis prin mijloacele de comunicare. Recunoașterea necesității sociale a muzicii, credibilitatea formelor ei expresive, a forței sale evocatoare pentru spiritualitatea colectivităților care o trăiesc, deci organizarea socială a sunetului și chiar a zgomotelor *(J. Attali) diferă de la un popor la altul, de la epocă la alta și chiar de la o categorie socială la alta, reflectându-se în ideologii și în politicele culturale ale statelor. Raporturile dintre muzică și societate au devenit atât de complexe încât ele se cuvin analizate, disociate, diagnosticate și anticipate în variatele lor evoluții. Chiar și istorici ca Jules Combarieu sau mai de curând Arnold Hauser n-au putut depăși o fază de conotație sociologică la istoria muzicii*. Sociologia s-a desprins din filosofia socială – sub incidența ideilor lui Saint-Simon, Marx, A. Compte, Fr. le Play, H. Spencer sau A. de Tocqueville – devenind o disciplină care analizează, cu mijloace științifice, realitatea și acțiunea socială la nivel macrosocial (al marilor colectivități) sau raporturile interumane în cadrul grupurilor mici formând, în acest caz, obiectul de studiu al psihosociologiei. ♦ S., considerată ca o componentă a sociologiei culturii, cercetează – descrie și explică – ordinea și acțiunile sociale ce sunt implicate în diverse forme ale vieții muzicale, reproducerea și/sau schimbările structurilor, funcționalitatea sau disfuncționalitatea sistemului de relații și valori (instituții) ale lumii muzicale, evidențiind regularitățile disociabile ale fenomenelor sociale muzicale, determinându-le riguros și controlabil prin metode și tehnici științifice. Identificarea unor asemenea regularități oferă suportul generalizărilor sociologice – fără a fi excluse însă situațiile particulare sau „studiile de caz”, – regularitățile care se dovedesc că reprezintă pattern-uri sociale și culturale, adică forme sociale coerente și relativ stabile ale vieții muzicale. În spațiul de confluențe socio-muzicale s-a conturat încă din sec. 19 o problematică specifică care s-a îmbogățit treptat. Încă din 1887 Georg Simmel considera muzica drept un model de comunicare interumană și ca o expresie a vieții sociale (deși în Études psychologiques et ethnologiques sur la musique nu disocia sociologia ca domeniu autonom). Tot așa avea să interpreteze mai târziu fenomenul socio-muzical și J.-M. Goyan în L’art du point de vue sociologique, precum și Pitirim Sorokin cu analizele sale asupra variațiilor stilistice în spațiu și timp sau a intercondiționărilor ce se produc între procesele socio-culturale și formele sau expresiile creațiilor artistice. O analiză a comportamentului muzical întreprinde Max Weber în studiul său Les bases rationnelles et sociologiques de la musigue (1921), din care nu lipsește și perspectiva istoristă prin comparațiile între asemenea comportamente artistice ale comunităților. Weber încearcă o argumentare cauzală a condiționării sociologice (economice și morale chiar) a vieții muzicale, a formelor pe care le îmbracă discursul muzical. În spiritul analizei raționaliste el folosește chiar calculul logico-matematic, sporind interesul ulterior pentru rigoare științifică în cercetarea sociologică fără a neglija însă, prin analiza comprehensivă, singularitatea fenomenelor muzicale. Desigur că, în contextul socio-cultural pe care l-am numit formele vieții muzicale, un rol deosebit revine experienței muzicale sau modalităților de trăire socialmente perceptibile, a operelor muzicale, în toată varietatea formelor, genurilor și simbolurilor pe care le comunică. În acest sens considerăm remarcabile lucrările de sinteză ale lui Alphons Silbermann (Introduction à une sociologie de la musique, 1955 și The sociology of music, 1963) folosit și în redactarea acestui articol. El socotește că s. aduce în centrul investigațiilor sale omul ca „ființă socio-artistică” având la baza acestei relații „trăirea artistică” prin care se creează „câmpul acțiunii culturale” sau determinantele sociale ale „percepíei estetice” după Pierre Bourdieu. În timp ce sociologia muzicii și a culturii în general se îndreaptă spre cercetarea empirică a acestor fenomene nu puține au fost tendințele spre o sociologie speculativă, de esență filosofică, care continuă, fie tradiția hegeliană și marxistă printre altele, de absolutizare a universului uman și social, fie resurecția experienței individuale, a proscrisului și alienării, ca în scrierile filosofilor critici din Școala de la Frankfurt, printre care A. Adorno, Marcuse sau Ghelen. În concepția lui A. Silbermann, s. (ca și a artei) ar trebui să urmărească trei scopuri principale: a) evidențierea caracterului dinamic al fenomenului social al artei în variatele sale forme de expresie; b) elaborarea unei înțelegeri universal inteligibile asupra devenirii vieții artistice, a transformărilor ei prezente și viitoare; c) formularea unor legi care să permită premoniția și consecințele devenirii fenomenului social al artei. Propunem, în cele ce urmează, o interpretare din perspectiva sociologiei comunicaționale a fenomenului cultural, cu aplicație la viața muzicală, considerându-se că subsistemele avute în vedere se află în interrelații complexe, între acestea și sistemul orânduirii sociale (globale). 1. Nivelul elaborării și producției de „opere” muzicale în care distingem: a) statutul socioprofesional al creatorilor, compozitori și interpreți, anonimi, amatori, profesioniști; formarea, șansele afirmării artistice și recunoașterea lor socială; libertate și angajare artistică în creație; b) sociologie operei muzicale, condiționările social-istorice ale apariției și evaluarea semnificațiilor sociale ale conținutului; apariția și afirmarea genurilor (I) muzicale, tendințelor, școlilor și curentelor în expresia și formele discursului muzical; tradiție și inovare; dezvoltarea materiei sonore; muzica și textul literar, dansul*, filmul etc.; c) producătorii individuali sau colectivi care transpun operele muzicale în structuri de comunicare socială prin editare, discuri*, benzi audio și video, publicații de specialitate, transmisii radiotelevizate și întreaga viață a spectacolului muzical (regizori, impresariat, concursuri, festivaluri etc.); dezvoltarea tehnologiei muzicale de la instr. la mijloace electronoacustice; montările producțiilor muzicale. 2. Mediul socio-cultural instituționalizat reprezentând experiența unei comunități condensată în instituții, norme și alte mecanisme de filtraj, orientare și control social al viețiimuzicale printre care: a) instituții profesionale (Uniuni și sindicate); b) instituții de coordonare a politicii culturale, de orientare, finanțare și gestiune; c) critica de specialitate și statulul ei social; d) instituții de difuzare a operelor și producțiilor muzicale, societăți filarmonice, organisme de impresariat și marketing, societăți și rețele radio-TV, discoteci*, biblioteci de specialitate, care de înregistrări și edituri, magazine etc.; e) organisme de învățământ* muzical și de cercetare științifică; f) nivelul de organizare al comunității sociale, gradul de omogenitate culturală, muzica și clasele sociale, structura socială a timpului liber, accesibilitatea culturală, conștiința tradițiilor cultural-muzicale și rolul social-politic al vieții muzicale, dezvoltarea socială a celorlalte forme de viață artistică și spirituală, modele informale ale vieții muzicale (audiții private, circulația imprimărilor ș.a.), structurile noului environ sonor, vibrațiile, poluare și securitate sonoră colectivă, economia vieții muzicale; orașele muzicale; spații și arhitectura destinată muzicii. 3. Nivelul receptanței muzicale are profunde implicații socio-culturale, relația muzică-publicuri devenind esențială. Receptarea muzicii are motivații diferite și presupune comportamente variate după cum este investigată la nivelul indivizilor, a microgrupurilor sau a comunităților mari, a celor etnice, a maselor; după natura intercomunicării acestora; după sistemul de referință axiologică și culturală al fiecărui nivel, sistem necesar valorizării, selectării și asimilării creației muzicale. Formarea publicurilor și dinamica transformării acestora prin reevaluarea apartenenție, a gusturilor, a prestigiului social, a formelor de evaziune sau contestație, a rolului liderilor de opinie, a noilor mitologii muzicale; evoluția limbajului, clișeului vestimentar, ritmicității și armoniei o dată cu tehnologizarea spectacolului muzical; individualizare și masificare în receptarea muzicală; formarea publicurilor în funcție de vârstă, de genuri ale muzicii, de instituții, de programele mijloacelor de difuzare în masă etc. Există și alte puncte de vedere în ce privește problematica specifică a sociologiei muzicii dar pentru a nu fi confundate cu cele ale filosofiei culturii sau ale muzicologiei și esteticii, trebuie avute în vedere metodele, tehnicile de investigare și prelucrare a datelor, precum și specificul sociologic al interpretării rezultatelor. De exemplu, Ivo Supičić, în Musique et Société. Perspectives pour une sociologie de la musigue, Zagreb, 1971, prezintă o tematică dezvoltată și un program de investigație sociologică în acest domeniu. Pluralismul culturilor muzicale necesită nu numai cercetări în direcția stabilirii identității lor socio-culturale dar și a legitimității diverselor forme ale vieții muzicale, compararea și intercomunicarea dintre ele. Și formele istorice ale vieții muzicale, constituie un domeniu de investigare sociologică pe baze documentare dintr-o perspectivă inconfundabilă față de cea istorică propriu-zisă. Psihologia* muzicii s-a afirmat însă, cu precădere, în procesul de transmitere și receptare a mesajelor muzicale în cadrul mijloacelor de comunicare în masă și a influențelor exercitate de difuzarea lor în grupurile mici, în comportamentul și interrelațiile celor care alcătuiesc microgrupul (3 până la 20 și chiar mai multe persoane, cum ar fi grupul familial, de prieteni sau colegi, de club sau de formație muzicală restrânsă ș.a.). Metodele și tehnicile științifice la care recurge investigarea sociologică sunt multiple mai cu seamă în direcția cercetării empirice, a investigațiilor directe efectuate chiar în câmpul de evenimente muzicale ce interesează (sunt posibile și cercetări indirecte sau secundare atunci când apelăm la sursele documentare sau la informațiile din băncile de date provenite din alte cercetări întreprinse). Aplicarea metodelor riguroase solicită participarea sau îndrumarea cercetărilor de către persoane specializate. În domeniul muzicii este recomandabil ca sociologul să cunoască problemele muzicale și să colaboreze cu specialiștii din acest domeniu. Alegerea temelor de studiu și stabilirea aspectelor specific sociologice devine o preocupare esențială din care decurge și cadrul dau eșantionul ce urmează a fi investigat cât și stabilirea căilor de analiză. Stabilirea eșantioanelor se face pe baza calculului statistic (nu orice segment de public poate forma un eșantion care să ofere date pertinente studiului). Se pot stabili și arii mai întinse în care se pot efectua monografii sociologice, metodă folosită mult de etnomuzicologi și de antropologia culturală. Este recomandabil ca o investigație sociologică să fie precedată de o cunoaștere suficientă a problemelor pe care fenomenele sau colectivitățile studiate le ridică așa după cum, înaintea efectuării cercetării propriu-zise, este necesară pretestarea instrumentelor de observație sau de anchetă ce le vom folosi pentru a stabili o maximă adecvare a lor la specificul fenomenelor. De asemenea, abordarea unei cercetări socio-muzicale presupune adoptarea unei metodologii prin care se stabilește obiectivul cercetării, se formulează temele principale ale analizei (caracteristici și dimensiuni), se formulează întrebările pentru interviu sau pentru chestionar, sau chiar pentru observația directă (prin participare sau nu) astfel încât culegerea datelor despre fenomen, fie pe un caz, câteva cazuri sau pe eșantioane, să poată fi apoi prelucrate după reguli care cer ca datele să fie compatibile cu descrierea, măsurarea sau interpretarea, cauzală sau nu, a obiectului studiat. Desigur că există diferențe importante pentru cercetare, între caracteristicile ce pot fi descrise cantitativ și între opiniile sau chiar atitudinile și aspirațiile declarate și care vor necesita metode adecvate (scale de atitudine, analiza spațiilor de atribute, analize multivariate, a structurilor latente, analiza de conținut, factorială, de varianță etc.). Sociologia folosește și analiza de sistem, analize structural-funcționale sau chiar analize prin modelizare (aplicarea metodelor matematice și probabilistice). Metoda chestionarului pe cât pare de facilă pe atât este de riguroasă în condițiile pe care le cere în folosirea ei. ♦ Sociologia muzicii în România nu are o prea bogată tradiție. Putem spune că cercetările mai vechi și mai noi asupra folclorului* muzical și etnomuzicologia așa cum a fost aplicată de C. Brăiloiu și G. Breazul (încurajat de Școala sociologică de la București) constituie un filon de reală valoare pentru cercetarea sociologică cu care uneori se și confundă. De asemenea, studiile mai recente de etnocorelogie (dansurile naționale) se conjugă fericit cu cele de muzică. După ultimul război mondial s-au întreprins studii sociologice de teren în cadrul unor centre de specialitate, de regulă în domeniul culturii și al culturii de masă, al istoriei artelor și esteticii. Rezultatele multor investigații există ca rapoarte de cercetare nepublicate sau comunicări științifice. Amintim printre specialiști pe: M. Voicana, Lucia-Monica Alexandrescu, Elena Zottoviceanu, V. Popescu-Deveselu, P. Câmpeanu, P. Caravia, M. Lunca, C. Schifirneț, H. Culea, Clemansa-Liliana Firca, Speranța Rădulescu, D.-D. Georgescu, Ghizela Sulițeanu, N.Tertulian, M. Caloianu, Ș. Steriade.

corintean, -ă, corinteni, -e s. m. și f. Locuitor al orașului Corint. ◊ Epistolele întâi și a doua ale sf. apostol Pavel către corinteni = două epistole (16 și respectiv 13 capitole) trimise de Pavel în urma veștilor primite că locuitorii din Corint s-au împărțit după simpatii (unii pentru Pavel, alții pentru Petru) și tindeau spre dezbinare. În ele se lămurește, printre altele, problema harismelor și a harismaticilor, a învierii morților și a Parusiei și se amintește de pătimirile apostolului pentru slujirea lui Hristos și mântuirea lor în luptă cu iudaizanții și cu păgânismul. – Din Corint (n. pr.).

druid, druizi s. m. Preot celt. Druizii formau o clasă sacerdotală, având o doctrină religioasă proprie, și credeau, printre altele, în nemurirea sufletului și în metempsihoză. Prin atribuțiile lor juridice au avut o puternică influență politică, socială și religioasă în țările celtice (Irlanda, Bretania, Galia). – Din fr. druide, lat. druida.

Govora, m-re în jud. Vâlcea (com. Mihăiești), întemeiată în sec. 15, rezidită de Vlad Călugărul și Radu cel Mare înainte de 1496 și înnoită în vremea lui Matei Basarab, care a instalat aici o tiparniță (printre altele aici s-a tipărit Pravila de la Govora în 1640). Prin grija lui Constantin Brâncoveanu, în 1710-1711 s-a amplificat ansamblul de construcții monastice și s-a reconstruit biserica m-rii, valoros monument de arhitectură. Picturile murale au fost executate în 1711 de către zugravii Iosif, Hranite, Teodosie, Ștefan ș.a.

istorie, istorii s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor din natură și din societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, desfășurat pe baza unor legi obiective. ♦ Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință; p. ext. obiectul de învățământ respectiv. ♦ Istoria Susanei = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament, care formează cap. 13 (64 de versete) ca adaos la cartea canonică a lui Daniel. Cartea are un caracter instructiv și moral, punând în lumină credința neclintită a omului în Dumnezeu. ♦ Istoria omorârii balaururlui și a sfărâmării lui Bel = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament care, în traducerea grecească a Septuagintei, formează cap. 14 al cărții canonice a lui Daniel. Este alcătuită dintr-un singur cap. (50 de versete), în care se arată, printre altele, cum Daniel a omorât un balaur considerat sacru în Babilon, fapt pentru care a fost aruncat într-o groapă cu lei flămânzi, de unde a ieșit nevătămat după șapte zile. ♦ Istoria bisericii universale = știință care expune dezvoltarea Bisericii de la întemeierea ei și până astăzi pe tot globul pământesc și în toate direcțiile vieții sale. ♦ Istoria Bisericii Ortodoxe Române = disciplină teologică și istorică în același timp, care cercetează critic viața creștină la români și dezvoltarea Bis. române în decursul veacurilor în toate locurile patriei noastre, precum și raporturile ei cu celelalte confesiuni creștine. – Din lat. historia.

Ranite, Grigore (sec. 18), zugrav, reprezentant al stilului postbrâncovenesc. A contribuit la unitatea stilistică a picturii din nordul și sudul Carpaților, conducând echipe de zugravi în Oltenia, Banat și sudul Transilvaniei, pictând, printre altele, bis. din Vădeni (1734), paraclisul nordic al bis. din Șcheii Brașovului (1738), bis. schitului Râmeț (1741), bis. din Blaj (1764), precum și naosul bis. m-rii Tismana (1732).

cancerogeneză s. f. (med.) Originea (și cauzele) cancerului ◊ „Miercuri [la Congresul internațional de oncologie] a fost luată în discuție, printre altele, problema cancerogenezei.” Sc. 26 VII 62 p. 6 (din cancer + geneză; Fl. Dimitrescu în RRL 1/69 p. 5; DEX-S)

femeie-regizor s. f. (cinem.) Femeie care a îmbrățișat profesia de regizor ◊ „Există prejudecata că regia e o profesie rezervată bărbaților. Prejudecată ce se menține, printre altele, și datorită faptului că nici o femeie-regizor încă nu și-a înscris numele în istoria acestei activități, de dată relativ recentă, printr-o înscenare excepțională.” R.l. 14 XII 72 p. 2 (din femeie + regizor)

frucadă s. f. Băutură răcoritoare din fructe ◊ „Băuturile denumite Frucola și Frucada, produse ale Întreprinderii industriale locale din Brașov. Frucola conține printre altele cafeină, fosfor și vitamina C. Frucada este un extras din fructe citrice care conține întreaga grupă de vitamină C.” Sc. 6 IX 66 p. 2 (din fruc[t] + -adă, după modelul lui citronadă; Graur C. 63)

PNL Partidul Național Liberal ◊ „[...] mitingul organizat de P.N.Ț.C.D., P.N. L. și P.S. D., autorizat să aibă loc duminică, 26 ianuarie, orele 12,00, într-o zonă de lângă Teatrul Licurici din Bacău.” R.l. 31 I 90 p. 5. ◊ „Se spune, printre altele, că, potrivit programului său, P.N. L. își propune înstrăinarea fabricilor, uzinelor, reeditarea vremii patronilor.” R.l. 4 II 90 p. 1 (din P[artidul] N[ațional] L[iberal]; denumirea este mult mai veche, dar a reapărut după decembrie 1989)

sensitometru s. n. (med.) ◊ „Acest laborator (de tipul KTD) asigură, printre altele: măsurarea pulsului cu ajutorul unui sensitometru special, determinarea timpului de reacție la stimulenți acustici și luminoși [...]” Sc. 19 III 78 p. 6 (din fr. sensitomètre; DTP, LTR; DEX, DN3 – alt sens)

spion s. m. (fiz.) ◊ „Ultimul număr (4) din Buletinul de informare publicat de institutul de fizică atomică din București anunță, printre altele, descoperirea unei noi particle nucleare, numite spion (de la spinning pion, adică o particulă având masa apropiată de cea a particulei denumite pion, dar având spin).” Cont. 14 V 65 p. 7 (din engl. sp[inning] pion)

SIMBOLÍSM (< fr.) s. n. 1. Curent literar apărut în Franța în 1885 și răspândit apoi în toate literaturile europene. Anunțat prin unele laturi ale romantismului târziu (Novalis, Tieck, E. A. Poe, Gérard de Nerval), dar mai ales prin poezia lui Baudelaire, s. a apărut ca o reacție față de tendințele pozitiviste, de scientismul naturalist și de „obiectivismul” parnasienilor. Considerând lumea reală drept un ansamblu de simboluri, senzațiile nefiind decât semne ale ideilor în sens platonician, poetul simbolist caută să interpreteze semnificațiile profunde ale lumii intuind în corelațiile acestor semnificații unitatea ideală a Universului. De aici interesul pentru poezia sinestezică a „corespondențelor”. Cultivând valențele muzicale ale cuvântului, virtualitățile sale incantatorii și sugestive, orchestrația savantă a versificației, s. a investigat zone tematice noi, specifice (orașul tentacular, taverna, spleenul și nevrozele, nostalgia plecărilor, melancoliile autumnale etc.). Mișcare artistică complexă, neomogenă, s. a înglobat tendințe și grupări diverse, de la poeții „blestemați” (Rimbaud, Corbière, Mallarmé, Verlaine), care au premers de fapt constituirea curentului, până la grupul simbolist propriu-zis (G. Kahn. Viélé-Griffin, Stuart Merill) și la „instrumentalismul” lui René Ghil. În celelalte țări europene, s. a cunoscut trăsăturile distincte, condiționate de tradițiile literaturilor naționale, fiind reprezentat, printre alții, de Verhaeren, Rodenbach, Swinburne, T. S. Elliot, Yeats, Rilke, Trakl, Block, Esenin, Briusov, Rubén Dario, M. Machado y Ruiz, Ungaretti, Montale. În literatura română s. a fost anunțat de creația lui Macedonski (care l-a și teoretizat) și de revista și cenaclul său „Literatorul”. După 1900, s. s-a dezvoltat în climatul literar posteminescian și ca o reacție antisămănătoristă, fiind susținut teoretic îndeosebi de Ov. Densusianu. S. românesc a cultivat ca motive predilecte tristețea orașului provincial, dorința evadării în necunoscut, lumea circului, compasiunea pentru dezmoșteniții vieții etc. și a îmbogățit tehnica și universul poetic, numărând printre reprezentanții săi pe: G. Bacovia, I. Minulescu, D. Anghel, Ștefan Petică, N. Davidescu, Elena Farago, Emil Isac ș.a. S. literar a avut ecou și în artele plastice, unde, respingând spiritul pozitivist și observația atentă a lumii senzoriale manifestate de impresionism, s. se caracterizează prin primatul acordat imaginației, evocărilor unor trăiri afective prin imagini simbolice. Manifestul s., publicat de A. Aurier, în 1891, la Paris, îl socotea pe Gauguin drept un reprezentant ideal; G. Moreau, Puvis de Chavannes, O. Redon se încadrează de asemenea în acest curent. Dezvoltat în mai multe direcții, în primul rând a căutărilor tematice, dar și a constituirii unui limbaj plastic specific, s. a adus o serie de contribuții originale, care se regăsesc în unele manifestări artistice de la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20: Școala de la Pont-Aven, nabiștii, arta 1900, expresionismul, suprarealismul, pictura metafizică ș.a. Ecouri ale s. se găsesc și în arta plastică românească, de ex. operele de tinerețe ale lui Șt. Luchian, la D. Paciurea, la Cecilia Cuțescu-Storck. 2. S. fonetic = capacitate a structurii fonetice a unor cuvinte de a sugera sau de a întări noțiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine față de ea, legătura dintre un sunet sau un grup de sunete și o anumită semnificație; este mai evident la interjecții și, în special, la onomatopee.

Abaris, vestit prezicător care, grație lui Apollo făptuia vindecări miraculoase. Printre altele, a făcut să înceteze o epidemie de ciumă care bîntuia la Sparta.

Adonis, tînăr frumos, iubit de Aphrodite. S-a născut din dragostea incestuoasă a Myrrhei pentru tatăl ei, Cinyras. Copleșită de rușine, Myrrha s-a ascuns în pădure și a fost transformată de Aphrodite, căreia i s-a făcut milă de ea, într-un arbore. Zece luni mai tîrziu, dintr-o crestătură făcută în coaja copacului s-a născut Adonis. Uimită de frumusețea copilului, Aphrodite îl ia sub ocrotirea ei. Mai tîrziu ea îl încredințează Persephonei, ca să-l crească. La împlinirea termenului stabilit Persephone însă nu vrea să i-l mai înapoieze. Atunci cele două zeițe recurg la judecata lui Zeus. Hotărîrea lui e următoarea: patru luni din an Adonis avea să le petreacă sub pămînt la Persephone, patru luni pe pămînt cu Aphrodite și celelalte patru unde va voi el. Crescînd mare, Adonis rămîne cîte opt luni lîngă Aphrodite și doar petru luni lîngă Persephone. După o altă versiune, dragostea Aphroditei pentru Adonis trezește gelozia lui Ares. La o vînătoare, zeul războiului asmute asupra lui Adonis un mistreț, care-l sfîșie. De moartea frumosului tînăr sînt legate mai multe legende. După una, Aphrodite, îndurerată, a vărsat atîtea lacrimi cîte picături de sînge au curs din trupul lui. Lacrimile ei s-au transformat în tot atîtea flori: anemonele. După o altă legendă, alergînd în ajutorul tînărului rănit, Aphrodite și-ar fi înțepat picioarele în spinii trandafirilor. Sîngele ei, stropind albul lor imaculat de pînă atunci, le-a dat culoarea trandafirie. Cultul lui Adonis era de origine feniciană: el simboliza, printre altele, moartea naturii în timpul iernii și renașterea ei la viață, primăvara.

Aesacus, fiul lui Priamus și al Arisbei. Avea darul profeției: printre altele a prezis că Paris va pricinui pieirea Troiei. Îndurerat de pierderea nimfei Hesperia, pe care o iubea și care a murit mușcată de un șarpe, Aesacus s-a aruncat în valurile mării. A fost transformat de Thetis în cormoran.

Agamedes, fratele lui Trophonius și fiul lui Erginus, regele din Orchomenus. Agamedes și Trophonius au fost doi arhitecți celebri, care au construit, printre altele, și edificiul care adăpostea comoara lui Hyrieus, regele Boeotiei. Legenda spune că cei doi frați ar fi lăsat o intrare tainică, prin care puteau intra oricînd ca să prade. Faptul fiind descoperit de către rege, Agamedes a fost ucis de Trophonius ca să nu-l divulge și pe el. Fratricidul a fost însă pedepsit pe dată. Pămîntul s-a deschis și l-a înghițit pe Trophonius. După o altă versiune, cei doi frați ar fi construit templul lui Apollo de la Delphi. Cerîndu-i zeului răsplata cuvenită, Apollo le-a făgăduit-o în opt zile, răgaz în care i-a sfătuit să petreacă în voie. La împlinirea timpului, cei doi frați au fost găsiți fără viață în patul lor. Moartea ușoară care le-a curmat zilele a fost, se pare, cea mai bună răsplată pe care zeul a crezut de cuviință să le-o ofere.

Agamemnon, erou grec (cunoscut din Iliada). Era regele cetății Mycenae și urmaș al lui Atreus. Cînd Atreus a fost ucis de către Aegisthus, Agamemnon a fost izgonit din Mycenae împreună cu fratele său, Menelaus. Cei doi fugari s-au îndreptat către Sparta. Acolo Agamemnon s-a căsătorit cu Clytaemnestra, cu care a avut patru copii: trei fiice, pe Iphianassa (Iphigenia), Chrysothemis și Laodice (Electra), și un fiu, Orestes. Cu ajutorul lui Tyndareus, regele Spartei, Agamemnon reușește să-și recucerească tronul și se înapoiază la Mycenae. Menelaus, care se căsătorise între timp cu Helena, fiica lui Tyndareus, îi urmează acestuia la tron și rămîne în Sparta. Cînd Helena a fost răpită de către Paris, Agamemnon a fost numit căpetenia oștilor grecești care au pornit la asediul Troiei. Pentru a o îndupleca pe Artemis să dezlănțuie vînturi prielnice care să îngăduie flotei grecești să iasă în larg, Agamemnon a sacrificat-o la Aulis pe propria lui fiică, pe Iphigenia. În felul acesta grecii au putut ajunge pe țărmurile Troiei. În cursul luptelor care au urmat, Agamemnon a dat dovadă de multă vitejie și curaj. Dar cearta lui cu Achilles în cel de-al zecelea an de război (v. și Achilles) a provocat mari pierderi grecilor. După distrugerea Troiei, lui Agamemnon i-a revenit, printre altele, drept pradă de război Cassandra, fiica lui Priamus. Cassandra i-a prorocit că va fi ucis la întoarcere de către soția lui Clytaemnestra. Nedînd crezare spuselor ei, Agamemnon s-a înapoiat acasă, unde a fost într-adevăr omorît de Clytaemnestra și de amantul acesteia, Aegisthus. Moartea sa a fost răzbunată mai tîrziu de Orestes (v. și Clytaemnestra, Aegisthus, Orestes).

Calchas, fiul lui Thestor, era un prezicător vestit din cetatea Mycanae, care i-a însoțit pe greci la Troia. Printre altele a prezis că cetatea Troiei va fi cucerită după zece ani de asediu și numai cu concursul lui Achilles (v. și Achilles). La rîndul său, lui Calchas i s-a prezis că va muri atunci cînd va întîlni un prezicător mai priceput decît el. Întîlnindu-l în apropiere de Colophon în persoana lui Mopsus, care s-a dovedit a fi mai iscusit decît el în arta prezicerii, Calchas a murit de necaz.

SAKAKURA, Junzo (1901-1969), arhitect japonez. A studiat în Franța (1931-1936) cu Le Corbusier.. Unul dintre arhitecții care au îmbinat, în mod armonios arhitectura europeană cu elemente tradiționale japoneze. Și-a câștigat faima internațională cu pavilionul japonez pentru Expoziția Mondială de la Paris (1937). Îi mai aparțin, printre altele: Muzeul de Artă Modernă din Kamakura (1951), Piațeta din Shinjuku din Tōkyō (1964-1967), primăria orașului Kure.

SAN STEFANO, localit. în Turcia europeană, pe malul str. Bosfor, la 11 km V de Istanbul. S.S. este denumirea italiană a localit. Yeșilkoy. Aeroportul internațional „Atatürk”. Aici s-a semnat, la 19 febr./3 mart. 1878, Tratatul de Pace care încheia Războiul Ruso-Româno-Turc din 1877-1878. Prevedea, printre altele, recunoașterea independenței Serbiei, Muntenegrului, României și autonomia Bulgariei, Bosniei și Herțegovinei. Tratatul de la S.S. a fost revizuit de către Congresul de la Berlin (13 iun. -13 iul. 1878).

PERICLE (c. 490-429 î. Hr.), om politic atenian. Se afirmă în viața politică a cetății ca acuzator în procesul intentat lui Cimon, liderul partidei aristocratice. După asasinarea lui Efialte (461 î. Hr.), P. devine liderul partidei democratice, calitate în care a înfăptuit un șir de măsuri legislative, întărind astfel rolul instituțiilor democratice. Sub conducerea lui, ca strateg (445-429 î. Hr.), democrația sclavagistă cunoaște apogeul dezvoltării, Atena devenind centrul economic, politic și cultural al lumii grecești. Protector al artelor (printre altele, reconstruirea Acropolei) și științelor. În timpul său a început Războiul Peloponesiac (431-404 î. Hr.) pricinuit de ciocnirea de interese dintre Liga de la Delos și Liga peloponesiacă. Mort de ciumă. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Atenei, secolul în care a trăit (sec. 5 î. Hr.) a fost supranumit „secolul lui P”.

Nauplius, regele eubeenilor și tatăl lui Palamedes. Aflînd de moartea fiului său, care căzuse nevinovat, ucis cu pietre, datorită vicleniei lui Odysseus, Nauplius pune la cale un plan de răzbunare. Cînd flota grecească, întorcîndu-se de la Troia, trecea noaptea prin dreptul capului Caphareus – loc stîncos și plin de primejdii – Nauplius aprinde focuri pe înălțimile prăpăstioase. Crezînd că se află în apropierea unui port, grecii și-au îndreptat corăbiile către uscat, zdrobindu-le de stînci. Și-a găsit moartea astfel, printre alții, și Aiax, fiul lui Oileus. Odysseus însă, principalul vinovat de moartea lui Palamedes, a scăpat. Aflînd că e teafăr, Nauplius s-a sinucis, aruncîndu-se în valuri.

Picus, fiul lui Saturnus și rege în Latium în vremurile străvechi ale aborigenilor. Picus avea darul profeției și era considerat drept tatăl lui Faunus. Iubit, printre altele, de Circe, a cărei dragoste nu a voit să o împărtășească, Picus a fost metamorfozat de către temuta magiciană într-o pasăre.

Telephus, fiul lui Heracles și al lui Auge. Abandonat imediat după naștere de către mama sa pe muntele Parthenius, Telephus a fost găsit și crescut de niște păstori. Gonită între timp de acasă de regele Aleus, care descoperise dragostea vinovată a fiicei lui pentru Heracles, Auge află adăpost la curtea lui Teuthras, regele Mysiei. Acolo o regăsește Telephus, îndrumat de un oracol, după trecerea anilor. Mai tîrziu el se căsătorește cu una dintre fiicele regelui Priamus. E rănit o dată de către Achilles, dar eroul îl vindecă apoi el însuși, deoarece oracolul prezisese că Troia nu va putea fi cucerită, dacă, printre altele, nu se va recurge la ajutorul lui Telephus. Într-adevăr, o dată vindecat, Telephus a fost cel care le-a servit drept călăuză grecilor, arătîndu-le drumul și conducîndu-i de la Aulis spre Troia.

ORADEA, municipiu în NV țării, reșed. jud. Bihor, situat pe Crișu Repede, în Câmpia de Vest, la 12 km SE de punctul vamal Borș de la granița cu Ungaria; 209.904 loc. (2003). Nod foroviar și rutier. Aeroport. Termocentrală (105 MW). Centrală electrică geotermică. Ind. constr. de mașini (mașini-unelte de forjat, presat și debitat metale, mașină de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, mașini de filetat, produse metalice de larg consum), mat. de constr. (cărămidă, prefabricate din beton, azbociment), de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea, dofărie și butoaie), chimică (coloranți și medicamente), a blănăriei și încălțămintei, textilă (țesături de bumbac, tricotaje, conf.), poligrafică și alim. (uleiuri vegetale, conserve, produse lactate, carne, spirt și drojdie, vin și băuturi alcoolice). Sere legumicole. Universitate fondată în 1963). Institut Biblic de învățământ superior (fondat în 1990). Centru național de cercetări geotermale. Teatru de stat cu secții de română și maghiară, teatri de păpuși, filarmonică. Biblioteca județeană „Gheorghe Șincai” (fondată în 1911). Muzeul Țării Crișurilor, adăpostit în Palatul episcopal, cuprinde colecții de istorie și arheologie, de ceasuri, argintărie, numismatică, lucrări de artă plastică, precum și piese de etnografie și și științele naturii (în special exponate ornitologice). La O. apare (din 1965), printre altele, revista literară „Familia”, ca o continuare a revistei omonime, apărută, sub conducerea lui Iosif Vulcan, în perioada 1880-1906. Monumente: cetatea Oradei (1114-1131, distrusă de invazia tătară în 1241, reconstruită în perioada 1570-1589, refăcută și extinsă între 1717 și 1780); bisericile romano-catolice Maica Îndurerată (1741), catedrala romano-catolică Sf. Maria (1752-1780), în stil baroc, cu o orgă de mari dimensiuni; biserica ortodoxă Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1760-1780, refăcută în 1864), cu turn-clopotniță de 40 m înălțime; Palatul episcopal construit în anii 1762-1770, în stil baroc, după planurile arhitectului austriac Franz Anton Hillebrand; biserica romano-catolică Sf. Ladislau (1720-1733); biserica Mănăstirii Ursulinelor (1772), azi biserica romano-catolică Sf. Ana; Biserica cu Lună, având hramul Adormirea Maicii Domnului (azi Catedrala episcopiei ortodoxe din Oradea), construită în anii 1784-1790, în stil baroc, cu elemente neoclasice, pictată pe pereții interiori în 1816-1817, repictată în 1977; în 1793 a fost instalat în turlă un orologiu și un glob care se învârte în jurul propriului ax, indicând fazele Lunii; biserica Mănăstirii Capucinilor (1827); Biserica reformată (1835-1853); sinagogă (1877); clădirea Teatrului de Stat (1899-1900), în stil neoclasic; pasajul Vulturul Negru (1907-1908) ș.a. În apropiere se află stațiunile Băile Felix și 1 Mai. Fondat pe locul unui castru roman. prima atestare documentară datează din anul 1113. Distrusă în timpul invaziei tătare (1241). Cunoaște o perioadă de înflorire a meșteșugurilor și comerțului în sec. 14-17. La jumătatea veacului 15 este menționat la O. un observator astronomic, primul în această parte a Europei. Aici s-a încheiat în 1538 pacea dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zápolya cu privire la stăpânirea Transilvaniei. S-a aflat sub stăpânire otomană (1660-1692), apoi, de la sfârșitul sec. 17, a fost ocupată de Habsburgi. Monetăria locală bate, începând cu 1338. dinari de argint, iar în 1706-1710 trupele austriece emit monede de necesitate din cupru. În 1918, o dată cu Unirea, revine României, iar după pronunțarea Dictatului de la Viena (30 aug. 1940) a intrat sub ocupație ungară (până la 12 oct. 1944). Important centru cultural și politic al românilor transilvăneni. Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

PARTIDUL DEMOCRAT (P.D.), partid de centru-stânga, social-democrat, al cărui program este întemeiat pe susținerea principiilor pluralismului politic, democrației reprezentative, libertății de întreprindere, de inițiativă și protecție socială și garantării egalității șanselor. În condițiile existenței, în partid. a unor acute divergențe privind căile de trecere a României la economia de piață și a instaurării statului de drept, are loc scindarea (27-29 mart. 1992) F.S.N. în partidele: Frontul Salvării Naționale (din 23 mai 1993, Partidul Democrat – F.S.N.), ca urmare a fuziunii cu Partidul Democrat (31 mart. 1993), consfințită de Convenția Națională Extraordinară a partidului, convocată la constanța (28-29 mai 1993, când s-a adoptat și noul Statut) și Frontul Democrat al Salvării Naționale – F.D.S.N. (din iun. 1993, Partidul Democrației Sociale din România – P.D.S.R.M iar din iun. 2001, Partidul Social Democrat). Participând la alegerile locale (febr. 1992), prin numărul de primari și consilieri aleși, partidul s-a situat pe un loc cu o substanțială reprezentare în administrația locală, iar la alegerile legislative a obținut 43 mandate de deputați și 18 de senatori, fiind al doilea partid parlamentar; candidatul său la președenția țării, Caius Traian Dragomir s-a situat pe locul patru din șase candidați, cu 4,75% din voturi valabil exprimate. La 1 iul. 1993, P.D. și Partidul Social-Democrat Tradițional au pus bazele Alianței Social-Democrate (A.S.D.), cu scopul unificării mișcării social-democrate din România, vizând, printre altele, adoptarea unei strategii politice comune la alegerile locale și generale. La A.S.D. au aderat Partidul Republican Român și Partidul Democrat Muncitoresc. Alianța a rămas fără urmări practice, autodesființându-se. Cu prilejul Convenției Naționale (24 oct. 1994), convocată la Cluj, are loc fuziunea, prin absorbție, cu Partidul Democrat al Muncii. În vederea participării pe liste comune la alegerile locale și parlamentare din nov. 1996, P.D. încheie (27 sept. 1995) cu Partidul Social-Democrat Român o alianță politică – Uniunea social-Democrată (U.S.D.). La alegerile locale (iun. 1996) U.S.D. a înregistrat: 16,8% din mandate pentru primari, 14,96% din mandate pentru consiliile locale, 11,64% pentru consiliile județene, iar la cele legislative (3 nov. 1996), 12,93% din voturi pentru Camera Deputaților și 13,16% din voturi pentru Senat, P.D., revenindu-i, astfel, 43 de mandate de deputați și 22 de senatori; candidatul U.S.D. pentru funcția de președinte al țării, Petre Roman s-a situat pe locul al treilea, din 16 candidați la președenție, cu 20,54%. În al doilea tur de scrutin pentru alegerea președintelui, U.S.D. a susținut candidatul Convenției Democratice din România (Emil Constantinescu), care a fost ales cu 54,4% din numărul total al voturilor. În guvernele de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R. (1996-2000), U.S.D. a deținut 26% din portofoliile ministeriale, P.D.-ului revenindu-i șase portofolii în guvernele Victor Ciorbea și Radu Vasile și cinci în cel condus de Mugur Isărescu. La 29 aug. 1997, Convenția Națională, care a avut loc la Iași, ratifică fuziunea, prin absorbție, cu Partidul Uniunii Social-Democrate și cu Frontul Democrat Român. P.D. retrage (14 ian. 1998) sprijinul politic premierului Victor Ciorbea, condiționând rămânerea în coaliție, între altele, de alcătuirea până la 31 mart. a unei noi echipe guvernamentale, iar la 29 ian. cinci dintre cei șase miniștri demisionează din guvern, ministrul de Externe primind acordul P.D.-ului de a rămâne în funcție. Printr-o scrisoare deschisă (13 mai 1999), liderul P.S.D.R., Sergiu Cunescu aduce la cunoștință președintelui P.D., Petre Roman, hotărârea Consiliului Național al P.S.D.R. de denunțare unilaterală a alianței U.S.D., în perspectiva de constituire a unei alte alianțe cu partide din stânga eșichierului politic. Liderul P.D., Petre Roman, cu prilejul formării guvernului Mugur Isărescu (22 dec. 1999) renunță la postul de președinte al Senatului, pe care-l deținea din 1996, optând pentru funcția de ministru al Afacerilor Externe. Participând la alegerile locale (iun. 2000), P.D. înregistrează: 16,32% din numărul mandatelor de primari, 13,75% pentru consilieri locali și 11,93% pentru consilieri județeni, precum și câștigarea Primăriei Generale a Capitalei prin vicepreședintele partidului, Traian Băsescu; la alegerile parlamentare a obținut, numai 31 de mandate de deputați și 13 de senatori, iar candidatul partidului al prezidențiale, Petre Roman a adunat doar 2,98% din voturi, situându-se pe locul șase din 12 candidați. P.D., adoptând o atitudine fermă de opoziție față de noua guvernare, votează împotriva învestirii noului guvern și refuză propunerea P.S.D.R. de a semna un protocol de susținere a măsurilor ce vor fi luate de cabinetul minoritar, Adrian Năstase. Din inițiativa lui Petre Roman, liderul partidului, la ședința din 29 ian. 2001 a Biroului Politic Național, se propune constituirea alianței politice de centru, Adunarea pentru Democrație, la care să participe formațiunile politice democratice din opoziție, în perspectiva preluării puterii în 2004. Cu prilejul analizării rezultatului alegerilor parlamentare și prezidențiale (9 febr. 2001), vicepreședintele partidului, Traian Băsescu, și-a anunțat oficial intenția de a candida la președenția partidului; Convenția Națională Extraordinară (18-19 mai 2001), convocată pentru desemnarea conducerii partidului și adoptarea unui nou program, îl alege ca președinte pe Traian Băsescu, având drept contracandidați pe Petre Roman și Simona Marinescu. Cu această ocazie, se adoptă Declarația de la București și se fixează, în linii mari, strategia politică pentru următoarea perioadă. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.D. și P.N.L. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D.”, care-și propune ca obiective principale: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului întreprinzător și demersurile pentru integrarea României în structurile euroatlantice. P.D. este membru al Internaționalei Socialiste (din nov. 1999) și membru asociat al Partidului Socialiștilor Europeni (din mart. 1999). Președinți: Petre Roman (1993-2001); Traian Băsescu (2001-2005), Emil Boc (2005-2012), Vasile Blaga (2012-). Editează publicațiile: „Buletin informativ” (cu apariție neregulată), „Acum”, organul de presă al Organizației Municipiului București.

PHILIPPE [filip] de Vitry (Philippus de Vitriaco) (1291-1361), compozitor, teoretician și poet francez. Episcop de Meaux (1351-1361). Umanist reputat, prieten cu Petrarca. În postura de compozitor, a lăcat c. 15 motete, dar a rămas cunoscut mai ales ca reformator al notației muzicale (tratat despre „Ars nova”), în care se impune, printre altele, diviziunea binară a notelor. Poeme care au constituit un model pentru Fr. Villon.

HEISENBERG [háizənberk], Werner Karl (1901-1976), fizician german. Prof. univ. la Leipzig, Berlin, Göttingen, München. Director al Institutului „Max Planck” (1945-1976) din Göttingen. Unul dintre întemeietorii mecanicii cuantice, a cărei aplicare a condus, printre altele, la descoperirea formelor alotropice ale hidrogenului; a formulat (1927) relațiile de incertitudine (relațiile lui H.), cu aplicații la studiul fenomenelor microcosmosului. A fundamentat teoria cuantică a feromagnetismului, a electrodinamicii și a particulelor elementare („Principiile fizice ale teoriei cuantice”). Lucrări de popularizare a științei („Natura în fizica contemporană”, „Revoluție în știința modernă”). M. de onoare al Acad. Române (1938). Premiul Nobel pentru fizică (1932).

HERZOG [hértsog], Eugen (1875-1928), lingvist austriac. Stabilit în România. Prof. univ. la Cernăuți. Cercetări de romanistică (printre altele, un manual de lb. română în colab. cu S. Pușcariu), dialectologie română („Glosarul dialectului mărginean”). M. coresp. al Acad. Române (1914).

HITLER, Adolf (1889-1945), om politic național-socialist german. Șeful (1920) Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP). Cancelar (din ian. 1933) și conducător (Führer) al statului german (din aug. 1934). Creatorul doctrinei național-socialiste (în lucrarea „Mein Kampf”), întemeiată pe pangermanism și rasism. A instaurat în Germania o dictatură de extremă dreapta și a promovat o politică externă agresivă, revanșardă, care a dus la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial și a supus aproape toate țările ocupate unui regim de teroare, urmărind, printre altele, exterminarea evreilor. Spre sfârșitul războiului, când zdrobirea Germaniei devenise evidentă, s-a sinucis (apr. 1945).

JOSEPHUS, Flavius (c. 37-100 d. Hr.), istoric evreu. A participat (66-69 d. Hr.) la răscoala poporului iudeu împotriva dominației romane. S-a stabilit ulterior la Roma (70 d. Hr.), unde a scris, printre altele, „Războiul iudaic” (7 cărți) și „Antichități iudaice” (20 de cărți).

TANGENȚIAL, -Ă, tangențiali, -e, adj. Privitor la tangentă; care este asemănător cu o tangentă. ◊ Fig. (Adesea adverbial) Atins în treacăt; p. ext. indirect, printre altele. [Pr.: -i-al] – Din fr. tangentiel.

ALTUL, ALTA, alții, -tele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau alt lucra despre care s-a vorbit, care e de față sau care este cel obișnuit) Lasă să mai răspundă și altul! ◊ Acuma, în începutul acesta de primăvară, parcă se simte altul, o viață nouă îi năvălește în piept. SADOVEANU, O. VI 6. (Familiar) Altul la rînd (= următorul)! (În opoziție cu vorbitorul) Altul în locul meu și-ar fi pierdut răbdarea. ◊ N-aș vrea s-auză alții plînsu-mi. BENIUC, V. 10. Totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-meu. CREANGĂ, P. 38. ◊ (În alternanță cu «unul») Unii supraveghează bagajele, alții scriu telegrame pe colțul meselor din sala de așteptare. C. PETRESCU, A. 277. Sînt cinci degete la o mînă și nu samină toate unul cu altul. CREANGĂ, P. 19. Care dincotro Îl ruga: unul să-i deie bănărit, cît a cere el, altul să-i deie fata și jumătate de împărăție, altul să-i deie fata și împărăția întreagă. CREANGĂ, P. 228. ◊ Expr. Unuia și altuia = orișicui. Cum se poate, zicea ea, să ajungă pe mîiniie unora și altora? ISPIRESCU, L. 26. Unii (și) alții = mulți. «O, asta nu se poate!» Zic unii, alții-n lume. ALEXANDRESCU, P. 127. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere. ISPIRESCU, L. 7. Unul mai... decît altul = fiecare la fel de,.. Doi copii, unul mai zburdalnic decît altul. Unul după altul = succesiv, pe rînd. ◊ (În alternanță cu «unul», exprimînd un raport de reciprocitate) Își jură credință unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Groaza armiei întregi era atît de mare, incît, fără îndoială, cmd va sosi la locuri grele... se vor răni între sine ca să poată trece unul altuia înainte. BĂLCESCU, O. II 121. ◊ (La pl., alternînd de două sau, rar, de mai multe ori, corespunde alternanței «unii... alții...») Alții aduseseră donicioare și donițe. Alții, rogojini. PAS, L. I 58. ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) Noi trimitem tocmai acuma la munte... doi ciobani... să ducă celorlalți de acolo făină și slănină și altele cîte le mai fac lor trebuință. SADOVEANU, N. F. 39. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata Împăratului-Roș. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. între (sau printre) altele = printre alte lucruri. Între altele s-a hotărît ca aparatul de radio să fie folosit de clubul sindicatului. Alta (acum)! exprimă dezaprobare față de o propunere sau o veste neașteptată. ◊ (În alternanță cu «una», «unele», în expr.) Unul una, altul alta = fiecare cîte ceva, în felul lui. Mai ziseră unii una, alții alta. ISPIRESCU, L. 327. Una (și) alta = de toate, ceva. Duduca Leona se cam tînguie de unele și de altele. SADOVEANU, N. F. 42. Nici una nici alta = cu orice preț, fără a sta mult pe gînduri. Ei, nici una nici alta, voiau să vîneze tot lighioni sălbatice. ISPIRESCU, L. 382. Pînă una-alta = deocamdată. Pînă una-alta, ia să mă duc să văd, ales-au năsipul din mac? CREANGĂ, P. 265. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pînă acasă la cumătră. CREANGĂ, P. 32. Ba din una, ba din alta și de cole pînă colea, și-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu «unul», «una») Celălalt, al doilea. Pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. La judecători, ce intră pe o ureche iasă pe alta. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Expr. Pe de o parte... pe de alta... (sau pe de altă parte...), exprimă o alternanță. Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. CREANGĂ, P. 256. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. altuia, alteia, gen.-dat. pl. altora.

CRITICA, critic, vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică opera înfăptuită sau persoana, gruparea, instituția care a înfăptuit-o) A scoate la iveală lipsurile pentru ca, descoperind cauzele și indicînd mijloacele de îndreptare, să se ajungă la lichidarea greșelilor. Organizațiile de partid au datoria să analizeze periodic situația învățămîntului cadrelor din întreprinderea și instituția respectivă, să critice și să tragă la răspundere fără menajamente pe acei activiști care au o atitudine înapoiată față de studiu. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755. ◊ Refl. Marx spunea că revoluția proletară se deosebește, printre altele, de oricare altă revoluție tocmai prin faptul că ea se critică singură și, criticîndu-se, se întărește. STALIN, O. X 345. 2. (În mentalitatea de altădată) A dezvălui lipsurile din acțiunile unor oameni, a arăta defectele unor stări de lucruri fără a indica mijloacele de îndreptare. Eminescu a criticat aspectele negative ale societății din timpul lui. ♦ A dezvălui cu răutate (sau cu exagerare) părțile slabe, defectele unui lucru sau ale unei persoane; a comenta în chip răutăcios, născocind lipsuri și greșeli. V. defăima, bîrfi. Lumea e rea, critică orice pas al unei fete. CONTEMPORANUL, V_II 488. Îndată începu a o și critica [piesa de teatru]. NEGRUZZI, S. I 238. În loc să critici greșelile străine, în loc să rîzi de alții, mai bine rîzi de tine. ALEXANDRESCU, P. A. 93.

INTERCALA, intercalez, vb. I. Tranz. A introduce ceva într-un șir; a adăuga, a așeza ceva între alte lucruri; a pune printre altele. V. insera. Intercalează fișele în catalogul alfabetic. ▭ Eu sînt de părere că trebuie să intercalăm un cuvînt sau două. CAMIL PETRESCU, O. II 496. ◊ Refl. Rămase înadins în urmă și se intercală între dînșii. C. PETRESCU, C. V. 295. Între munte unde prosperă plantele furajere și cîmpia, unde se face grîul cel mai mult și mai bun se intercalează pădurile, dealurile și văile. I. IONESCU, M. 59.

OLEACEE s. f. pl. Familie de arbuști și arbori cu flori gamopetale, cu două stamine și două cîrpele concrescute, cuprinzînd, printre altele, ca specii: măslinul, liliacul etc.

TANGENȚIAL, -Ă, tangențiali, -e, adj. Care se referă la tangentă; care este asemănător cu o tangentă. ♦ Fig. În treacăt, printre altele; indirect.

PRINTRE prep. (În legătură cu verbe care arată o stare sau o mișcare, formînd împreună cu substantivul care urmează complemente circumstanțiale de loc) 1. În mijlocul...; în sînul...; între (1 b). S-a hotărît să plece-n zori Trei comuniști cu compresorul... E printre ei un doinitor; Îi zice Toader vînătorul. DEȘLIU, M. 10. ♦ Spațiul dintre mai multe persoane sau obiecte, între (1 a). Automobilul străbătu șoseaua printre teii cu frunze de-un verde puternic și umed, în acest sfîrșit de mai cu soare molatec. C. PETRESCU, A. 355. Printre crengi scînteie stele Farmec dînd cărării strîmte, Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. EMINESCU, O. I 209. Soarele rotund și palid se prevede printre nori. ALECSANDRI, O. 168. Făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt al galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ Expr. A scăpa (ceva) printre degete v. deget. A privi printre gene = a privi cu ochii aproape închiși, de-abia întredeschiși. 2. În intervalul dintre...; între (2). Printre suspine, bătrîna o lămuri. BASSARABESCU, V. 43. ◊ Loc. adv. Printre picături v. picătură. Printre altele v. altul. 3. (În legătură cu o materie compactă) Prin. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, Printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I 84. E-un miros de tei în crînguri, Dulce-i umbra, de răchiți... Numai luna printre ceață Varsă apelor văpaie. id. ib. 210. Printre această stearpă pădure se zărește cerbul. ODOBESCU, S. III 59. 4. (Rar, precedat de prep. «de») Dintre. Începu a curge de printre încrețiturile hainei sale mărgăritare. ISPIRESCU, L. 40. De l-oi prinde, mă, să știi Că s-a dus de printre vii. TEODORESCU, P. P. 596. – Variante: pintre (SBIERA, P. 6, ALECSANDRI, P. A. 62, RUSSO, S. 42, CONACHI, P. 103), pîntre (CARAGIALE, O. III 27, ALEXANDRESCU, M. 13) prep.

SEBEȘ 1. Râu, afl. stg. al Mureșului la 12 km în aval de municipiul Sebeș; 88 km. Izv. prin pârâul Valea Frumoasă, din S m-ților Cindrel, de la 2.060 m alt., de sub vf. Cindrel. Curge mai întâi pe direcție NE-SV printr-un culoar mărginit de m-ții Lotrului (la S) și m-ții Cindrel (la N), iar după ce primește afl. Tărtărău pe stg., râul capătă o direcție de curgere predominantă către N, făcând o serie de meandre, separând m-ții Cindrel (în E) de m-ții Șureanu (în V). În zona montană are o pantă accentuată de scurgere (în medie 18‰, iar în amonte de com. Șugag aceasta ajunge la 29‰), fapt ce a permis construirea, în aval de Gâlceag, a mai multor lacuri de acumulare și hidrocentrale. În zona montană, la 1.255 m alt., au fost construite (1979-1983) barajul (92 m înălțime) și lacul de acumulare Oașa (6 km lungime; supr.: 400 ha; vol.: 136 mil. m³), iar în aval, la 790 m alt., acumularea Tău (81 ha; vol. 20 mil. m³; barajul are 70 m înălțime), inundată în 1982. Constelația hidrocentralelor de pe râul S.: Gâlceag (150 MW), Șugag (150 MW), Săsciori (42 MW), Petrești (4 MW). Afl. pr. ai S. sunt: Bistra, Dobra și Secaș. Valea S. este însoțită, pe aproape întreg parcursul ei, de drumul alpin Novaci-Oașa-Sebeș. 2. Munții ~ v. Șureanu. 3. Municipiu în jud. Alba, situat în V pod. Secașelor, pe cursul inf. al râului Sebeș; 28.807 loc. (2005). Stație (Sebeș) și haltă de c. f. (în satul Răhău). Nod rutier. Hidrocentrală, în localit. componentă Petrești, dată în folosință în 1986. Expl. și prelucr. lemnului, tricotaje, ciorapi, articole de marochinărie, de hârtie și materiale de papetărie (în localit. componentă Petrești) și de produse alim. Tăbăcărie. Articole din piele (haine, poșete) în satul Răhău. Moară de cereale (1875). Muzeu cu secții de istorie, artă și științele naturii, adăpostit în casa Zápolya. Vestit și tradițional centru de iconari (în localit. componentă Lancrăm). Vestigii neolitice, din Epoca bronzului (Cultura Coțofeni) și din sec. 9-10. S. a început să se dezvolte din sec. 12, ajungând în sec. 13-14 o așezare înfloritoare. Apare menționat documentar prima oară în 1245 cu numele Malembach (Sacerdos de Malembach), iar în 1300 este consemnat cu toponimul Sebus. În 1341 capătă statut de oraș, iar la 13 nov. 2000 a fost declarat municipiu. În 1376, orașul avea o intensă activitate meșteșugărească (19 bresle) și comercială, negustorii de aici întreținând strânse relații comerciale cu cei din Țara Românească. În 1387 a început construirea zidurilor de apărare ale cetății (terminate la începutul sec. 15) împotriva pericolului turcesc, fiind primul oraș din Transilvania care a realizat o fortificație. În a doua jumătate a sec. 15, la S. a luat ființă un gimnaziu, iar în sec. 16-17 a funcționat o tipografie de sub teascurile căreia a ieșit, printre altele, „Carte ce se cheamă evanghelie cu învățătură” (1581), în limba slavonă, aparținând tipografului Coresi, lucrare ce reprezintă un monument de cultură și artă tipografică, atât din punctul de vedere al tehnicii și artei tipografice, cât și din cel al contribuției la dezvoltarea limbii literare. În sec. 18, orașul S. a fost pentru o perioadă de timp sediul Dietei și al principilor Transilvaniei. Monumente: ruinele cetății S., cu fragmente de ziduri înalte (c. 5 m) și groase (peste 2 m), străjuite de mai multe turnuri de apărare (Turnul Cizmarilor, sec. 15; Turnul Croitorilor, sec. 15; Turnul semicircular, 1654; Turnul octogonal, 1678); biserica evanghelică, a cărei construcție a început înainte de anul 1241 ca o bazilică romanică, a fost supusă unor transformări gotice (1361) și terminată în 1382. Are un altar poliptic decorat cu compoziții pictate sau sculptate în relief, realizate în anii 1518-1528; biserica romano-catolică Sf. Bartolomeu (sec. 14-15); bisericile ortodoxe Adormirea Maicii Domnului (1778) și Învierea Domnului (1819); casa Zápolya (a doua jumătate a sec. 15) în care a locuit și a murit (1540) Ioan Zápolya; casele „Roth” (sec. 16), „Hettz-Konrad” (sec. 16, renovată în sec. 19). În cimitirul Lăncram se află mormântul și statuia poetului Lucian Blaga, operă a sculptorului Romulus Ladea, dezvelită în 1975. La 3 km NE de S. se află „Râpa Roșie” rezervație geologică, geomorfologică și botanică extinsă la 10 ha. Aceasta se evidențiază ca un perete înalt de 125 m și lung de 800 m, în care apar variate alternanțe de roci (pietrișuri, nisipuri cuarțoase, gresii, argile) asupra cărora au acționat apele de șiroire provenite din ploi sau zăpezi, dând naștere unor frumoase forme piramidale de culoare roșie. În acest areal se dezvoltă o serie de plante rare: cârcelul (Ephedra distachya), zglăvocul (Centaurea atropurpurea), o specie panonică de garofiță (Dianthus serotinus), Cephalaria radiata și o feriguță de stâncărie (Asplenium adiantum nigrum). 4. V. Carnsebeș.

AMESTECA, amestec, vb. I. 1. Tranz. A pune la un loc, a uni două sau mai multe elemente diferite; a face un amestec. A amesteca varul cu nisip. A amesteca vinul cu apă. ▭ [Flacăra] clipește-abia, din cînd în cînd, Cu stingerea-n bătaie. Lumini cu umbre-amestecînd Prin colțuri de odaie. COȘBUC, P. I 191. De bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, L. 206. În lupta și trînta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărseseră și vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. NEGRUZZI, S. I 152. ◊ Refl. În chimir se amestecau, pe Ungă baierele pungii, lanțugul briceagului... și țarțamurile scăpărătorilor. SADOVEANU, N. F. 12. Ceaiul... luă o vopsea purpurie, amestecîndu-se cu rumul. NEGRUZZI, S. I 74. ♦ A introduce, a adăuga ceva într-un lichid. În paharul ce dete lui Făt-Frumos amestecă, fără să știe el, niște buruieni adormitoare. ISPIRESCU, L. 106. ♦ (Elementele puse împreună sînt de același fel) A schimba ordinea, poziția reciprocă; a încurca. Ia seama să nu amesteci fișele, căci sînt bine clasate, Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; El vede toată firea amestecat-afară – Ninsoare, fulger, gheață, vînt arzător de vară. EMINESCU, O. I 94. ♦ (Cu privire la noțiuni, imagini etc.) A încurca, a nu mai putea deosebi unele de altele. Așa își aducea acum aminte, Amestecînd imagini vii cu vise Și ce-i acum, cu ce-a fost înainte. D. BOTEZ, în POEZ. N. 78. 2. Refl. (Despre ființe sau despre grupuri de ființe deosebite) A pătrunde unii printre alții. S-au amestecat oile cu caprele, Cele două gloate împînziră cîmpul, se amestecară. DUMITRIU, B. F. 113. Amîndouă cetele amestecîndu-se, au pornit împreună. CARAGIALE, O. III 99. ♦ A intra, a pătrunde undeva, a dispărea, a se pierde într-o mulțime. Plecă de lîngă el, grăbit, se amestecă în gloată. DUMITRIU, B. F. 66. [Graurii] trec răpede ca un nor negru îndesat, se amestecă printre porumbei și printre ciori. ODOBESCU, S. III 31. Am să mă-mbrac și eu în irod, să m-amestec printre măști și să trag cu urechea, doar oi descoperi ceva. ALECSANDRI, T. I 76. Să nu te duci astăzi la dînsul la masă [ziseră Spancioc și Stroici]... și se amestecară în norod. NEGRUZZI, S. I 150. Porumbielul... îmi sălta... Sus, mai sus Că se urca, Cu norii S-amesteca. TEODORESCU, P. P. 39. 3. Refl. (Despre oameni; întrebuințat absolut sau cu determinări introduse prin prep. «în») A interveni (de obicei nechemat) într-o acțiune străină, într-o discuție; a se băga, a se vîrî. Ce te privește pe dumneata? Cu ce drept te amesteci? DUMITRIU, B. F. 45. Ba s-avem iertare... s-a amestecat uncheșul Haralambie. SADOVEANU, N. F. 16. Chiar așa e, cucoane – se amestecă iar Buruiană. REBREANU, R. I 89. Te poftesc să nu te amesteci în conversația noastră. ALECSANDRI, T. 766. ◊ Expr. A se amesteca unde nu-i fierbe oala = a se vîrî unde nu este chemat, unde n-are ce căuta. N-are să s-amestece... unde nu-i fierbe oala. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ Tranz. E comic jupîn Dumitrache, dar e și odios, pentru că amestecă pe Chiriac... în gelozia sa. IBRĂILEANU, S. 45. ♦ A se interesa de ceva, a participa cu interes la ceva. Un director de fabrică trebuie să se amestece în toate problemele întreprinderii.

căzătură sf [At: DOSOFTEI, PS. 33 / Pl: ~ri / E: cădea + -(ă)tură] 1 Cădere. 2 Necaz. 3 Nenorocire. 4 Deșeu. 5-6 (Dep) Om (sau animal) bătrân și neputincios Si: hodorog, tombateră. 7 Persoană ruinată. 8 (Lpl) Copaci rupți de vânt și căzuți unul peste altul, printre care cresc zmeurișuri. 9 (Fig) Persoană decăzută moral.

frunte sf [At: DOSOFTEI, V. S. 152 / Pl: ~nți / E: ml frons, -ntis] 1 (La oameni) Partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple. 2 (La animale) Partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor. 3 (Pop) Partea de sus a unui lucru Si: cap (126). 4 (Pop) Partea din față a unui lucru Si: față. 5 (Înv) Avangardă a unei armate. 6 (Trs) Grindă orizontală, situată deasupra marginii frontale a vetrei, care susține hornul. 7 (Fig; adesea art) Tot ceca ce este mai important. 8 (Fig; adesea art) Ceea ce este de calitate superioară. 9 (Fig; adesea art) Persoană care se distinge printre alții prin calități excepționale. 10 (Fig; adesea art) Fruntaș (1). 11 (Îla) De ~ Care ocupă locul întâi. 12 (Îal) Care este de prim rang. 13 (Îal) De calitatea întâi. 14 (Îlav) În ~ Înainte (față de cineva sau de ceva). 15 (Îlpp) În ~a (cuiva sau a ceva) Înaintea (cuiva sau a ceva). 16-17 (Fig; îal) În locul întâi. 18-19 (Îal) În locul de cinste. 20-21 (Îal) În locul de conducere. 22 Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

intercala vtr [At: I. IONESCU, M. 59 / Pzi: ~lez / E: fr intercaler, lat intercalare] 1-2 A (se) introduce ceva într-un șir. 3-4 A (se) adăuga printre altele Cf a introduce.

intercalare sf [At: RALEA, E. O. 101 / Pl: ~lări / E: intercala] 1 Introducere a ceva într-un șir Si: intercalație (1). 2 Adăugare printre altele Si: intercalație (2). 3 (Ccr) Obiect intercalat² (1).

intercalat, ~ă a [At: DEX / Pl: ~ați, ~e / E: intercala] 1 Care este introdus printre altele Si: intercalar (1). 2 (Grm; șîs propoziție ~ă) Propoziție inserată între părțile altei propoziții.

Adrian și Adriana, prenume frecvente astăzi la români, reproduc numele pers. lat. Hadrianus (fem. Hadriana), la origine un cognomen cu semnificația „de la Hadria”, derivat de la numele de loc Hadria. În Italia antică erau două localități care purtau acest nume: una în regiunea venetă (astăzi Adria din provincia Rovigo), veche colonie care în sec. 5 î.e.n. avea raporturi comerciale cu Grecia (de aici vine numele Mare Hadriaticum, care înainte desemna numai partea superioară a actualei Adriatice) și alta în regiunea picenă (astăzi Atri din provincia Teramo), probabil locul de origine al gintei Aelia, emigrată în Spania, și din care descinde împăratul Adrian. Originea numelui Hadria rămîne nesigură, deși încercările de a-l explica sînt numeroase (unii specialiști îl consideră de origine etruscă, așa cum credeau și anticii, iar alții, dată fiind asemănarea cu un nume din Balcani, propun un etimon ilir). Devenit nume independent și purtat de cîțiva martiri din primele secole ale erei noastre, vechiul nume roman pătrunde în onomastica creștină și, prin intermediul acesteia, se răspîndește în Europa, fiind deci mult mai vechi decît majoritatea numelor de origină latină preluate pe cale cultă în secolul trecut. Preluat din latină de către greci (sub forma Adrianos), numele ajunge la popoarele slave și de aici la români. În vechile documente ale Țării Românești apar formele Andrian și Andreian (în anii 1468 și 1490, un jupan din Gorj; ca nume al unui munte apare în două documente din anii 1468 și 1493 și tot cu valoare toponimă, în Moldova, Bîtcele Andrienilor). Mult mai vechi, din 1262, este numele satului Adrian din Oaș, de astădată fiind vorba probabil de o influență latino- catolică. Formele muntene și moldovene cu -nd- se explică prin contaminare cu un nume frecvent în perioada veche Andrei (fenomenul s-a putut produce fie în slavă, fie chiar în greacă). O formă populară și fără îndoială cea mai veche este Udre (a) a cărui frecvență la români este dovedită de o zicală înregistrată de Anton Pann: „care cum venea, tot Udrea-l chema”. Apoi identitatea dintre Adrian și Udre(a) este asigurată de existența formelor Odriiu (într-un document din timpul lui Mircea cel Bătrîn), Udriiu (cronicarul M. Costin spune: „Și acest Adrian [împăratul] au făcut și Udriiul, orașul pre numele său” [Adrianopole] în bulg., ser. Odrin. De la Udre(a) se formează cu sufixul patronimic -iște (întîlnit și în alte nume pers. românești sau sud-slave) un derivat foarte răspîndit la români în perioada veche, Udriște (astăzi nume de familie), care începe să apară în documente din anul 1439 și a fost purtat, printre alții, de renumitul cărturar muntean Udriște Năsturel. Dintre hipocoristicele moderne amintim pe Adrinel, Adi, ->Ada. • Fr. Adrien, Adrienne, germ. Adrian, it., sp. Adriano, Adriana, magh. Adorjan [adorian], rus. Adrian, Andrian etc. O Dintre purtătorii celebri ai acestui nume îl amintim pe Publius Aelius Hadrianus, împărat roman între 117 – 138, succesorul și fiul adoptiv al lui Traian, al cărui nume s-a păstrat în Adrianopole (gr. Adrianupolis „orașul lui Adrian”, turc. Edirne), oraș în Turcia europeană; în Asia Mică au mai existat două orașe cu același nume, unul în Bitinia (nesigur localizat) și altul în Mysia. □ Cîteva personaje literare: Adrian Leverkühn din Doctor Faust de Th. Mann, Adrienne Lecouvreur din comedia cu același nume de E. Legouve și E. Scribe, Adrienne Mesurat și romanul cu același nume de Julien Green etc.

Agata (Agatha) Prenume exclusiv feminin, larg răspîndit și destul de frecvent în onomastica europeană, Agáta reproducere gr. Agathé, ,clar din punct de vedere al semnificației, întrucît corespunde formei feminine a adjectivului agathós, agathé, agathón „bun” (cuvînt de origine indo-europeană, din aceeași familie cu germ. gut, engl. good etc.). Întrucît gr. Agathé apare numai în inscripții, pentru a ne da seama de vechimea și frecvența numelui la greci, este nevoie să amintim că, făcînd parte din aceeași familie, Agáthon este atestat în Iliada, Agátharchos apare la Tucidide, la Plutarh, Agatínos la Xenofon, Agathókleia la Polibiu și la Strabon etc. Datorită semnificației lor, o parte dintre aceste nume (Agathé și Agathón) au pătruns și în onomastica creștină, lucru dovedit, printre altele, și de existența formelor lat. Agatha sau Agathe, atestate numai în epoca creștină. Purtate și de o martiră din Sicilia (sec. 3 e.n.) considerată patroană a orașului Catania și înzestrată, potrivit legendelor populare, cu puteri supranaturale (vindeca bolnavii de ciumă, alunga foametea și chiar putea să potolească erupția vulcanului Etna) sau de un papă din sec. 7, Agata și Agaton se răspîndesc, prin intermediul calendarului, în Europa. Probabil că popularitatea formei feminine este legată și de apropierea de substantivul agată „piatră prețioasă, dură și divers colorată”, cu care, în ciuda asemănării formale, nu are nici o legătură etimologică; numele pietrei prețioase, gr. akhátes, lat. achates, provine de la numele unui rîu din sudul Siciliei (astăzi Acâte sau Dirillo) unde piatra prețioasă se găsea din abundență. Printr-o altă etimologie populară, forma cehă Hata a fost apropiată de cuvîntul hady „șarpe”, sfînta Agata fiind invocată astfel împotriva șerpilor. Prin intermediul limbilor slave vecine, unde Agata, sub diferite forme, apare din sec. 15, vechile nume grecești ajung și la români. în documentele Țării Românești Agata apare din anul 1440, iar Agaton încă din 1407 (numele egumenului mănăstirilor Vodița și Tismana); în Moldova sînt atestate formele Agafia la 1490 (în limbile slave Agathe și Agape au fost confundate, așa încît în vechile noastre documente formele nu pot fi separate cu siguranță) și Agata la 1499 (întrucît este vorba de o „unguroaică din Hîrlău”, trebuie considerat un caz de influență latino-catolică). Alte forme atestate în secolele următoare, multe ieșite din uz sau rămase ca nume de familie, sînt fie împrumuturi, fie modificări românești: Agatiia, Gatia, Gata, Ogafia, Agafița, Gafița, Gafina, Agahia, Gahia, Gahița, Hafie, Hahie, Gafa, Gaha etc. Probleme mai dificile ridică formele cu -ft-: Agafta, Gafta, Gaftița, Gaftia etc. Prezența acestui tratament fonetic în română a fost pusă pe seama influenței bulgare sau ruse, ipoteză care nu se verifică însă. Sunetul grecesc notat prin -th- a fost redat totdeauna în bulgară prin -t-, iar în rusă, deși uneori apare confuzia între -ph- și -th-, aceasta din urmă nu apare niciodată ca -ft-. Explicația apariției lui -ft- ar trebui căutată probabil în analogia cu alte nume care, în mod normal, au grupul -ft- apărut prin metateza lui -tf-, etimologic, ca în Maftei (→ Matei). Agaton, folosit mai mult în medii ecleziastice apare și sub formele Agafton (astăzi nume de localitate și de mănăstire în nordul Moldovei) și Gafton (astăzi nume de familie). Engl. Agatha, fr. Agathe, Agathon, germ. Agatha, Agatho, it. Agata, magh. Agáta, Ágota, bg. Agafia (singura excepție în ceea ce privește tratamentul sunetului gr. -th-, motivată probabil de vechea confuzie între Agápe și Agathé), rus. Agafia, Agata, ucr. Hafia etc. ☐ Poetul tragic atenian Agathon, contemporan cu Socrate; scriitoarea Agatha Christie. ☐ Agatha, personaj feminin din opera Freischutz de Weber.

CULOARE LOCALĂ (< fr. couleur locale) Totalitatea caracteristicilor unei epoci, mediu social, ținut etc., înfățișate într-o operă literară. Culoarea locală, latură principală a literaturii de inspirație istorică, s-a impus în cadrul preromantismului și romantismului, prin observarea specificului național, a pitorescului istoric și s-a maturizat în cadrul realismului, urmărindu-se veridicitatea istorico-socială, reconstituirea exactă, aproape documentară, a moravurilor și mentalității epocii, a limbajului. În afara termenului culoare locală se mai folosesc uneori și termenii culoare istorică, culoare socială și acestea avînd însă aceleași caracteristici cu noțiunea de culoare locală. În literatura noastră nuvela Alexandru Lăpușneanu de C. Negruzzi, precum și romanul Nicoară Potcoavă al lui M. Sadoveanu, se remarcă, printre altele, și prin culoarea istorică. Ex. „Nicoară a ieșit apoi în priveliște, umblînd călare pe ulițele tîrgului, cu oștenii săi credincioși împrejur. Era în straiele-i scumpe, dar surguciul cu pană îi lipsea de la cușmă, și îi era obrazul slăbit și dăltuit în gresie. Întorcîndu-se la curtea domnească, printre noroadele care prăznuiau pe la biserici, în zvon de clopote, Măria-Sa a intrat la ospăț... ...După ce s-a vestit la cuhnii că cinstiții meseni așteaptă, stolnicii s-au înfățișat cu tot șiragul de vase de aramă cu capac, după datina curții, tre- cîndu-le pe dinaintea Măriei-Sale și descoperindu-le o clipă.” (M. SADOVEANU, Nicoară Potcoavă)

petrece [At: PSALT. 12 / V: (reg) ~răce, pest~^[1], pre~, tret~ / Pzi: petrec; Viit și: (reg) oi petre / E: ml *pertraicere] 1 vt (Cu determinări locale) A trece sau a face să treacă prin, printre, pe după, peste, pe sub ceva. 2 vt (Îrg) A străpunge. 3 vt (Îrg) A înfige. 4 vt (Îrg) A cerne. 5 vt A strecura. 6 vt (Îrg; c. i. obiecte) A amesteca, a introduce printre altele. 7-8 vtr (Reg) A (se) suprapune marginile. 9-10 vtr (Pex) A (se) încheia prin suprapunerea sau apropierea a două margini. 11-12 vtr (Înv) A depăși un anumit număr. 13 vr (Reg) A rămâne. 14 vr (Reg) A prisosi. 15 vt (Îrg) A deplasa. 16 vt A duce până la... 17 vt (Îe) A ~ ceva din mână în mână A trece ceva de la unul la altul. 18 vt (Îe) A-și ~ ochii A-și plimba privirea asupra unor lucruri, ființe etc. 19 vr (Fig) (Îvp; șîe a se ~ din viață, a se ~ din lume) A muri¹. 20 vt (Îrg) A trece dintr-o parte în alta, sărind peste obstacole. 21 vt A trece dincolo de ceva. 22 vt (Fig; îvr) A trece dintr-o treaptă ierarhică inferioară în alta superioară. 23 vr (Fig; îvr) A se abate de la prescripții sau învățături morale bisericești. 24 vr (Reg; d. ape curgătoare) A (se) împrospăta mereu, prin curgere. 25 vt (Pop) A străbate. 26 vr (Îvp) A se perinda. 27 vt (Reg) A vizita. 28 vt A cerceta. 29 vr (Reg) A se întoarce. 30 vt (Rar) A parcurge. 31 vt (Îvr) A efectua operațiuni succesive. 32 vt A însoți pe cineva într-o călătorie, pe un drum, într-o acțiune. 33 vt A conduce o bucată de drum, la plecare. 34 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) cu ochii (sau, rar, cu ochiul, din ochi) sau cu privirea (ori cu privirile) sau (înv) cu vederea A urmări cu privirea pe cineva care pleacă, trece, se îndepărtează de ceva. 35 vt (Îae) A observa. 36 vt (Reg) A boci morți Si: a jeli. 37 vt (Fig; îvr) A îndruma pe cineva din punct de vedere spiritual. 38 vt (Îrg) A goni, a fugări pe cineva. 39 vti A-și duce viața sau a-și ocupa timpul într-un anumit fel, într-un anumit loc, la o anumită perioadă Si: a trăi. 40-41 vti (Îe) A(-și) ~ (ceva) în (ori prin) minte (sau, rar, în amintire) A(-și) reconstitui în minte trecutul. 42-43 vti (Îae) A depăna în gând firul amintirilor. 44-45 vti (Îae) A(-și) aduce aminte. 46 vi (Rar; îe) A ~ ca găina la moară A trăi bine. 47 vi (Îae) A avea un trai îmbelșugat. 48 vi (Rar) A ~ ca câinele în car A trăi rău. 49 vi (Îpp^[2]) A conviețui. 50 vr (Pop; d. timp, viață) A se scurge. 51 vi (Înv) A menține. 52 vi A-și duce viața sau a-și ocupa timpul în chip plăcut, distrându-se. 53 vi A se înveseli. 54 vi A chefui. 55 vt (Rar) A distra pe cineva. 56 vt (Îrg) A îndura. 57 vi (Îvr) A scăpa pe cineva de necaz. 58 vr (Reg) A leșina. 59 vru A avea o anumită desfășurare, o anumită evoluție, a se produce într-un anumit fel Si: a se întâmpla, a se desfășura. 60 vt (Îvp) A se termina. 61 vr A dispărea. 62 vt (Mol) A termina de consumat un material de lucru. 63 vrp (Reg; d. mâncăruri, băuturi) A se consuma. 64 vt (Reg) A cheltui avere, bunuri. 65 vt (Reg; d. plante, flori etc.) A se veșteji. 66 vt A fi prea copt. 67 vt (Reg; c. i. sentimente puternice) A potoli. 68 vt (Reg) A vinde mărfuri. 69 vt (Înv; îf pestrece) A da. corectat(ă)

tangențial, ~ă [At: GENILIE, G. 1974 / P: ~ți-al / V: (înv) ~nghen~ / Pl: ~i, ~e / E: fr tangentiel] 1 a Care este tangent (6). 2 a Privitor la tangentă (1). 3 a Care este asemănător cu o tangentă (1). 4-5 a, av (Fig) (Care este) atins în treacăt. 6-7 a, av (Fig) (Care este) fără profunzime. 8 av (Fig; pex) Printre altele Si: indirect.

Andronic Aproape ieșit astăzi din uz ca prenume (dar cunoscut ca nume de familie), Andrónic reproduce num. pers. gr. Andrónikos, vechi și destul de frecvent în onomastica Greciei antice (numele era purtat, printre alții, de conducătorul mercenarilor greci ai lui Darius, de un actor din timpul lui Demostene etc.). Ca marea majoritate a numelor grecești vechi, Andrónikos este o formă adjectivală a unui compus din anér, gen. andrós „bărbat” (pentru alte numeroase compuse cu aner, → Alexandru, Andrei) și nike „victorie” (→ Nicolae). Numele cunoscut și la romani devine chiar celebru datorită lui Livius Andronicus (280-204 î.e.n.), considerat printre primii scriitori din istoria literaturii latine. Preluat de onomastica creștină și răspîndit prin biserică, Andronic pare ceva mai frecvent în răsăritul Europei. Prin intermediul onomasticii slave numele ajunge și la români, diferitele forme sub care apare fiind atestate începînd cu sec. 16: Dronic, Andronie, Andronache, Dron, Dronea, Dronca etc. Alături de forma Andronic (accent pe finală), apare și femininul Andronica. ☐ It. Andronico, magh. Andor, bg., rus., ucr. Andronic etc.

Casandra Cea mai frumoasă dintre fiicele regelui troian Priam și ale Hecubei, înzestrată cu darul profeției, dar condamnată să nu fie crezută niciodată pentru că ar fi respins dragostea marelui zeu Apolo, Casandra (în unele izvoare numită și Alexandra, după cum fratele ei Paris apare și sub numele Alexandru) este cea care prezice căderea Troiei; devenită prizoniera lui Agamemnon și stîrnind gelozia Clitemnestrei, frumoasa troiană este asasinată la Micene. Alături de Kassándra, grecii foloseau și masc. Kássandros, purtat printre alții de un rege al Macedoniei din sec. 4 î.e.n., fiul lui Antipatros. Nume compus, Kássandros nu pune probleme în ceea ce privește elementul secund în care se poate recunoaște cu ușurință subst. anér, gen. andrós (→ Alexandru; Andronic; Andromaca; Andromeda; Menandru etc.). Mult mai dificil de explicat este prima parte a numelui, kass- (același în Cassiodoros, Cassiopea etc.), al cărei înțeles ar fi, după unii specialiști, „distins, ales” (pentru această problemă, mai pe larg → Casiana). Prezența acestui vechi nume grecesc în onomastica modernă se explică prin tendința din ce în ce mai puternică astăzi de modernizare și laicizare a numelor pers. mai ales prin reluarea unor nume celebre din civilizația antică. Cum destinul tragic al Casandrei a inspirat artiști și opere celebre, de la Troienele lui Euripide pînă la Războiul Troiei nu va mai avea loc a lui J. Giraudoux sau fresca muzicală Troienii de H. Berlioz, numele a fost, grație iubitorilor antichității, reintrodus în inventarul de prenume actuale.

Casiana Foarte rar folosite astăzi la noi, Casián (cunoscut mai ales ca nume de familie) și Casiána reproduc numele pers. lat. Cassianus, Cassiana, atestate cu valoare de cognomen numai din epoca imperială (Cassiana apare și în inscripțiile din Dacia). La origine formații adjectivale cu suf. -anus (-ana), numele în discuție au la bază un vechi și răspîndit gentilic roman Cássius (ginta plebee Cassia era binecunoscută la Roma), atestat, începînd încă din anul 502 î.e.n. (din acea vreme este cunoscut un consul roman Spurius Cassius, învingător al sabinilor și volscilor și ucis în 485 î.e.n. pentru că ar fi aspirat la tiranie) ca gentilic, toponim (numele unui munte) sau supranume pentru Iupiter. Cum numele apare frecvent la etrusci, unii cercetători au emis ipoteza originii sale prelatine și probabil neindoeuropene, întrucît se pare că etruscii l-au împrumutat, ca și pe → Camil, de undeva din Orient, din limbile vechilor populații ale Asiei Mici, în onomastica cărora Cassius își găsește surprinzătoare corespondențe. Interesantă este și o altă ipoteză, care vede în lat. Cassius o formație proprie domeniului lingvistic indo-european, avînd la bază o formă presupusă* Kadsios „splendid” (de aici și numele unui cunoscut personaj mitologic Castor), paralelă cu gr. kekadménos „strălucit” și deosebit de tentantă, prin semnificația sa, mai ales în ceea ce privește valoarea de epitet pentru Iupiter. Indiferent de proveniența sa, Cassius nu trebuie separat probabil de compusele grecești cu elementul kass-: → Casandra, Cassiodorus (scriitor latin din sec. 5 – 6 e.n.), Cassiopea (în mitologia greacă, mama Andromedei și regina Ethiopiei, transformată în constelație) etc. Devenite nume independente și purtate de cîțiva martiri din primele secole ale erei noastre, Casián și Casiána se răspîndesc în Europa prin biserică, care a acordat totdeauna atenție cultului martirilor și sfinților (în Italia de ex. prezența lui Casian în toponimie este o probă a vechimii cultului). Atestat sporadic în documentele noastre încă din a doua jumătate a sec. 15, Casian și chiar Casin sînt ceva mai frecvente în secolul trecut, cînd au început să pătrundă la noi, întîi în Transilvania, vechile nume romane. ☐ It. Cassiano, magh. Kasszian, bg., rus. Ka(s)sian etc. ☐ Numele a fost purtat, printre alții, și de retorul roman Cassius Severus, de Caius Cassius Longinus, participant la conjurația împotriva lui Cezar. Casian, unul dintre întemeietorii școlii de miniaturiști de la mănăstirea Putna din sec. 15.

Diodor Deosebit de frecvent la vechii greci, Diódoros este la orgine un compus din Diós, formă cazuală pentru Zeus și dóron „dar”, numele încadrîndu-se în bogata serie de teoforice a căror semnificație ne lasă să înțelegem că părinții considerau copilul ca un „dar al divinității”, iar atribuirea unui astfel de nume era o formă a recunoștinței fie față de forța divină în general (ca în Diódoros, Diódotos, Théodoros, Dorótheos etc.), fie față de un anume zeu (ca în Apollódoros – de la Apollo, Heliódoros – de la Helios, zeul soarelui, Isídoros – de la Isis, Menódoros – de la Mene, zeița lunii etc.). După cum atestă cele mai vechi inscripții creștine, în primele secole ale erei noastre tipul de compuse cu lat. Deus sau gr. Theós se bucura de cea mai mare favoare printre cei care aderaseră la noua religie (din această epocă datează, de ex., formațiile Deus-dedit, păstrată în fr. Daudé sau Daudet, Adeodatus și Deodatus, rămas în fr. și magh. Deodat etc.). Dar cu toate că acum Deus sau Théos era „singurul și adevăratul dumnezeu”, în onomasticonul creștin au pătruns și numeroase nume care păstrează amintirea multor zei vechi din perioada politeismului. Puternic concurat de → Tudor, care are aceeași semnificație, Diodor n-a avut niciodată o frecvență prea mare, la noi fiind în secolele trecute chiar o raritate (în documentele Țării Românești doar o singură atestare din a doua jumătate a sec. 17). Mult mai vechi și mai frecvent în secolele trecute (astăzi însă ieșit din uz) este Dia (prima atestare în 1464), numele masc. calendaristic care ar trebui considerat probabil fie un hipocoristic al compuselor cu Dio-, fie chiar un nume simplu, format tot de la Diós: Dion (purtat printre alții de istoricul roman de limbă greacă Dio(n) Cassius sau de oratorul și filozoful Dio(n) Chrysostomus). Diodór și Diodóra, reluate în epoca modernă și nemaipăstrînd nimic din semnificația mistică pentru că nu mai sînt înțelese, apar doar arareori ca prenume.

Eva Conform legendei biblice, Éva este numele primei femei. Interpretarea oferită de textul Genezei este de „mamă a celor vii” (Septuaginta traduce în acest pasaj numele ebraic prin → Zoe). Apropierea numelui ebraic Hawwah de verbul hâyah „a trăi” nu este însă decît o etimologie populară. Adevărata semnificație a numelui Eva rămîne încă în discuția specialiștilor, deși una dintre numeroasele ipoteze propuse pare să se apropie de adevăr (este vorba despre apropierea numelui Evei de cuv. arameean hawwa sau arab. hayya „șarpe, viperă”). Prin intermediul gr. Eua, redat în latina ecleziastică prin Heva, iar în vechea slavă prin Eva, numele se răspîndește în Europa. Deși unele izvoare hagiografice menționează existența cîtorva sfinte și martire creștine cu acest nume (cultul lor fiind însă destul de puțin răspîndit), prezența numelui în onomastica contemporană se explică mai mult prin arhicunoscuta legendă biblică și prea puțin sau chiar deloc prin valoarea de nume calendaristic. Interesant de amintit este faptul că peste tot, acolo unde este cunoscut cultul Evei biblice, probabil în amintirea trecerii ei prin paradis, aceasta este considerată patroana grădinarilor. În onomastica noastră, Eva nu a avut și nu are nici în prezent o frecvență prea mare, situație asemănătoare și altor popoare (se pare că numele este mai frecvent în rîndul protestanților). Împrumutat din secolul trecut pe cale cultă din apus, prenumele fem. Evelína, deși nu este la origine decît un derivat diminutival de la Eva, a devenit independent, legătura lui cu numele de bază nemaifiind simțită. ☐ Fr. Eve, Eveline, engl. Eva, Evelyn, germ. Eva, Evelina, magh. Eva, Evelin, bg., rus. Eva, Evelina. ☐ Motivul biblic al Evei a avut o lungă și prestigioasă carieră literară. Semnificînd crearea și căderea omului, povestea primei femei era aproape nelipsită din prologul misterelor din evul mediu, Eva fiind unul dintre cele mai reale personaje ale acestor vechi manifestații teatrale (de ex., în cel mai vechi mister cunoscut, Jocul lui Adam, creație anglo-normandă din sec. 12). Figura simbolică a Evei apare, printre altele, în operele lui H. Grotius, Lope de Vega, J. Milton (în Paradisul pierdut) etc. Iubitorilor muzicii le este cunoscută o fermecătoare Eva din Maeștrii cîntăreți din Nürenberg de R. Wagner. Eva, sculptura lui Rodin.

Galina Prenumele feminin Galína este legat de influența cultă modernă a onomasticii ruse. Deși numele este calendaristic și apare într-un document moldovenesc din sec. 17, el nu a fost folosit la noi în timpurile mai vechi. Rus. Galina (cu multe hipocoristice, dintre care cel mai frecvent este Galea) corespunde unui vechi nume pers. gr. Galéne, cu rezonanțe în mitologia greacă (în Theogonia lui Hesiod, Galene este fiica lui Nereu și a Doridei). Alături de forma feminină, grecii foloseau și un masc. Galénos (printre alții purtători ai acestui nume, mai cunoscut este un medic din Pergam, născut în anul 131 e.n.). Cele două nume personale au fost explicate prin adj. gr. galénios „liniștit, senin, calm” sau subst. galene „repaus, liniște”. Datorită semnificației sale care ușor putea fi interpretată în sens mistic, Galina a fost preluat de creștini (în sec. 2, în „Dialogurile morților”, lucrare a scriitorului și filozofului grec Lucian din Samosata, numele apare de 5 ori). Prin intermediul onomasticii ruse, unde Galina este frecvent, numele se răspîndește în epoca modernă, fiind folosit în aceeași formă și în bulgară, maghiară, sîrbo-croată etc.

Gheorghe
Gheórghe este unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume masculine, nu numai la români, ci și la celelalte popoare ale continentului. Stabilirea originii și semnificației acestui nume favorit, precizarea direcțiilor, căilor și etapelor istorice de răspîndire la diferite popoare, cunoașterea modificărilor și deci a formelor sub care circulă în diverse limbi, înțelegerea exactă a cauzelor și condițiilor răspîndirii și frecvenței lui Gheorghe îl vor ajuta pe cititor nu numai să-și satisfacă curiozitatea cu privire la numele în discuție ci chiar să-și formeze o imagine de ansamblu asupra onomasticii noastre vechi și moderne (poziția în cadrul contextului mai larg european, capacitatea de preluare și adaptare dar și extraordinara forță de creație a limbii noastre, îmbinarea tradiționalului cu modernul etc.). Ca multe alte prenume folosite astăzi, Gheorghe își are originea în Grecia. Atestat încă la Platon, numele pers. gr. Geórgios [Gheórghios], cu siguranță mult folosit în epoca greco-romană, devine frecvent în perioada bizantină. Semnificația lui era cunoscută de greci întrucît numele personal este strîns legat de gr. georgós „lucrător al pămîntului, agricultor, țăran”. Cuvîntul are la bază o formă neatestată *ga-vorgos, compus din gá (în dialectul atic gé) „pămînt” și (v)érgon „muncă, lucru”. Cele două cuvinte vechi grecești au ecouri și în română: gé- apare într-o lungă serie de compuse, binecunoscute fiind numele unor științe: geometrie, geografie, geologie sau termeni diverși (geofag, geofite, geoid, georamă, georgic „privitor la muncile cîmpului” – de aici numele cunoscutului poem virgilian Georgicele), iar érgon în cîteva neologisme recente (erg „unitate de măsură a lucrului mecanic”, ergometrie, ergometru, ergonomie, „disciplină care studiază condițiile și metodele de muncă” etc.). Georgios, nume personal a cărui apariție se leagă de creșterea rolului agriculturii în economia vechilor greci, este sinonim cu lat. Agricola sau rom. Țăranu (procesul prin care „țăran” devine nume de familie poate ajuta la înțelegerea apariției gr. Georgios) și este înrudit cu un alt nume pers. frecvent → Dumitru. Un alt motiv al răspîndirii gr. Géorgios este legat de apariția noii religii. Dar popularitatea de care s-a bucurat numele de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existența cultului unui martir cu acest nume, ci, mai ales, prin persistența vechilor credințe, obiceiuri, ritualuri, practici din epoca păgînă. Folclorul românesc, foarte bogat, al obiceiurilor și producțiile literare legate de acesta dezvăluie în cultul martirului sărbătorit de biserică doar cîteva elemente creștine, dar un mare număr de vechi rituri păgîne, cu surprinzătoare paralelisme în folclorul multor popoare. Multe dintre aceste elemente își au originea și corespondentul, nu rareori perfect, în vechi obiceiuri ale dacilor și romanilor, probînd și în acest fel continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste pămînturi. Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii; reînceperea unui nou ciclu de viață al naturii și al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinități se numără zeii care mor și renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetației). Pentru popoarele în a căror economie predomina creșterea animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment de maximă importanță în viața colectivității, începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în această zi practicile legate de îndepărtarea strigoaicelor, zgripțuroaicelor, spirite nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor; împodobirea casei, a gardului, a porților și chiar a vitelor cu ramuri verzi (după cum mărturisește Ovidiu în Faste, obiceiul era cunoscut și practicat de romani la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia, cînd se comemora și „ziua de naștere a Romei”); primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin țipete sau cîntece, împrourarea sau stropirea cu apă (vechi obicei legat de cunoscutele ritualuri de purificare și practicat de romani la aceeași dată), afumatul vitelor (romanii foloseau fumul de pucioasă aprinsă), focul viu și trecerea animalelor prin el (practica de la noi corespunde perfect cu cea a romanilor). Alături de aceste credințe și obiceiuri privitoare la animale și păstorit, de sărbătoarea martirului Gheorghe sînt legate și cîteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare pînă la răsăritul soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea etc. Ținerea cu strictețe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea și semnificația lor sînt de natură să ne lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorghe la români și la multe alte popoare. Și, într-adevăr, numele în discuție avea o mare frecvență mai ales în mediile păstorești din Pind, Balcani și Carpați. Mai tîrziu, cînd a devenit extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de „țăran”, cei care l-au folosit cu această semnificație neștiind că, la origine, gr. Geórgios însemna chiar „țăran”. O modificare semantică asemănătoare a suferit și un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Popularitatea lui Gheorghe este probată și de faptul că numele popular al lunii aprilie este, în unele dialecte slovene, Iurevșciac, în magh. Szent Györgyhava, în estonă Iürikuu, iar la huțuli luna mai este numită „na Iuria” (toate fiind forme ale numelui Gheorghe). Să urmărim acum direcțiile de râspîndire ale gr. Géorgios în Europa. În inscripțiile latine din sec. 3 – 4 e.n. apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile romanice apusene și germanice (pronunțiile deosebite se explică prin modificările unor sunete, proprii acestor limbi). Ceva mai tîrziu numele grecesc a intrat și în limbile slave, de astă dată pe două căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunția grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre (g înainte de -e- și -i- a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunțat aproximativ Iórios, cu var. Iúrios); pe cale cultă, adică prin intermediul cărților de cult, a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise grecești. Astfel se explică, în unele limbi slave, existența a două grupuri de forme, unele avînd la bază pe Iurii (atestat în limbile slave de răsărit la sfîrșitul sec. 10; în limbile slave de sud, după cît se pare, nu a fost cunoscut), iar altele pe Gheorghii (această formă cultă intrată în uz a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecialiști ca făcînd parte din familia lui Gheorghe). În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198-1199), la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii și Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi și tot din sec. 14 apare Gheorghii. Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există și la români, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de contactul destul de timpuriu între populațiile slave și cele romanizate de pe teritoriul vechii Dacii și la sud de Dacia. Plecînd de la existența unor modificări asemănătoare cu evoluția fonetică a cuvintelor păstrate din latină, unii cercetători consideră că numele Sîngeorz, Sîngeorgiu etc. reprezintă forma latină balcanică Sanctus Georgius. Documentele noastre atestă prezența diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul sec. 15: Zorza (1400), Gherghina (1415), Ghergi (1417), Gherghița (toponim, 1453), Gheorghe (1465), Iuga (1475), Ganea (1475) și toponimul Gănești (1480), Jurj și Jurja (în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare aproape 30 de persoane cu acest nume), Giurge, Giurcă, Ghiura (1489) etc. După cum ușor se poate bănui familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice și derivate din onomastica noastră; lucrul este normal dacă ne gîndim numai la faptul că un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferențiere) cu cît este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează pe locul 3-4 (după → Ion, Nicolae, Vasile) chiar în epoca contemporană, cînd ne-am fi așteptat la o scădere a frecvenței lui. Alături de formele create în română (hipocoristice, derivate cu un mare număr de sufixe), există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr și frecvență, se situează formele slave (bulgărești și sîrbo-croate în zonele sudice ale țării, ucrainene în nord și est), urmează apoi influențele neogrecești (Moldova și Țara Românească), maghiare și germane (în Transilvania) și, începînd încă din secolul trecut, dar manifestîndu-se puternic în sec. 20, influența apuseană. Ne vom opri asupra acesteia din urmă întrucît este una dintre caracteristicile majore ale onomasticii noastre moderne și poate fi mult mai bine urmărită în cazul în care acționează asupra unui nume cu tradiție la români. Modernizarea onomasticii noastre începe încă din prima jumătate a secolului trecut printr-o operație de latinizare a vechilor nume: Gheorghe devine Georgiu, după modelul latinescului Georgius. Urmează apoi introducerea unor nume latine din istoria și mitologia romană (nu s-a observat pînă acum că aproape toate aceste nume romane fuseseră reluate, mai ales în Italia, de unde s-au răspîndit și în alte țări, încă din epoca Renașterii; există deci posibilitatea ca măcar o parte dintre numele romane intrate în onomastica românească să fi fost luate din onomastica modernă apuseană și mai ales din cea italiană). În prima jumătate a sec. 19 încep să pătrundă la noi, în număr din ce în ce mai mare, forme din apus (mai ales franceze, italiene, dar și spaniole, germane, englezești). Aceste forme noi, de tipul George (și derivatele sale), intră în concurență cu formele vechi, fenomen care poate fi bine observat și în zilele noastre. În mediile orășenești sînt preferate noile forme, pe cîtă vreme în mediul rural se remarcă coexistența formelor vechi și noi ale aceluiași nume. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în anumite regiuni unde Gheorghe nu avea pînă acum corespondent feminin este folosit numele Georgeta (în general acesta este foarte apreciat și frecvent chiar în mediul rural). După aceste scurte considerații asupra componenței grupei de nume care au la bază pe Gheorghe, vom prezenta o parte dintre acestea, selectînd pe cele mai frecvente dar și pe cele mai deosebite (menționăm că mare parte din numele de mai jos circulă astăzi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri). I. Gheorghe (Gheorghie, Gheorghieș, Ghiorghian, Gheorghina, Gheorghișor, Gheorghiță, Gheorghițan, Ghiță – hipoc. foarte frecvent – Gheorgan, Gane(a), Gheorghică, Ghica etc.). II. Gherghe, (Ghierghie, Ghergheș, Gherga, Ghergu(l), Gherguș, Gherghin, Gherghina, inițial, folosit și pentru masculin, Gherghinica, Gherghița etc.). III. Gorghie (Gorghe(a), Gorghi, Gorghieș, Gorghiță etc.). IV. Gog (Goga, nume frecvent la aromâni, Gogan, Gogancea, Gogănici, Gogea, Gogotă, Gogu – frecvent astăzi, Goguță, Guță). V. Ghiura, Ghiureș. VI. Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă, Giurcan). VII. Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu). VIII. lordache – provenit din Iorgache, Iorda. IX. Iuca (Iucaș, Iucașan, Iocușan, Iucșa). X. Giurgiu (Giorgiu, Giurgea, Giurgică, Giurgilă, Giurgin, Giurgița, Giurgiucă, Giurjea). XI. Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje). XII. Jura (Jurea, Jurel). XIII. Iurg, Iurga, Iurgachi. XIV. Iura (Iuraș, Iurașcu, Iurie și Iurii – frecvente, Urie, Iureș, Iurca, Iurincu). XV. Iuga (Iugan, Iugaș). XVI. Gociu, Gorea, Goța, Goțea, Goțu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea și altă origine). XVII. Gheța, Ghețe(a). XVIII. Zorz (Zorza, Zorzila). XIX. George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgică, Georgina, Gina, Gică, Gela, Gelu, Jorj, Geo). ☐ Alb. Gjergi, Gergj, Gjka, engl. George, fr. George(s), Georgel, Georget, Georgette, Joire, Jori etc., it. Giórgio, Giorgina, Giorgia, Gina, Giorgetta etc., germ. Georg, Georgius, Jörg, Georgia, Georgine, sp. Jorge [horhe], magh. György (Dudó, Györi, Györök, Gyura, Györe, Györk), fem. Györgyi, Georgina, rus. Gheorghii (hipoc. Egór, Gora, Gorea, Jora, Ghera, Gherea, Gheșa, Goga, Goșa etc.), Gheorgina, Iurii (foarte frecvent), scr. Giúragi (formă curentă, alături de cele mai sus citate), bg. Ghiorghi, Gheorghina, Gherga, Ghera, Jora, Jura, Jurja, Iorgo, Goga etc. ☐ La popularizarea numelor în discuție, o contribuție ce nu trebuie neglijată a adus-o faptul că a fost purtat de o serie întreagă de ilustre personalități ale istoriei și culturii românești și universale dintre care amintim: Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie, Gheorghe Țițeica, matematician de renume, Gheorghe Spacu, chimist, scriitorii și artiștii Gheorghe Asachi, Gheorghe Barițiu, Gheorghe Tattarescu, George Sion, George Stephănescu, Gheorghe Dima, George Coșbuc, Gheorghe Petrașcu, George Enescu, George Bacovia, George Topîrceanu, George Georgescu, George Călinescu, Gheorghe Anghel etc. Dintre străini sînt foarte cunoscuți la noi Gheorghe Castriota sau Skanderbeg, erou al poporului albanez în lupta contra jugului otoman, George Washington, Georges Jacques Danton, Georges Cuvier, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Georg Simon Ohm etc. sau scriitorii, pictorii și compozitorii: Giorgio Barbarelli da Castelfranco sau Giorgione, Giorgio Vasari, Georg Friedrich Händel, George Gordon Byron, George Sand, Georg Büchner, Georges Bizet, George Bernard Shaw, Georges Seurat, Herbert George Wells, Georges Braque, Georges Duhamel, Georg Trakl, Ghiorghios Seferis etc. În toponimie binecunoscute sînt Sfîntu Gheorghe (oraș și unul dintre cele trei brațe ale Dunării), Giurgiu, Gheorghieni, Sîngeorgiu de Pădure, Sîngeorz-Băi.

printre pp [At: PRAV. 209 / V: (îvp) pi~, (îrg) pântă^[1], pântră^[2], pen~, pintră, (înv) pren~, ~ră, (reg) păntre, pinte, pintri, prântră / E: pre + între] 1-2 Exprimă situarea unui element, localizarea unei acțiuni sau a unei stări etc., care pot fi percepute, explicit sau implicit, prin intermediul simțurilor, între realități spațiale de același fel dispuse în mod discontinuu pe o suprafață nedefinită Domnitorul stătea printre oșteni. 3-4 Exprimă parcurgerea, străbaterea etc. unei traiectorii sinuoase, ocolite, nesigure, agitate etc. și delimitate de realități spațiale de același fel sau de elemente aparținând unei realități colective Umbla printre mese. 5-6 Urmat de un determinant cantitativ, exprimă precizarea numărului realităților spațiale de același fel ce delimitează intervale pe care se situează un element sau se desfășoară o acțiune, o stare, un parcurs etc. Drumul trecea printre cei patru pomi. 7-8 Exprimă orientarea (prin erupere sau) prin dispersare, diseminare etc. între elemente de același fel considerate ca reper spațial Au coborât printre noi. 9 Exprimă plasarea tăinuită, ferită, discretă etc. prin utilizarea spațiilor libere dintre realități spațiale de același fel sau dintre elementele unei realități colective Stă pitit printre tufe. 10 Exprimă intercalarea unor elemente într-un șir de alte elemente de același fel dispuse distanțat Printre pomi sădi flori. 11 Exprimă localizarea unei acțiuni, a unei stări etc. între două realități diferite care își corespund prin poziție de paralelism, de simetrie Merge printre scaun și masă. 12 Arată încadrarea discontinuă a desfășurării unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. în intervalele dintre manifestările intermitente ale unei circumstanțe concomitente acestor acțiuni, acestor stări etc. Mărturisi printre lacrimi. 13 Arată încadrarea duratei unui parcurs în raport cu manifestările succesive ale unei circumstanțe concomitente acelui parcurs Înainta printre ovații. 14 Urmat de un determinant cantitativ, precizează numărul manifestărilor repetate ale unei circumstanțe ce întrerup desfășurarea în timp a unei acțiuni, a unei stări, a unui parcurs etc. Printre mii de urale a luat cuvântul. 15 Arată producerea bruscă a unei acțiuni în cursul desfășurării iterative a unei circumstanțe concomitente acelei acțiuni Năvăliră printre chiote. 16 Arată perceperea, interceptarea etc. unor sunete, a unor zgomote, a unor manifestări etc. datorită momentelor de întrerupere ale altora Printre țipete se auzea un glas. 17 Exprimă încadrarea accidentală sau liber aleasă a unei unități de timp sau a unei circumstanțe ce se desfășoară în timp într-un șir de unități temporale similare sau diferite Printre toți anii aceia tot mai găsești și unul bun. 18 Exprimă alternarea temporală a două acțiuni, a două stări, a două procese etc. contrare Râde printre lacrimi. 19 Arată cuprinderea unui element între elementele unei colectivități, unui grup etc. Se afla iarăși printre copii. 20 Arată străbaterea prin peregrinare, perindare etc. între elementele unei colectivități, unui grup etc. Vara asta a umblat printre pescari. 21 Urmat de un determinant cantitativ, arată gradul de extensiune al mediului, al circumstanțelor etc. în care este inclus un element Printre toți amicii săi, nu era nici unul mai de soi. 22 Exprimă provocarea unei anumite stări de spirit, a unei anumite atitudini în cadrul elementelor unei colectivități Grozavă spaimă s-a iscat printre oameni. 23 Arată utilizarea predilectă a unui element aparținând unei anumite categorii, unei anumite serii etc. de elemente de același fel, de aceeași natură, ca modalitate de efectuare a unei acțiuni, de atingere a unui scop Printre tropii folosiți, abundă sinecdoca. 24-27 (Îlav) ~ degete (Mod întâmplător) (superficial) (greu de sesizat ori) nesistematic etc. al efectuării unei acțiuni Toate îi trec printre degete. 28 (Îlav) ~ picături Sporadic Printre picături, se uita la televizor. 29 (D. transmiterea unei comunicări orale; îlav) ~ dinți sau (rar) ~ buze (Voit) ferit, neclar etc. ori trădând o anumită stare sufletească neexteriorizată prin vorbe Înjura printre dinți. 30 (D. transmiterea esenței unei comunicări; îlav) ~ rânduri Cu caracter aluziv Citeam printre rânduri. 31 Exprimă distribuirea într-o ordine accidentală ori liber aleasă între elementele unei sau unor colectivități, unui grup etc. Mâncarea este împărțită printre oameni. 32 Exprimă închiderea unui element într-o anumită categorie de aceeași natură, pe baza unei corespondențe, de obicei valorice Se numără printre cei mai destoinici. corectat(ă)

Hariclea Prenume feminin puțin frecvent astăzi, Haricléa reproduce gr. Charikleia, atestat doar la scriitori, în primele secole ale erei noastre, la Lucian din Samosata (125 – 192), Heliodor (sec. 3) etc. Mult mai vechi la greci este însă corespondentul masc. Chariklés, nume personal care apare în operele istoricilor Tucidide (460 – 396 î.e.n.) și Xenofon (430 – 355), iar mai tîrziu la Plutarh, Lucian, Heliodor etc. După cum ușor se observă, forma de masculin este foarte veche și are o tradiție neîntreruptă. Ca marea majoritate a vechilor nume de aceeași origine Chariklés este un compus din două elemente foarte frecvente în onomastica greacă: cháris și kléos. In greaca clasică cháris avea diverse semnificații – toate pornind de la sensul originar „ceva care aduce bucurie”; cuvîntul putea desemna bucuria adusă de diferite calități fizice sau morale, ca frumusețea, politețea, bunăvoința etc. (vechiul sens grecesc este aproximativ păstrat și de rom. har, care înseamnă, printre altele, „calitate, însușire sau dispoziție care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație”). Kleos „glorie, faimă, renume” este foarte frecvent în compusele Androklés (+ aner, andros, „bărbat”), → Cleopatra, Heraklés (lat. Hercules de la Hera, numele zeiței), → Pericle, Sophoklés (+ sophos „înțelept”) → Temistocle. Dacă numelui feminin i se potrivește mai bine sensul „renumită prin grație, farmec” mai apropiată de semnificația originară a elementelor componente și vechimea numelui ar fi interpretarea „bucurie adusă de glorie”. Prezența tîrzie și frecvența redusă a prenumelui fem. Hariclea ne permite să-l considerăm ca un împrumut pe cale cultă, direct din neogreacă. ☐ Numele este cunoscut la noi și datorită faimei de care s-a bucurat cîntăreața de operă Hariclea Hartulari-Darclée.

Henric Foarte rar la noi, prenumele masc. Hénric reproduce un frecvent Heinrich – nume pers. germ. Specialiștii sînt în mare parte de acord că forma actuală a acestui nume poate proveni fie dintr-un mai vechi Haímirich, fie din Háganrich, identic în ceea ce privește elementul secundar rich (cu valoare de adjectiv, acesta are sensul de „bogat, puternic”, cf. it. ricco, fr. riche, iar ca substantiv înseamnă „domn, stăpîn”). Haimirich, cu atestări destul de vechi, are ca prim element de compunere o bază germanică haim- „casă, țară” (germ. Heim „casă, cămin”, Heimat „patrie”; engl. home „casă”, tot de aici provin -ham și -heim, cu sensul inițial „sat”, întîlnite și în compunerea unor numeroase toponime engleze și germane: Birmingham, Nottingham, Mannheim etc.); pe de altă parte, Haganrich are în compunere pe hagan- „regiune închisă, incintă, proprietate” (germ. heche „gard viu”, hegen „a împrejmui, a îngrădi etc.”, engl. hedge „gard viu, a împrejmui” etc.). Aceste vechi nume germanice sînt răspîndite și frecvente la toate popoarele apusene, uneori în forme care cu greu pot fi bănuite ca înrudite. De exemplu, în italiană, păstrat probabil de la ostrogoți și atestat din sec. 11 – 12, este cunoscut Amerigo, dar puțini îl mai apropie astăzi de Arrigo sau Enrico, care fac parte din aceeași familie. Tot aici trebuie menționat magh. Imre, un nume foarte frecvent care are la bază o formă latinizată Emericus. Cîteva forme și derivate apusene ale numelui germanic (răspîndit la catolici și prin intermediul calendarului) au intrat în onomastica românească, pe cale cultă, încă din secolul trecut: Henri (din franceză), Henrieta (fr. Henriette, derivat fem. de la Henri). În secolul nostru au pătruns și Hénric, care reproduce o formă din latina medievală Henrícus, Enric etc. Toate aceste forme sînt foarte rare și apar numai în mediile orășenești. ☐ Engl. Henry, Harry, fr. Henri (Henry, mai ales ca nume de familie), Henriette, germ. Heinrich (cu foarte multe hipocoristice: Heinz, Hein, Hakon, Hentsch, Hinke, Hinner etc., fem. Henrike, Henriette), Henrik, it. Amerigo, Arrigo, Enrico, Enrica, sp., port. Enrique, Henrique, magh. Imre, Henriette(a), scr. Henrik, Enrik etc. Numele Henric a fost purtat de numeroși regi și împărați germani, englezi (mai cunoscuți fiind Henric al V-lea, învingător al francezilor în Războiul de 100 de ani, Henric al VII-lea, întemeietorul dinastiei Tudorilor), sau francezi (dintre care Henric al IV-lea, cunoscut printre altele, datorită edictului de la Nantes, 1598). Din istoria marilor descoperiri geografice sînt cunoscuți Henric Navigatorul, prinț portughez, descoperitorul insulelor Madeira, Azore, Capului Verde etc. și celebrul Amerigo Vespucci, după al cărui prenume a fost creat printr-o latinizare aproximativă toponimul America (folosit pentru prima dată într-o cosmografie din 1507), deși descoperirea „Lumii noi” se atribuia lui Vespucci în mod eronat. Poetul Heinrich Heine, fizicianul Heinrich Hertz, poetul maghiar Imre Madách, Paul Henri d’Holbach, enciclopedist francez, savantul român Henri Coandă etc.

Leontin Dintre foarte puținele prenume rămase în uz pînă în epoca contemporană, care au la bază nume de animale, cele mai răspîndite și frecvente în Europa par a fi Léon, Léonte și derivatele lor Leonída și Leontín, fem. Leontína. Pe cît de rare sînt astăzi numele de animale în antroponimie (de ex. Lupu, Ursu, Vulpe etc. sînt păstrate doar ca nume de familie) pe atît de frecvente erau în trecut, originea folosirii lor fiind în strînsă legătură cu epoca comunităților totemice. În cadrul orînduirii gentilice exista credința că fiecare gintă și chiar familie se trage dintr-un animal, considerat totem (cuvîntul aparține limbii unor indieni din America de Nord, ododem „ginta sa”) și respectat ca protector al grupului respectiv. Credința în totem generează cultul animalelor, cunoscut în India, Egipt, Orientul Apropiat etc. și cu interesante reminiscențe pînă în mitologia greacă și religia creștină. Cu siguranță că leul, regele animalelor, care n-a încetat nici astăzi să fie un simbol frecvent al puterii, nu era printre ultimele animale care se bucurau de o favoare deosebită în antichitate. Probe în acest sens aduce Lais din vechea antroponimie ebraică sau gr. Léon interesant mai ales pentru discuția de față. Atestat cu mare frecvență și continuitate încă din operele unor vechi autori ca Herodot și Tucidide, num. pers. Léon (leon, leontos „leu”) – în latină îi corespunde cognomenul Leo (leo, leonis) – a avut șansa de a pătrunde în onomastica creștină (faptul nu ne miră, întrucît leul, în Biblie este și simbol al puterii lui Dumnezeu, iar în primele secole ale erei noastre – al curajului de a îmbrățișa noua religie) ca apoi, devenit calendaristic, să se răspîndească în Europa. La fel s-au petrecut lucrurile și cu alte două nume grecești din aceeași familie, Leonídas sau Leonídes și Leontios. Primul, atestat aproximativ în aceeași epocă, ca și Léon, dar mult mai cunoscut decît acesta, din istoria Spartei, este la origine un patronim (adică un nume care arată descendența pe linie paternă) format cu suf. -ides de la Léon (în mod logic, acesta este mai vechi, după cum Ion trebuie să fie mai vechi decît lonescu, în care suf. -escu are aceeași funcție ca gr. -ides); redat în latină prin Leónidas și purtat, printre alții, de un martir din anul 202, vechiul patronim devine un răspîndit nume calendaristic. Al doilea, Leóntios, la origine o formă diminutivală, atestat mai tîrziu și frecvent mai ales în epoca creștină (în lat. Leóntius) se răspîndește tot prin intermediul calendarului. Corespondentul feminin al lui Leontius este un derivat cu suf. -ina, Leontina, pe baza căruia a fost ulterior creat și masc. Leontínus. Dacă în Occident sînt continuate formele latine, la popoarele slave de sud și răsărit și, prin intermediul lor, la români, sînt continuate formele grecești. După cum reiese din documente, numele în discuție nu au avut niciodată la noi o frecvență prea mare, iar Leonida sau Leonid par a fi de influență neogrecească. Dintre formele atestate în onomastica românească amintim: Leon, Lion, Leoncea, Aleon, Leontie, Leonte (frecvent), Leonties, Aliontie, Leontin etc., la care trebuie adăugate calcurile Leva (slav) și Leul (românesc). Cele mai frecvente astăzi ca prenume sînt Leontin și Leontina; mult mai rare Leonia, Leonela și Leoneta, recent influențe apusene. Leonida pare ieșit din uz, părinții evitîndu-l astăzi mai ales din cauza cunoscutului personaj al lui I.L. Caragiale; apare însă, ce e drept, destul de rar forma Leonid. ☐ Engl. Leo, fr. Léon, Léonce, fem. Léonie, Léone, germ. Leo, Leontine (hipoc. Leone), it. Leone, Leonello, Leoneto, Leonida, Leonzio, fem. Leonella, Leonetta, Leontina, sp., port, Leon, magh. Leo, Leon, Leonidász, fem. Leona, Leontina, bg. Leon, Lev(o), Leonid, Leonti, fem. Leonia, Leontina, rus. Leon, Lev, Leonid, Leontii, fem. Leonia, Leonina, Leontina etc. ☐ Leon, numele a 6 împărați ai Imperiului bizantin și a 13 papi de la Roma; Leonida, nepotul lui Leon, rege al Spartei, între 488-480 î.e.n., celebrul erou de la Termopile, căzut în lupta contra perșilor. ☐ Conu Leonida față cu reacțiunea, comedia lui I.L. Caragiale, Léon Dupuis, personaj din Doamna Bovary de G. Flaubert etc.

Lucia După cum se știe, romanii foloseau un sistem de denominație personală, probabil de origine etruscă, mult deosebit față de obișnuitul nume unic al celorlalți indo-europeni. Fiecare individ purta 3 nume: praenomen - prenume, așezat înaintea numelui, nomen – numele ginții căreia îi aparținea și cognomen – un supranume, de obicei o poreclă. Dintre foarte puținele prenume (18, dintre care erau în uz în epoca clasică numai 10) făcea parte și Lúcius, atestat cu mare frecvență dintr-o epocă foarte veche (printre alții, tradiția romană a păstrat amintirea unui legendar adversar al lui Romulus, Lucius Tarpeius). Considerîndu-se că prenumele era inițial atribuit copiilor născuți ziua, pe lumină, la fel ca și Manius (de la mane „dimineața”, devenit în rom. mîine), încă din antichitate Lucius era explicat prin vb. lucio, lucere „a face lumină”, „a lumina” și subst. lux, lumen „lumină” (aparținînd rădăcinilor indo-europene leuk- louk-, luk; din aceeași familie fac parte lat. luna și Lucifer, gr. leukós „alb”, leússein „a vedea”, vechi germ. Leuhtan - de unde germ. Licht și engl. light „lumină”, v.sL lucĭa „rază”, sanscr. ruc „strălucire”, rucas „strălucitor” etc.) soluție invocată și astăzi în mod curent, deși există și opinia că nu e decît o etimologie populară. Corespondentul feminin al lui Lucius, cunoscut încă din epoca precreștină, era Lúcia a cărui popularitate crește mai ales după sec. 4, datorită bisericii, care începuse să celebreze cultul unei martire din timpul împăratului Dioclețian. În onomasticonul creștin sînt preluate și cognomenele, devenite nume independente, Lucianus, Luciana, Lucilianus (derivate din Lucius și Lucilius – nume gentilice – și atestate în epoca imperială). Prin intermediar grecesc – Lúkios, Lukía, Lukianós, Lukiána, Lukilianós – numele romane ajung la slavi și prin aceștia la români, sub vechile forme Luchie și Luchio (rare și relativ tîrzii), Luchian (păstrat ca nume de familie) și Luchiana, Luchilian. Din secolul trecut toate aceste forme au fost eliminate din inventarul nostru de prenume în favoarea formelor reluate din latină Lucia, Lucian, Luciana (pentru toate se folosește hipoc. modern apusean Luci; apare uneori și Lulu, din franceză), astăzi destul de frecvente. ☐ Engl. Lucy, fr. Luce, fem. Lucie, Lucien, fem. Lucienne (cu hipoc. Lulu), germ. Lucia sau Luzia, Lucius, it. Lucio, Lucia, Luciano, Luciana, magh. Lúciusz, Lucia, Lucian, bg. Luția, Lucia, Lukian, rus. Lukii, Lukia, Liuții, Liuția, Lukian, Lukiana etc. ☐ Din istoria veche ne sînt mai cunoscuți Lucius Cornelius Sylla și Lucius Septimius Sever, Lucius Sergius Catilina, Lucius Annaeus Seneca, Lucius Apuleius, Lucian din Samosata etc.; din literatura română modernă Lucian Blaga; pictorul Luchian etc. ☐ În literatura pastorală renascentistă, tema luc- (lux, lucis) a servit pentru derivarea multor nume de personaje, unele folosite apoi ca prenume: Lucino, Lucinda, Lucela, Lucerino, Relucina (sp. relucir „a străluci”) etc. Adăugăm și alte cîteva personaje literare cunoscute: Lucien Leuwen, din romanul cu același nume de H. Stendhal. Lucien Bergeret, unul dintre cele mai complexe caractere din opera lui A. France (în ciclul Istoria contemporană).

Melania Prenume feminin devenit la modă astăzi, Melanía corespunde numelui pers. gr. Meláne, dar diferența de accent indică influența franceză recentă, care a modificat forma mai veche Melánia. Numele grecesc se încadrează într-o bogată serie antroponimică de derivate sau compuse, în care apare tema melan-, cu semnificație clară pentru greci, datorită apropierii de adj. mélas, mélaina, mélan, ulterior melanos, meláni, mélanon, „negru” (din aceeași familie fac parte și cîteva neologisme românești curente: melancolie, melanemie, melanină, melanodermie, melanom etc.); Melas, Melaneus, Melanthios, Melantos, Melanippos etc. apar cu frecvență dintr-o perioadă veche a istoriei grecești. Atestate și în latină (Melania, purtat printre altele de sora poetului Decimus Magnus Ausonius, sec. 4 e.n.) o parte dintre aceste nume pătrund în onomasticonul creștin prin cultul unor martiri și martire din primele secole ale erei noastre (Melane, în sec. 4, Melaneus, în sec. 6 etc.). Prin intermediar slav, numele feminine ajung și la noi, fiind atestate încă din sec. 15 (Melana în Moldova), dar rarele apariții documentare dovedesc nepopularitatea numelui calendaristic. Situația se schimbă datorită influenței culte occidentale, care modifică accentul formei vechi, înfățișare sub care Melanía este astăzi considerat modern și fără nici o legătură cu calendarul. ☐ Fr. Mélanie, germ., it., magh., bg., rus. Melania.

Miron Mai puțin frecvent decît în secolele trecute, Miron reproduce un vechi nume pers. gr. Mýron, atestat de Herodot, ca nume al unui tiran și purtat, printre alții, de un celebru sculptor din sec. 5 î.e.n. Spre deosebire de majoritatea numelor grecești, compuse din două elemente lexicale, de astă dată avem de a face cu un nume simplu pe care specialiștii îl apropie de subst. myron „ulei parfumat, balsam” (prin intermediar slav, cuvîntul grecesc a ajuns și în română, sub forma mir „untdelemn sfințit, folosit în biserica creștină la săvîrșirea unor ritualuri”; din aceeași familie mai fac parte mireasmă, miros etc.). Nume laic la origine (ungerea corpului cu uleiuri parfumate era un element al eleganței), Myron este preluat de către creștinii din primele secole ale erei noastre și pătrunde în onomasticonul sacru. Răspîndirea numelui printre credincioșii de limbă greacă trebuie pusă în legătură și cu valoarea de termen tehnic ecleziastic al subst. myron „mir”, mai ales că, după cît se pare, cultul unui martir Miron nu s-a bucurat de o prea mare popularitate. Ajuns la noi prin intermediar slav, vechiul nume grecesc începe să fie folosit și de către români, încă din sec. 15, alături de forma calendaristică fiind curente și derivatele Mironaș, Mironeș, Mironel. Deși din punct de vedere teoretic nu este exclus un probabil hipoc. Miru (și derivatele sale), acesta nu poate fi practic deosebit de numele omofon care aparține temei slave Mir- (din Miroslav, Vladimir, Mircea etc.). ☐ Bg., rus, scr., ucr. Miron. ☐ Miron, sculptor grec din sec. 5 î.e.n., autorul celebrului Discobol (păstrat numai sub forma unei copii romane), Miron Barnovschi, domn al Moldovei, Miron Costin, unul dintre cei trei mari cronicari moldoveni.

Panait Mai puțin frecvent astăzi decît în secolele trecute, cunoscut și ca nume de familie, Panait corespunde numelui pers. gr. Panagiótes [ghi], formație antroponimică proprie perioadei creștine, identică cu subst. panagiótes (pronunțat ulterior panaiótis) „sfințenie”, folosit ca titlu pentru patriarhi. Panagiótes este un derivat de la panagia (pronunțat panaíia), „preasfînta” – la origine un epitet al Fecioarei Maria, iar mai apoi înlocuind chiar numele acesteia, format din pan- „pe de-a-ntregul, complet” (→ Pamfil) și adj. (h)ágios, (h)agia, (h)ágion, „sfînt” (cuvînt cunoscut și din compusele hagiografie, hagiologie etc.). Numele în discuție nu trebuie confundat cu Panakia (atestat în inscripții) și Panakieia (printre altele, numele fiicei lui Asclepios, cunoscută din operele lui Aristofan, Aristotel etc.), format din pan- și vb. akéo „a tămădui”. Devenit nume personal și evocînd-o pe mama lui Iisus (așa cum în Spania același personaj era amintit de → Carmen; Consuela; Dolores etc.), Panaghía s-a răspîndit destul de rapid în estul Europei, la noi fiind atestat încă din sec. 16) și lăsînd urme și în toponimie. Sub influența neogrecească, în aceeași perioadă apare și masc. Panaghiót (forma redă pronunția grecească), iar în sec. 17, Panaiot(e), Panaiut, Panaet, Panaitache, apropiate de pronunția modernă (în neogreacă apare de altfel chiar forma Panaitis). Întrucît numele Panaghia și Panaiot sînt cunoscute și în bulgară, nu este exclus ca în anumite cazuri să avem de-a face cu un intermediar sud-slav. ☐ Poetul Panait Cerna și prozatorul Panait Istrati etc.

Roxana Prenume feminin care se bucură astăzi de multă popularitate la noi, Roxána reproduce gr. Roxáne, purtat printre altele de soția lui Alexandru cel Mare. Ca și purtătoarea lui, numele nu este grecesc, ci persan (Orijartes, tatăl Roxanei, era satrap al Bactrianei, în Persia; izvoarele vechi atestă și o formă masculină Roxanes – un rege al Persiei), semnificația lui originară fiind probabil „strălucitoare.” Cum se explică prezența acestui vechi nume în inventarul prenumelor noastre moderne, mai ales că nu este calendaristic? Roxana este, alături de Alexandru, una dintre eroinele Alexandriei (pentru geneza, circulația și prezența romanului popular în cultura noastră → Alexandru). Prin cunoscuta istorie a regelui macedonean nu explicăm însă forma Roxana, ceva mai nouă la noi și de proveniență cultă, ci foarte frecventul și popularul prenume feminin Ruxandra, care nu este decît o combinație între Rox(ana) și (Alex)andru. Vechi la români, Ruxandra circulă și sub forma unor variante și hipocoristice: Roxanda, Rosandra, Rusanda, Sanda, Luxandra, Luxa, Luxița, Luța, Sița, Ruxa, Ruxi etc. Purtat în trecut de soții de domni și de domnițe (fiica lui Basarab I și regină a Serbiei, soția lui Al. Lăpușneanu, fiica lui Vasile Lupu și soție a lui Timuș Hmelnițki, fiica lui Constantin Cantemir etc.), dar frecvent și în popor, Ruxandra este și astăzi la modă, alături de alte nume evocatoare ale istoriei sau răspîndite prin literatură. ☐ It. Rossane, magh. Roxana, bg. Roksandra, Roksana, rus. Roxana, scr. Roksand(r)a etc. ☐ Ruxandra apare în cîteva creații a lui C. Negruzzi, M. Sadoveanu, iar Roxana în comedia lui E. Rostand, Cyrano de Bergerac.

Șerban Prenume masculin la modă în ultima vreme, Șerban se încadrează în seria reluărilor din vechea onomastică a românilor, nume prețuite astăzi datorită capacității lor de a evoca trecutul istoric (→ Basarab; Bogdan; Dan; Decebal; Mircea; Radu etc.). Într-adevăr, Șerban este unul dintre cele mai vechi și frecvente nume românești care apar din primele noastre documente. În Țara Românească de ex., actele de pînă la 1500 atestă existența a 13 persoane numite Șerban sau Șărban (prima apariție datînd din 1392), patru numite Șerb sau Șărb (primul din 1454) și trei toponime Șerbănești (de la Șerban) sau Șerbești (de la Șerbu); aproximativ din aceeași perioadă în Moldova, Șerban este mult mai vechi în Transilvania, unde apare în documentele din sec. 11 – 13. Numeroase sînt și derivatele, cu diverse sufixe, de la Șerb sau Șerban: Șerbea, Șerbac, Șerbcu, Șerbici, Șărbotă, Șerbănuț, Șerbancea, Șerbănil(ă) etc. Foarte vechi deci, cu largă arie de răspîndire și o bogată familie onomastică, numele a fost sprijinit de o îndelungată și puternică tradiție, fără de care nu putea să se mențină cu funcție de nume de botez, în condițiile concurenței onomasticii religioase. Șerb și derivatul său Șerban sînt considerate creații românești de la subst. șerb, înregistrat în dicționare cu sensurile „țăran legat de pământul moșierului, depinzînd cu persoana și cu bunurile sale de acesta; sclav, rob”. Se poate accepta că șerb, astfel înțeles a devenit supranume pentru un țăran iobag sau fost iobag. Dar, și aici apare problema originii numelui în discuție, Șerb și Șerban din documentele muntenești amintite erau purtate numai în familiile de boieri și mari boieri, chiar membri ai sfatului domnesc; este greu să ne închipuim că o persoană de un asemenea rang ar fi primit numele de botez Șerbu sau Șerban, cu semnificația cuvîntului comun. Nici interpretarea lui Șerbu ca supranume (formula „nume de familie” este improprie pentru acea vreme) nu reprezintă o soluție, în primul rînd pentru că supranumele ereditar, adică cel care se transmite din tată în fiu, era atunci o raritate (cel puțin așa se consideră pînă în prezent). De aceea pentru a putea accepta formarea numelui personal Șerbu de la cuvîntul șerb (și altă soluție nu pare să existe) trebuie modificată opinia privind transmiterea ereditară a numelor (cel puțin pentru marile familii boierești) și trebuie presupuse și alte sensuri mai vechi ale lui șerb, susceptibile de a permite transformarea acestuia în nume personal distinctiv (lat. servus, etimonul lui șerb, a avut și alte sensuri, fie laice, fie religioase, în celelalte limbi romanice care l-au moștenit). Devenit tradițional în anumite familii, Șerbu s-a putut menține mai ales în acele regiuni unde termenul șerb, cu înțelesul de „rob, iobag”, este mai puțin folosit și nu se pot naște confuzii (așa pare să fie situația în Țara Românească și Moldova). În epoca noastră, cînd termenul comun este doar un arhaism, arareori folosit, puțini sînt aceia care mai fac legătura, cel puțin curioasă astăzi, între șerb și Șerban. ☐ În istoria Țării Românești sînt cunoscuți trei domni cu numele Șerban, toți din aceeași familie: Radu Șerban, Constantin Șerban și Șerban Cantacuzino. Trebuie amintit că Servius era un foarte vechi nume la romani; în tradiția referitoare la originea Romei este menționat Servius Tullius, al șaselea rege al cetății, 578 – 535 î.e.n., căruia i se atribuie printre altele organizarea populației pe criteriul averii și al teritoriului; devenit nume independent, Servius, era purtat în sec. 4-5 e.n. de un gramatic roman, cunoscut comentator al operei lui Vergiliu.

Tudor Theódoros, folosit frecvent de vechii greci cu multe secole înaintea erei noastre și păstrat în onomastica tuturor popoarelor europene, sub diverse forme, care se bucură de aceeași popularitate ca și în antichitate, se încadrează într-o bogată familie de nume teoforice compuse cu tema lui theós „zeu”. Iată o parte dintre acestea, binecunoscute și la noi: Theoklés, fem. Theokléia, rom. Tecla și Teocleia; Theókritos, – Teocrit, numele celebrului poet grec din sec. 3 î.e.n. ale cărui Idile au constituit modelul Bucolicelor lui Vergiliu; Theódoulos - Teodul; Theóktistos – Teoctist; Theóphanes – Theóphilos → Teofil; Theóphrastos – Teofrast, numele naturalistului și filozofului grec din sec. 4-3 î.e.n., autor printre altele, al Caracterelor, operă ce a influențat profund comedia europeană și a servit drept model lui La Bruyère; Theoháres – Teoharie; Theognis – Teognis, numele unui poet elegiac din Megara, sec. 6 î.e.n. etc. Dacă unele dintre acestea aparțin epocii creștine și se referă deci la dumnezeul creștin, cele mai multe aparțin perioadei vechi, păgîne și politeiste; pe lingă formațiile cu theos (întîlnit și în neologismele teocrație, teogonie, teologie, teomahie), deci cu numele divinității în general, erau și altele în care apar numele diferiților zei, ca Atena, Apolo, Hera, Isis etc. (Atenodora, Apolodor, Heracle, → Isidor etc.). Toate numele formate după acest model exprimau inițial sentimentele părinților față de divinitate la nașterea copilului, așa cum ne dovedește clar Theódoros, ai căror purtători erau la început considerați drept „daruri ale zeului” (din aceleași elemente theós și doron „dar”, dar așezate în ordine inversă, adică nominativ-genitiv, este format și Dorotheos, → Doroteia). Theódoros, al cărui corespondent feminin este Theodóra, are sinonime perfecte din punct de vedere al semnificației în antroponimia ebraică (Ionatan, Natanel) și a fost calchiat mai tîrziu în sl. → Bogdan, lat. Deodatus, fr. Dieudonné etc. Datorită semnificației sale, numele se bucură de o mare favoare printre primii creștini, o dovadă sigură fiind și numărul impresionant de martiri și martire numiți Teodor și Teodora (aproape 30) din onomasticonul creștin și din calendare. Prin cultul acestora, numele se răspîndește în toată Europa, Occidentul continuînd forma latină Theodorus, iar răsăritul Europei, forma grecească. Prin intermediar slav (v. sl. Theodor, Thedor), numele ajunge și la noi, devenind de-a lungul timpului unul dintre cele mai frecvente antroponime românești. Formele cele mai vechi atestate în documente probează că numele grecesc a pătruns la noi, fie pe cale cultă din izvoare scrise, fie pe cale orală, de la popoarele slave vecine; adăugînd apoi și alte influențe, dar mai ales diversele și numeroasele derivate sau variante apărute pe teren românesc, ajungem la o bogată familie onomastică a cărei bază este gr. Theódoros. În documentele Țării Românești este atestată forma cultă Teodor (între 1412 și 1500, cinci persoane cu acest nume), iar forma populară Toader (în calendarul popular apar două sărbători cu acest nume: Caii lui Sîn Toader și Sîn Toader, ultima fiind mobilă) apare din 1429; cel mai frecvent este însă Tudor – din 1424, cînd este atestat pentru prima oară în documente și pînă la 1500, apar nouă persoane cu acest nume, la acesta adăugîndu-se Tudoran (din 1417) și fem. Tudora (din 1492). În documentele moldovenești dinaintea și din timpul domniei lui Ștefan cel Mare este atestată o Veche formă Hodor (de aici toponimele Hodora, Hodoreasca, Hodorăști, Hodorăuți, Hodorani sau derivatele personale Hodorac, Hodorici, Hodco etc.); interpretat total nepotrivit ca o formație românească dintr-un pretins cuvînt regional (cu sensurile „odor”, „cadoul miresii” sau „claie de fin”), Hodor este în realitate forma specifică sub care apărea Theódoros la ucrainieni în sec. 14. (în secolul următor, Hodor a fost înlocuit de Fedor, dar urme ale vechii forme s-au păstrat în numele de familie ucrainene). Interesant de semnalat este și fenomenul de „migrație” a numelor de persoană, care circulă odată cu purtătorul; în anul 1483, un grămătic Hodor scrie un act domnesc la Tîrgoviște (tot în Țara Românească, în nordul Gorjului, unde apare și Foma pentru Toma, un sat poartă numele Hodoreasca). În documentele moldovenești din sec. 15, numele este foarte frecvent dar tot sub forme datorate influenței slave răsăritene: Fodor, Fedora, Fedorel, Fădor, Fedca, Fedco etc. Iată acum și alte forme sub care a circulat sau mai circulă numele la noi: Sîntoader (de la numele sărbătorii), Toader, Toadăr, Toadea, Tader, Tador, Toder, Toderaș, Toderașcu, Toderan, Toderică, Toderin, Toderiță, Todor, Todoran, Todorca, Toda, Todan, Todea, Todică, Dică, Dicu, Todilă, Todin, Todiță, Toduță, Tudor – formă veche populară și probabil cea mai frecventă, Tudorache, Tudoran, Tudorel, Tudorică, Tudur, Teder, Tivodar, Tivodor, – de influență maghiară, Toca etc. Cu frecvență apar astăzi ca prenume Tudor, Teodor (uneori cu ortografia savantă Theodor), Dorin, Doru (foarte apreciat datorită apropierii de subst. dor), Dorel, uneori Teo, împrumutat recent din Occident, fem. Teodora, Dorina, Dora etc. Dintre numele formate cu aceeași temă theó-, pe care le-am amintit la început, au circulat la noi în secolele trecute Tecla (gr. Theókleia – kleos „glorie”, răspîndit prin cultul primei martire) și masc. Teclu (astăzi nume de familie), Teodul – foarte rar (gr. Theodoulos – doulos „rob, servitor”), Teoctist, folosit doar în mediile ecleziastice (gr. Theóktistos – ktistos „creat”); Teoharie (gr. Theoháres – haris „grație, milă divină, har”). Uneori sînt apropiate de numele amintite și Teodoric sau Teodolinda; ambele sînt vechi nume germanice, primul corespunde germ. Dietrich – de unde toponimul rom. Dridu (thiud „popor”, riks „stăpîn sau puternic, bogat”), iar al doilea, germ. Dietlinde (thiod și linda „tei” sau „scut din lemn de tei”). ☐ Engl. Theodor, fr. Théodore (hipoc. Doret, Dorot, Dorin), germ. Theodor (hipoc. Theo, Ted, Teddy – ultimele sînt curente și în engleză), Theodora (hipoc. Thea, Dora), it. Teodoro, Teodora, sp. Teodor, magh. Tivadar, Teodora, bg. Todor, Todora, rus. Feodor (hipoc. Fedea), ucr. Fedor etc. ☐ Tudor Vladimirescu, organizatorul și conducătorul mișcării revoluționare de la 1821 din Țara Românească. Pictorii Theodor Aman și Theodor Pallady, scriitorul Teodor D. Speranția, marele poet Tudor Arghezi, omul de cultură Tudor Vianu. Din istoria și cultura universală: Theodoros din Focida, sec. 5 – 4 î.e.n., arhitect grec renumit datorită tholosului (templul circular) din Delfi, Theodoros din Gadara, maestru de retorică din sec. 1 e.n., Teodoric cel Mare, regele ostrogoților, Theodora, împărăteasă bizantină din sec. 6, soția lui Iustinian; inteligentă și cultă, ea a avut o influență considerabilă și decisivă asupra treburilor de stat, dinastia de origine gaelică Tudor, cea prin care se pune capăt „Războiului celor două roze”, conduce Anglia din 1485 pînă la 1603, cînd se stinge regina Elisabeta I; scriitorul Feodor Mihailovici Dostoievski, pictorul șl sculptorul Théodor Gericault, renumitul cîntăreț rus Feodor Ivanovici Șaleapin etc.

veni [At: PSALT. HUR. 64^r/13 / Pzi: 1 vin, (îvp ) viu, 2 vii, (îrg) vini, 3 vine, 6 vin, (reg) vine / Pfs și: 6 (înv) vineră / Cj și: 1 (îvp) să viu, 2 (reg) să vini, 3, 6 (îvp) să vie, (pop) să viă / Grz: venind, (îvp) viind / Par: venit, (reg) vint, vind / Imt: 2 vino, (pop) vină / E: ml venire] 1 vi (D. ființe) A se deplasa spre locul unde se află cineva sau ceva. 2 vi (D. ființe) A se apropia de un anumit loc, de o așezare etc. 3 vi (Îe) A se întoarce (sau a se duce, a pleca etc.) cum a ~t A se întoarce fără a-și fi realizat țelul pentru care a făcut deplasarea. 4 vi (D. bani obținuți fără efort; îe) A se duce cum (sau precum) a (sau au) ~t A fi cheltuiți cu ușurință, fără a realiza ceva. 5 vi (Pfm; adesea în legătură cu „a avea pe”, „a fi plin de” etc.; îc) Vino-ncoace (sau vino-ncoa) Farmec senzual pe care îl emană o persoană (mai ales o femeie) Si: sex-appeal. 6 vi (Rar; îac) Ispită. 7 vi (Pex; d. ambarcațiuni) A se deplasa pe apă apropiindu-se (de ceva sau de cineva). 8 vi (Pan; d. păsări) A zbura (dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat). 9 vt (Pan; d. obiecte) A se deplasa prin aer cu viteză dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat (fiind lansat, azvârlit). 10 vi (Cu determinări introduse prin pp „pe la”, „prin”, „peste”) A merge străbătând un loc, o întindere de pământ Si: a trece (prin...). 11 vi (Cu determinări locale în care, de obicei, alternează „de la” sau „din” cu „la” sau „în”) A merge dintr-un loc în altul, dintr-o parte în alta. 12 vi (Cu determinări locale introduse de obicei prin pp „din”, „de la” sau construit cu „de unde”, care indică punctul de plecare) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva sau la cineva. 13 vt (Cu determinări locale introduse de obicei prin pp „din”, „de la” sau construit cu „de unde”) A proveni¹ din ... 14 vi (Pfm; îe) Așa (sau acum) mai vii de-acasă Se spune, aprobativ, cuiva care revine asupra unei hotărâri sau care adoptă o atitudine mai înțeleaptă, mai conciliantă. 15 vi (Îae) Se spune, aprobativ, cuiva care reușește să-și precizeze punctul de vedere. 16 vi (Pop) A(-și) ~ de-acasă A se lămuri asupra unui lucru. 17 vi (Îe) Mergi (sau mergeți, să mergi etc.) ori du-te (sau duceți-vă, să te duci etc.), pleacă (sau plecați etc.) de unde ai (sau ați etc.) ~t Pleacă (sau plecați etc.) de aici! 18 vi (Îae) Lasă-mă (sau lăsați-mă etc.) în pace! 19 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) în (ori întru) întâmpinare sau a-i ~ (cuiva) înainte (ori, înv, în față, reg, în cale), a ~ în (sau întru) întâmpinarea (cuiva), a ~ înaintea (cuiva) A întâmpina (pe cineva). 20 vi (Îe) A ~ în întâmpinarea a ceva A anticipa o idee, o teorie etc. 21 vi A apărea ca o consecință, un efect a ceva Si: a decurge (4), a deriva (3), a rezulta, a se trage din... 22 vi (Îe) De aici vine (apoi) (aceea) că... sau de unde vine că... Datorită acestui fapt. 23 vi (Îe) Din această cauză. 24 vi A-și avea originea din ceva sau de undeva Si: a proveni. 25 vi (D. limbi sau d. elemente ale unei limbi) A-și avea originea și a evolua istoric din... Si: a deriva (4). 26 vi (Înv; d. dispoziții, hotărâri etc. oficiale) A emite. 27 vi A avea ca sursă, ca punct de plecare. 28 vi (De obicei cu determinări locale introduse prin pp „la”, „până la”, „în”, „până în” etc., care indică punctul de sosire) A ajunge într-un anumit loc (care reprezintă punctul final al deplasării) Si: a descinde (5). 29 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) iapa la hăț A se schimba împrejurările în favoarea cuiva. 30 (D. ființe; îe) A ~ pe (sau în) lume, (îvr) a ~ la viață A se naște. 31 vt (Bis; d. Fiul lui Dumnezeu; îe) A ~ pe (sau în, înv, pre) lume sau a ~ cu trup A se întrupa. 32 vi (Pop) A ~ alba în sat A se lumina de ziuă. 33 vi (Îe) A(-i) ~ la țanc (sau, rar, la pont) A sosi la momentul oportun. 34 vi (Înv; îe) A ~ la mijloc A interveni. 35 vi (Înv; îe) A ~ fără vistavoi A sosi (undeva) pe neașteptate. 36 vi (Pop; îe) A(-i) ~ (cuiva) drăguș la căuș (sau, reg, roaga, murga la traistă, ăl nan la găvan, sura la măsură) Exprimă o amenințare. 37 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) (Moș) Ene pe la gene A i se face somn. 38 vi A-i ~ (cuiva) mucul la deget (sau cuțitul la gât) A ajunge într-o situație grea. 39 vi (Îae) A fi în primejdie. 40 vi (Îae) A ajunge la limita răbdării. 41-42 vi, vrim A(-i) ~ (cuiva) în (sau, înv, întru, spre) ajutor (ori sprijin, reg, ajutorare) sau a ~ în (înv, întru) ajutorul (sau sprijinul) (cuiva), a se ~ în ajutorul (cuiva), (înv) a(-i) ~ (cuiva) ajutor, (îvr) a ~ (cuiva) cu mână de ajutor A interveni (prompt) pentru a ajuta pe cineva. 43 vi (Îae) A fi de folos cuiva. 44 vi (Îe) A ~ în sprijinul sau ajutorul (a ceva ori a cuiva) A aduce argumente în favoarea (susținătorului) unui anumit punct de vedere. 45 vi (Îe) A(-i) ~ de hac (sau, înv, a ~ la hac) A pedepsi pe cineva. 46 vi (Îae) A găsi modalitatea de a face inofensiv pe cineva care provoacă nemulțumiri, supărări, necazuri. 47 vi (Îe) A(-i) ~ de hac A depăși o dificultate, un ostacol etc. 48 vi (Îvr) A ~ deasupra A deveni învingător. 49 vi (Îvp; îe ) A(-i) ~ (cuiva) la (ori în) mână sau a ~ pe (ori în, la) mâna (ori mâinile) cuiva A ajunge la dispoziția cuiva. 50 vi (Îvr; îe) A ~ la bani A câștiga bani. 51 vi (Îae) A obține bani. 52 vi (D. obiecte, mai ales d. mărfuri; adesea cu determinări introduse prin pp „din”, „de la”) A ajunge la destinație. 53 vi (D. obiecte, mai ales d. mărfuri; adesea cu determinări introduse prin pp „din”, „de la”) A fi adus undeva. 54vi (Înv; îe) A ~ la (sau în) mâna (sau mâinile) (cuiva) ori a-i ~ (cuiva) la (sau în, sub, a) mână A ajunge în posesiunea cuiva. 55 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) cărțile A trage sau a-i cădea cărți bune (potrivite pentru a câștiga la jocul de cărți). 56 vi (D. înștiințări, mesaje, scrisori etc.; adesea cu determinări introduse prin pp „din”, „de la”; de obicei construit cu dativul pronumelui personal) A ajunge la destinatar. 57 vi (D. înștiințări, ordine etc.; adesea cu determinări introduse prin pp „din”, „de la”; de obicei construit cu dativul pronumelui personal) A deveni cunoscut celui căruia îi este adresat, destinat. 58 vi (Înv; îe) A-i ~ mazilie (sau mazilia) A fi înlăturat de la domnie. 59 vi (D. publicații periodice) A fi difuzat (3). 60 vi (D. lumină, sunete, mirosuri etc.; adesea construit cu dativul) A se propaga prin spațiu până într-un anumit loc. 61 vi (D. lumină, sunete, mirosuri etc.; adesea construit cu dativul) A deveni perceptibil. 62 vi (D. știri, zvonuri etc. sau, pex, d. fapte, întâmplări etc.; îe) A ~ la (sau în, înv, prin) urechile (sau cunoștința, înv, auz, auzul) (cuiva) ori a-i ~ (cuiva) la urechi A ajunge la cunoștința cuiva. 63 vi (Cu determinări nume de persoane sau echivalente ale acestora, introduse de obicei prin pp „cu”) A însoți (pe cineva) sau a fi însoțit (de cineva). 64 vi A aduce cu sine. 65 vi (La unele jocuri de cărți; îe) A juca pe ~ (sau pe venite) A juca în contul banilor care vor fi aduși ulterior. 66 vi (Pan; cu determinări nume de abstracte, de acțiuni etc.) A fi mesagerul a ceva. 67 vi (Cu determinări care indică idei, proiecte, propuneri etc.) A propune¹. 68 vi (Îvp ; d. ființe, de obicei cu determinări introduse prin pp „asupra”, „peste”, „împotriva” etc.) A se repezi asupra cuiva sau peste ceva cu intenții dușmănoase, agresive. 69 vi (Pop; pex; d. vehicule sau d. conducători de vehicule) A izbi (intrând în coliziune cu ...). 70 vi A se năpusti, printr-o acțiune militară, asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc. 71 vi A pătrunde în număr mare (și pe neașteptate) pe un teritoriu străin cu scopul de a-l jefui, de a-l cotropi. 72 vi (Îe) Doar nu vin turcii (sau tătarii) ori doar nu vin turcii, nici tătarii Se spune pentru a calma pe cineva prea grăbit sau înfricoșat fără motiv. 73 vi (Mai ales d. animale sau păsări de pradă) A se năpusti pentru a răpi, a ucide (pe cineva) sau a devora (ceva). 74 vi (Determinat prin „înăuntru” sau prin alte determinări locale care indică un spațiu delimitat sau considerat ca atare și introduse de obicei prin pp „în”)A intra în ... 75 vi (Pex; udp „prin”, „în”) A pătrunde printr-o deschizătură, printr-un spațiu îngust, delimitat etc. 76 vi (Determinat prin „afară” sau prin alte determinări locale introduse de obicei prin pp „din”) A ieși. 77 vi (De obicei cu determinări introduse prin pp „la” sau în dativ) A vizita (1). 78 vi (De obicei cu determinări introduse prin pp „la”, care indică întruniri, manifestări publice) A lua parte (la ...). 79 vi (Pop) A frecventa cursurile unei instituții de învățământ. 80 vi (De obicei însoțit de propoziții circumstanțiale finale) A se prezenta la cineva sau undeva (cu un anumit scop, cu o anumită intenție). 81 vi (Îe) A ~ pe capul cuiva A cauza cuiva suferințe, necazuri etc. 82 vi (Îe) Bine ai (sau ați) ~t (sănătos, sănătoși) Formulă de salut cu care este întâmpinat un oaspete. 83 vi (Îe) Bine că ai (sau ați etc.) ~t Formulă prin care se evidențiază satisfacția față de oportunitatea sosirii cuiva. 84 vi (Trs; Mol) A ~ la ușa (sau la pragul) (cuiva) sau a-i ~ (cuiva) la ușă A se prezenta la cineva pentru a-i cere ospitalitate, ajutor, bunăvoință. 85 vi (Mol; îe) A ~ ca la borș A se prezenta undeva și a pleca de acolo în grabă. 86 vi (Pop; îe) A ~ (undeva) după (cineva sau ceva) A căuta (pe cineva sau ceva) în locul unde se află, se ascunde etc. 87 vi (Îe) A ~ în numele (sau din partea) cuiva A se prezenta (undeva) ca mesager, ca reprezentant al cuiva. 88 vi (Înv; îe) A ~ în numele cuiva A se prezenta (undeva) dându-se drept altcineva și uzând, prin înșelăciune, de autoritatea acestuia. 89 vi (Înv; îe) A ~ înainte A se întâlni (pe parcursul unei relatări, al unei expuneri). 90 vi (Înv; d. fapte, întâmplări; îae) A se petrece. 91 vi A se adresa cuiva. 92 vi A solicita cuiva ceva. 93 vi (D. bolnavi) A consulta un medic. 94 vi (Pop) A se prezenta la o persoană de sex feminin pentru a o cere în căsătorie. 95 vi (Jur; de obicei cu determinări ca „înaintea”, „spre înfățișare”, „de față”, „la judecată” etc.) A se înfățișa (ca parte) în fața unei autorități judiciare sau a unui organ de justiție Si: a compărea. 96 vi A trece de partea cuiva. 97 vi A se alătura cuiva într-o acțiune Si: a se alia (2). 98 vi A deveni adeptul cuiva. 99 vi (De obicei determinat prin „jos”) A se deplasa de sus în jos (pe o suprafață) Si: a coborî (3), a scoborî. 100 vi A cădea (cu viteză) de la o înălțime oarecare. 101 vi (Reg; d. porțiuni de teren; îe) A ~ în vale A se prăbuși. 102 vi (Tlg; d. divinități) A coborî (din cer) în lumea pământească. 103 vi (D. necazuri, suferințe etc.) A se abate asupra cuiva sau a ceva. 104 vi (Îe) A ~ de sus A proveni de la o autoritate superioară. 105 vi (Pop; d. ființe; urmat de determinări indicând partea corpului care intră în contact cu locul căderii) A cădea la pământ. 106 vi (Trs; d. piele; îe) A-i ~ jos A i se desprinde de pe corp. 107 vi (Pop; d. ființe; cu determinări ca „sus”, „în sus” etc.) A se îndrepta în sus (spre un loc mai ridicat) Si: a (se) urca, a (se) sui. 108 vi (D. corpuri) A se ridica deasupra (apei). 109 vi (Îvp; îe ) A ~ la iveală (sau la aieve, la arătare) A fi dezvăluit. 110 vi (D. ființe; de obicei cu determinări modale ca „mai”, „iar”, „înapoi” etc.) A se întoarce în locul de unde a plecat Si: a reveni¹. 111 vi (Reg; irn; îe) A ~ de la biserică A se întoarce beat acasă. 112 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) numai numele A muri undeva, departe de locul de unde a plecat. 113 vi (D. obiecte) A fi returnat cuiva. 114 vi (D. obiecte, părți ale lor etc.; îe) A ~ la loc A recăpăta poziția inițială. 115 vi (D. animale, mai ales d. păsări) A se întoarce din migrație. 116 vi A redobândi stare, o situație anterioară. 117 vi (Îe) A-și ~ în chef A-și recăpăta buna dispoziție. 118 vi (Îe) A-și ~ în fire (sau în sineși, reg, în ori, în puteri, înv, la firea sa) A-și recăpăta forțele, vigoarea (după o stare de slăbiciune, de depresiune etc.) Si: a se restabili. 119-121 vir, vim A-și ~ în fire (sau în simțire, în simțiri, în sine, îrg, la fire, reg, în ori, în oară, în minte, în firi, în horatic, la ori, la oară, la minte, la rând), sau, reg, a ~ în fire (sau în ori, în minte, la cale), a se ~ în fire (sau în oară, în minte, la fire), a-i ~ în fire (sau în ori, în oară, în formă, în putere, la fire) A-și recăpăta cunoștința în urma unui leșin, a unei crize etc. 122-124 vir, vim (Îae) A se desmetici dintr-o stare de toropeală, de amețeală, de leșin etc. 125 vi (Îe) A-și ~ în fire (sau în sine, reg, în ori, înv, la fire) sau, reg, a ~ în ori A-și recăpăta calmul, stăpânirea de sine (după un moment de spaimă, furie, descumpănire etc.). 126-127 viim (Îe) A-și ~ în fire (sau în cunoștință, înv, în minte, în cunoștinți, în socoteală, întru sine-și, la socoteală, reg, în ori, la minte, fam, în minți) sau, înv, a ~ întru sine (sau în sine-și, în mintea sa), înv, a-i ~ în socotință A-și redobândi capacitatea de judecată, de discernământ (renunțând la idei, la intenții sau la fapte nepotrivite, condamnabile). 128-129 viim (Îae) A se lămuri (în legătură cu o situație). 130 vi (D. simțuri, forță, putere etc., ale oamenilor) A se reface. 131 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) inima (sau sufletul) la loc A-și recăpăta calmul, buna dispoziție, curajul după un moment de emoție, de spaimă, de descurajare etc. 132 vi (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) fața (la loc) A-și recăpăta expresia, înfățișarea firească, revenindu-și după o emoție puternică, o boală etc. 133 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) inimă (sau suflet) A căpăta curaj. 134 vi (Mar; Trs; îe) A-i ~ (cuiva) fire (sau oară, putere, răsuflu) A-și reveni dintr-o stare de leșin, de amețeală etc. 135 vi (Îvr; îe) A ~ în viață A învia. 136 vi (Îvp ; d. ape; de obicei urmat de determinări locale sau modale) A curge (la vale) (în cantitate mare). 137 vi (Îvp; pex; d. ape; de obicei urmat de determinări locale sau modale) A (se) revărsa. 138 vi (Îvp; d. ape; îe) A ~ mare A-și spori debitul (revărsându-se). 139 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) apa (sau apă) la moară sau a ~ apă (sau apa) (și) la (sau pe) moara cuiva A se schimba împrejurările în favoarea cuiva. 140 vi (Îvp; d. ape curgătoare; cu determinări introduse mai ales prin pp „din”) A izvorî. 141-142 vi (Îvp; de obicei cu determinări introduse prin pp „în”) A se vărsa (25-26). 143 vi (Pop; îe) A ~ la matcă (sau la vad¹) A reintra în albie după revărsare. 144 vi (Îvp; d. ape curgătoare; udp „alăturea cu”, „prin”, „pe lângă” etc.) A curge pe lângă sau prin ... 145 vi (Pop; adesea cu valoare incoativă) A curge (la un robinet, pe o țeavă, într-o instalație etc.). 146 vi (Pop; d. lichide organice) A se scurge. 147 vi (Udp „până la”, „la”) A ajunge până la nivelul ... 148 vi (Îe) A nu-i ~ (cuiva) nici la degetul cel mic A nu se putea compara cu cineva (din cauza inferiorității în care se află). 149 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) apa la gură (sau la gât) sau (îvr) a ~ apa la gură A se afla într-o situație foarte dificilă. 150 vi (Îae) A fi în mare pericol. 151 vi (Îae) A ajunge la limita suportabilului. 152 vi (Îe) A ~ la măsură A ajunge la mărimea prestabilită sau normală. 153 vi (Îe) A ~ cotul la măsură sau a veni tafta la cot A se potrivi. 154 vi (Îvp ; d. obiecte, bunuri etc.) A fi evaluat, ca mărime, ca greutate, ca volum (în unități corespunzătoare). 155 vi (Îvp; d. mărfuri) A fi evaluat ca preț. 156 vi (Îvp; d. mărfuri) A costa (1). 157 vi (Înv; d. oameni) A ajunge (cu numărătoarea) la numărul de ... 158 vi (Îvp) A rezulta în urma unui calcul. 159 vi (Înv; îe) A ~ la (sau pe) sută A fi în procent de ... 160 vi (Înv) A se cuprinde în alt număr Si: (înv) a merge. 161 vi (D. forme de relief, repere geografice etc.) A fi situat undeva (prin raportare la ...). 162 vi (D. drumuri, hotare etc.) A avea traseul (din direcția ..., cu începere din ..., până la ...). 163 vi (D. construcții sau d. părți ale unei construcții) A fi amplasat pe un anumit loc. 164 vi (D. obiecte sau d. componente ale unui ansamblu, ale unei instalații etc.) A avea un loc determinat în cadrul unei structuri, al unei organizări, al unui întreg etc. 165 vi (Îe) A(-i) ~ cuiva (ceva) la (sau, pop, de, înv, pre,îvr, cu) îndemână sau (îvp) a(-i) ~ cuiva (ceva) îndemână (sau, pop, dindămână, dândămână) A fi suficient de aproape (de cineva) pentru a fi ușor de atins, de luat, de mânuit. 166 vi (Pex; îae) A-i fi cuiva ușor, comod (de făcut). 167 vi (Îe) A-i ~ cuiva peste mână (ceva) A fi prea departe pentru a fi ușor de atins, de luat, de mânuit de cineva. 168 vi (Pex; îae) A-i fi cuiva greu, incomod (să facă) ceva. 169 vi (De obicei construit cu dativul; adesea cu determinări modale ca „bine”, „frumos”, „de minune” etc.) A i se potrivi. 170 vi (De obicei însoțit de determinări introduse prin prepoziții sau de elemente predicative suplimentare care indică rangul, instituția, domeniul etc.) A prelua funcția, împuternicirea de ... 171 vi (Îe) A ~ în (sau la) scaun (sau pe tron) A fi întronat. 172 vi (D. formațiuni politice, guverne etc.; îe) A ~ la putere (sau la guvern) A prelua puterea (politică) într-o țară. 173 vi (D. oameni; udp „la” sau „în”) A lua în primire o slujbă, un post (de conducere). 174 vi (Îe) A ~ în serviciul cuiva A se pune în serviciul cuiva. 175 vi (Reg; la unele jocuri cu mingea; îe) A ~ la păscare A prelua însărcinarea de a prinde mingea. 176-177 vr, (rar) vi (Îvp; construit cu dativul și, adesea, precizat prin „parte”) A i se atribui (prin partaj) ca moștenire, ca zestre, ca recompensă etc. 178 vi A dobândi (1). 179 vi (D. ființe; adesea cu determinări introduse prin pp „după”, înv, „dinpoia” sau lpp „în urma”, „pe urmele”, care indică elementul precedent față de care se face raportarea) A merge după cineva sau ceva. 180 vi (Pan) A urma (imediat) după altcineva sau după altceva (în spațiu sau în timp) Si: a succeda. 181 vi A urma în grad sau în rang după ... 182 vi A fi situat pe o anumită treaptă, într-o ierarhie, după ... 183 vi (Pop; îe) A ~ după cineva A se însoți cu cineva (căsătorindu-se). 184 vi (Pop; îae) A urma pe cineva în vederea căsătoriei. 185 vi A urmări (pe cineva) (pentru a-l supraveghea, pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde etc.). 186 vi A se călăuzi după un indiciu, după o urmă. 187 vi A urma învățăturile cuiva. 188 vi A proceda conform cu ... 189 vi (Pex) A fi alături de cineva (într-o acțiune). 190 vi (D. evenimente, fenomene, întâmplări etc.) A avea loc. 191 vi (D. evenimente, fenomene, întâmplări etc.) A surveni. 192 vi (Îe) Nu ști cum vine păcatul Se spune pentru a exprima resemnarea în legătură cu viitorul. 193 vi (Îae) Se spune pentru a exprima îndemnul la prudență. 194 vi (Îe) A ~ vorba (sau vorbă, înv, cuvântul) de ... (sau despre ..., că..., îvr, pentru ...) A fi adus în discuție. 195 vi (Îae) A se vorbi (printre altele și) despre ... 196 vi (Îe) Așa (sau cum) vine vorba (sau, rar, vorbirea) ori, reg, vine vorba ceea Așa se spune. 197 vi (Îe) A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva (sau vorba asta) A sesiza nuanța, aluzia din spusele cuiva. 198 vi (D. personalități; îe) A apărea (în timp). 199 vi (Înv) A fi conform cu dorințele cuiva. 200 vi (Înv) A se cuveni. 201 vi (D. unități de timp) A sosi (în succesiune normală). 202 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva sau la ceva) vremea (sau vremurile, timpul) A sosi pentru cineva sau pentru ceva momentul favorabil așteptat. 203 vi (Îe) Vine (sau, pop, a ~) (ea) și vremea aceea Se spune pentru a exprima convingerea că, în timp, se vor satisface anumite așteptări. 204 vi (Înv; îe) A ~ împlinirea vremii A se împlini timpul stabilit. 205 vi (Îe) Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau ~) vremea ori așa vine vremea Se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întâmplări. 206 vi (Îe) A ~ (și) vremea (sau ceasul, ziua) cuiva A sosi momentul aprecierii, recompensării cuiva. 207 vi (Îae) A sosi momentul pedepsirii cuiva. 208 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) ceasul (sau vremea) A ajunge la capătul zilelor. 209 vi (Îae) A-i sosi timpul să se căsătorească. 210 vi (Rar; îae) A-i sosi timpul să nască. 211 vi (Pop; d. o femeie însărcinată ajunsă la termenul nașterii; îe) A(-i) ~ vremea, dar nu a nu(-i) ~ ceasul A aștepta declanșarea nașterii. 212 vi (Pop; d. o față de măritat; îae) A nu-și fi găsit încă pretendent. 213 vi (D. unități de timp, date, termene calendaristice, sărbători) A urma la rând (în conformitate cu periodicitatea specifică). 214 vi A ajunge până la data (de...). 215 vi (Îvp; d. zile, evenimente, sărbători etc.; cu determinări introduse prin pp „în”, „la”) A cădea la o anumită dată Si: a pica¹. 216 vi (Îvp ; d. unități de timp) A se încheia. 217 vi (Cu determinări introduse prin pp „până la”, „la”) A se perpetua (până la ...). 218 vu (D. sentimente, senzații etc.) A pune stăpânire pe cineva Si: a apuca (14), a cuprinde (20). 219-220 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) lacrimile (sau lacrimi) (în ochi) (A fi pe punctul de) a plânge. 221 vu (Îe) A(-i) ~ (cuiva) pe buze (sau pe limbă) (ceva) A avea pornirea de a spune ceva. 222 vu (Îe) A spune (sau a zice, îvp, a grăi) (tot) ce îi vine (sau câte îi vin) la (sau în) gură A vorbi cu cineva fără a alege cuvintele (fiind sub impulsul unei stări emoționale de moment). 223 vu (Îe) A ocărî (sau a batjocori, a blestema etc.) cum (sau oricum) îi vine la gură A-și exprima în termeni duri, ireverențioși, furia, disprețul față de cineva. 224 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) acru A nu mai suporta ceva. 225 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) o nebuneală (sau toanele, pandaliile) să ... A i se năzări să ... 226 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) nebunie (sau pandaliile) A se înfuria. 227 vu (Îe) Era (sau mai) să-i vină dambla (sau damblaua, nebunie) A fi pe punctul de a-și pierde rațiunea (din cauza durerii, a furiei, a suprinderii extreme). 228 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) (toți) dracii A deveni îndărătnic, nereceptiv. 229 vu (Îae) A se înfuria. 230 vu (Îe) A-i ~ cuiva pe cineva A se mânia pe cineva. 231 vu (Precedat de „cum”, „când”, „unde” etc.; construit cu dativul pronumelui personal) A găsi de cuviință. 232 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) bine (sau la socoteală) (să ..., ca să ..., de ..., de a ..., a ...) A-i fi bine (să ...). 233 vu (Îae) A-i fi convenabil (să ...). 234 vu (Îae) A găsi momentul favorabil (să ...). 235 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) bine cu ... (sau că ...) A-i produce mulțumire (că ...). 236 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) ușor (sau lesne, pop, neted, înv, cu ușurare, cu înlesnire, cu lesnire) (să ..., a ..., de a ...) A-i fi ușor (să ...). 237 vu (Îe) A(-i) ~ (cuiva) (cu) greu (să ..., a ..., de ...) sau a nu-i ~ (cuiva) să ... A-i fi greu (să ...). 238 vu (Îae) A i se părea dezagreabil (să ...). 239 vu (Îae) A-i fi imposibil (să...). 240 vu (Îae) A nu-i conveni. 241 vu (Cu subiectul gramatical „gândul”, „ideea” etc.) A-i trece cuiva prin minte. 242 vu (Cu subiectul gramatical „gândul”, „ideea” etc.) A găsi de cuviință (să ...). 243 vim (Îe) A-i ~ (cuiva) în (sau prin) minte (sau în cap, în gând) A se gândi dintr-o dată la ceva. 244 vim (Îe) A(-i) ~ (cuiva) în minte (sau în cap, în amintire, în memorie, pop, în gând, reg, în ori, înv, aminte) A-și aminti (de ceva). 245 vim (Îe) A(-i) ~ (cuiva) în minte (sau în cap, înv, aminte) sau, pop, a-i ~ minte A-și da seama de ... 246 vim (Îe) Cum îi vine în (sau la) minte (ori{{În original, fără accent/212} în gând) După bunul plac. 247 vim (Îe) A nu-i ~ (cuiva) nici (măcar) în (sau prin) minte (ceva) sau, înv, a nu-i ~ (cuiva) aminte A considera ceva de neconceput, irealizabil. 248 vim (Adesea cu valoare exclamativă; îe) (Nu știu) ce-mi (sau ce-i, ce ne etc.) vine (sau ~, a ~t) (mie sau lui, nouă etc.) (în minte, în gând, reg, ispita) (de ...) Se spune pentru a atrage atenția asupra caracterului surprinzător, neobișnuit al faptelor sau al situațiilor relatate. 249 vim (Îe) Ce-ți (sau ce-i etc.) ~? ori ce ți-a (sau i-a etc.) ~t? Se spune, cu o nuanță de reproș, pentru a exprima nedumerirea, surprinderea în legătură cu afirmațiile, cu atitudinea sau cu faptele neobișnuite, nepotrivite ale cuiva. 250 vi (Cu determinări introduse prin pp „la”, „în”, înv, „întru”, „spre”) A ajunge într-o anumită stare, situație. 251 vi (Îe) A ~ în contact (sau în atingere, rar, în raport) (cu...) A se atinge (cu...). 252 vi (Îae) A ajunge în imediată vecinătate (cu...). 253 vi (Îae) A ajunge să aibă relații datorită vecinătății cu... 254 vi (Îae) A stabili o legătură (cu...). 255 vi (Îae) A ajunge să cunoască. 256 vi (Îe) A ~ în contradicție (sau în contrazicere, în conflict, în opoziție, în luptă etc.) cu ... A fi în dezacord cu ... 257 vi (Îae) A fi contar cu ... 258 vi (Pop; d. plante) A rodi¹ (1). 259 vi (Pop; d. plante) A se coace. 260 vi (Reg; d. vie; îe) A ~ pe rod A începe să rodească. 261 vi (Îvp; cu precizări ca „în vârstă”, „la anii” etc., urmate de determinări genitivale sau introduse prin pp „de”) A împlini o anumită vârstă. 262 vi (Îvp; îe ) A(-și) ~ la (sau în) vârstă (sau deplină vârstă, vârsta legiuită, măsura vârstei, vârsta anilor) A deveni major. 263 vi (Îvp ; îe) A ~ în vârstă (sau la vreme) de (adânci) bătrânețe sau (îvr) a ~ mai la vârstă A îmbătrâni (foarte tare). 264 vi (Înv; îe) A ~ la sfârșitul vieții (sau anilor) A muri¹. 265 vi (Olt; urmat de determinări numerice; îe) A ~ pe ... A fi pe punctul de a împlini vârsta de ... 266 vi (Îvr) A se transforma. 267 vi (Înv) A cădea de acord. 268 vi (Înv; d. decizii, măsuri) A adopta (4). 269vi (Îrg; îe) A ~ în pofta cuiva (sau la voie) A face cuiva pe plac. 270 vi (Înv; îe) A ~ la tocmeală (sau la împăcăciune, la consens etc.) (cu ...) A cădea de acord (cu ...). 271 vi (Îvp; construit cu dativul pronumelui personal) A-i părea¹. 272 vi (Cu valoare de semiauxiliar de aspect, exprimă caracterul potențial al unei acțiuni; construit cu dativul pronumelui personal; urmat sau, rar, precedat de un alt verb la conjunctiv ori, rar, la infinitiv) A avea pornirea de a ... Îmi venea să-i spun totul. 273 vi (Cu valoare de semiauxiliar de aspect, exprimă caracterul potențial al unei acțiuni; construit cu dativul pronumelui personal; urmat sau, rar, precedat de un alt verb la conjunctiv ori, rar, la infinitiv) A se simți în măsură să ... Nu-mi vine să cred că a plecat. 274 vi (Îvp; cu valoare de semiauxiliar de modalitate, exprimă caracterul iminent al unei acțiuni; urmat de un alt verb la indicativ, introdus prin c „de” sau „și”, ori la conjunctiv sau la infinitiv) A fi pe punctul, în situația de a ... În acest ansamblu vin a se reuni toate elementele. 275 vi (Îvp; cu valoare de semiauxiliar de modalitate, exprimă caracterul iminent al unei acțiuni; urmat de un alt verb la indicativ, introdus prin c „de” sau „și”, ori la conjunctiv sau la infinitiv) A ajunge până la punctul (de) unde ... Aici râul vine de se varsă în Dunăre. 276 vc (Îvp ) A fi (25). 277 vc (Îlv) A ~ rudă (cu ...) sau a-i ~ (cuiva) rudă A se înrudi (cu ...). 278 vc (Îe) Cum ~ (și) (vorba sau treaba) asta? Se spune pentru a arăta nedumerirea, mirarea sau iritarea cuiva care pretinde o explicație pentru o întâmplare, pentru o faptă sau pentru o afirmația cuiva. 279 vc (Pop) A deveni (2). 280 va (Îvp) Realizează o formă a diatezei pasive Unele haine veneau încheiate cu nasturi, altele cu ceaprazuri.

veni vb. IV. A intr. I (despre ființe; mai ales cu determ. locale care indică punctul de plecare, punctul de destinație, traseul sau reperul în funcție de care este orientată deplasarea) 1 A se deplasa spre locul unde se află cineva sau ceva; a merge tot mai aproape de un anumit loc, de o așezare etc.; a se apropia. Vine spre casă. ◊ (repetat, cu val. intensivă sau durativă) Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare (EMIN.). ◊ (în corelație cu vb. ca „a se duce”, „a pleca”, „a merge”, exprimă, în mod explicit, o deplasare în sens opus) Badea vine și se duce, dor îmi lasă (POP.). ◊ (constr. cu „de unde”, „dincotro” etc., arată că cineva se întoarce la locul de unde a plecat) Turcii... în vremea războiului, l-au părăsit și s-au dus de unde vinisă (CANT.). Δ expr. A se întoarce (sau a se duce, a pleca etc.) cum a venit, se spune pentru a arăta că cineva nu și-a realizat scopul pentru care a făcut deplasarea. A se duce cum (sau precum) a (sau au) venit, se spune pentru a arăta că banii obținuți fără efort sînt cheltuiți cu multă ușurință. ◊ (la imper., de obicei întărit prin „încoace”, „aici” etc., predomină ideea de amenințare, de provocare, de sfidare) Vie să-și cerce norocul, dacă li s-au urît zilele (ALECS.). Δ Compus (fam.): vino-ncoace (sau vino-ncoa) subst. invar. = (adesea în legătură cu „a avea pe”, „a fi plin de” etc.) atracție, farmec, drăgălășenie. ◊ (cu determ. modale care arată sau sugerează ritmul de deplasare) S-a oprit un moment în loc indignat, derutat, pe urmă vine brusc către ei (CA. PETR.). Δ (constr. cu dat. etic) Tare-mi venea și-mi sosea, Tot din guriță strigînd (POP.). ◊ (cu determ. care arată distanța parcursă) Șapte țări de ai venit (POP.). ◊ (cu determ. care indică sau sugerează mijlocul de deplasare) Vine călare spre cetate un hatman leșesc cu steag alb (ALECS.). ◊ fig. Iarna vine, vine pe crivăț călare (ALECS.). ◊ (cu determ. elem. pred. supl.) Din droaia de copii... vine curajos, mi se așază pe genunchi (STANCU). ◊ analog. (despre fenomene atmosferice, meteorologice) A venit o furtună cu grindină. ◊ ext. (despre corpuri cerești) Ca stelele acelea călătoare ce se zăresc..., fără a ști de unde vin și unde se duc (RUSSO). ◊ (despre vreme; cu determ. ca „bună”, „rea” etc.) După furtună vine și vreme bună (c. NEGR.). ♦ ext. (despre ambarcațiuni) A se deplasa pe apă apropiindu-se (de cineva sau ceva). După cîteva minute, barca veni la vapor cu trei oameni (BOL.). ♦ analog. (despre păsări) A zbura (dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat). ◊ (despre ființe imaginare sau mitologice) Iuții aprigi zburători Vin curgînd de pretutindeni (c. NEGR.). ♦ analog. (despre obiecte) A se deplasa prin aer cu viteză dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat (fiind lansat, azvîrlit). Capriciul obuzului care vine unde nu te aștepți (CA. PETR.). ♦ (cu determ. introduse prin prep. „pe la”, „prin”, „peste”) A merge traversînd, străbătînd un loc, o întindere, o suprafață; a trece (prin...). Iuda veni... prin valea lui losafat (BOL.).** (cu determ. locale în care de obicei alternează „de la” sau „din” cu „la” sau „în”) A merge dintr-un loc în altul, dintr-o parte în alta. Oile... veneau dintr-un mal în cellalt al Milcovului (GHICA). ◊ fig. De la gîndul restauratorilor de a întemeia gramatica română am venit la gramatica latină (RUSSO). 2 (cu determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”, „de la” sau constr. cu „de unde”, care indică punctul de plecare; cumulează adesea ideea originii sau provenienței) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva sau la cineva; a proveni din... Vin din cetatea împărătească sau din Asia mică... negustori (IORGA). ◊ ext. Plante venite de la Ecuator. ◊ (în corelație cu „a merge”, „a se duce”) Acest popor... nu v-a întrebat niciodată de unde ați venit și unde vă duceți (EMIN.). ◊ expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă, se spune, aprobativ, cuiva care revine asupra unei hotărîri (considerate greșite) sau care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă etc. A(-și) veni de-acasă = a se dumiri, a se lămuri (asupra unui lucru). Mergi (sau mergeți, să mergi etc.) ori du-te (sau duceți-vă, să te duci etc.), pleacă (sau plecați etc.) de unde ai (sau ați etc.) venit = pleacă (sau plecați etc.) de aici! lasă-mă (sau lăsați-mă etc.) în pace! A-i veni (cuiva) în (ori întru) întîmpinare sau a veni în (ori întru) întîmpinarea (cuiva), a veni înaintea (cuiva) = a) a merge, a ieși înaintea cuiva (pentru a-l primi, pentru a-l întîlni etc.); a întîmpina (pe cineva); b) (și a veni în întîmpinarea a ceva) a precede, a anticipa o idee, o teorie; a răspunde unei întrebări, unei necesități, înainte ca aceasta să fie formulată. ♦ (mai ales despre abstracte) A lua naștere, a rezulta din ceva sau de undeva; a se trage din... Acest sentiment vine pesemne din înălțimea și sublimitatea naturii noastre intelectuale (CAR.). ◊ expr. De aici vine (apoi) (aceea) că... sau de unde vine că... = datorită acestui fapt, pentru acest motiv, din această cauză. ♦ A-și avea originea, obîrșia, proveniența din ceva sau de undeva; a rezulta, a decurge. A denunța abuzurile, a biciui, a strivi răul, ori din care parte ar veni (I. NEGR.). ◊ (despre limbi sau despre elemente ale unei limbi) Numele localității vine de la un nume de persoană. ♦ (înv.; despre dispoziții, hotărîri etc. oficiale) A emana. Legea vine de la parlament. 3 (de obicei cu determ. locale introduse prin prep. „la”, „pînă în”, „în” etc. care indică punctul de sosire) A ajunge, a sosi într-un anumit loc; a descinde, a se opri într-un anumit loc (care reprezintă punctul final al deplasării). Într-o iarnă... venise la Iași o trupă de actori despre care se dusese vestea (BRĂ.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) iapa la hăț = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. A veni pe (sau în) lume = a) a se naște; b) (bis.; și a veni cu trup; despre Iisus Hristos) a lua trup de om; a se întrupa. A veni alba în sat = a se lumina de ziuă. A(-i) veni la țanc (sau la pont) = a sosi la timp. A veni la mijloc = a interveni, a intra în acțiune. A veni fără vistavoi = a sosi (undeva) pe neașteptate. A-i veni (cuiva) cuțitul la gît (sau mucul la deget) = a ajunge într-o situație grea, dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la limita răbdării. A(-i) veni (cuiva) în (sau întru, spre) ajutor = a interveni (grabnic, prompt) pentru a ajuta pe cineva; a sări în ajutorul cuiva; a fi de folos cuiva. La o vreme de nevoie,... noi ți-om veni într-ajutor (EMIN.). A veni în ajutorul (a ceva sau a cuiva) = a aduce argumente în sprijinul unei idei, al unei teorii, al unui principiu etc. sau al unei persoane care susține anumite teorii, idei etc. A veni deasupra = a deveni învingător. A(-i) veni (cuiva) la (ori în) mînă sau a veni pe (ori în, la) mîna (ori mîinile) (cuiva) = a ajunge la discreția, la dispoziția, în puterea cuiva; a depinde de cineva. A(-i) veni (cuiva) drăguș la căuș, se spune, ca amenințare, celui care te-a nemulțumit și pe care-l vei pedepsi. A-i veni (cuiva) (Moș) Ene pe la gene = a i se face somn; a începe să moțăie. A(-i) veni de hac = a) a pedepsi sau a face inofensiv pe cineva care provoacă necazuri, supărări, nemulțumiri; b) a depăși, a învinge o dificultate, un obstacol etc. ♦ (despre obiecte, mai ales despre mărfuri; adesea cu determ. introduse prin prep. „din”, „de la”) A ajunge la destinație; a fi adus undeva. Ridică halba: golesc băutura cîteșitrei și mai vine un rînd (GÎRL.). ◊ expr. A veni la (sau în) mîna (sau mîinile) (cuiva) ori a-i veni (cuiva) la (sau în, sub, a) mînă = a ajunge în posesia, în stăpînirea cuiva. A-i veni cuiva cărți = a trage sau a-i cădea cărți bune (potrivite pentru a cîștiga la jocul de cărți). ◊ (despre înștiințări, mesaje, scrisori etc.; adesea cu determ. introduse prin prep, „din”, „de la”; de obicei constr. cu dat. pron. person.) I-a venit răspuns Că dușmanii țării... Năvălesc grămadă (IOSIF). ◊ expr. (înv.) A-i veni mazilie = a fi mazilit, înlăturat de la domnie. ♦ (despre publicații periodice) A fi difuzat, a ajunge (periodic) undeva. Presa îi venea destul de regulat. ♦ (despre lumină, sunete, mirosuri etc.; adesea constr. cu dat.) A se propaga prin spațiu pînă într-un anumit loc; a se face perceput, simțit. Văzu tufișuri mari și-i veni un miros adormitor de iarbă (EMIN.). ◊ (cu determ. introduse de obicei prin prep. „de la”, „din”) Lumina vine de la o curte interioară (RALEA). ◊ expr. A veni la (sau în) urechile (sau cunoștința) ori a-i veni (cuiva) la urechi = (despre știri, zvonuri etc. sau, ext., despre fapte, întîmplări etc.) a ajunge la cunoștința cuiva; a deveni cunoscut. A-i veni (cuiva) muștarul la nas v. muștar. 4 (cu determ. nume de persoane sau echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania (pe cineva) sau a fi însoțit, întovărășit, acompaniat (de cineva). Nu te teme de nimic și vino cu mine în această pădure (FIL.). ♦ (de obicei cu determ. nume de obiecte) A aduce cu sine. Mai apoi, vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate (SLAV.). ◊ expr. A juca pe vine (sau pe venite) = (la unele jocuri de cărți) a juca pe datorie, în contul banilor care vor fi aduși ulterior. ♦ analog. (cu determ. nume abstracte, de acțiuni etc.) A fi mesagerul, purtătorul a ceva.. Vine cu știri de la stăpînul său (SADOV.). ♦ (cu determ. care indică idei, proiecte, propuneri etc.) A prezenta, a propune, a susține. A venit cu un plan de dezarmare (TIT.). 5 (pop.; despre ființe; de obicei cu determ. introduse prin prep. „asupra”, „peste”, „împotriva”) A se repezi asupra cuiva sau peste ceva cu intenții dușmănoase agresive. Cine sînt eu, măi, de vii asupră-mi cu bastonul? (BOL.). ♦ ext. (pop.; despre vehicule sau despre conducători de vehicule) A lovi, a izbi (intrînd în coliziune cu...), a da peste... A văzut cum a venit camionul peste copac. ♦ A se năpusti, printr-o acțiune militară asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc.; a pătrunde în număr mare (și pe neașteptate) pe un teritoriu străin cu scopul de a-l cotropi, de a-l jefui etc. Turcii au venit cu oaste asupra Ardealului (XEN.). ◊ expr. (Doar) nu vin turcii (sau tătarii) ori (doar) nu vin turcii, nici tătarii, se spune pentru a potoli pe cineva prea grăbit sau alarmat, înfricoșat fară motiv. ♦ (mai ales despre animale sau păsări de pradă) A se năpusti pentru a fura, a ucide (pe cineva) sau a distruge, a devora (ceva). Lăcustele călătoare... ne vin în mod periodic din sudul Rusiei (ENC. AGR.). 6 (determ. prin „ înăuntru” sau prin alte determ. locale care indică un spațiu delimitat sau considerat ca atare și introduse de obicei prin prep. „în”) A intra în...; a pătrunde undeva. Țăranul veni în curtea palatului și ceru să vorbească cu împăratul (POP.). ♦ ext. (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „prin”, „în”) A pătrunde printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust, delimitat etc. Odăile erau mari... întunecoase prin faptul că lumina le venea prin mijlocirea unui geamlîc (CĂL.). 7 (determ. prin „afară” sau prin alte determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”) A ieși, a trece din interior spre exterior sau dintr-un mediu în altul. Veni repede afară și se duse să deschidă poarta. 8 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la” sau în dat.) A se deplasa la cineva (acasă) pentru a-l vedea, a-l ajuta etc., a merge (în mod repetat) undeva; a vizita. Fecioară blondă ca spicul cel de grîu, Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă (EMIN.). ◊ (cu precizarea „în vizită”) Foarte mulțămit... prinse încredere către noua sa mumă și veni din nou în vizită (EMIN.). ◊ (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „pe la” sugerează imprecizia momentului sau a duratei vizitei) Ceea ce vreau nu-ți pot spune aici... Trebuie să vii pe la mine (REBR.). 9 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la”, care indică întruniri, manifestări publice etc.) A merge pentru a asista, pentru a participa la ceva; a lua parte (la...), a fi de față (la. ..). Va fi o ședință de inițiere la care poate veni oricine (PHIL.). 10 (de obicei însoțit de prop. finale) A se înfățișă, a se prezenta la cineva, înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop, cu o anumită intenție). Veniră creștinii din satele vecine să spună că pe hotarul lor se iviră boi străini (AGÂR.). ◊ (cu determ. modale, elem. pred. supl.) Ca sorbită de vîntul turbat, așa veni de cătrănită (DELAVR.). ◊ (cu determ. ca „în vis”, „în somn” etc.) Astă-noapte veniră dumnezeii voștri la mine și mă certară foarte rău (ALEXAN.). ◊ (la prez.ind. pers. 1 și 4, precedînd vb. ca „a spune”, „a zice”, „a întreba, ca formulă protocolară de a se adresa, de a relata ceva etc.) Viu să-ți adresez și felicitările și expresia simpatiilor mele (ALECS.). ◊ expr. A veni pe capul cuiva = a cauza cuiva suferințe, necazuri etc. Bine ai (sau ați) venit (sănătos sau sănătoși), formulă de salut cu care este întîmpinat un oaspete. Bine că ai (sau ați etc.) venit, formulă prin care se evidențiază mulțumirea față de oportunitatea sosirii cuiva. A veni la ușa (sau la pragul) (cuiva) sau a-i veni (cuiva) la ușă = a se prezenta la cineva pentru a-i cere ospitalitate, ajutor, bunăvoință. A veni ca la borș, se spune despre o persoană care, prezentîndu-se undeva, pleacă în grabă, fară explicații. A veni (undeva) după cineva (sau ceva) = a căuta pe cineva sau ceva în locul unde se află, se adăpostește, se ascunde. A veni în numele cuiva = a) (și a veni din partea cuiva) a se prezenta undeva ca trimis, ca reprezentant al cuiva; b) a se prezenta (undeva) dîndu-se drept altcineva și uzînd, prin înșelăciune, de autoritatea acestuia. ◊ ext. (cu acc.pe ideea determinării unei acțiuni sau a intervenției într-o acțiune, într-un proces) Realitatea, cea mai aprigă dușmană a închipuirei, vine de se pune necontenit dinaintea ei (ALECS.). ◊ fig. Pe mii de drumuri umbre se ridică Și parcă vin să fure parfumul florilor (DENS.). ♦ A se adresa cuiva, a solicita ceva cuiva. Să nu mă lași!... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi (CAR.). ♦ (despre bolnavi) A consulta un medic. Mai mulți bolnavi au venit la cabinetul medical. ♦ (pop.) A se prezenta la o persoană de sex feminin pentru a o cere în căsătorie. ♦ (jur.; de obicei cu determ. ca ”înaintea„, ”spre înfățișare„, ”de față„, ”la judecată„) A se înfățișa (ca parte) în fața unei autorități judiciare sau a unui organ de justiție; a compărea. Veneau pentru vechi procese – cu multă îndoială față de judecățile vremelnice (SADOV.). ◊ expr. A veni cu jalba în proțap v. jalbă. ◊ ext. (despre plîngeri, reclamații etc.) Vinind pîrîre nencetată, Vru să știe cu temei de sînt Oare acele toate adevărate (BUD.). ♦ A se alătura cuiva, a trece de partea cuiva; a deveni asociat, partener, adept. Sînt dușmănit de Măria sa... și totuși vii cătră mine (SADOV.). II (mișcarea se realizează pe verticală) 1 (de obicei determ. prin ”jos„, ”la vale„) A se deplasa de sus în jos (pe o suprafață); a se lăsa în jos; a coborî. Vine domol la vale un călăreț tînâr (CAR.). ♦ A cădea (cu viteză) de la oarecare înălțime. O pană veni de sus învîrtejindu-se repede și căzu (SADOV.). ◊ (despre precipitații atmosferice) De-ar veni o răpăială de ploaie... Să vină și să treacă repede (STANCU). ◊ (despre lumină sau despre întuneric) Venea din cer pe cîmp amurgul (GOGA). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”pe„, ”peste„ etc., care indică locul căderii; intervine adesea și ideea de lovire sau de izbire cauzată de cădere) Copacul a venit peste mașină. ◊ expr. A veni în vale = (despre porțiuni de teren) a se surpa, a se prăbuși, a aluneca. ♦ (relig.; despre divinități) A se stabili printre oameni, în lume; a coborî (din cer) peste lumea pămîntească. Veți lua putere venind Duhul Sfînt preste voi (BIBLIA 1688). ♦ (despre necazuri, suferințe etc.) A se abate, a cădea asupra cuiva sau a ceva. Pentru legea noastră și credință vom răbda tot răul ce ne va veni asupră (DOS.). ♦ (și a veni de sus) A proveni de la o autoritate superioară, de la cineva cu prestigiu, de la Dumnezeu etc. ♦ (pop.; despre ființe; urmat de determ. ca ”în mînă„, ”în nas„, ”pe brînci„, care indică partea corpului care intră în contact cu locul căderii) A cădea la pămînt, a-și pierde poziția verticală. Unealta căzu: omul veni... pe spate (SADOV.). 2 (pop.; despre ființe; cu determ. ca ”în sus„, ”sus„, ”în vale„) A se îndrepta în sus (spre un loc mai ridicat), a se deplasa dintr-un loc mai jos (sau din josul apei) către unul situat mai sus (sau în susul apei); a (se) urca, a (se) sui. Rugă... să vină puțin sus spre a-i pune pe hîrtie unele scurte sfaturi (CĂL.). ◊ ext. Mașina a venit la deal cu greutate. 3 (despre corpuri, materii) A se ridica deasupra (apei); a ieși la suprafață. Lava venită din adîncurile vulcanului. ◊ expr. A veni la iveală (sau la arătare) = a se da pe față, a fi dezvăluit, a se arăta. III (despre ființe; de obicei cu determ. modale ca ”mai„, ”înapoi„) 1 A se întoarce în locul de unde a plecat; a merge din nou unde a mai fost; a reveni. Dintr-o întîmplare neașteptată, omul venise înapoi devreme (SADOV.). ◊ (în constr. neg.; cu referire la moarte, considerată ca o plecare fără întoarcere) Eu voi pleca... pe-o cale depărtată, De unde nu mai vine acel ce a plecat (BOL.). ◊ (în corelație cu ”a se duce„, ”a pleca„, ”a merge„ etc.) Cînd pleci, să te-nsoțească piaza bună... Cînd vii, pășește slobod (ARGH.). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”de la„, ”din„, care indică locul de desfășurare a unor activități, a unor îndeletniciri etc. sau activitățile, îndeletnicirile ca atare) Mirii veniseră de la biserică și se așezaseră între cei doi nuni (VOIC.). Δ expr. A veni de la biserică, se spune, ironic, despre cineva care se întoarce beat acasă. ◊ (cu determ. modale sau elem. pred. supl.) Educat la Paris, vine în țară plin de iluzii reformatoare (CONST.). ◊ fig. Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorc (COSTIN). Δ expr. A-i veni (cuiva) numai numele = a muri undeva, departe de locul de unde a plecat, a locuit. ♦ (despre obiecte) A fi adus înapoi undeva, a fi returnat cuiva. Scrisorile mi-au venit înapoi. ◊ expr. A veni la loc = (despre obiecte, despre părți ale lor etc.) a se întoarce în locul inițial; a(-și) recăpăta poziția inițială. Din cauza mișcării mașinii, scaunele se deplasau în față și veneau la loc. 2 (mai ales despre păsări) A se întoarce din migrație. Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi! (COȘB.). 3 A se întoarce la o stare anterioară; a redobîndi o stare, o situație anterioară. Această mare vindecare a pocăinții, ca prin mijlocul ei să vie iară la cinstea cea dintîi (ANTIM). ◊ expr. A-și veni în chef = a-și recăpăta buna dispoziție, voia bună. A-și veni în fire = a) a-și recăpăta forțele, vigoarea, vitalitatea; a se restabili (după o stare de slăbiciune, de depresie, de epuizare etc.); b) a-și reveni dintr-un șoc, a-și recăpăta cunoștința în urma unui leșin, a unei crize etc.; a se trezi, a se dezmetici dintr-o stare de toropeală, de amețeală, de leșin etc.; c) a-și recăpăta cumpătul, stăpînirea de sine, a-și restabili starea psihică normală (după un moment de spaimă, de furie, de uluire, de descumpănire etc.); d) a-și redobîndi capacitatea de judecată, de discernămînt (renunțînd la idei, la intenții sau la fapte nepotrivite, neîngăduite, condamnabile); a-și da seama, a înțelege, a se lămuri (în legătură cu o situație). ♦ (despre forță, putere, simțuri etc. ale oamenilor) A se reface, a se restabili. Unsei și pe orb și îi veni vederile ca mai nainte (ISP.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) puterea (sau firea, răsuflul) = a se trezi, a-și reveni dintr-o stare de leșin, de amețeală etc. A veni în viață = a se întoarce la viață, a învia. A-i veni (cuiva.) fața (la loc) v. față. A-i veni (cuiva) inima la loc v. inimă. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile, minte) (acasă sau la loc, la cap, în cap) v. minte. A-i veni (cuiva) sufletul la loc v. suflet. IV 1 (înv.,pop.; despre ape; de obicei cu determ. locale sau modale) A curge (la vale) (în cantitate mare). Se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș ce venea... din deal în vale prăvălindu-se (CR.). ♦ ext. A se revărsa. Cînd puhoiul vine... tîrăște nu numai ce-i pe șosea, dar și casele înalte (CA. PETR.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) apa (sau apă) la moară sau a veni apă (sau apa) (și) la (sau pe) moara cuiva v. apă. ♦ (despre ape curgătoare; cu determ. introduse mai ales prin prep. ”din„) A izvorî. Pîrîul vine din munți. ♦ (de obicei cu determ. introduse prin prep. ”în„) A se vărsa. Dunărea vine în mare. ♦ (și a veni la matcă sau la vad) A reintra în albie după vărsare. ♦ (pop.; adesea cu val. incoativă) A curge (la un robinet, pe o țeavă, într-o instalație etc.). Din cauza defectării unei instalații, nu a venit apa caldă. 2 (pop.; despre lichide organice) A se scurge. De pe frunte, sîngele îi venea în ochi. V 1 (cu determ. introduse mai ales prin prep. ”pînă la„, ”la„, ”în„) A ajunge pînă la nivelul...; a avea ca limită. Pantalonii îi veneau pînă la glezne. ◊ expr. A nu-i veni (cuiva) nici la degetul cel mic = a nu se putea compara (cu cineva) din cauza inferiorității în care se află. A veni la măsură = a ajunge la măsura, la mărimea prestabilită sau potrivită. A veni cotul la măsură sau a veni tafta la cot = a se nimeri; a se potrivi. A-i veni (cuiva) apa la gură (sau la gît) v. apă. 2 (pop.; despre obiecte, bunuri etc.) A fi evaluat ca mărime, ca greutate, ca volum (în unități corespunzătoare). Pui de cîntărește oala... Venea trei oca și ceva (BRĂT.). ◊ (cu un compl. indirect introdus prin prep. ”de„, ”la„, ”pe„ care indică distribuția) Noi sîntem aici douăzeci... și ne vine pe fiecare doi miei (AGÂR.). 3 (pop.; despre mărfuri) A fi evaluat ca preț, a prețui, a costa, a ajunge. A întrebat cît vine kilogramul de roșii. 4 (înv.; despre oameni) A ajunge (cu numărătoarea) la numărul de... A numărat oștenii și a venit pînă la o sută. 5 (înv., pop.) A ieși, a rezulta în urma unui calcul. Adăugăm doi la șapte și vine nouă. ♦ A se cuprinde, a intra, a merge. Doi în opt vine de patru ori. VI (de obicei cu determ. modale care indică un reper spațial; exprimă ideea de așezare, deplasare în spațiu) 1 (despre forme de relief, repere geografice) A fi situat, a se afla, a se găsi undeva (prin raportare la...). Versantul dinspre sat al muntelui... vine în fața răsăritului (BĂLC.). ♦ (despre drumuri, hotare etc.) A avea traseul (din direcția..., cu începere din..., pînă la...). O improvizare de bîlci pe șoseaua care vine de la Piatra (IBR.). ♦ (despre construcții, despre părți ale unei construcții etc.) A fi amplasat, așezat pe un anumit loc, într-o anumită poziție. Unde vine Banca Națională? ♦ (despre obiecte sau despre componente ale unui ansamblu, ale unei instalații etc.) A avea un loc determinat în cadrul unei structuri, al unei organizări, al unui întreg etc. ◊ expr. A(-i) veni cuiva (ceva) la îndemînă = a fi îndeajuns de aproape (de cineva) pentru a putea fi ușor de atins, de luat, de mînuit; ext. a-i fi cuiva ușor, comod, convenabil etc. (de făcut) ceva. A-i veni cuiva peste mînă (ceva) = a fi prea departe pentru a fi ușor de atins, de luat, de mînuit de către cineva; ext. a-i fi cuiva greu, incomod, neconvenabil, neplăcut (să facă) ceva. 2 (mai ales cu determ. modale ca ”bine„, ”frumos„, ”de minune„) A i se potrivi, a-i ședea; a-l prinde. Hainele noi îi veneau foarte bine. VII 1 (de obicei cu determ. care indică rangul, instituția, domeniul) A prelua, a primi (ca succesor) funcția, împuternicirea de... Venind din nou la domnie,... începu cu un mare măcel al boierilor (IORGA). ◊ expr. A veni la putere (sau la guvern, la guvernare) = (despre șefi de state, guverne, formațiuni politice) a prelua puterea (politică) într-o țară. Singurul partid care nu are nici un interes imediat de-a veni la guvern... e cel conservator (EMIN.). ♦ (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. ”la„ sau ”în„) A luat în primire o slujbă, un post (de conducere); a se angaja într-un serviciu; a avea o îndeletnicire. A venit la institut de trei ani. ◊ expr. A veni în serviciul cuiva = a se pune în serviciul cuiva, a-și oferi cuiva serviciile. 2 (înv., pop.; mai ales despre bunuri, proprietăți etc.) A i se cădea, a i se cuveni, a i se atribui (prin partaj) ca moștenire, ca zestre, ca recompensă etc. Le-a venit cîte două mii partea fiecăruia. Ce-i drept, au și muncit (GHICA). VIII (despre ființe; adesea cu determ. care indică elem. precedent față de care se face raportarea) A urma (imediat) după altcineva sau după altceva (în spațiu sau în timp); a merge, a păși după cineva sau după ceva; a succeda. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț (EMIN.). ♦ (despre fapte, întîmplări, sentimente etc. ale oamenilor) Știe marele poet că... apoi vin reflecțiile (RUSSO). ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă, într-o ierarhie după... Logofătul cel mare... are sub sine mulți logofeți. Logofătul al doilea vine după el (PER.) ♦ (pop.; de obicei cu determ. introduse prin prep. ”după„) A se însoți cu cineva (căsătorindu-se); a urma (pe cineva) în vederea căsătoriei. E muiere bună, ne iubește și chiar a zis c-ar veni după d-ta, tată (POP.). ♦ A urmări (pe cineva) (pentru a-l supraveghea, pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde etc.); a se călăuzi după un indiciu, după o urmă etc. Dihania de lup adulmecă și vine după fum (CR.). ♦ A urma învățăturile, îndrumările etc. cuiva, a asculta de..., a proceda conform cu...; ext. a adera la ceea ce întreprinde cineva, a fi alături de cineva (într-o acțiune). Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni (BIBLIA). B intr. I 1 (despre evenimente, situații, întîmplări etc.) A se produce, a avea loc, a se întîmpla; a se petrece, a se realiza; a surveni, a interveni. Circulă zvonul că în curînd va veni răsturnarea rînduielii de acum (DAN). ◊ expr. Nu știi cum vine păcatul, se spune pentru a exprima resemnarea în legătură cu viitorul imprevizibil sau îndemnul la prudență, la prevedere. A veni vorba de... (sau despre..., că...) = a fi adus, pus, luat în discuție; a se vorbi (printre altele) despre... Așa (sau cum) vine vorba (sau vorbirea) = așa se vorbește, așa se spune, așa umblă vorba. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva (sau vorba asta) = a sesiza sensul, nuanța, aluziile din spusele cuiva. ♦ (despre oameni) A se ivi, a apărea (în timp). O personalitate... vine într-o vreme în care talentul și predispozițiile artistice nu se au singure în vedere (OPR.). 2 (despre timp sau despre unități, intervale, perioade de timp) A începe să se desfășoare; a deveni actual; a sosi. Veni timpul de plecare în străinătate (ALECS.). ◊ (în legătură cu intervale de timp determinate, părți ale zilei, anotimpuri etc. realizează deseori constr. cu val. de loc.vb.) Cînd a venit toamna, s-a dus și ea cu frunzele (SADOV.). ◊ expr. A(-i) veni (cuiva sau la ceva) vremea (sau vremurile, timpul) = a sosi pentru cineva sau pentru ceva prilejul așteptat, momentul favorabil. Vine (ea) și vremea aceea, se spune pentru a exprima convingerea că ceea ce este așteptat se va împlini. A veni împlinirea vremii = a împlini timpul stabilit. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) vremea (sau ziua) mea (sau a ta, a lui etc.) ori ceasul meu (sau al tău, al lui etc.), se spune pentru a atrage atenția că este inevitabil momentul favorabil cuiva, al aprecierii, al recompensării sau al pedepsirii (cuiva). A(-i) veni (cuiva) ceasul (sau vremea) = a) a ajunge la capătul vieții, a se afla în pragul morții; b) a-i sosi timpul să se căsătorească; c) a-i sosi timpul să nască. I-a venit vremea, dar nu i-a venit ceasul, se spune a) despre o femeie însărcinată ajunsă la termenul nașterii, dar așteptínd declanșarea acesteia; b) despre o fată de măritat care nu și-a găsit încă pretendent. A veni rîndul (cuiva) sau a veni rîndul (pentru ceva), a veni la rînd v. rînd. ♦ (despre unități de timp, date, termene calendaristice, sărbători) A urma la rînd (în conformitate cu periodicitatea specifică). Nici nu bagi de seamă cum vine Crăciunul (DAN). ◊ (bis.; în prop. atrib. care capătă valori semantice echivalente cu ”veșnic„, ”de apoi„) În viața ce-o să vie, ca-n viața trecătoare... tot vesel am a fi (BOL.). ♦ A avea ca limită finală, a ajunge pînă la data (de...). Documentele bisericii vin pînă la anul 1780. ♦ (pop.; despre zile, evenimente, ocazii festive, sărbători etc.; cu determ. introduse prin prep. ”în„, ”la„) A se nimeri, a cădea la o anumită dată, într-o anumită zi sau perioadă; a se afla, a fi într-un anumit moment; a pica. Anul acesta Sfîntul Gheorghe vine după Paște. ◊ (pop.; despre unități ale timpului) A se încheia, a se împlini. Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin sahar (POP.). II unipers. (de obicei cu un compl. în dat.) 1 (despre stări fiziologice sau psihiatrice, simptome de boală etc.) A cuprinde, a apuca, a pune stăpînire pe cineva. Îmi veni atunci o grozavă strîngere de inimă (GAN.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) lacrimile (sau lacrimi) (în ochi) = a i se umezi ochii, a începe să plîngă. A(-i) veni (cuiva) pe buze (sau pe limbă) (ceva) = a avea impulsul, pornirea de a rosti ceva, de a spune, de a da glas. (Tot) ce îmi (sau îți, îi etc.) vine la (sau în) gură sau cîte îmi (ori îți etc.) vin la (sau în) gură = (în legătură cu vb. ca ”a zice„, ”a spune„ etc.) fără a alege, a selecta cuvintele (fiind sub impulsul unei stări emoționale de moment). Cum (sau oricum) îi (sau îți etc.) vine la gură = (în legătură cu vb. ca ”a ocărî„, ”a batjocori„, ”a blestema„) în termeni duri, brutali, violenți. A-i veni (cuiva) acru = a-i displace, a se sătura de ceva; a i se acri. A-i veni (cuiva) o nebuneală (sau pandaliile) să... = a i se năzări să... Îmi (sau îți, îi etc.) vine nebunie (sau vin pandaliile), se spune pentru a exprima enervarea, agasarea în legătură cu ceva. Să-i vină dambla (sau damblaua, nebunie), se spune pentru a exprima surprinderea, uluirea, mirarea (în legătură cu o situație, o întîmplare neplăcută). A-i veni (cuiva) dracii = a deveni îndărătnic, nereceptiv, furios. A-i veni cuiva pe cineva = a se supăra, a se mînia, a avea necaz pe cineva. A-i veni cuiva ceva = a i se face de ceva. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) v. toană. ♦ (precedat de ”cum„, ”cînd„, ”unde„ etc.; constr. cu dat. pron.pers.) A găsi de cuviință, a crede potrivit, necesar (la un moment dat); a vrea. Poate să se plimbe cînd îi vine cheful. ◊ expr. A-i veni (cuiva) la socoteală (să..., ca să..., de..., de a..., a...) = a-i fi bine (să...); a-i fi pe plac, comod, convenabil (să...); a-i fi (cuiva) la îndemînă (să...), a găsi momentul prielnic (să...). A-i veni (cuiva) bine cu... (sau că...) = a-i produce mulțumire, satisfacție (că...), a-i face plăcere (că...). A-i veni (cuiva) ușor (sau lesne, cu înlesnire) (să..., a...,dea...) = a-i fi, a i se părea ușor, simplu (să...). A nu-i veni (cuiva) să... = a-i fi, a i se părea greu, anevoios (să...); a-i fi, a i se părea dezagreabil, plăcut (să...); a-i fi imposibil (să...); a nu-i conveni. A-i veni (cuiva) bine (să..., ca să..., de..., de a..., a...) v. bine. A(-i) veni (cuiva) (cu) greu (să..., a..., de...) v. greu. 2 (cu sub. gram. ”gîndul, ideea„ etc. sau, impers., determ. prin ”în gînd„, ”în minte„, ”în cap„ etc., cu care formează loc.vb.) A-i trece cuiva prin minte, a găsi de cuviință, a socoti potrivit să...; a gîndi. I-a venit ideea să-și facă testamentul. ◊ expr. A(-i) veni (cuiva) în cap = a) (și a-i veni cuiva în amintire, în memorie, în gînd) a-și aduce aminte, a-și aminti (de ceva); b) a-și da seama de..., a realiza că..., a înțelege necesitatea de a... Cum îi vine în (sau la) minte (ori în gînd) = după bunul plac. A nu-i veni (cuiva) nici (măcar) în (sau prin) minte = a nu considera ceva ca acceptabil, plauzibil, realizabil etc.; a socoti, a considera ceva de neconceput, inacceptabil, irealizabil. (Nu știu) ce-mi (sau ce-i, ce ne etc.) vine (sau veni, a venit) (mie sau lui, nouă etc.) (în minte sau în gînd) (de...), se spune (adesea cu val. exclam.) pentru a atrage atenția asupra caracterului neașteptat, neobișnuit, surprinzător al faptelor sau al situațiilor relatate. Ce-ți (sau ce-i) veni? ori ce ți-a (sau i-a etc.) venit?, se spune, cu nuanță de reproș, pentru a exprima nedumerirea, surprinderea, nemulțumirea în legătură cu afirmațiile, cu atitudinea sau cu faptele neobișnuite, nepotrivite, nesăbuite ale cuiva. C intr. I 1 (cu determ. introduse prin prep. ”la„, ”în„ etc.) A ajunge, a se vedea, a se pomeni într-o anumită situație, într-o anumită stare. La atîta fățărnicie... au venit pornirile unor oameni (BOJ.). ◊ expr. A veni în contact (sau în atingere) (cu...) = a) a ajunge în nemijlocită apropiere, în vecinătate cu...; a se atinge de...; b) a ajunge să aibă relații, raporturi, datorită vecinătății, cu...; c) a ajunge să cunoască, a fi influențat, informat de... A veni în contradicție (sau în contrazicere, în conflict, în opoziție, în luptă etc.) cu... = a fi în dezacord, în discordanță cu...; a fi opus, contrar cu... ♦ (pop.; despre plante) A face, a produce rod; a rodi. Verdețuri care vin primăvara. ◊ expr. A veni pe rod = (despre vie, pomi fructiferi) a începe să rodească. ♦ (înv.; pop.; cu precizări ca ”în vîrstă„, ”la anii„ etc., urmate de determ. gen. sau introduse prin prep. ”de„) A împlini o anumită vîrstă. Veni în vîrstă de măritat. ♦ expr. A(-și) veni la (sau în) vîrstă (sau deplină vîrstă, vîrstă legiuită, măsura vîrstei, vîrstă anilor) = a deveni major, a ajunge la majorat. A veni în vîrstă (sau la vreme) de (adînci) bătrînețe sau a veni mai la vîrstă = a îmbătrâni (foarte tare), a deveni (foarte) bătrân. A veni la sfîrșitul vieții (sau anilor) = a muri. A veni pe... = (urmat de determ. numerice) a fi pe punctul de a împlini vîrsta de...; a merge pe... Fata venea pe șapte ani. 2 (înv.; cu determ. care indică opinii, păreri, decizii, hotărîri) A cădea de acord, a conveni; a adopta. ◊ expr. A veni în pofta cuiva = a face cuiva pe plac. A veni la tocmeală (sau la împăcăciune, la consens etc.) (cu...) = a se înțelege, a cădea de acord (cu...). 3 (înv.,pop.; constr. cu dat. pron.pers.) A-i părea, a-i face impresia de... Aceste vorbe i-au venit omului cam ciudate. II (cu val. de semiauxil. de aspect, exprimă caracterul potențial al unei acțiuni; constr. cu dat. pron.pers.; mai ales urmat de un alt vb. la conjunct.) A avea pornirea, dorința de a... (sau să...), a se simți în măsură să... Era atîta ușurare în ce-i spunea bătrína, încît nu-i venea să creadă (AGÂR.). III (cu val. de semiauxil. de modalitate, exprimă caracterul iminent al unei acțiuni; urmat de un alt vb. la indic, introdus prin conj. ”de„, ”și" sau la conjunct, sau la inf.) A fi pe punctul, în situația de...; a ajunge pînă la punctul (de) unde... Fumul vine de se depune pe horn. D intr. (cu funcție de vb. cop.; cu nm.pred. care indică modalitatea sau relația) 1 (înv., pop.) A fi. Ia să vedem, cam cum ar veni trebușoara asta? (CR.). ◊ Loc.vb. A veni rudă (cu...) sau a-i veni (cuiva) rudă = a se înrudi (cu...). Ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor (CĂL.). ◊ expr. Cum vine (și) (vorba sau treaba) asta, se spune pentru a arăta nedumerirea, mirarea sau iritarea cuiva care pretinde o explicație pentru o întîmplare, pentru o afirmație sau o faptă a cuiva. 2 (pop.) A deveni, a se face. A venit copilul flăcău mare. E (înv., pop.; cu funcție de vb. auxil., realizează o formă a diatezei pas.) Ciocul... este aci relativ mare și vine așezat ca la pripoane, imediat sub vârf (ANTIP.). • prez. ind. vin, (înv.,pop.) viu; conjunct. pers. 1 să vin, (înv., pop.) să viu, pers. 3,6 să vină, (înv., pop.) să vie; imper. pers. 2 vino, (pop.) vină; ger. venind, (înv.,pop.) viind; part. venit. /lat. venīre.