ORDINE, ordini, s. f. 1. Dispoziție, succesiune regulată cu caracter spațial, temporal, logic, moral, estetic; organizare, înșiruire, rând, rânduire, orânduială. ◊ Ordine de bătaie = dispozitiv de luptă. Ordine de zi = program care cuprinde totalitatea problemelor care urmează să fie discutate într-o ședință, într-o adunare. ◊ Loc. adj. și adv. La ordinea zilei = de actualitate, care face vâlvă; important. 2. Așezare a unor obiecte potrivit unor cerințe de ordin practic și estetic, rânduială; p. ext. conformitate cu o cerință, cu o normă, cu o disciplină, cu o regulă. ◊ Loc. adv. În ordine = așa cum se cuvine; în regulă. ◊ Expr. A chema pe cineva la ordine = a soma pe cineva să respecte anumite norme (de conduită) încălcate; a admonesta. 3. Principiu de cauzalitate sau de finalitate a lumii, lege proprie naturii. ◊ Expr. (Înv.) De ordine = de natura..., de felul..., de domeniul. 4. Organizare, orânduire socială, politică, economică; regim; spec. stabilitate socială, respectul instituțiilor sociale stabilite. ◊ Ordine publică = ordine politică, economică și socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta și se traduce prin funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor și a respectării drepturilor acestora. – Din lat. ordo, -inis, it. ordine.

TAPET, tapete, s. n. 1. Hârtie, pânză, mătase etc. cu desene colorate, care se aplică pe pereții unor camere în loc de zugrăveală; p. ext. zugrăveală. 2. (Înv.) Covor mic. 3. (În expr.) A pune (sau a aduce, rar a veni) pe tapet = a aduce în discuție, a fi la ordinea zilei. [Pl. și: tapeturi] – Din it. tappeto, germ. Tapete.

CRONICĂ ~ci f. 1) Lucrare cu caracter istoric în care evenimentele sunt expuse în ordine cronologică; letopiseț; anale. 2) Scurtă comunicare (în ziar, la radio, televiziune) care comentează evenimentele la ordinea zilei. [G.-D. cronicii] /<fr. chronique, lat. chronica^[1]

CRONICĂ s.f. 1. Scriere în care se expun cronologic evenimentele din viața unui popor; letopiseț, anale. 2. Articol de ziar, de revistă, care comentează evenimente la ordinea zilei. ◊ Cronică literară = analiză a fenomenului literar în care se exprimă judecăți de valoare. 3. Comentariu răutăcios în legătură cu viața cuiva. [Var. hronic s.n., hronică s.f. / < lat. chronica, cf. fr. chronique, gr. chronica < chronos – timp].

MESAJ s.n. 1. Comunicare oficială adresată de șeful statului către armată, către popor etc. ♦ Document oficial conținînd în general puncte de vedere deosebite în probleme la ordinea zilei sau care reclamă o urgentă soluționare. 2. Știre, veste. ♦ Comunicare telefonică făcută la biroul poștal și transmisă destinatarului pe cale poștală. 3. Conținutul de idei al unei opere de artă; nota specială a unui scriitor; semnificație. 4. Mesaj genetic = cantitatea de informații înmagazinată în moleculele acidului ribonucleic ale unui organism dat. 5. (Cib.) Lot de informații formînd un tot inteligibil sau exploatabil și transmis deodată. [Var. mesagiu s.n. / < fr. message].

SLOGAN s.n. 1. Strigăt de război al vechilor scoțieni. 2. (Uneori peior.) Formulă care exprimă succint o teorie, o problemă la ordinea zilei. [< fr., engl. slogan].

ACTUAL, -Ă adj. Prezent, de față. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pron. -tu-al. / < lat. actualis, cf. fr. actuel].

ACTUALITATE s.f. Timpul de față, prezent. ◊ De actualitate = care se petrece, care interesează în momentul prezent. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pron. -tu-a-. / cf. fr. actualité].

ACTUAL, -Ă I. adj. care se petrece în prezent; contemporan; la ordinea zilei. II. s. n. holocen. (< fr. actuel, lat. actualis)

ACTUALITATE s. f. timpul prezent. ◊ ceea ce este actual; (pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. (< fr. actualité)

CRONICĂ s. f. 1. scriere în care sunt consemnate strict cronologic evenimente din viața unui popor; letopiseț, anale. ◊ (p. ext.) gen de roman conceput ca un document de epocă, în sensul de istorie a moravurilor, de obicei contemporane autorului. 2. articol de ziar sau de revistă care comentează evenimentele la ordinea zilei. ♦ ~ literară = analiză a fenomenului literar în care se exprimă judecăți de valoare. 3. comentariu răutăcios în legătură cu viața cuiva. (< fr. chronique, lat. chronica)

stagflație s. f. (americanism; ec.) ◊ „Stagflația va fi la ordinea zilei în Europa occidentală în 1974. Acest termen economic, relativ nou, denotă o îmbinare între stagnarea producției și inflație.” Sc. 26 I 74 p. 6. ◊ „Uitați inflația, deflația și stagflația! își îndeamnă clienții, într-o reclamă apărută în «Le Monde», cu litere de-o șchioapă, agenția de voiaj franceză «Jet Tours».” Sc. 7 XI 76 p. 5 (din engl. americ. stag[nation] + [in]flation; cf. fr. stagflation, it. stagflazione; DMC 1960, BD 1971, PN 1976; DEX-S)

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

citați(un)e f. 1. ordinul și actul prin care se somează de a compare înaintea tribunalului; 2. pasaj luat dintr’un autor; 3. punere la ordinea zilei a unui militar pentru o acțiune strălucită sau un act de eroism.

ordine f. 1. dispozițiunea lucrurilor după rangul sau locul cuvenit: a așeza cărțile după ordinea materiilor; 2. funcționarea regulată a unui Stat, a unei administrațiuni: a menține ordinea; 3. lege, regulă stabilită de natură, de autoritate: ordinea socială; 4. rang ce ocupă între ele spiritele, talentele: orator de prima ordine; 5. dispozițiunea unei trupe: ordine de bătaie; 6. regularitate, exactitate, economie: a trăi cu ordine; ordinea zilei, lucrarea cu care o adunare trebue să se ocupe în ședința prezentă: a trece la ordinea zilei, a depărta o propunere spre a relua cursul lucrărilor; chemare la ordine, blamul ce președintele unei adunări inflige unui membru, care se depărtează dela regulament.

TAPET, tapete, s. n. 1. Hârtie, pânză, mătase etc. cu desene colorate, care se aplică pe pereții unor camere în loc de zugrăveală; p. ext. zugrăveală. 2. (Înv.) Covor mic. 3. (În expr.) A pune (sau a aduce, rar a veni) pe tapet = a aduce în discuție, a fi la ordinea zilei. [Pl. și: tapeturi] – Din it. tappeto, germ. Tapete.

ACTUAL, -Ă, actuali, -e, adj. De acum, de față, din acest moment; prezent. ◊ De actualitate, la ordinea zilei, care are importanță pentru vremea de față. Lupta pentru pace este o problemă actuală a oamenilor muncii din toate țările. ◊ (Adverbial) Lozinca «Proletari din toate țările, uniți-vă!» sună astăzi mai actual ca oricînd. – Pronunțat: -tu-al.

ACTUALITATE, actualități, s. f. Faptul de a fi actual. Prin bogăția de teze pe care le conține, prin actualitatea acestor teze, lucrarea lui V. I. Lenin «Sarcinile imediate ale Puterii Sovietice» reprezintă o minunată armă în mîna partidelor comuniste și muncitorești. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 3/6. ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece acum, care corespunde momentului prezent, care interesează în clipa de față. Gazeta de perete conține probleme de actualitate. ◊ Prin rezoluția Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în chestiunea națională – document de o neștirbită actualitate – partidul a dat poporului muncitor o armă puternică pentru zdrobirea uneltirilor naționaliste de toate felurile, pentru întărirea unității sale în lupta contra exploatării, pentru socialism. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 52. ◊ Ceea ce este actual. Cercetări legate de cerințele actualității. ◊ (Uneori cu sens colectiv, alteori la pl.) Eveniment curent; întîmplare plină de interes, la ordinea zilei. Actualitatea în imagini. Actualitățile săptămînii. – Pronunțat: -tu-a-.

ORDINE, ordini, s. f. 1. Dispoziție, succesiune regulată cu caracter spațial, temporal, logic, moral, estetic; organizare, înșiruire, rând, rânduire, orânduială. ◊ Ordine de bătaie = dispozitiv de luptă. Ordine de zi = program care cuprinde totalitatea problemelor ce urmează să fie discutate într-o ședință, într-o adunare. ◊ Loc. adj. și adv. La ordinea zilei = de actualitate; important, pe primul plan. 2. Așezare a unor obiecte potrivit unor cerințe de ordin practic și estetic, rânduială; p. ext. funcționare bună, armonioasă; disciplină, regulă. ◊ Loc. adv. În ordine = așa cum se cuvine; în regulă. ◊ Expr. A chema pe cineva la ordine = a soma pe cineva să respecte anumite norme (de conduită) încălcate; a admonesta. 3. Principiu de cauzalitate sau de finalitate a lumii, lege proprie naturii. ◊ Expr. (Înv.) De ordine = de natura..., de felul..., de domeniul. 4. Organizare, orânduire socială, politică, economică; regim; spec. stabilitate socială. ◊ Ordine publică = ordine politică, economică și socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta și care se concretizează în funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora. – Din lat. ordo, -inis, it. ordine.

BULETIN, buletine, s. n. 1. (De obicei determinat prin «de identitate») Act oficial care atestă identitatea unei persoane. I s-a făcut mutația în buletin. 2. (Urmat de diverse determinări) Scurt comunicat, anunț, raport sau notă cu caracter oficial, cuprinzînd o informație de actualitate și de interes public. Buletin de știri = serie de știri și scurte comentarii privind evenimentele la ordinea zilei, comunicate prin radio; radiojurnal. Buletin meteorologic = informație asupra situației meteorologice prezente și asupra desfășurării ei în următoarele 1-2 zile. Buletin medical = scurtă relatare cu privire la evoluția bolii unei personalități și la tratamentul medical ce i se aplică. ♦ Adeverință eliberată de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analiză medicală. 3. Nume dat unei publicații periodice (în special a unei instituții sau a unei societăți), cuprinzînd scurte dări de seamă asupra activității lor, studii și informații de specialitate etc.; revistă. V. anale, anuar, arhivă. Buletin bibliografic. Buletin documentar. ♦ (Determinat prin «oficial») Publicație periodică, cu caracter oficial, de stat, cuprinzînd legi, decrete, decizii etc. V. monitor. După adoptarea legilor de către Marea Adunare Națională, ele sînt semnate de președintele și de secretarul Prezidiului și publicate în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale.. CONST. R.P.R. 19. 4. (De obicei determinat prin «de vot») Listă cu numele candidaților la o alegere, cu ajutorul căreia votează alegătorul. A introdus buletinul în urnă.

COMITET, comitete, s. n. Colectiv, constituit de obicei pe bază de alegeri, pentru conducerea activității într-un anumit domeniu. V. comisie, consiliu. Comitet de întreprindere. Comitet de direcție. Comitet de redacție. ▭ Comitetele de luptă pentru pace constituie cea mai largă formă de mobilizare a maselor la lupta pentru apărarea păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 457. Au mai fost adunări ale Comitetului Păcii la Roma, la Praga, la Stockholm, de unde a ieșit chemarea pentru toate popoarele să arate care și cîți sînt împotriva războiului. SADOVEANU, O. A. 264. S-a întrunit comitetul uzinei și greva a fost declarată. SAHIA, N. 35. Comitet central = organ superior al unui partid comunist sau muncitoresc sau al unei organizații de masă, care conduce întreaga activitate a partidului sau a organizației în intervalul dintre două congrese. Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor. ▭ Hotărîrile ședințelor plenare din aprilie și octombrie 1932 ale Comitetului Central al Partidului Comunist din Romînia orientau partidul cu toate forțele spre organizarea și mobilizarea la luptă a muncitorimii ceferiste, trasînd linia de îmbinare a luptei pentru revendicările economice imediate, cu lupta împotriva războiului și fascismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 532. Plenara Comitetului Central [din 3-5 martie 1949] are la ordinea zilei problema muncii partidului pentru transformarea socialistă a agriculturii, în cadrul măreței opere de construire a socialismului în țara noastră. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 259. Comitet de partid = organ de conducere al unei organizații de partid ai cărei membri depășesc numărul de 300 (inclusiv candidații). Comitet executiv = organul de conducere a unui sfat popular, care exercită funcțiile sfatului în perioada dintre două sesiuni. Comitetele executive ale sfaturilor populare și consiliile de conducere ale gospodăriilor colective trebuie să aibă ca o preocupare centrală ridicarea nivelului cultural- tehnic al tuturor colectiviștilor. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. Organele executive și de dispoziție ale sfaturilor populare regionale, raionale, orășenești și comunale sînt comitetele executive. CONST. R.P.R. 31. Comitet de grevă = (în țările capitaliste) comitet ales de muncitorii greviști pentru conducerea grevei și pentru ducerea tratativelor cu patronii în vederea satisfacerii revendicărilor muncitorești. Încă în 1916 muncitorii mineri din Petroșani și Petrila au hotărît, în luna iunie, să declare greva generală în Valea Jiului. în toate localitățile s-au înființat comitete de grevă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 626. Sarcina comuniștilor era de a cuceri conducerea în sindicatele reformiste și de a organiza pe muncitori – independent de convingerile lor politice – în comitete de acțiune, comitete de grevă. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 62. Comitet de inițiativă = grup de persoane care ia o inițiativă într-un domeniu oarecare și lucrează pentru înfăptuirea ei. Comitetele regionale și raionale de partid și comitetele executive, ale sfaturilor populare trebuie Siă acorde tot sprijinul organizatoric și politic comitetelor de inițiativă ale țăranilor muncitori care vor să formeze noi gospodării colective și întovărășiri agricole. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. (Ieșit din uz) Comitet școlar = organ de conducere în școlile primare și secundare din trecut, alcătuit din delegați ai profesorilor și părinților elevilor. Pe unde n-am umblat? Cui n-am cerut? La primărie, la Comitetul școlar, la Sfatul negustoresc. SEBASTIAN, T. 306.

INTERVIU, interviuri, s. n. (Mai ales în construcție cu verbele «a da», «a lua») Convorbire a unui ziarist cu o personalitate politică sau culturală care își spune părerea asupra unor probleme la ordinea zilei sau privitoare la ramura sa de activitate, cu scopul ca ele să fie publicate (în presă); p. ext. textul convorbirii apărut în ziar. Am venit s-o văd pe Irina. Îmi trebuie cîteva date pentru un interviu. BARANGA, I. 158. – Pronunțat: -viu.

ORDINE, (rar) ordini, s. f. 1. Dispoziție, mod de succesiune metodică a unor lucruri sau fapte (înșiruite în timp sau în spațiu); orînduială, înșiruire, rînduire. Ordine crescătoare. Ordine cronologică. Număr de ordine. Ordine de zi = program cuprinzînd totalitatea chestiunilor care urmează a fi discutate într-o ședință, într-o conferință etc. Era vorba ca astăzi la patru după-amiază să se țină... o ședință cu un singur punct pe ordinea de zi. GALAN, B. I 112. ◊ Loc. adj. La ordinea zilei = care este de actualitate, despre care se vorbește, care face vîlvă. Stau de vorbă, la masa lor obicinuită într-o berărie, despre chestiunile la ordinea zilei. CARAGIALE, O. II 235. 2. Dispoziție, așezare a unor obiecte conform unor cerințe de ordin practic și estetic; p. ext. bună funcționare, mers reglementar; rînduială, disciplină, regulă. Își face ordine pe birou, își așază-n teanc deoparte cele două cărți și caietul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 87. ◊ Fig. Nu puteam... să nu admir cultura variată, ordinea și puterea spiritului acestui om. GALACTION, O. I 232. ◊ Expr. A chema la ordine = a soma (pe cineva) să se supună anumitor reguli de conduită pe care le-a călcat. 3. Orînduire (socială, politică, economică); regim. Urmărind pe oamenii noi în faptele lor mărețe, literatura sovietică îi fixează cu credință și iubire, ca pe cea mai frumoasă realizare a ordinei socialiste. SADOVEANU, E. 196. Lupta pentru schimbarea ordinii sociale. IBRĂILEANU, SP. CR. 10. 4. (Învechit, numai în expr.) De ordine... = de natură, de domeniu. Este destul să ne bucurăm de frumos, de orice ordine ar fi acel frumos. MACEDONSKI, O. IV 129. Să luăm acuma un exemplu mult mai complex de ordine sufletească. GHEREA, ST. CR. II 52. – Variantă: (învechit) ordin (BOLINTINEANU, O. 248) s. n.

PAMFLET, pamflete, s. n. Scriere satirică în care sînt înfierate atitudini, concepții politice, aspecte negative ale vieții. «O scrisoare pierdută»... pe lîngă, desigur, o minunată comedie, este și un pamflet de ocazie împotriva evenimentelor la ordinea zilei. IBRĂILEANU, SP. CR. 234. Îți toarnă-n cap mînia-i de poet Și-ți zvîrle-n față-atare vrun pamflet. COȘBUC, P. II 290. «Scrisoarea unui boier moldovan» e un pamflet în 32 pagine manuscrise, în care Tăutul se rîdică uneori la o înălțime de idei nespusă, cu un foc, cu o ură necruțătoare și crudă. RUSSO, S. 124.

TAPET, tapete, s. n. 1. Îmbrăcăminte de hîrtie, de pînză, de mătase sau de piele, imprimată cu desene colorate (uneori în relief), care se lipește pe pereții unei încăperi, ținînd loc de zugrăveală. O casă gata, la care se făcea numai o reparație și se schimba tapetul încăperilor. PAS, Z. I 205. Ce ambiții... se vor aciua cu lacomă nerăbdare în încăperile acestea noi, îndată ce tencuiala va fi zbicită și tapetul întins pe pereți? C. PETRESCU, Î. II 158. ◊ Fig. Luna-mbracă zidul cu tapetele-i măiestre. MACEDONSKI, O. I 96. 2. Covor mic, carpetă. Cînd tapetul fu adus, Potcoavă se puse în genunchi cu demnitate. HASDEU, I. V. 205. ◊ Fig. Dar prin iarba cea-nflorită Și de rouă poleită, Pe-un tapet de ghiocei Iată c-au sărit scîntei. BOLINTINEANU, O. 91. 3. (În expr.) A pune (sau, rar, a veni) pe tapet = a se afla în discuție, a fi la ordinea zilei. Chestia americanului venise pe tapet, făcînd înconjurul cafenelelor din port. BART, E. 283. Votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg. CARAGIALE, O. I 123. – Pl. și: tapeturi (CAMIL PETRESCU, T. II 431).

SLOGAN, sloganuri, s. n. (Adesea peiorativ) Formulă care rezumă în mod lapidar o teorie sau o problemă la ordinea zilei (și care revine ca un refren în vorbirea sau în scrierile curente). Vechiul slogan al politicii imperialiste britanice: «Africa a africanilor» se întoarce azi împotriva celor ce l-au lansat. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 2/1.

STIMABIL, -Ă, stimabili, -e, adj. Vrednic de stimă, de considerație, de respect. Aci este locul a reaminti numele unei persoane stimabile, numele unui om de inimă, poet în tinerețea sa. MACEDONSKI, O. IV 21. ◊ (În formule de politețe, astăzi mai ales ironic; adesea substantivat) Orele sînt înaintate! Poftiți, poftiți, stimabililor: avem cestiuni arzătoare la ordinea zilei. CARAGIALE, O. I 154.

IMPORTANȚĂ. Subst. Importanță, importanță primordială, însemnătate, semnificație, valoare, preț (fig.), greutate (fam.). Prioritate, întîietate, primat, actualitate, stringență (livr.); precădere, pondere, preponderență, primordialitate, predominare, predominație, predominanță (rar), predomnire (înv.), urgență. Problemă vitală. Punct crucial, punct cardinal (fig.), răspîntie (fig.), moment hotărîtor, moment de răscruce; piatră unghiulară (fig.). Adj. Important, de primă importanță, primordial, prioritar, de prim ordin, însemnat, însemnător (înv.), de seamă, semnificativ, capital, de căpetenie, major, de bază, fundamental, vital, principal, de fond, de prim rang, de prima mînă, de mare interes, de excepție, de prima mărime, de frunte, suprem, cardinal, crucial, hotărîtor. Actual, stringent (livr.), urgent, la ordinea zilei, preponderent, precumpănitor, predominant, predominator (rar), predomnitor (înv.), dominant. Valoros, de valoare, prețios, de preț, neprețuit. Vb. A avea importanță, a fi important, a însemna (ceva), a prețui (mult), a valora, a semnifica (ceva), a avea o semnificație deosebită, a cîntări mult, a avea greutate, a avea pondere, a juca un rol hotărîtor; a prima (livr.), a predomina, a domina, a precumpăni, a prepondera (livr.); a fi pe primul plan, a avea întîietate, a fi (a sta) în centrul atenției. V. necesitate, reputație, superlative.

minologhion sn [At: (a. 1729) CAT. MAN. II, 70 / V: (înv) menolog, menologion, menologiu, ~ghiu, ~gion / Pl: ~oane / E: ngr μηνολόιον] Carte bisericească ortodoxă cu viețile sfinților înșiruite în ordinea zilelor lunii Vz minei¹, sinaxar.

trece [At: (a. 1521) HURMUZAKI XI, 843 / Pzi: trec; Mp 4 (înv) trecum / E: ml traicere] 1 vi (Determinat de „dincolo”, „de cealaltă parte” etc. sau de substantive introduse prin pp „peste”) A merge dincolo sau de cealaltă parte a unui loc (străbătându-l de-a curmezișul). 2-3 vti A depăși un obstacol (apă, munți, ziduri etc.) pentrua ajunge de cealaltă parte. 4 vt (Pop; îe) Darea ~ marea Cu bani se poate face orice. 5 vt (Pfm; îe) A ~ hopul (sau gârla) A scăpa de o greutate, de o primejdie. 6 vt (Pfm; îe) Nu zi hop, până nu ~ci șanțul Nu te lăuda prea devreme cu o izbândă încă nesigură. 7 vt (Pop; îe) A ~ mările negre A pleca departe, fără intenția de a se mai întoarce. 8 vt (Olt; îe) A ~ (pe cineva) Oltul (sau Dunărea) A certa (pe cineva) foarte rău. 9 vt (Pop; îe) A ~ orice hotare A depăși orice limite. 10 vt (Fam; îe) A ~ pragul casei sau a-i ~ (cuiva) pragul A intra în casa cuiva. 11 vt (C. i. un drum) A traversa (2). 12 vi (Cu determinări introduse prin pp „peste”, „pe”) A păși peste cineva sau ceva (călcând în picioare, zdrobind). 13 vi (Îe) A ~ peste... A nu da atenție Si: a desconsidera, a ignora. 14 vi (Îe) A ~ peste cadavre A fi lipsit de scrupule în atingerea scopului. 15 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „în”, „din”, „în”) A se duce într-alt loc. 16 vi (Îe) A ~ la (sau, înv, cu) cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de (sau, înv, în) partea cuiva A se alătura cuiva (sau la ceva). 17 vi (Îe) A ~ la inamic (sau la dușman) sau (înv) a ~ în partea vrăjmașului A se coaliza cu dușmanul. 18 vt (Îe) A ~ pe planul al doilea A fi considerat ca având o importanță secundară. 19 vt (Îe) A ~ (ceva) pe curat A copia ceva, fără greșeli sau corecturi, pe altă foaie sau pe alt caiet Si: a transcrie (2). 20 vi (Fig; determinat prin „din viață”, „din lume”; șîe a ~ în cealaltă lume sau în neant, în neființă, la Domnul, la cele veșnice) A muri¹. 21 vt A transporta (dincolo de...). 22 vt A face să ajungă (de la unul la altul) până la... Si: a da, a înmâna, a preda, a remite, a transmite (1). 23 vi (Îe) A ~ din mână în mână A ajunge pe rând de la unul la altul, din stăpânirea unuia în stăpânirea altuia. 24 vi (D. bani, fonduri; îe) A-i – (cuiva) prin mână (sau prin mâini) A-i administra. 25 vi (D. probleme, afaceri, treburi; îae) A fi de competența cuiva. 26 vi (Îe) Îi trec mulți bani prin mâini Se spune când cineva risipește bani mulți. 27 vi A intra din posesia, de sub jurisdicția sau din administrarea cuiva în cea a altcuiva. 28 vi (D. abstracte; cu determinări introduse prin pp „asupra”, „la”, înv, „spre”) A se transmite (3). 29 vi (Îe) A ~ din generație în generație (sau din tată în fiu) A se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. 30 vi (Pfm; îe) A ~ din gură în gură A se transmite prin tradiție orală, de la om la om. 31 vi (Pfm; îe) A ~ din ureche în ureche A se transmite de la unul la altul prin viu grai. 32 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) din gură în gură ca câinii prin tărbăceală Se spune despre cineva care este bârfit, ponegrit, pe rând, de mai multe persoane. 33 vi (D. boli) A se transmite (10). 34 vi (D. averi, proprietăți etc.) A face să revină cuiva Si: a da, a lăsa, a transmite (5). 35 vi (D. acte, cereri) A fi dat cuiva spre rezolvare. 36 vi (Urmat de determinări locale sau finale introduse mai ales prin pp „spre”, „la”) A înainta într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. 37 vi (D. munți, râuri) A urma o anumită direcție. 38 vi (Udp „la”) A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou domeniu, spre un nou câmp de activitate. 39 vi (îe) A ~ la acțiune (sau la fapte sau de la vorbe la fapte) A întreprinde o acțiune, o faptă Si: a acționa. 40 vi (îe) A ~ la ordinea zilei A lua în discuție problemele înscrise pe ordinea de zi a unei adunări. 41 vi (Mai ales urmat de determinări în care alternează „de la” cu „la” sau „din” cu „în”) A schimba o stare, o situație, un sentiment, o atitudine, o idee, o preocupare etc. cu alta. 42 vt (Îe) A ~ în rezervă A integra (pe cineva) în cadrele de rezervă ale armatei. 43 vi (Udp „în”, rar, „la”) A se transforma (1). 44 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „pe la”) A se abate pe undeva sau pe la cineva. 45 vt (Îvp) A ocoli. 46 vt (Fa,; îe) A ~ cu vederea A nu lua ceva în nume de rău Si: a ierta, a uita. 47 vt (Fam; îae; și, înv, îe a ~ cu ochii) A nu lua în seamă (pe cineva sau ceva) Si: a desconsidera, a nesocoti. 48 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) sub tăcere (sau, înv, cu tăcerea) A lăsa la o parte în mod intenționat. 49 vt (Înv; îe) A ~ cu condeiul A nu pomeni în scris. 50 vt (Înv; îlv) A ~ cu pomenirea A nu menționa. 51 vt (Înv; îlv) A ~ cu uitarea A uita. 52 vt (Înv; îlv) A ~ cu auzirea (sau cu auzul) A nu asculta. 53 vi (Înv; îe) A-i ~ (cuiva ceva) din vedere A-i scăpa cuiva ceva din vedere Si: a omite. 54 vt (Înv) A nu se ocupa de cineva sau de ceva Si: a abandona. 55 vt (Înv; c. i. de obicei o rugăminte, o cerere) A nu lua în considerare Si: a neglija, a nesocoti. 56 vt (înv; c. i. o dispoziție, o poruncă, o lege etc.) A nu respecta. 57 vt (îvp) A lăsa la o parte Si: a omite. 58 vt (Bis; înv; c. i. greșeli, păcate etc.) A ierta. 59 vt (C. i. un examen, o clasă) A susține cu succes Si: a promova. 60 vt (C. i. un elev) A declara reușit la un examen, promovat la o materie, absolvent al unei clase Si: a promova. 61 vi A înainta în treptele învățământului, promovând într-o clasă superioară, într-un an de învățământ superior. 62 vt A face față cu bine unei probe (dificile), unei încercări, unei verificări. 63 vt (Udp „în” sau, înv, „la”; c. i. un act, o petiție, o socoteală etc.) A înscrie într-un registru Si: a înregistra. 64 vt (C. i. numele cuiva) A introduce într-o rubrică, într-un catalog etc. Si: a înmatricula, a înscrie. 65 vt (C. i. informații, date etc.) A însemna în ceva Si: a nota. 66 vt A copia ceva Si: a transcrie (1). 67 vt (îe) A ~ în (sau, înv, la) cont ori, pop, a ~ la (sau, înv, în) socoteală A înscrie la rubrica datoriilor. 68 vt (îae) A introduce în nota de plată suma pentru o altă consumație. 69 vt (Fam; îe) A – (pe cineva sau ceva) la (sau în) condică (sau, pfm, catastif) A ține minte faptele cuiva în vederea unei răzbunări, a unei pedepse etc. ulterioare. 70 vt (C. i. imobile, bunuri materiale etc.) A înscrie pe numele cuiva, care este desemnat ca moștenitor. 71 vt A repartiza pe cineva undeva. 72 vi (D. persoane, vehicule) A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, pe lângă cineva sau ceva). 73 vi (Pop; îe) ~ ca pe lângă o moară pustie Se spune despre cineva care trece pe lângă o casă cunoscută fără să intre sau pe lângă o persoană cunoscută fără să o salute. 74 vi (Pop; îe) A ~ecut baba cu colacii (rar, colacul) A fi prea târziu, momentul oportun fiind pierdut. 75 vi (Îe) A ~ neobservat A nu fi remarcat. 76 vi (Reg; îe) A ~ în treabă A-și vedea de treabă. 77 vi (Pfm; îe) A nu-i ~ (cuiva) pe dinainte A avea mare respect sau considerație față de cineva. 78 vi (Pfm; îe) Nu-i ~ nimeni pe dinainte Se spune despre cineva care nu se lasă întrecut, depășit. 79 vi (Fam; îe) A ~ înainte A continua ceva. 80 vz (Fam;îae) A aborda alt subiect. 81 vi (Pfm; îe) A-i(cuiva) pe la (sau pe lângă) nas A scăpa ocazia. 82 vi (Pop; îe) A ~ecut de mult pe-acolo Se spune despre cineva care are multă experiență. 83 vt (Îe) A~în revistă A lua în considerație fapte, evenimente în succesiunea și în desfășurarea lor. 84 vt (Îae) A inspecta trapele adunate în acest scop (într-o anumită formație). 85 vi A merge unul după altul, formând un convoi, o coloană Si: a se perinda, a se succeda. 86 vi (D. vehicule cu rată fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit. 87 vi (D. vehicule cu rată fixă) A sosi și a pleca din stație. 88 vi (D. dramuri, șosele) A avea traseul prin... 89 vi (D. nave, ambarcațiuni) A se deplasa plutind Si: a pluti. 90 vi (D. păsări, insecte) A străbate văzduhul în zbor Si: a zbura. 91 vi (Mai ales d. proiectile, săgeți etc.) A străbate aerul. 92 vi (D. vânt) A sufla. 93 vi (D. pârâuri) A merge la vale. 94 vi (D. ape mari curgătoare) A avea cursul prin... Si: a curge. 95 vi (Pfm; îe) Are să (sau trebuie să) (mai) ~eacă (multă) apă pe gârlă (sau pe Dunăre, pe vale etc.) Se va scurge (sau va trebui să se scurgă) mult timp. 96 vi (D. corpuri cerești sau d. nori) A se mișca pe cer. 97 vi (D. lumină sau d. umbră) A se întinde peste (locuri, ființe, lucruri etc.). 98 vi (D. o expresie a feței, a ochilor) A apărea pentru scurt timp. 99 vi (Șfg; urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „de”) A merge mai departe de... 100 vi (Cu determinarea „înainte”) A o lua înaintea cuiva Si: a depăși. 101 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) înainte A ocupa locul, rândul înaintea altcuiva. 102 vi (Fig; îae) A depăși pe cineva în merite, demnități, ranguri. 103 vi (Îvp; mai ales cu determinări ca „de aici”, „de acolo”) A pleca (mai departe) Si: a porni. 104 vi (D. ape) A depăși un anumit nivel. 105 vt (Fam; îe) A ~ marginile sau măsura (ori, înv, măsurile) A exagera (1). 106 vt (Fam; îae) A depăși limitele bunei cuviințe. 107 vi (Mai ales udp „de”, „peste”) A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, cantitate, valoare Si: a depăși. 108 vi (Pfm; îe) ~eacă de la mine (sau de la tine etc.)! Se spune când se face o concesie. 109 vi (Udp „de”) A ajunge până dincolo de... 110 vt (Îrg) A depăși (ca mărime, cantitate, valoare) limita obișnuită, normală Si: a întrece. 111-112 vtr (Pop; îe) A-l ~ sau a se ~ cu șaga (ori cu gluma, cu deochiul, cu dedeochiul) A exagera cu gluma Si: a se obrăznici. 113 vt (Înv; îe) A-l ~ (pe cineva) cu bătaia A bate pe cineva foarte tare. 114 vr (Îvp; îe) A se ~ A întrece măsura. 115 vr (Pfm; îe) A se ~ cu firea A lua lucrurile prea în serios. 116 vr (Pop; îe) A se ~ cu lenea A exagera cu lenea. 117 vrim (Pop; îe) A se ~ de șagă (sau de glumă, rar, de glumie) A începe să fie un lucru serios. 118 vrim (Pop; îae) A se merge prea departe cu gluma. 119 vt (Înv) A fi superior într-o anumită privință față de cineva Si: a întrece. 120 vi (Rar; îe) A ~ de sine A depăși propria sa valoare Si: a se depăși. 121 vi (Îvp) A fi în plus Si: a prisosi. 122 vr (Fam; mai ales urmat de determinări ca „din băut”, „din pahare”, „din beție”) A bea prea mult Si: a se ameți, (pop) a se afuma. 123 vt A atinge (mai ales cu palma, cu degetele) un corp, un obiect cu o mișcare ușoară, de alunecare pe suprafața lui Si: a mângâia, a netezi. 124 vi (Pfm; îe) A ~ cu buretele (peste ceva) A da uitării. 125 vi (Udp „prin”) A străbate printr-un corp de la o margine la alta, făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură Si: a pătrunde, a răzbi, a străpunge. 126 vt (Îe) A ~ (pe cineva) prin (sau sub) sabie (sau prin, sub tăișul (ori ascuțișul) săbiei) sau a ~ (pe cineva) pe sub paloș (ori sabie) A omorî. 127 vt (Îe) A ~ (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie A distruge cu forța armată sau prin incendiu. 128 vi A fi străpuns de un corp ascuțit care iese pe partea cealaltă, făcând o tăietură, o spărtură. 129 vi (D. lumină) A străbate printr-un corp transparent. 130 vi (D. foc; c. i. carnea) A pătrunde în întregime prin... 131 vi (Reg; c. i. anumite materiale) A folosi până la terminare Si: a consuma. 132 vi (Udp „prin”, înv, „printru”, „pe”) A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust Si: a pătrunde, a răzbate, a se strecura. 133 vt (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva ceva) printre degete A lăsa să-i scape ceva Si: a pierde. 134 vi (Reg; îe) A ~ prin el (sau ea, ele, ei) A avea diaree. 135 vi (Cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra în... 136 vt (Urmat de determinări ca „prin sită”, „prin ciur”) A cerne (1). 137 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) prin sită (sau prin ciur) A examina (pe cineva sau ceva) în mod temeinic, amănunțit. 138 vi (Pop; îe) A nu ~ prin sită A fi nefolositor, rău. 139 vi (Pfm; îe) A ~ (și) prin ciur și prin dârmon (ori prin sită, rar, prin ciurel, prin veșcă) sau a ~ prin foc și prin apă ori, înv, a ~ pintru foc și apă A răzbate prin multe greutăți. 140 vi (Pfm; îae) A fi om încercat, cu experiență. 141 vt (C. i. lichide) A supune unei operații de filtrare, de strecurare. 142 vt (C. i. un produs alimentar) A da printr-un aparat sau printr-un obiect de bucătărie (mașină de tocat carne, strecurătoare, râzătoare etc.). 143 vi (Udp „prin”, „printre”) A înainta printr-un spațiu gol. 144 vi (Pop; îe) A ~ pe sub foc și sabie A avea de înfruntat multe pericole (mai ales în timp de război). 145 vi (Reg; îe) A ~ prin vămile cucului A merge clandestin dintr-o țară în alta. 146 vi (Reg; îe) A ~ sub furcile (sau sub furci) caudine A suporta condiții umilitoare. 147 vt (Îe) A ~ (ceva) prin foc A dezinfecta prin intermediul focului. 148 vi (Fam; îe) A-i ~ (cuiva ceva) prin cap (sau prin gând, prin minte, îvr, prin cuget, prin creieri) sau, pop, a ~ prin socotința cuiva A se gândi la ceva Si: a chibzui, a reflecta. 149 vi (Fam; îcn; îae) A avea de gând Si: a intenționa. 150 vi (Pfm; d. întâmplări, situații etc.; îe) A nu-i ~ (cuiva ceva) nici prin vis sau nici prin cap, nici prin minte A depăși orice putere de închipuire. 151 vi (Udp „prin”) A înainta făcându-și loc prin... sau printre... Si: a răzbate, a răzbi. 152 vi (Pfm; îe) A ~ ca un câine (sau ca câinele sau, rar, ca gâscă) prin apă A nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. 153 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) prin toate apele A calomnia pe cineva Si: a ponegri. 154 vt (Îvr; c.i. pagini, file) A parcurge. 155 vt (Reg; îe) A ~ (ceva) cu gândul A depăna în gând Si: a-și aminti, a rememora. 156 vi (C. i. un teritoriu) A merge de-a curmezișul, parcurgându-l de la un capăt la altul Si: a traversa (2). 157 vi (C. i. o localitate) A străbate prin... 158 vt (Înv; c. i. un drum, o distanță) A străbate de la un capăt la altul Si: a parcurge. 159 vi (D. foc, flăcări) A se întinde peste... Si: a se propaga. 160 vi (Fig; udp „prin”) A avea de trăit, de suferit, de îndurat. 161 vt A face să intre în (sau pe)... Si: a băga, a introduce. 162 vt A petrece peste..., prin..., pe după... 163 vt (Subiectul indică anumite stări fiziologice) A copleși (pe cineva) cu putere, fără a putea fi oprite Si: (pop) a năpădi, a podidi. 164 vt (Pfm; îe) A-l ~ (toate) nădușelile (sau sudorile) ori a-l ~ o mie de (sau mii de) nădușeli (sau de sudori) sau a-l ~ nădușeli (sau sudori) reci și calde sau a-l ~ nădușelile morții (sau nădușeli de moarte, sudori de moarte) A transpira abundent (din cauza căldurii, a efortului fizic, a emoției, a spaimei etc.). 165 vt (Pfm; îae) A depune mari eforturi. 166 vt (Pfm; îae; șîe a-l ~ cu rece și cu cald) A fi zguduit de o emoție puternică. 167 vt (Pfm; îe) A-l ~ (toate) răcorile (sau căldurile) A se speria tare Si: a se îngrozi, a se înspăimânta. 168 vt (Ban; Olt; îe) A-l ~ apa A transpira (1). 169 vt (Olt; îe) Mă (te etc.) ~ apa pe sub limbă Se spune atunci când este foarte frig. 170 vt (Pop; subiectul indică excremente și urină) A nu putea fi reținut. 171 vi (D. unități de timp) A se desfășura (apropiindu-se de sfârșit) Si: a se scurge, (reg) a pești¹, (îrg) a se tămânda (2). 172 vi (Pop; îe) (Mai) ~ ce (sau cât) (mai) ~ După un timp (nu prea lung). 173 vi (Pfm; îe) Pe (sau, îvr, de) zi ce ~ Pe măsură ce se scurge timpul. 174 vi (D. un interval de timp, o perioadă, o epocă) A lua sfârșit Si: a se încheia, a se sfârși. 175 vi (D. un interval de timp, o perioadă, o epocă) A nu mai fi actual. 176 vi (Pfm; îe) ~ timpul sau vremea ori ceasul A fi târziu. 177 vi (Pfm; d. timp) A ~ în galop A se scurge foarte repede. 178 vi (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) vremea sau a ~ vremea (cuiva) A scăpa momentul, ocazia favorabilă pentru a face ceva. 179 vi (Pfm; îae; și îe a ~ trece timpul (ori anii) peste cineva, sau, înv, a ~ de zile) A îmbătrâni. 180 vt (Îvr) A amâna (5). 181 vi A dispărea (după o bucată de vreme) Si: a pieri. 182 vi (D. suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe Si: a se alina, a se calma, a se potoli. 183 vi (Rar; îe) A~ din modă A ieși din modă Si: a se demoda. 184 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) de pe inimă A se răzbuna. 185 vi (Fam; îe) A-i ~ (cuiva) pofta de mâncare A nu mai avea senzație de foame. 186 vi (Reg; gmț; îae) A muri. 187 vi (D. ploaie, vânt etc.) A înceta. 188 vr (D. foc, flacără) A se stinge. 189 vi (D. termene) A expira (9). 190 vt A petrece un timp, o epocă, o perioadă din viață Si: a trăi (10). 191 vt (Pop; îe) A-și ~ viața în izlaș A duce o viață îmbelșugată. 192 vt (Pop; îae; șîe a-și ~ vremea) A-și irosi timpul. 193 vi (Fam; îe) A-și ~ din vreme A face să treacă timpul mai ușor, mai repede. 194 vr (Înv) A avea loc Si: a se întâmpla, a se petrece. 195 vi (D. ființe) A depăși o anumită vârstă, o anumită etapă din viață, o anumită limită de timp. 196 vt (îvp; subiectul indică persoane) A depăși (cu bine) o anumită perioadă de timp, un anumit interval. 197 vr (D. plante, flori) A se veșteji. 198 vr (Fig; d. persoane; pex; d. părți ale corpului omenesc) A-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții Si: a îmbătrâni, a se ofili, a se uza, a se veșteji. 199 vr (D. fructe) A li se termina sezonul. 200 vr (D. fructe, semințe, plante) A se coace prea tare (nefiind culese sau recoltate la timp). 201 vr (Reg; d. alimente, materiale etc.; cu determinări introduse prin pp „cu”, „de”) A fi supus prea mult timp fierberii sau unui alt proces de transformare. 202 vr (D. anumite materiale) A se întrebuința până la epuizare Si: a se consuma, a se topi (14). 203 vrp (Pop; d. alimente) A se mânca. 204 vrp (Pop; d. produse, mărfuri) A avea căutare Si: a se vinde. 205 vr (Pfm; îe) A se ~ ca pâinea caldă A se vinde repede, ușor. 206 vr (Pop; rar; d. meserii) A avea căutare. 207 vt (Îrg; c. i. produse, mărfuri) A vinde. 208 vt (Îvr; c. i. bani) A face să circule. 209-210 vir (Îvp; în forma negativă) A nu putea fi luat în seamă. 211 vrim (Înv; adesea în construcții negative) A avea succes Si: a reuși. 212 vi (Determinat de un element predicativ suplimentar introdus prin pp „de”, „drept”, rar, „ca”) A fi considerat... 213 vi (Pop) A fi acceptabil. 214 vi (Pfm; îe) Treacă-meargă sau treacă și meargă sau, rar, meargă-treacă sau treacă! Se poate admite. 215 vt (Pop; în forma negativă) A nu ierta. 216 vr (Pop; îe) A se ~ din pahare (sau din băut) A bea prea mult. 217 vr (Pop; îe) A se ~ cu firea A se emoționa (1). 218 vt (Spt; îe) A ~ pe banca de rezervă A păstra un jucător (ca rezervă) în timpul unui meci pentru înlocuirea unui coechipier. 219 vt (Fam; îe) A ~ pe linia moartă (pe cineva) A-i conferi cuiva niște sarcini neimportante. 220 vt (C. i. bani) A vira într-un cont. 221 vi (Pfm; îe) A ~ prin ceva ca prin brânză A pătrunde cu ușurință în ceva.

sinaxar sn [At: (a. 1652) ap. MURNU, GR. 51 / V: sănăx~ / Pl: ~e / E: ngr συναξάριον] 1 Carte bisericească ortodoxă care povestește, pe scurt, viețile sfinților, înșiruite în ordinea zilelor lunii Si: minologhion. 2 Calendar creștin în care sunt trecute, pe zile, numele sfinților.

MINOLÓGHION s. n. Carte bisericească ortodoxă în care sînt cuprinse viețile sfinților înșiruite în ordinea zilelor lunii. V. m i n e i¹, s i n a x a r. Minologhion, ce să zice sănăcsar, ales pe praznici împărătești și pă sfinți mari (a. 1 729). CAT. MAN. II, 70, cf. ȘĂINEANU, D. U., SCRIBAN, D., DL, DM. Pl.: minologhioane. – Și: (învechit) minológhiu (ap. GÁLDI, M. PHAN. 210), minológion (ALEXI, W.), menológion (ENC. ROM.), menológiu (SCRIBAN, D.), menológ (COSTINESCU) s. n. – Din ngr. μηνολόγιον.

ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT¹ I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) ¶ 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece ¶ 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) ¶ 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL ¶ 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN¹7; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) ¶ 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BABĂ8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea ¶ 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, †zi întîiu, ‡zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) ¶ 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); ‡cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – ‡de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei ¶ 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile ¶ 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) ¶ 11 Dată: scrisoarea e fără ~ ¶ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ ¶ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 ¶ 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) ¶ 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) ¶ 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – Ⓟ n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); ‡a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); ‡cu zilele amînă 👉 AMÎNĂ1 ¶ 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) ¶ 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) ¶ 20 ZIUĂ, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT² I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI³1; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) ¶ 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ❍ziua miază mare, ‡ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].

AGENDĂ, agende, s. f. 1. Carnet cu foi ca de calendar, în care se notează lucrările care urmează să fie făcute la anumite date. 2. Ordine de zi. – Din fr., lat. agenda.

AGENDĂ s. v. ordine de zi.

ORDINE s. 1. organizare, orânduială, regulă, rânduială, (înv.) tocmeală, tocmire. (O ~ desăvârșită domnea acolo.) 2. v. rânduială. 3. succesiune. (O ~ descrescândă a elementelor șirului.) 4. ordine de zi = agendă. (Ce puncte figurează pe ~?) 5. organizare, rânduială, rost. (~ lumii nu se schimbă cu pamflete.) 6. v. disciplină.

AGENDĂ ~e f. 1) Carnet în care se notează, pe zile, lucrările ce trebuiesc executate. 2) Ordine de zi. ~a conferinței. 3) Carte cu îndrumări practice într-un domeniu oarecare. ~a inginerului. [G.-D. agendei] /<lat. agenda

DIVERS ~să (~și, ~se) Care constă din elemente diferite; variat; felurit. ◊ (Fapte) ~se fapte care nu pot fi reunite la o rubrică specială și formează, de obicei, ultimul punct din ordinea de zi a unei întruniri. Fapt ~ întâmplare banală. /<fr. divers, lat. diversus

A SCOATE scot tranz. 1) A lua dintr-un spațiu închis. ~ apă din fântână. ~ pâinea din cuptor. 2) (obiecte fixate, prinse, învelite etc.) A face să iasă afară (cu forța), desprinzând din locul unde se află. ~ un dinte. ~ un cui. ◊ ~ cuiva sufletul a sâcâi întruna pe cineva. A-și ~ sufletul a se epuiza, făcând un lucru. A-și ~ ochii unul altuia a-și imputa ceva reciproc. A-și ~ ceva din cap a înceta de a se mai gândi la ceva. Ce intră în gura lupului nu se mai poate scoate se spune când un lucru a nimerit în mâinile unui hrăpăreț de la care nu mai poate fi recăpătat. 3) A pune în văzul tuturor; a expune. ~ marfa. ◊ ~ la lumina zilei a face să fie cunoscut de toată lumea. ~ (pe cineva) în lume a introduce în societate (pe cineva). ~ la vânzare (sau la mezat, la licitație) a pune în vânzare (a vinde la licitație). ~ in evidență (sau în relief) a evidenția; a reliefa. ~ la iveală (sau în vileag) a dezvălui; a divulga. 4) (obiecte de îmbrăcăminte, podoabe etc.) A da jos de pe sine. ~ paltonul. ~ inelul. ◊ ~ din jug (sau din ham) a) a dejuga (sau a deshăma); b) a elibera. 5) (persoane) A da afară dintr-o funcție sau dintr-un post (ca fiind necorespunzător); a elibera; a concedia; a destitui. ~ dintr-un post. ~ din casă. ◊ ~ la pensie a pensiona. 6) A face să-și schimbe starea. ~ din boală. ◊ ~ din sărite (sau din răbdări, din fire, din țâțâni) a supăra foarte tare. ~ din minte (sau din minți) a face să-și piardă capacitatea de a judeca; a zăpăci. ~ (cuiva) peri albi a cauza (cuiva) necazuri, făcându-l să încărunțească. ~ din circuit a) a întrerupe legătura dintre un aparat sau o mașină electrică și sursa de curent; b) a face să nu mai circule. ~ din circulație (sau din funcție) a) a face să nu mai circule (sau să nu mai funcționeze); b) a face să iasă din starea obișnuită. ~ pui a) a face să iasă pui din ouă; b) a face crăpături pe piele din cauza umezelii, frigului și a murdăriei. 7) A orienta într-o anumită direcție. ~ pe cineva la drum. ◊ ~ (pe cineva) la covrigi a ruina (pe cineva). A o ~ la capăt a termina cu bine. 8) A ajuta să evite (ceva rău). ~ de la înec. ◊ ~ (pe cineva) din încurcătură (sau din impas, din nevoie) a face să iasă dintr-o situație grea. ~ (pe cineva) din iarnă a ajuta (pe cineva) cu hrană și adăpost ca să poată ieși din iarnă. 9) (produse, materii etc.) A dobândi prin extracție; a extrage. ~ cărbune. 10) A dobândi datorită unei exigențe excesive; a stoarce; a smulge. ~ o datorie. ~ o mărturisire. 11) pop. A obține din nou; a recupera; a recâștiga. 12) (despre publicații) A face să apară pe calea tiparului; a tipări; a edita; a publica. ~ o revistă. 13) A face să se audă. ~ un strigăt. ~ un oftat. ◊ ~ (cuiva) nume rău a face (cuiva) reputație proastă. 14) A face să apară pentru prima dată. ~ o lege nouă. 15) A face să nu mai figureze (undeva). ~ o marfă din vânzare. ~ o chestiune de pe ordinea de zi. 16) A face să iasă din interiorul său. ~ fum. ~ aburi. 17) (particule sau straturi străine supărătoare) A face să dispară, înlăturând. ~ petele. ~ praful. ~ murdăria. /<lat. excotere

ORDINE s.f. 1. Dispoziție, aranjament al unor lucruri, al unor fapte, făcut după anumite reguli etc.; organizare, înșiruire. ◊ Ordine de zi = program care cuprinde chestiunile ce urmează să fie discutate într-o ședință. 2. Rînduială, regulă, disciplină. 3. Orînduire, regim, organizare (socială, economică etc.). [Gen. -nii, var. ordin s.n. / cf. lat. ordo, it. ordine].

AGENDĂ s.f. 1. Carnet pe care sunt însemnate zilele, folosit pentru diferite notițe referitoare la anumite date, acțiuni, treburi etc. 2. Ordine de zi. [< fr., it. agenda, cf. lat. agenda – ceea ce trebuie să faci].

AGENDĂ s. f. 1. carnet pe care sunt însemnate zilele, pentru diferite notițe referitoare la anumite date. 2. ordine de zi. (< fr., lat. agenda)

AGENDĂ, agende, s. f. 1. Carnet cu foi ca de calendar, în care se notează lucrările care urmează să fie făcute la anumite date. 2. Ordine de zi. – Fr.agenda (lat. agenda „ceea ce trebuie să fie făcut”).

NICOLESCU, George (n. 1950, Ploiești), solist vocal și compozitor român de muzică ușoară. Carieră ca interpret în concerte, la radio și televiziune. Turnee peste hotare. Discuri („Ordinea de zi”). Creații interpretate de alți soliști („Eternitate”).

întâiu a. 1. care precede pe ceilalți sub raportul timpului, locului, ordinii: întâia zi a lunei; 2. cel mai bun în felul său: Rafael e întâiul dintre pictori. [Lat. *ANTANEUS, din ANTE, înainte].

AGENDĂ, agende, s. f. 1. Carnet în care se notează lucrările ce urmează a fi executate la anumite date. 2. Ordine de zi. – Din fr., lat. agenda.

AGENDĂ, agende, s. f. 1. Carnet prevăzut cu foi ca de calendar, pentru notarea și ținerea în evidență a lucrărilor care urmează să fie făcute la anumite date. 2. Ordine de zi. Agenda conferinței de pace.

EPUIZARE s. f. Acțiunea de a (se) epuiza. 1. Terminare, sfîrșire, isprăvire (prin întrebuințare, consumare, vînzare). Epuizarea unei ediții. ♦ Lămurire completă, discutare în toate amănuntele. Epuizarea ordinii de zi. 2. Istovire, sleire, slăbire, extenuare. Stai liniștit, nu-i nimic grav... Epuizare și surexcitare nervoasă, atît! REBREANU, P. S. 154. – Pronunțat: -pu-i-.

FIGURA, figurez, vb. I. 1. Intranz. A fi prezent undeva, a lua parte la ceva. Această problemă nu figurează pe ordinea de zi. ▭ Țara noastră are să figureze la Expozițiunea universală. ODOBESCU, S. II 91. ♦ (Rar) A juca într-o piesă de teatru. Aș dori să vă văd figurînd în București pe o scenă mai înaltă. ALECSANDRI, T. I 286. 2. Tranz. (Franțuzism învechit; construit cu dativul persoanei) A-și închipui, a-și imagina. Îți figurezi poate că m-am născut pe lume ca o statuă... de marmoră. ALECSANDRI, T. 1209. Figurîndu-mi disputa ce avea să stîrnească propunerea mea, gesticulam vorbind singur. NEGRUZZI, S. I 221.

DIVERS, -Ă, diverși, -se, adj. 1. (Urmînd substantivul) Diferit, variat, felurit. Mișcarea mondială în favoarea tratativelor se desfășoară pe larg și sub forme diverse în diferite țări. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2756. ◊ Fapt divers = fapt mărunt, întîmplare banală, de toate zilele. Un fapt divers – sinuciderea în împrejurări ciudate a unui cunoscut personagiu bucureștean. M. I. CARAGIALE, C. 65. ♦ (Substantivat, f. pl.) Probleme mărunte care se discută într-o adunare, fără să fi figurat în mod explicit pe ordinea de zi. 2. (La pl., precedînd substantivul) Tot felul de..., diferiți. Ofițerii de la diverse depozite... își lasă și ei serviciul, ca niște funcționari conștiincioși, către orele șase. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. Ținea contabilitatea gospodăriei, în afară de diverse alte însărcinări. REBREANU, R. I 91.

INTERVERTI, intervertesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la termenii unei serii, la punctele unei ordini, la o rînduială) A schimba, a pune unul în locul altuia. A intervertit punctele ordinii de zi. ▭ Domnii de pe stradă au ajuns să aibă în ei un fel de teamă: să nu se intervertească rolurile și să primească și ei întrebări. SADOVEANU, E. 163.

PRESTABILIT, -Ă, prestabiliți, -te, adj. Fixat sau stabilit dinainte. Ordine de zi prestabilită.

agendă sf [At: DA / Pl: ~de / E: lat agenda] 1 Carnet cu foi ca de calendar, în care se notează lucrările care urmează să fie făcute la anumite date. 2 Ordine de zi.

CARTEZIANISM s. n. Doctrina filozofului francez Descartes și a adepților lui, caracterizată prin metodă, ordine, rigoare. [Pr.: -zi-a-] – Din fr. cartésianisme.

PENTATLÓN (< fr.; {s} penta- + gr. athlon „luptă, întrecere”) s. n. 1. Probă sportivă combinată, alcătuită din cinci subprobe (selecționate din alergări, aruncări și sărituri), desfășurate într-o zi la bărbați și două zile la femei. 2. P. modern = probă sportivă, complexă, compusă din cinci subprobe, organizate la început în cinci, iar în prezent în patru zile, în următoarea ordine: scrimă (spadă), înto (300 m liber), tir (pistol-viteză), atletism (cros 4.000 m) și călărie (600 m obstacole). A fost introdus la Jocurile Olimpice în 1912, numai pentru bărbați. Primul Campionat mondial masculin s-a desfășurat la Stockholm (1949), iar cel feminin la Londra (1981). În România a fost introdus în 1953, primul campionat național având loc la Sibiu (1955). Astăzi p. feminin a fost înlocuit cu heptatlonul.

calendar n. 1. carte sau tablou conținând ordinea și urmarea zilelor de peste an; 2. fig. și fam. confuziune: îi face capul calendar. Calendarul întrebuințat la noi și mai în tot orientul Europei (Ruși, Sârbi, Bulgari și Greci) e cel Iulian stabilit de Iuliu Cezar; acesta, rămas îndărăt cu 14 zile (așa numitul stil vechiu), fu îndreptat de calendarul Gregorian, stabilit de Papa Gregorie XIII în 1582 și adoptat mai în toată Europa. La noi, calendarul occidental a intrat în vigoare la 1 Aprilie (care deveni 14 Aprilie) 1919. De la 2 Oct 1924, sărbătorile fixe ortodoxe se țin la datele respective ale noului stil introdus și în România. Pentru sărbătorile Paștelui se face însă calculul obișnuit, spre a evita de a cădea la aceeaș dată cu cel evreesc.

ordin n. 1. poruncă către un inferior: a da ordine; ordin de zi, proclamațiune făcută trupelor de o căpetenie; 2. clasă socială: ordinul patricienilor, plebeilor; 3. societate religioasă ai cării membri trăiesc după anumite regule: ordinul șfântului Benedict; 4. hirotonirea preoților (la Catolici): ordine ecleziastice; 5. semn distinctiv al unui ordin de cavalerie: ordinul Steaua României, Coroana României; 6. Zool. diviziunea claselor, reunirea de familii; 7. dispozițiune particulară a capitelelor și intabulamentelor cari disting diferitele moduri arhitectonice: ordinul doric, ionic, corintian, toscan și compozit. În cursul răsboiului austro-român (Dec. 1916) s’au creat ordinele: Mihai Viteazul, pentru fapte excepționale de răsboiu, făcute de militari cari s’au distins în fața inamicului (are trei clase): Steaua României și Coroana României, cu spade încrucișate prin ramurile crucii, oferite pentru fapte meritorii militare; iar în Martie 1917 s’a înființat ordinul Crucea Regina Maria, acordată celor ce s’au distins în chestiunile sanitare. V. medalie.

succesiv a. 1. care se succede fără întrerupere; ordinea succesivă a zilelor și a nopților; 2. relativ la o succesiune: drepturi succesive.

CARTEZIANISM s. n. Doctrina filosofului francez Descartes și a adepților lui, caracterizată prin metodă, ordine, rigoare. [Pr.: -zi-a-] – Din fr. cartésianisme.

ORDIN², ordine, s. n. 1. Dispoziție orală sau scrisă, dată de o autoritate sau de o persoană (oficială) unei autorități sau persoane (subalterne) și care trebuie executată întocmai; poruncă. Ordinul e să cercetăm tot ce întîlnim în cale. CAMIL PETRESCU, U. N. 264. Într-o dimineață Gogu a primit ordinul să se prezinte la un regiment de pe țărmul Dunării. C. PETRESCU, S. 119. Trupa totdeauna execută ordinele, răspunse generalul. REBREANU, R. II 227. ◊ Expr. La ordinele cuiva = la dispoziția cuiva, gata a-i îndeplini dorințele. Ori pe care scenă, domnul meu; eu sînt la ordinele d-voastre. ALECSANDRI, T. I 286. Sub ordinele cuiva = la comanda cuiva, sub conducerea cuiva. Graurii par a fi supuși la o tactică ce se exercită cu o disciplină militară subt ordinele unui șef. ODOBESCU, S. III 30. La ordin! = sînt gata a vă executa porunca, vă ascult, vă stau la dispoziție. Am o rugăminte, domnule Ispas. [Șeful:] La ordin! SEBASTIAN, T. 222. A da ordin = a ordona. ♦ (Concretizat) Act, hîrtie care conține o asemenea dispoziție. Ordin de plată. ▭ Locotenentul Vieru îl dădu dezertor, trimițînd în satul lui, la postul de jandarmi, ordin de urmărire. CAMILAR, N. I 203. Și nu da banii, decît cînd ai ordinul la mînă. CAMIL PETRESCU, P. V. 124. Ordin de zi = act prin care comandantul unei unități militare importante se adresează întregii unități în anumite ocazii extraordinare (sărbătoriri, victorii, evidențieri deosebite etc.). Mareșalul... a citit ordinul de zi. STANCU, U.R.S.S. 49. (Ieșit din uz) Ordin de chemare = dispoziție scrisă (a unei autorități militare) prin care o persoană făcînd parte din cadrele de rezervă ale armatei era chemată la unitate. 2. Decorație. Uzina a fost decorată cu trei ordine. Zp (în denumirea unor decorații) «Ordinul Muncii» clasa I. 3. Termen folosit în clasificarea plantelor și a animalelor, care indică o unitate cuprinzînd una sau mai multe familii. Clasa arahnidelor cuprinde zece ordine. 4. Sistem arhitectonic ale cărui elemente sînt dispuse și proporționate după anumite reguli, pentru a forma un ansamblu armonios și regulat. Ordinul doric v. doric. Ordinul ionic v. ionic. Ordinul corintic v. corintic. 5. Comunitate monahală catolică. V. congregație. Ordinul iezuiților. Ordinul carmelitelor. ♦ Comunitate medievală de cavaleri-călugări care participau la acțiuni militare. Ordinul templierilor. Ordinul cruciaților. 6. (Însoțit de determinări adjectivale indicînd caracterul, natura, felul) Rang, categorie (după importanță). Creanță de prim ordin. ◊ Expr. De ordin... = cu caracter... Considerente de ordin economic. De prim(ul) ordin = de prim(ul) rang, excelent. ♦ (Învechit) Ordine, categorie, domeniu. Zici iară că suma binelui în lume covîrșește suma răului, atît în ordinul moral cît și în cel fizic. BOLINTINEANU, O. 361. ♦ (Rar) Lucru obișnuit, comun. Conferă fericiților proprietari o situație cu totul în afară de ordin. ARGHEZI, P. T. 102.

POLIȚIE, poliții, s. f. (În regimul burghez) 1. Organ administrativ însărcinat cu menținerea ordinii. A doua zi s-a deșteptat într-o odaie umedă din arestul poliției. VLAHUȚĂ, O. A. 154. Ei! soro! parcă ziceai că nu e voie de la poliție să se dea cu pistoale în oraș? CARAGIALE, O. I 100. Într-o mahala tihnită, a căria nume îl vom tăcea de frica poliției, – locuia dumnealui postelnicul Andronache Zimbolici. NEGRUZZI, S. I 71. ◊ Poliție judiciară = miliție. Eu cunosc legea, domnule! Sînt ofițer de poliție judiciară. C. PETRESCU, Î. II 172. Ofițer de poliție v. ofițer. ♦ Local în care era instalat acest organ administrativ. V. secție, post, circumscripție. Alerg la poliție, răcnesc, îmi smulg păru, mă bocesc, pînă ce d-nu polițmaistru mă încredințară că va face toate chipurile ca să-mi găsască odoru și că mi l-o aduce chiar cu telegrafu. ALECSANDRI, T. I 312. ♦ Pază, supraveghere, control. Norme de poliție sanitară. Vas militar de poliție. 2. (Concretizat, uneori cu sens colectiv) Agent de poliție (1), polițist. Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliția în persoană... CARAGIALE, O. I 100.

*CALENDAR, pop. CĂLINDAR (pl. -are) sn. 📆 1 Carte sau tablou în care sînt însemnate, în ordinea lor, lunile, zilele și sărbătorile de peste an ¶ 2 ~ul iulian (= stil vechiu), stabilit de Iuliu Cesar în anul 46 a. Cr., întrebuințat pînă în anii trecuți și la noi, ca la celelalte popoare ortodoxe, e cu 13 zile în întîrziere față de calendarul gregorian; acesta din urmă (= stil nou), stabilit în 1582 de papa Gregoriu al XIII-lea, e adoptat de mai toate popoarele din Europa ¶ 3 Fig. familiar A face cuiva capul călindar, a-l zăpăci [lat.].

CIOROBOTI, ciorobotesc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A lucra prin casă, a face ordine, a deretica. Bună ziua, Zamfiră; ce mai ciorobotești, bată-te norocul? Pesemne, lucrînd ai să mori. CONTEMPORANUL, VI_I 1. 2. A vorbi încet, pe șoptite, pe ascuns. (În forma ciorobota) Mai ciorobotînd cîte ceva cu gospodarii, plecă spre casă. ȘEZ. VI 180. – Variantă: ciorobota vb. I.

MAXIMUM s. n. Cea mai mare valoare (peste care nu se poate trece sau nu este necesar să se treacă); maxim. Încleștați pe ciocanele de abataj, ca pe niște mitraliere, ei [minerii] le mînuiesc cu repeziciune, cu maximum de putere de care sînt în stare. BOGZA, V. J. 117. Cînd nenea Iorgu o lua cu «nenișorule», însemna că a ajuns la maximum de indignare. C. PETRESCU, S. 104. ◊ (Adverbial) Cel mult. Cînd vine Iloveanu? – Cred, în maximum zece-douăsprezece zile. C. PETRESCU, R. DR. 201. Domnilor, în maximum trei zile vreau să avem ordine, liniște și pace în județ! REBREANU, R. II 226.

MAXIMUM s. n. 1. Punct, limită, fază reprezentînd extrema superioară. Maximum și minimum temperaturei fiecărui an nu se întímplă decît o lună aproape după fiecare solstițiu. DRĂGHICEANU, C. 101. Gîndirea greco-latină reprezenta maximum din ceea ce se putea realiza, pînă în vremea aceea, cu ajutorul rațiunii. OȚETEA, R. 18. Cînd nenea lorgu o lua cu „Nenișorule”, însemna că a ajuns la maximum de indignare. C. PETRESCU, S. 104. ◊ Loc. adv. La maximum = în cel mai înalt grad. Ne oprim la podurile mișcătoare, care se desfac și lasă să treacă șiraguri de șlepuri încărcate la maximum. SADOVEANU, O. IX, 286. Totul e mecanizat la maximum. Am ușurat, pe cît am putut, munca omului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 795. Dar el a preferat să restrîngă formularea la maximum. VARLAAM-SADOVEANU, 169. 2. Cea mai mare cantitate, valoare, intensitate. Obținerea unui maximum de efect printr-un minimum de efort e principiul oricărei compoziții. LOVINESCU, C. II, 73. Numără restul. . . din camțtrebuie să stoarcă maximum de desfătări cu minimum de spese. C. PETRESCU, Î. II, 213. Cu tipul acesta de case avem maximum de cîștig. BART, S. M. 44. Experiența trebuie împinsă în așa fel, încît să dea maximum de rezultate. CĂLINESCU, S. 540. Încleștați pe ciocanele de abataj, ca pe niște mitraliere, ei le mînuiesc cu repeziciune, cu maximum de putere de care sînt în stare. BOGZA, V. J. 117. Legumele au maximum de însușiri bune numai atunci cînd se consumă într-un timp scurt după recoltare. CONTEMP. 1 954, nr. 387, 5/2. Scenariului cinematografic i se cere un maximum de originalitate în tratarea unei teme. ib. 1956, nr. 488, 4/6.** (Adverbial, pe lîngă numerale) Cel mult. Domnilor, în maximum trei zile vreau să avem ordine, liniște și pace în județ. REBREANU, R. II, 226. Putem depăși planul. . . cu cincizeci, maximum o sută de hantri. MIHALE, O. 20. – Din lat. maximum, fr. maximum.

RÎND, rînduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat) de lucruri sau de ființe. Se vedeau rîndurile [grîului] încrucișate, dese, ca o țesătură verzuie întinsă peste ogoare. MIHALE, O. 436. [Mihai] pătrunse printre rîndurile deschise. C. PETRESCU, C. V. 35. Număr etajele după rîndurile ferestrelor luminate. BART, S. M. 39. ◊ (În construcție cu verbele «a fi», «a sta», «a merge», «a se așeza» etc. și precedat de prep. «în» sau, regional, fără prep.) Stam în fața comisiei, trei candidați în rînd pe cîte un scaun. I. BOTEZ, ȘC. 82. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. Numai Petrea nu-i în rînd; El de-o parte stă pe gînd. ALECSANDRI, P. A. 94. Merg cătanele tot rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 303. ◊ Loc. adv. De-a rîndul (învechit și regional de sau de-a rînd) = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, consecutiv. Gheonoaia, de bucurie, ținu masa trei zile d-a rîndul. ISPIRESCU, L. 5. Îi arată apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul. CREANGĂ, P. 95. Bădița... mă întreabă Fostu-i-am vreodată dragă? Eu răspund dintr-un cuvînt... Că i-am fost trei ani de-a rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44; b) de la un capăt la altul, peste tot, pretutindeni. Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Comoara nu să găsește cînd ici, cînd colea săpînd, Ci lesne să nemerește cînd iei pămîntul de rînd. PANN, P. V. II 90. Pe rînd = a) unul după altul, succesiv. Luară pe rînd pe toți cei mai deocheați din toate trei satele. REBREANU, R. I 99. Cerul acum se învălea cu o haină posomorîtă; stelele piereau pe rînd. NEGRUZZI, S. I 57. Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate; Faceți bine și iertați, Că pe rînd toate jucați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Aud vinul gîlgîind Și mîndruțele-alergînd, Ca să le sărut pe rînd. ALECSANDRI, P. P. 314; b) de la unul la altul. Femeile... umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. (Pe) rînd, pe rînd (sau rînduri-rînduri) = treptat-treptat, unul după altul. Rînduri-rînduri, spre cîmpie Se perindă nori de plumb. TOPÎRCEANU, P. 212. Au plecat toți... rînd pe rînd ca și la sosire. CARAGIALE, O. III 72. Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. În primul rînd = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rînduri = a ocupa locul întîi într-un șir; fig. a fi în fruntea unei activități. Comuniștii sînt în primele rînduri ale întrecerii socialiste. ◊ Haină (încheiată) la două rînduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a se încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formînd o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. [Apucă] tocul să continue rîndul început. C. PETRESCU, C. V. 291. O muscă amețită, întîrziată în iarnă, se plimbă cu neliniște pe rîndurile scrisorii. BASSARABESCU, V. 33. Scrie două-trei rînduri Și-l ajung niște gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Rînd alb = interval nescris între două șiruri scrise. ◊ Expr. A citi printre rînduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune direct (într-un text). Am să mai cetesc o dată bucata aceea... dar mai mult printre rînduri. SADOVEANU, E. 109. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii și trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Și io ți-oi așterne Trei rînduri de perne. TEODORESCU, P. P. 644. ♦ (Astăzi rar) Cat. V. etaj. Pe o uliță răsare o lungă construcție de un singur rînd, destinată în chip vădit dughenelor. CĂLINESCU, I. C. 64. A găsit o casă mare și frumoasă cu mai multe rînduri. SADOVEANU, B. 76. Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rînduri, cu un balcon de fier la rîndul întîi. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Rîndul de jos = parterul. Rîndul al doilea = etajul întîi. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. O veșnică larmă și certuri aprinse se ridicau între cărăuși pentru rîndul cuvenit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. ◊ Loc. adv. La rînd = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Și multe veacuri la rînd A răbdat țara gemînd, Cu frunțile la pămînt. DEȘLIU, M. 65. N-avea înscrise nici numele, nici adresa... Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. PETRESCU, A. R. 10. Cu rîndul = cu schimbul, alternativ. Stam la masă toți împreună, făcînd mîncare cu rîndul, fiecare dintr-al său, pentru o zi. CREANGĂ, O. A. 83. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rînd = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. Acum să stăm aici în ceea ce te privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la rînd. CREANGĂ, A. 148. A ține rîndul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A intra la rînd = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. Și întră la rînd moșneagul cu baba. ȘEZ. III 182. A lăsa (sau a ceda) cuiva rîndul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. (Fig.) Gonise vîntul nopții furtunile cerești, Lăsînd acuma rîndul furtunii omenești. ALECSANDRI, P. A. 144. A fi (sau a veni) rîndul cuiva sau a veni rîndul (pentru ceva) = a sosi momentul pentru a se face un lucru. Venise și rîndul său să le arate ce poate. C. PETRESCU, A. 450. E rîndul domnului să vă judece. DELAVRANCEA, O. II 159. Aștepta de două zile să-i vie rîndul la moară. SLAVICI, O. I 228. La rîndul meu (tău etc.) = atunci cînd este momentul potrivit pentru mine (tine etc.), în urma altora; din partea mea (a ta etc.), în ce mă (sau te) privește. Vezi că nu le-am uitat [cuvintele] și le semăn și eu la rîndul meu și fac dar din darul tău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Iar Pandele-i asculta Și la rîndu-i cuvînta... ALECSANDRI, P. P. 136. De rînd = de serviciu, conform ordinii stabilite. Din noaptea acelei zile am intrat de rînd la telefon. I. BOTEZ, ȘC. 73. Pe cînd era de rînd viteazul nostru să pîndească, ieși balaurul. ISPIRESCU, L. 200. (Regional) A nu-și da rînd = a lucra de zor, a fi neobosit, a se îmbulzi la treabă, la vorbă. Sărea piticu-ntr-un picior, De nu-și da rînd. COȘBUC, P. I 58. Cum s-au văzut, îndată s-au îmbrățișat... și-apoi nu-și mai da rînd unul altuia cu întrebările. SBIERA, P. 52. O tulesc la fugă... și de la o casă la alta nu-și dau rînd cu uratul. ȘEZ. III 179. A nu-și putea da rînd cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. De bună seamă că... nu-și vor fi putînd da rînd cu dînsele [cu jigăniile]. MARIAN, O. II 311. A da rînd la... = a ține seamă de... Iar tată-său, ca și-altădată, N-a dat acestor vorbe rînd. COȘBUC, P. I 255. Fără (de) rînd = fără chibzuială, fără seamăn. Cîntă cucu pe pămînt, Necăjită-s fără rînd; Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. De ce sînt cu fața slabă?... Eu zic dorului plîngînd C-am iubit fără de rînd. ALECSANDRI, P. P. 300. Sac fără fund e omul fără rînd. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin – pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I 302. Nu cumva actele făcute... au vreun clenci și ne mai scoate datori să plătim încă un rînd de parale Iloveanului? C. PETRESCU, R. DR. 252. Am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi. CREANGĂ, A. 27. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie, și care se folosesc deodată. Am fost tocmit... cu două rînduri de schimburi pe an. C. PETRESCU, R. DR. 241. C-un rînd de haine o văd mergînd La muncă, La joc și hori același rînd. COȘBUC, P. I 127. Argintarul nu mai putea de bucurie și-i făcu un rînd de haine. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Un rînd de case = un corp de case, v. corp (3). Singure au rămas, mama și fata, cu două rînduri de case, alături de aceea în care stăteau. SADOVEANU, M. 115. Știu că Scarlat are un rînd de case și o moșioară. C. PETRESCU, Î. II 68. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. Într-alt rînd am socotit și m-am gîndit că tot pe șoseaua Romanului ar trebui... o fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. În atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. ◊ (Cu precizări temporale) De rîndul trecut am intrat eu, acum intră tu. ISPIRESCU, L. 372. 4. Grup de persoane (mai rar de obiecte) formînd un tot omogen. O parte din versurile sale au trecut în rîndurile cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. În rîndurile dușmane se iscă... o frămîntare grăbită. SADOVEANU, O. VI 47. M-aș prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la mănăstirea Putnei, în rîndul strămoșilor. DELAVRANCEA, O. II 54. ◊ Expr. În rînd cu cineva (sau în rîndul cuiva) = în categoria cuiva, alături de cineva; pe aceeași treaptă, la același nivel. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi... vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Ne-a pus în rînd cu ceilalți școlari și ne-a dat de învățat. CREANGĂ, A. 27. Istoria pe drept l-ar pune în rîndul lui Tit. NEGRUZZI, S. I 193. 5. (Învechit) Categorie sau clasă socială; tagmă. Întîmplîndu-se ca Mihai și Pătrașcu să moară fără moștenitori... împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obștească a boierilor, staturilor și rîndurilor țării. BĂLCESCU, O. II 192. ◊ (Astăzi în loc. adj.) De rînd = din popor, fără rang; p. ext. lipsit de strălucire, comun, obișnuit, vulgar. Era o biată fată săracă, din oameni de rînd. SADOVEANU, O. VIII 221. M-a privit cu o ură ștearsă, de rînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. Da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg. ALEXANDRESCU, P. 49. 6. Obicei, rînduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. Ce rînd e pe acest pămînt de umblă viii cu morții? RETEGANUL, P. IV 68. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt! ALECSANDRI, P. A. 94. Și la nuntă petrecea în cîntări și veselie, Cum e rîndul la domnie. id. P. P. 108. ◊ Expr. A ști rîndul = a ști rînduiala, a cunoaște: rostul, mersul treburilor. De unde aș putea cumpăra puțină pîne de-aici, eu nu știu rîndul; n-ai face bine să te îngrijești d-ta? RETEGANUL, P. IV 40. Dolca, haita cea bătrînă... știa rîndul la stînă. ALECSANDRI, P. P. 55. (Regional) Cum e rîndul? = cum stau lucrurile? cum e situația? Cum e rîndu la oraș? – Nu prea bine, Grigoraș. MARIAN, S. 191. A umbla de rîndul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. Că m-o trimes tatu-tău Să-ți umblu de rîndul tău. ȘEZ. I 109. Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rîndul tău. ALECSANDRI, P. P. 141. ♦ (Regional) Fel, soi. Se duse... să-și aducă niște lemne de rîndul meșteșugului său, căci toate lemnele cîte le avusese... i s-au fost sfîrșit. MARIAN, O. II 159. De rîndul gurii (sau al mîncării) = pentru a mînca, pentru a-și potoli foamea. Avea ce-i trebuie de rîndul gurii. RETEGANUL, P. III 63. Sfarmă-Piatră au rămas acasă, să caute de rîndul mîncării. SBIERA, P. 82.

rol¹ sn [At: HELIADE, D. J. 5/10 / V: (înv) ~ă, roală sf / Pl: ~uri, ~e / E: fr rôle, ger Rolle (Rolă sgp)] 1 (De obicei în legătură cu verbele „a avea”, „a juca” etc.) Parte pe care o primește un artist în distribuția unui program artistic. 2 Totalitatea replicilor pe care le rostește un actor pe scenă. 3 (Pex) Personaj interpretat de un actor într-un spectacol. 4 Misiune. 5 Datorie (21). 6 Registru în care sunt trecuți contribuabilii. 7 (Jur) Listă cu procesele în ordinea judecării într-o anumită zi la un tribunal. 8 Lista oficială a persoanelor care se află pe un vapor.

PASIFAE 1. (În mitologia greacă) Fiica lui Helios și a Perseei, soția regelui Minos și al Cretei. Mama lui Androgeu, a Ariadnei și a Fedrei, precum și a Minotaurului, pe care l-a zămislit iubindu-se cu taurul marin monstruos trimis de Poseidon să devasteze Creta. Ca și sora ei Circe, avea darul profeției și se pricepea la vrăjitorie. A fost adorată și ca zeiță selenară. 2. Satelit al planetei Jupiter. Al 15-lea în ordinea distanței (23.500.000 km). Diametrul: 70 km; perioada orbitală: 735 zile. Are o mișcare retrogradă față de planetă. Descoperit (1908) de britanicul P.J. Melotte.

prezumptiv a. se zice de principele destinat a domni în ordinea nașterii: moștenitor prezumptiv al tronului.

ROST, rosturi, s. n. 1. (Urmat de determinări în genitiv) Sens, tîlc, scop, menire, justificare (a unui lucru, a unei acțiuni). Trecu fără zăbavă în birou și-l invită să-i spună numaidecît rostul telegramei. VORNIC, P. 170. Numai cei nepricepuți nu pot pătrunde rostul cuvîntului. REBREANU, R. I 162. În curtea mitropoliei, Ion cunoaște rostul tuturor lucrurilor. SP. POPESCU, M. G. 82. Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii, Să ne cînte rostul lumii și splendorile naturii? VLAHUȚĂ, O. A. 69. ◊ Fig. Ce vorbe-ar fi putut să-nșire Adîncul rost din ochii tăi! VLAHUȚĂ, O. A. 62. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) rost. Unii voiau să se repeadă fără rost după trăsură. DUMITRIU, N. 57. Alerg fără rost în toate părțile. CAMIL PETRESCU, U. N. 259. Oameni mulți se vor opri o clipă-n drum Și s-or descoperi în fața ta fără rost, Întrebîndu-se-ntre ei abia acum Cine-ai fost. D. BOTEZ, P. O. 154. ◊ (În construcție cu verbul «a avea») Are mult de lucru la birou și n-are rost să-l întrerup. DEMETRIUS, C. 8. Atunci ce rost are, după d-ta, codicilul ăsta? CAMIL PETRESCU, U. N. 35. [Cîntecul] nu-și avea rost în casa lor. C. PETRESCU, A. R. 56. ♦ Atribuție, rol, misiune, slujbă. Se trudi... să-și aducă aminte cum o cheamă pe una din slujnice care avea rostul să-ncarce sobele. DUMITRIU, B. F. 83. 2. Întocmire, înjghebare, mod de a-și întocmi viața; stare, situație socială, familiară sau materială; p. ext. gospodărie. Fierul nenorocirii spintecase în trei rînduri rostul și viața romînului Dănilă. GALACTION, O. I 156. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maștere și rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plîngă-n lacrimile mele. GOGA, P. 6. Și Ținteș cel cu trainic rost Cu Lia lui sosit a fost Și Bardeș cel cu adăpost Prin munți sîlhui. COȘBUC, P. I 55. ♦ (În construcție cu verbele «a avea», «a găsi», «a pierde»,«a face») Ocupație, post; sursă de cîștig. Un băiat care muncește, încet-încet își face un rost. PREDA, Î. 113. El i-a făgăduit că se căsătoresc îndată ce-și face un rost. PAS, Z. I 93. Unde a stat, ce rosturi a avut, se poate numai bănui, de știut cu certitudine este însă greu. CĂLINESCU, E. 79. Grigore le spuse că tînărul Herdelea ar dori să-și găsească un rost în țară. REBREANU, R. I 41. Să fi rămas în sat la noi, De-ai fi avut și tu vreun rost. IOSIF, PATR. 33. ◊ Expr. A (nu) ști de rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. Nu-i știa de rost de vreo trei zile. ISPIRESCU, la CADE. A fi (sau a face, mai rar a simți) rost de ceva = a exista (sau a găsi) modalități pentru a-și procura ceva (greu de obținut, de realizat). Facem rost de cal și de pături, domnule sublocotenent. CAMIL PETRESCU, U. N. 318. Azi o întoarce, pentru că simte rost de chilipir. REBREANU, R. I 237. Dacă poți face rost de un sutar, am o afacere minunată, o afacere din care putem pune mîna pe trei miișoare. VLAHUȚĂ, O. A. 484. 3. Mod de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune, plan de executare a unui lucru. Și tot rostul gospodăriei, pentru ziua întreagă, îl regula cuconu Ioniță, de cu revărsatul zorilor. HOGAȘ, DR. II 88. Îi lipsea rostul obicinuit și ticna de toate zilele. SLAVICI, N. I 125. Făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor. ISPIRESCU, L. 63. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi astîmpăr, a nu avea liniște. Alelei, tu Costeo, frate, spune-ne ce gînd te bate? – Măi fîrtați, nu-mi aflu rost; Vesel eu ca voi am fost. Mă gîndeam la maica, biata, Eu în foc, sub cruce tata. COȘBUC, P. I 130. A-și pierde rostul = a se zăpăci, a-și pierde cumpătul. Pentru aceasta le trebuia un sol îndemănatic, carele să nu-și piardă rostul în curțile împărătești. ODOBESCU, S. III 526. Jian rostul nu-și pierdea, El se aruncă înot, Cu suflet, cu cal cu tot. ALECSANDRI, P. P. 159. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine sau se potrivește să fie. Sabie și șușanea, vechi și în neputință de a mai sluji, mi se înfățișau nepotrivite... mai degrabă era în rostul ei o carabină scurtă cu repetiție, răzimată de părete și la îndemînă. SADOVEANU, O. L. 35. (De obicei în construcții negative) A ști de rostul bogăției = a ști cîtă avere are, a cunoaște firul, capătul unei averi (mari). Zice că erau odată doi frați: unu bogat tare, că de bogat ce era singur nu-și mai știa de rostul bogăției. ȘEZ. I 239. ♦ Ordine stabilită, cunoscută, stare de lucruri; rînduială. Ziceau unii mai bătrîni și mai îndărătnici – de ce să schimbăm rosturile vechi? PAS, L. I 144. ◊ (În construcție cu verbele «a cunoaște», «a ști», «a pierde», «a afla») Ei știu mai bine rosturile. DUMITRIU, N. 118. Deschideți, bre, careva, poarta... Nedelca, dumneata cunoști rosturile... Vîră-ți mîna printre ostrețe. GALAN, Z. R. 195. 4. Spațiul în formă de unghi format la război între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură; p. ext. activitatea țesătorului, țesut. Marița ca o nevastă vrea rostul să și-l pornească. ȘEZ. IX 187. ♦ Spațiul îngust dintre cărămizile unui zid, dintre scîndurile unei dușumele, dintre țiglele unui acoperiș etc. (uneori astupat cu un material de umplutură). Face să curgă printre rosturile bagdadiei sămînță de cînepă. SADOVEANU, O. VIII 179. Țiglele se pun rînduri-rînduri una lîngă alta, și rîndul de deasupra încalecă peste rosturile celui de jos. La TDRG. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. ◊ Expr. A pune (un lucru) în rost = a pune (un lucru) la locul pe care trebuie să-l aibă într-un mecanism, pentru ca mecanismul să poată funcționa bine. Decît să mă rog de prost, Pîn-a pune podu-n rost... MAT. FOLK. 166. 5. (Învechit) Gură; (astăzi livresc) grai, vorbire. Îi ascultam rostul greu și încîlcit. SADOVEANU, O. III 516. Ah! ce frumoase vorbe din rostul lui răsar. COȘBUC, P. I 160. Sfînt să fie rostul tătîne-meu, că bine m-a învățat. CREANGĂ, P. 212. ◊ (Azi în expr.) A ști (sau a spune, a recita) pe de rost (rar de rost) = a ști (sau a spune, a recita etc.) din aducere-aminte (și nu citind sau repetînd după alții). Asta era scrisoarea lui Gheorghiță și Vitoria o știa pe de rost. SADOVEANU, B. 15. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, De-mi țin la el urechea și rîd de cîte-ascult. EMINESCU, O. I 71. Un răvaș pică pe genunchii-mi... Îl știu de rost. ALECSANDRI, O. P. 22. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea recita din memorie. Învățasem pe de rost aproape toate cuvintele normale, și-n fața mea era tot pîclă de nepătruns. SADOVEANU, E. 110. Dar severul Iorgu Carpen a înghițit de trei ori pînă să înceapă cuvîntarea, pe care o învățase pe de rost. POPA, V. 215. A lua (pe cineva) la rost v. lua. (Neobișnuit) De rost = (în opoziție cu în scris) prin viu grai, verbal. Totodată rog pre milostivul ziditoriu ca să mă învrednicească în puțînă vreme de a vă vide sănătos și mulțămit, ca să pot a vă zice di rost că sînt cu multă fiiască plecăciune. KOGĂLNICEANU, S. 93. ♦ (Învechit și arhaizant) Facultatea de a vorbi. Voise să vorbească ceva cu veselie, ș-acuma parcă-i amorțise rostul limbii. SADOVEANU, O. V 220.

AL UNSPREZECELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul unsprezece în ordinea numărării; care se află după al zecelea. Ziua a ~ea. /unsprezece + le + a

FIZIOCRAȚIE s.f. Orientare, cu precădere economică, apărută în sec. XVIII în Franța, care contestă intervenția statului în economie, susținînd că în societatea umană există o „ordine naturală” care se impune prin evidență și este opusă ordinii artificiale creată prin voința oamenilor; fiziocratism. [Pron. -zi-o-, gen. -iei. / < fr. physiocratie].

nô (în lb. japoneză „artă”), teatru tradițional japonez, reprezentând un complex sincretic* ce reunește în forme riguroase vorbirea, cântecul, dansul, mișcarea scenică, pantomima, costumația și măștile. S-a dezvoltat din saragaku, formă de artă muzicală preluată în sec. 7 din China și adusă la expresia sa deplin închegată de către preoții șintoiști în sec. 14. Nucleul teatrului n. îl constituie un dans de o extremă stilizare și o bogată încărcătură simbolică, care își propune redarea unor subiecte legendare și episoade ale literaturii clasice. Spectacolul de n. clasic era de fapt un ciclu de cinci piese căruia i se adăuga o piesă independentă, cu caracter ritual, Okina (de obicei piesa introductivă). Urmau, fără întrerupere, celelalte piese, cu subiecte care „coboară” din lumea zeilor în cea a eroilor, în cea reală, în fine, în cea fantastică, a spiritelor (stârnind o involuntară analogie cu ciclul reprezentărilor din teatrul antic grec. – v. tragedie), într-o ordine neabătută. Punctul central al ciclului, n. propriu-zis, este cea de-a treia piesă. Astăzi se tinde spre un ciclu de trei sau două piese; ori de unde s-ar începe acest ciclu, ordinea pieselor este mereu respectată. Într-o reprezentație n. evoluează numai actori bărbați, un cor de opt cântăreți și un grup instr. ce constă dintr-un fue (flaut), două feluri de tsuzumi (tobe cu două fețe, cu corpul de forma unei clepsidre, neacordabile și lovite cu degetele) și o taiko [tobă mai mare de forma unui butoi, lovită cu baghete (2)]. Protagonistul principal este shité, recitator, cântăreț, dansator și purtător de mască și reprezentând ființele ireale. I se opune waki, un actor nemascat, ce închipuie pe scenă spectatorul și care prin jocul său adresează întrebări lui shité. Actorii rolurilor secundare se numesc tsuré. Principiul structural în n. îl constituie jo-ha-kyu (introducere-dezvoltare-încheiere), principiu care de la macrostructură se transmite, prin alte jo-ha-kyu, din ce în ce mai restrânse pe axa timpului, până la elementele microstructurale (de ex. până la pronunțarea unui cuvânt). Partea vocală are o structură ritmică bazată pe un text de 12 silabe (subîmpărțite prin 7+5 sau 5+7 silabe; la rândul ei, unitatea de 7 este subîmpărțită prin 5+2 sau 2+5, iar cea de 5 prin 3+2 sau 2+3 silabe). Schema ritmică a acomp. instr. se bazează pe opt „lovituri”, ceea ce impune (asemănător folclorului* românesc, în cazul versurilor catalectice) fie pauze* în cântul vocal, fie introducerea unei anacruze* în cel instr. Cântecul este solistic* și monodic*, dar poate fi înlocuit pe alocuri cu somptuoase recitări. Solistic cântă și instrumentiștii, dar se constituie frecvent și în asambluri. ♦ Spectacolul n. se desfășoară pe o scenă apropiată de public, de o nuditate severă, cu un parchet cerat, sub o lumină puternică ce nu lasă nimic în penumbră, eliminându-se orice recuzită conținând vreo aluzie la realul cotidian. Spectatorul-auditor trebuie captat exclusiv prin mijloacele scenice și sonore – ele însele utilizate cu o mare economie – ale actorilor, cărora le descifrează sugestiile și simbolurile (cele din urmă încorporate unui cod, cunoscut desigur mediului receptor specific). Tipul acesta de dramatism „static”, timpul muzical special al n. au interesat avangarda europ. a anilor ’60, ceea ce a atras și atenția muzicologiei* de orientare fenomenologică* și nu doar de factură orientalistă. Aparținând clasei sociale a samurailor, n. a cunoscut numai infime schimbări în decursul sec., arta sa învățându-se și astăzi în Japonia în școli speciale.

ÎMBULZEALĂ, (rar) îmbulzeli, s. f. (Uneori determinat prin «de lume», «de oameni») Îngrămădire mare de oameni, înghesuiți fără nici o ordine; înghesuială, îngrămădeală. În Iași, în cele trei zile ale sărbătoririi lui Cuza-vodă, a fost îmbulzeală nemaipomenită de lume. SADOVEANU, O. VI 477. Prin prăvălii e o îmbulzeală ș-o zarvă amețitoare. VLAHUȚĂ, O. A. 388. ♦ (Rar) Îngrămădire de obiecte în dezordine. Trebuia multă luare-aminte, căci noaptea era neagră și, prin îmbulzeala multor vapoare, ușor se putea întîmpla o ciocnire. DUNĂREANU, CH. 92. ♦ (Concretizat, neobișnuit) Mulțime de oameni. Îmbulzelile apropiate ascultau cu uimire și înfricoșare. SADOVEANU, F. J. 25.

Calif de o zi – Expresia vine din basmele arabe, cuprinse în O mie și una de nopți (vezi „Lampa lui Aladin” și „Sesam, deschide-te!”). Se povestește acolo că un tînăr din Bagdad, pe nume Abu-Hassan, și-a destăinuit într-o zi unui oaspete necunoscut, visul lui de a fi calif (prinț domnitor mahomedan) măcar o singură zi. Habar n-avea că oaspetele misterios era însuși Harun al Rașid, sîngerosul și temutul calif din Bagdad, care într-adevăr a existat și a domnit în jurul anului 800. Pe Harun al Rașid l-a amuzat dorința tînărului. I-a turnat în vin un praf care să-l adoarmă; apoi a dat poruncă să fie transportat la palat și, cînd se va trezi, să i se dea toate onorurile, spre a-l face să creadă că realmente este calif. Timp de o zi, Abu-Hassan gustă din plăcerile califatului, dădu ordine și făcu pe califul în toată regula. Dar, seara, a fost din nou adormit și dus înapoi acasă. Basmul se sfîrșise. În schimb s-a născut expresia „Calif de o zi”, care desemnează un stăpînitor efemer, o persoană care numai pentru extrem de scurtă durată deține o anumită putere. În sensul acesta a folosit expresia și marele scriitor Tolstoi în romanul său Învierea la adresa unui vice-guvernator care, foarte puțină vreme, a ținut locul guvernatorului. Compozitorul francez Offenbach s-a inspirat din aceeași poveste și a compus o operetă. lar la noi, Caragiale a scris o povestire intitulată Abu Hassan, avînd subiectul basmului arab. LIT.

SUCCESIUNE s. 1. înșirare, înșiruire, serie, șir. (O lungă ~ de raționamente.) 2. înșirare, înșiruire, perindare, succedare. (~ zilelor una după alta.) 3. șir, șirag, (Munt.) șiretenie. (~ de evenimente.) 4. ordine. (O ~ descrescîndă a elementelor șirului.) 5. șir, (fig.) lanț. (O ~ de case.) 6. alternare, rotație. (~ culturilor.) 7. descendență, filiație, linie. (Urmaș în ~ bărbătească.) 8. (JUR.) moștenire, patrimoniu, (înv. și pop.) moșie, (înv. și reg.) miraz, moștină, rămășiță, (înv.) clironomie, dostoianie, moșnenie, moștenie, nemestnicie, rămas.

L’ordre règne à Varsovie (fr. „Ordinea domnește la Varșovia”) – Așa declara la 16 septembrie 1831, la tribuna camerei franceze, generalul Sébastiani, pe atunci ministru de externe al Franței, cînd a fost interpelat asupra situației din Polonia. Or, realitatea era că revoluția fusese înăbușită în sînge și, într-adevăr, domnea liniștea, dar o liniște de cimitir. Presa a demascat cruda ironie a acestor cinice cuvinte ministeriale și scandalul ce-l stîrniseră le-a conferit o tristă celebritate. Fraza a fost de atunci de multe ori amintită (și întotdeauna în ironie), cînd se întîmpla ca și alte demonstrații, tulburări, răscoale, indiferent unde, să fie reprimate prin foc și sabie. Dar, prin extensiune, se poate face aluzie la ea și în împrejurarea că o molimă, un cataclism instaurează o pace de țintirim. De exemplu: Heinrich Heine, scriind în 1832 (v. Heine: Proza, ESPLA, 1956, p. 361) despre holera care a bîntuit la Paris și a provocat mii de victime, conchide: „De atunci e liniște aici: « L’ordre règne à Paris » ar spune Horace Sébastiani”. Balzac scrie în romanul César Birotteau: „La Paris, falimentele de primul rang merg atît de repede, încît, la termenul cerut de lege, totul e încheiat, parafat, servit, aranjat! În o sută de zile, judele-comisar poate rosti fraza fioroasă a unui ministru: « Ordinea domnește la Varșovia! »” IST.

AL CINCIZECILEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cincizeci în ordinea numărării; care vine după al patruzeci și nouălea. A ~cea zi. /cincizeci + le + a

întîĭ (vest) și întăĭ (est), -ĭe, num. ordinal (lat. *antáneus, d. ante, înainte. V. ainte). Prim, care e în aintea tuturor în timp, loc, ordine saŭ valoare: ziŭa ’ntîĭa, banca ’ntîĭa, regimentu ’ntîĭ saŭ întîĭa zi, întîĭa bancă, întîĭu regiment. Zi întîĭ (îld. întîĭe, ceĭa ce nu se zice), ziŭa ’ntîĭa a luniĭ: azĭ avem zi întîĭ, sîntem la întîĭ (îld. zi întîĭ) a luniĭ. Se zice: clasa’ntîĭa. – Întîĭa dată și (maĭ urît) întîĭașĭ dată, întîĭa oară, prima oară. – Cel (cea, ceĭ, cele) dintîĭ (de întîĭ), întîĭu, primu (maĭ ales în rang orĭ valoare). acest elev e cel dintîĭ (saŭ întîĭu) din clasa luĭ, huĭetu a ajuns pînă la cele dintîĭ (saŭ întîĭele) santinele. Adv. întîĭ, maĭ întîĭ, (fam.) maĭ întîĭ și’ntîĭ și dintru’ntîĭ (Mold. dintro’ntăĭ), la început, în ainte de toate: întîĭ cugetă, și pe urmă fă. Întîĭa oară: cînd am strigat întîĭ n’aĭ auzit. Dintru’ntîĭ maĭ înseamnă și „de la început, din capu loculuĭ”: eŭ am observat dintru’ntîĭ că drumu e răŭ.

ciclu sn [At: CULIANU, C. 295 / Pl: ~ri / E: fr cycle] 1 Număr oarecare de evenimente, fenomene etc. formând un întreg. 2 Serie. 3 Perioadă continuă de timp în care unele fenomene astronomice revin în aceeași ordine Si: (înv) crug. 4 (Îs) ~ lunar sau ~l lui Meton ori ~ metonian Perioadă de 19 ani care aduce aceleași faze de lună în aceeași ordine. 5 (Îs) ~ solar Perioadă de 28 de ani, în care datele diferitelor zile ale anului cad în aceleași zile din săptămână. 6 (Fiz) Serie a modificărilor prin care trece un corp până ajunge în starea lui inițială. 7 Succesiune de fenomene, stări, operații, manifestări etc. realizate într-un anumit interval de timp și care epuizează, în ansamblu, evoluția unui proces repetabil. 8 Totalitatea fenomenelor, faptelor, acțiunilor etc. legate între ele. 9 (Îs) ~ anual Perioadă de un an în care pământul face o rotație completă în jurul soarelui. 10 (Îs) ~ de conferințe (sau de lecții) Serie de conferințe (sau de lecții) care tratează diverse aspecte ale unui fenomen unitar. 11 (Șîs ~ menstrual) Menstruație. 12-14 Durată a unui ciclu (3, 7, 11). 15-17 Diagramă care reprezintă un ciclu (3, 7, 11). 18 Grup de producții (științifice, literare sau muzicale) care au o temă comună. 19 Lanț închis de atomi din molecula unei substanțe. 20 Valori specifice pe care le ia o mărime periodică în cursul unei perioade date. 21 Unitate de măsură pentru frecvența vibrațiilor, reprezentând frecvența unei vibrații cu perioada de o secundă. 22 (Muz; iuz; îs) ~li pe secundă Hertzi. 23-24 (Îs) ~ mixt Timp și modalitate după care funcționează anumite motoare diesel de mare viteză. 25 (Îs) ~ undecenal Perioadă de cca 11 ani care se observă în desfășurarea fenomenelor solare și terestre. 26 (Îs) ~ motor Perioadă în care se produce un lucru mecanic pe care un sistem îl cedează mediului exterior. 27 (Îs) ~ de producție Totalitate a fenomenelor care au loc în timpul unui proces de prelucrare. 28 (Îs) ~ decenal Perioadă de 10 ani. 29 (Îs) ~ geologic Totalitate a fenomenelor de litogeneză, ortogeneză și gliptogeneză care s-au desfășurat în cursul unei ere geologice. 30 Grad de învățământ organizat pe grupuri de materii în raport cu vârsta elevilor și cuprinzând un anumit număr de ani școlari.

periodic a. 1. care revine la timpuri anumite: vânturi periodice; 2. care apare la o dată fixă: foaie periodică; 3. se zice de fracțiunea zecimală ale cării cifre se reproduc infinit în aceeaș ordine.

frate m. 1. cel născut din acelaș tată și din aceeași mamă, sau dela unul dintr’înșii; 2. cel unit cu altul prin legături de amicie, de interes: toți oamenii sunt frați; frate de cruce, tovarăș pe viață și pe moarte, înfrățit prin amestecul simbolic al sângelui (v. frăție): cât trăia, frați de cruce se prindea POP.; 3. nume dat călugărilor cari nu sunt preoți; 4. titlu adaos la numele unor ordine religioase: frații predicatori; 5. fig. vlăstar la rădăcina copacului: când rădăcina porumbului odrăslește, se zice că scoate frați sau surori. [Lat. FRATER; pentru sensul 5, v. copil].

AȘEZA, așez, vb. I. I. 1. Refl. (Mai ales despre ființe, în special despre oameni, în opoziție cu a sta în picioare; uneori determinat prin «jos») A se pune (pe un scaun, pe o bancă etc.) pentru a ședea. Au mîngîiat ochii sprîncenați ai cățelandrului și s-au așezat pe laiță. SADOVEANU, N. F. 39. S-așază fata aproape de fîntînă Pe-o lespede de marmor. COȘBUC, P. I 52. Tăcere, băieți, st!... așezați-vă la locurile voastre. CONTEMPORANUL, IV 1. Așezat la gura sobei noaptea, pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. A se așeza la masă = a lua loc la masă (pentru a mînca). Așezați-vă la masă, că nu vă mușcă și nici nu cer parale! REBREANU, R. I 193. El se așază la masă, hotărît mai mult să fac-o poezie decît să-și descarce o anumită emoție. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ Tranz. A așezat copilul pe scaun. ♦ A se pune pe pămînt. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 243. Și mergeau, nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ◊ Expr. A se așeza în pat = a se culca. Maică-sa... s-au așezat în pat și începu a geme și a se văiera. SBIERA, P. 28. ♦ A poposi. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre păsări sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva (spre a se odihni). Un roi de albine se învîrteau în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se așeze. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Poetic) Un luceafăr se așază pe fruntea ei. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Despre brumă și alte precipitații atmosferice) A se depune într-un strat mai mult sau mai puțin dens, acoperind obiectele pe care se lasă. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ♦ (Despre substanțe care sînt în suspensie în lichide; adesea determinat prin «la fund») A se lăsa în jos, a se depune. Cînd se limpezește vinul, drojdia se așază la fund. ◊ (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. Vinul nou se toarnă în butoaie numai după ce s-a așezat. 2. Refl. Fig. (Rar) A se potoli, a se liniști, a se astîmpăra. Vremea s-a așezat. ▭ Acum vuietul contenește, – biruitoare, apa se așază între maluri potolită, netedă ca o oglindă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. 3. Refl. Fig. (Despre fenomene sau acțiuni de lungă durată) A se produce, a porni cu tot dinadinsul, cu stăruință. Nu se așază ploaie adevărată pînă la înserat. SADOVEANU, N. F. 124. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» și indicînd acțiunea în discuție) Într-o noapte... mă așezasem pe somn, cînd numai ce aud ciocănind la ușă. GHICA, S. 3. Fă-mi vreo cincizeci cositori... [căci] trifoiul s-a lățit ș-am nițel fin de cosit. El degrab’că-i aducea... Și pe coasă s-așeza. ȘEZ. 11 76. ◊ Expr. A se așeza la lucru = a începe lucrul, a se apuca de treabă, a se pune pe lucru. 4. Refl. A se stabili (cu locuința) într-o localitate, a se instala într-un loc, a se statornici. Am venit să m-așez aici, la București. CARAGIALE, O. III 31. Boierașul... s-au așezat cu totul în curțile ei. SBIERA, P. 51. M-am așezat în gazdă la Pavăl Ciubotarul. CREANGĂ, A. 81. [Orașele în care] a descălecat și s-a așezat fiecare după plac și voie au un nu știu ce care place ochiului. NEGRUZZI, S. I 321. ◊ Fig. Alte rosturi se așază, alte legi stăpînesc. DEȘLIU, G. 54. Pacea se așază în țară. ARHIVA R. I 117. ◊ Tranz. După ce ne-a așezat bunicul în gazdă... la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesori. CREANGĂ, A. 25. 5. Tranz. A procura cuiva o situație bună, a-l face om cu rostul lui, a căpătui. Ioana a crescut copiii și i-a așezat pe toți bine. REBREANU, R. I 150. A izbutit să-l permute aici... ca să-l poată însura și așeza. CARAGIALE, O. I 309. ◊ A instala (pe cineva) într-o funcție, într-un post; (învechit, cu determinarea «în scaun», «în domnie») A întrona. ◊ (Transilv.) A distruge, a duce la pieire, a da gata. Spusu-ți-am, Vilene, spus, Mîndrele capul ți-au pus; Spusu-ți-am, Vilene, ție, Mîndrele te-or pune bine; Spusu-ți-am, Vilene-așa: Mîndrele te-or așeza. BIBICESCU, P. P. 357. II. Tranz. (Cu privire la lucruri sau la evenimente) 1. (Însoțit uneori de un complement de mod) A potrivi cum trebuie. Mama Anghelina așezase lampa în fereastra bucătăriei. SADOVEANU, N. F. 21. Nouă piei de bivol, să le cătrănești și să le așezi bine pe mine. ISPIRESCU, L. 27. Taie un sulhari de fag... îl așază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «la loc») Așază pielea la loc, pune el ce pune la rană și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ Fig. Unde e cuconu Ioniță, cel care așeza vorba în sfat...? HOGAȘ, DR. II 110. ♦ (Mai ales în basme) A face, a dura. Împăratul îi ieși... înainte... așeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. 2. (Rar, cu privire la un fapt istoric) A pune, a arăta, a înfățișa (într-o anumită lumină). Datoria noastră au fost să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul. ARHIVA R. I 120. 3. (Învechit și popular; urmat de o propoziție completivă directă) A dispune, a decreta, a hotărî (ca autoritate). A dat mănăstirii patru mori în Dridih (Dridu pe Ialomița) așezînd care sate au să le păzească și să le dreagă. ODOBESCU, S. I 398. ♦ (în orînduirea capitalistă și precapitalistă, cu privire la dări, impozite etc.) A institui, a statornici, a fixa. Pentru plata lefilor ostașilor... se așezase dajdie, subt numire de fumărit, ca toată casa de țăran să plătească... 80 aspri. BĂLCESCU, O. I 121. Dăjdiile erau așezate pe toți deopotrivă. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Complementul indică un eveniment viilor) A stabili, a fixa. Au așezat nunta pe cutare zi. SBIERA, P. 98. III. (Predomină ideea organizării, orînduirii) 1. Tranz. A pune într-o anumită ordine, a rîndui, a aranja. Trecu în grădinița din față. Acolo, prin straturile bogate, erau așezate oale cu flori. SADOVEANU, O. IV 222. Una-i anina flori în pălărie, alta-i așeza priminelile și merindele în desage. VLAHUȚĂ, O. AL. I 8. Lupul... așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești, de ți se părea că rîd. CREANGĂ, P. 25. Maica așază gătejele; moș Nichifor scapără și îndată ațîță amîndoi focul. CREANGĂ, P. 130. Ce faci tu acolo de azi-dimineață, ca un lăstun? – Așez fînu în podu șurii. ALECSANDRI, T. 895 ◊ Absol. Se mișca... prin cameră, dereticînd și așezînd. Deretica smuncind și așeza trîntind. SADOVEANU, N. F. 5. ◊ Refl. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. ◊ Fig. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic s-așază în istorie filele. DEȘLIU, G. 45. ♦ A aranja într-un scop anumit, a pregăti. Punea la cale tot pentru drum... poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Fig. A aduna, a strînge la un loc. Badiu meu tînăr diac Șade la masă scriind Și din inimă oftînd...: Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. 2. Intranz. (Popular) A pune la cale, a proiecta, a plănui (o căsătorie sau o logodnă). Noi ce umblăm, ce căutăm, Seama-n grabă nu ne dăm. Că tînărul nostru-mpărat Pe aici a mai umblat Și cu cei bătrîni au așezat. SEVASTOS, N. 114.

saros sn [At: M. D. ENC / Pl: ~uri / E: fr saros] Perioadă de optsprezece ani, unsprezece zile și opt ore, după care se repetă, în aceleași intervale și în aceeași ordine, eclipsele de soare și de lună.

* CICLU (pl. -luri) sn. 1 💫 Perioadă astronomică la sfîrșitul căreia anumite fenomene cerești reapar în aceeași ordine ¶ 2 💫 📆 ~ solar, perioadă de 28 de ani, în urma căreia anul începe iar cu aceeași zi a săptămînii ¶ 3 ☆ 💫 📆 ~ lunar, perioadă de 19 ani după care fazele lunii se repetă la aceleași date ¶ 4 ⛪ ~ pascal 👉 PASCAL ¶ 5 📝 Totalitatea poemelor epice care fac parte din aceeași epocă sau se referă la aceleași întîmplări: ~ul troian [fr.].

ORDINE f. 1) Stare de orânduială și de sistematizare; organizare armonioasă. 2) Succesiune regulată a lucrurilor. ◊ ~ de zi program de chestiuni ce trebuie să fie discutate într-o ședință sau adunare. La ~ea zilei de actualitate; important. 3) Regulă sau normă după care se înfăptuiește ceva. ◊ A chema (pe cineva) la ~ a obliga pe cineva să respecte anumite norme (de comportare), pe care le-a încălcat. 4) Mod de organizare a vieții politice, economice și sociale a unui stat; regim. ◊ ~ publică stare care asigură activitatea normală a organelor de stat și a celor publice, respectarea drepturilor cetățenilor și paza proprietății obștești. 5) Manifestare a principiului de cauzalitate și finalitate a lumii. [G.-D. ordinii] /<lat. ordo, ~inis, it. ordine

marți, marți și marțe s. f. Ziua a doua a săptămânii. ♦ (Bis.) Zi închinată, în cadrul săptămânii liturgice, amintirii celor mai vechi sfinți din calendarul creștin în ordine cronologică, adică prorocilor în general și lui Ioan Botezătorul în special, el fiind considerat ultimul și cel mai mare dintre prorocii Vechiului Testament. ◊ (Pop., în sintagme care denumesc diferite sărbători legate de superstiții) Marțea vaselor sau a viermilor, de trăsnet) = ziua de marți din prima săptămână a postului Paștilor. ◊ Marțea încuiată = ziua de marți din a doua săptămână a postului Paștilor. ◊ Marțea ciorilor = marțea din săptămâna brânzei. ◊ Marțea morților (sau a rusitorilor) = sărbătoare care cade în marțea din a doua săptămână după duminica mare; rusitori. – Din lat. martis (dies).

POPORAN¹, -Ă, poporani, -e, adj. Popular. Întîmpinară neapărat o mare greutate de a exprima pre limba necultivată și cu totul poporană a romînilor, atîtea idei de ordine mai înălțată. ODOBESCU, S. I 365. Multe parascovenii – de mi-e iertat a împrumuta astă zicere poporană – are limba noastră. NEGRUZZI, S. I 258.

ARMĂ (pl. -me) sf. 1 ⚔️ Instrument, unealtă făcută anume pentru a servi cuiva să se apere sau să lovească în cineva: ~ albă 👉 ALB; ~ de foc 👉 FOC; ~ ofensivă 👉 OFENSIV; ~ defensivă 👉 DEFENSIV; ~ portativă 👉 PORTATIV; ~ de vînat, de tir, de salon, de războiu; a lua armele, a se înarma fie pentru a ataca, fie pentru a se apăra; a chema la arme, a strînge soldații, cetățenii cari pot purta arme, spre a fi gata de atac sau de apărare; de aci: la arme! strigăt prin care se chiamă soldații, cetățenii ca să ia armele; a depune armele, a se preda, a înceta lupta, războiul ¶ 2 Sală de arme, un fel de galerie în care se află așezate în ordine și bine întreținute tot soiul de arme; loc unde se învață mînuirea armelor ¶ 3 🎖️ Se zice despre diferitele feluri de trupe care compun o armată, adică infanteria, cavaleria, artileria, geniul, aviația: în ce ~ ai servit? ¶ 4 pl. Meșteșugul mînuirii armelor ¶ 5 🎖️ pl. Fig. Războiu, luptă, expedițiune militară; frate de arme, tovarăș de luptă; ‡a ridica arme(le), a se apuca de arme, a începe războiul, a declara, a purta războiu ¶ 6 pl. Fig. În sens moral, se zice despre tot ce slujește spre a combate pe cineva, spre a face să dispară o greșală, spre a nimici o pasiune, etc.: armele rațiunii, adevărului, calomniei, etc.; se întrebuințează uneori și la sg.: calomnia este totdeauna arma invidioșilor ¶ 7 pl. 🛡 Semnele simbolice distinctive ale unei țări, unui oraș, unei familii nobile, marcă, stemă [lat. arma, în parte cu accepțiunile fr. arme].

pocânzel, (pocânzeu), pocânzei, s.m. (reg.; mai ales la pl.) 1. prietenii și rudeniile ginerelui. 2. persoană cu anumite atribuții la o nuntă țărănească; vornicel. 3. părinții mirelui și miresei. 4. rudă a miresei trimisă cu daruri la ginere. 5. invitat al miresei la masa ginerelui. 6. nuntaș. 7. pețitor. 8. sol călare trimis de o autoritate cu ordine și știri într-o comună. 9. zestrea miresei. 10. petrecere la țară în casa mirilor, a doua zi de nuntă.

IAPET (IAPETOS) 1. (În mitologia greacă) Titan din prima generație, fiul Geei și al lui Uranus. Tatăl lui Atlas, Prometeu, Epimeteu. Ridicându-se împotriva lui Zeus, a fost aruncat, împreună cu ceilalți titani, în Tartar. Considerat adesea primul strămoș al neamului omenesc. 2. Satelit al planetei Saturn, descoperit (1671) de J.D. Cassini. Al șaisprezecelea în ordinea distanței față de planetă (3.560.000 km); al doilea ca mărime (diametru c. 1.460 km). Perioada de rotație: 79,33 zile. Are îndreptată aceeași emisferă către Saturn.

*rațiúne f. (lat. rátio, -ónis, d. reri, ratus sum, a crede, a socoti; fr. raison. V. rată, ratific, rezon). Judecată, facultatea de a distinge adevăru: a perde rațiunea, omu e un animal dotat cu rațiune, rațiunea se opune instinctuluĭ. Bun simț, judecată dreaptă: un avar fără rațiune, un om cu rațiune. Argument, cauză, motiv, drept, dreptate: dacă n’aĭ reușit, nu e o rațiune să nu maĭ încercĭ. Cauză, motiv, socoteală, considerațiune, interes: a fost expulsat din rațiunĭ de stat (V. rezon). Cantitate saŭ porțiune socotită (măsurată), vorbind de mîncare și băutură (fr. ration): rațiunea zilnică a unuĭ soldat, a unuĭ cal. (Uniĭ zic ráție, ca și náție, d. rus. ráciĭa, náciĭa). Com. Rațiune socială, numele asociaților așezațĭ în ordinea determinată de societate p. iscălirea actelor, polițelor ș. a. Mat. Rațiune directă, raport între doŭă cantitățĭ care se măresc orĭ se micșorează în aceĭașĭ proporțiune. Rațiune inversă, raport între doŭă cantitățĭ dintre care una se micșorează, pe cînd cea-laltă se mărește în aceĭașĭ proporțiune (V. progresiune).

pocânzeu¹ sm [At: DDRF / V: (reg) ~cazer, ~cazău, ~ând, ~ndău, ~ndel, ~ndeu, ~el, pocazer, pochind, pochinder, pochinzer, pogănzie / Pl: ~ei / E: nct] 1 (Reg; mpl) Vornicel la nuntă. 2 (Reg; mpl) Fiecare din flăcăii călare care însoțește mirele când merge să ia mireasa de la părinți sau când merge prin sat să strângă daruri, a doua zi după nuntă. 3 (Reg; mpl) Fiecare din părinții mirelui sau ai miresei. 4 (Reg; pex; mpl) Orice altă rudă în raport cu mirii. 5 (Reg; mpl) Rudă a miresei trimisă cu daruri din partea părinților acesteia la ginere. 6 (Reg; mpl) Invitat al miresei care, cu alaiul socrilor mici, ia parte la masa ginerelui. 7 (Reg) Nuntaș (1). 8 (Reg) Pețitor. 9 (Reg; îf pocândeu) Sol călare trimis de o autoritate cu ordine sau știri într-o comună. 10 (Reg; lpl) Zestre a miresei, dusă, de obicei, a doua zi după nuntă, cu căruța, la casa mirelui. 11 (Mun; Mol) Petrecere care se face la țară în casa mirilor, a doua zi după nuntă.

*ordin n., pl. e (d. fr. ordre m., dar acomodat [ca și ordine] după lat. ordo, órdinis [m.], rînd, șir; it. órdine [m.]). Poruncă, comandament al unuĭ superior: regimentu primi ordin să înainteze, colonelu dădu ordin de plecare. Clasă socială, treaptă socială: ordinu patricienilor, oplebeilor (V. teapă). Tagmă, societate călugărească saŭ militară: ordinu franciscanilor, ordinu templierilor (V. orta). Sacrarea preuților la catolicĭ. Companie de onoare instituită p. a recompensa meritele pintr’o decorațiune: ordinu Legiuniĭ de onoare (în Francia), al Steleĭ Româniiĭ. Subdiviziune a claseĭ în științele naturale: ordinu se împarte în familiĭ. Stilu, forma coloanelor și intabulamentelor în arhitectură: ordinu doric, ionic, corintian, toscan și compus. Șir, rînd: acelașĭ ordin de ideĭ (nu aceĭașĭ ordine). Rang, treaptă, grad, mîna: orator de primu ordin (nu prima ordine). Andosamentu uneĭ polițe. Natură, fel, caracter: chestiune de ordin politic. Cuvînt de ordin (nu de ordine), cuvînt pin care se recunosc între eĭ partizaniĭ uneĭ societățĭ (lozincă, parolă) saŭ deviză. Ordin de zi, ordin general, proclamațiune adresată de un comandant unor trupe relativ la serviciu interior, la regule de poliție, legĭ, decrete, deciziunĭ, laude, mustrărĭ ș. a. Bilet la ordin. V. bilet.

ORDINE s. f. 1. dispoziție, aranjament al unor lucruri, al unor fapte, după anumite reguli etc.; organizație, înșiruire. ♦ ~ de zi = program care cuprinde chestiunile ce urmează să fie discutate într-o ședință. 2. principiu de cauzalitate a lumii, lege proprie naturii. ◊ rânduială, regulă, disciplină. 3. orânduire, organizare; regim. 4. (mat.) relație de ~ = relație tranzitivă între elementele unei mulțimi. (< lat. ordo, -inis, it. ordine)

misă (< lat. missa, fr. messe; germ. Messe; engl. Mass; it. messa; sp. misa) (din lat. missio sau dimissio, „trimitere, încheiere”, expresia „Ite missa est”, rostită de preot la sfârșitul echivala inițial cu invitația adresată celor de altă credință de a părăsi biserica) 1. Secțiunea principală a ceremonialului liturgic creștin. După doctrina religioasă pe care o deservește, după lb. oficială de cult și modul de organizare a serviciului divin se disting: a) m. cat. (oficiată în lb. lat. – azi în lb. națională, în bis. cat. din V Europei); b) m. glagolitică și biz. (oficiate în lb. slav. și în lb. naționale în bis. ort. din N-E și respectiv S-E Europei și cunoscută sub denumirea de liturghie*) și c) m. coptă sau coptică (a egiptenilor creștinați, slujită în lb. coptă). M. cat. se compune din aprox. 15 episoade – recitate sau cântate (solistic sau în grup) – orânduite în trei momente: introductiv, central și final. În forma ei primitivă, m. nu avea structura de azi, unele părți adăugându-se pe parcurs. Textele pentru m., consideră exegeții, sunt antedatate anului 600 și este evident că multe din cântările acestei perioade au fost intonate de enoriași cu toate că unele erau susținute de Schola Cantorum* (corul pontifical). Către sec. 10 cântarea m. a fost abandonată de către congregație datorită, probabil, complexității muzicii care solicita interpretarea de către cântăreți profesioniști. După nașterea contrapunctului*, compozitorii au utilizat cânturi greg.* pentru cantus firmus*-ul m., acestea constituind tema* comună pentru întreaga lucrare, conferindu-i astfel un caracter ciclic*. Cinci dintre episoadele cântate ale ceremonialului se oficiază în mod obligatoriu, în tot timpul anului, și alcătuiesc ordinarium*-ul („obișnuit”) m. (Kyrie*, Gloria*, Credo*, Sanctus*, Benedictus*, Agnus Dei*); celelalte se execută numai în anumite circumstanțe și formează proprium*-ul („caracteristic”) m. (1) [Introit*, Gradual (1), Alleluia* – înlocuit în zilele de doliu de Offertorium și Communio etc.]. Conținutul secvențelor constitutive ale m. catolice (text și muzică) și ordinea succesiunii acestora se fixează în linii generale în sec. 8-10. După modul de celebrare, m. poate fi: m. cantata (preotul singur), m. lecta (preotul care doar citește textele), m. solemnis (bogată din punct de vedere muzical, preotul fiind secondat de diaconi și subdiaconi). M. oficiată cu prilejul unor funeralii poartă numele de Requiem*. 2. Lucrare vocală sau vocal-instr. bazată pe textul literar al celor cinci episoade ale ordinarium-ului m (1). M. începe să se constituie ca gen muzical specific în epoca polif. timpurii (sec. 9-12). Inițial, ea utilizează – în tratare contrapunctică* – melodiile greg.* consacrate ale m. (1). ♦ M. era cunoscută după numele cântului greg. utilizat. Cu timpul s-au folosit pentru cantus firmus* și melodii pop. (melodia L’homme armé, utilizată în creațiile lor de G. Dufay, J. des Prés și Palestrina). M. a parcurs mai multe etape (de evoluție sau involuție), începând cu sec. 14, când Guillaume de Machault a compus prima sa m. în patru părți. În această perioadă se stabilește baza științifică și practică a muzicii bis., între compozitorii reprezentativi numărându-se G. Dufay și G. Binchois. Urmează o epocă de înflorire (în sec. 15) care include pe J. Obrecht, Okeghem și alți membri ai așa-numitei școli neerlandeze*. Genialul elev al lui Okeghem, J. des Prés a îmbogățit, la sfârșitul sec. 15, patrimoniul muzical eclaziastic cu 32 m. care au devenit celebre fiind întrebuințate în mod curent în serviciul religios (datorită poate și faptului că lucrările au fost tipărite). Alături de el, creații de referință au realizat și A. Willaert, C. de Rore, C. Festa. Diverse abuzuri în privința apelului la melodii și texte neliturgice au întârziat evoluția genului, care cunoaște un nou punct culminant în a doua decadă a sec. 16, precedată de instituirea reformelor necesare și dominată de personalitatea lui Giovanni Pierluigi da Palestrina care a avut ca sarcină revizuirea regulilor de scriitură polif. Missa Papae Marcelli a fost privită ca un model în ceea ce privește perfecțiunea polif. (v. Romană, Școala). El a scris mai mult de 90 de m. și alte lucrări de factură bis. Exemplul lui Palestrina a fost urmat de L. di Vittoria și G. Fr. Anerio la Roma, G. Gabrieli și Giovanni Groce la Veneția, O. di Lasso în Țările de Jos și W. Byrd în Marea Britanie. În epoca post-renascentistă, m. se îndepărtează treptat de cântul liturgic tradițional, reținând numai textul lit. al acestuia. Dezvoltarea muzicii instr. și a muzicii laice, începuturile oratoriului* au marcat o nouă cotitură în evoluția genului. Cu Gregorio Allegri în 1652, școala lui Palestrina a trecut într-o nouă etapă, acomp. instr. a fost introdus în m. a cappella*. Al. Scarlatti și Fr. Durante au scris m. la sfârșitul sec. 17 și începutul sec. 18, dominat de personalitatea lui J.S. Bach, a cărui M. în si minor este probabil cea mai grandioasă creație corală scrisă vreodată pentru serviciul liturgic. Lucrări de referință au scris G.B. Pergolese, J. Haydn, W.A. Mozart, L. van Beethoven, L. Cherubini, Fr. Listz, A. Bruckner, Leos Janáček, I. Stravinski, A. Jolivet. Stilul acestor lucrări reflectă schimbările care au avut loc în creația muzicală. ♦ M. polifonică a cappella. Apogeul ei aparține Renașterii*, epoca de înflorire a polif. vocale. Primele începuturi ale m. polif. au constat în din fragmente izolate, la mai multe voci (2), pentru ca mai târziu ciclul (I, 1) să fie realizat prin alăturarea unor părți de proveniență diferită: M. de Tournai, Toulouse, Barcelona, Besançon (sec. 14). Prima lucrare omogenă, compusă în întregime de un singur autor, a fost în această perioadă M. Notre-Dame de Machault. În sec. 15, prin creația lui Dufay și apoi a celorlalți compozitori flamanzi, m. se constituie într-un ciclu unitar, având ca principiu unificator cantus-firmus*-ul, prezent în toate părțile sale. Acesta consta dintr-o melodie religioasă sau laică (ex. chanson*-ul fr. L’homme armé a servit drept. c. f. pentru numeroase m. ale epocii). C. f. repartizat de obicei la tenor (3) ieșea în evidență prin duratele* mari și egale din care era format, străbătând întreaga m. ca un fir conducător și servind în același timp ca suport al edificiului polif., bazat pe o tehnică imitativ-canonică de mare virtuozitate. În m. sec. 16, forma rigidă c. f. este abandonat treptat pentru a face loc unei melodii de bază cu un profil ritmic mai liber și variat, prezentă în toate părțile m. și subliniată prin tratare imitativă la toate vocile. Datorită acestei manevre caracteristică formei de motet*, m. sec. 16 devine un ciclu de motete construite pe aceeași melodie, promovând astfel principiul monotematismului* și al variației*. Alături de această formă, numită m. parafrază, bazată pe dezvoltarea unei melodii religioase, laice sau creată de compozitor, în sec. 16 apare din ce in ce mai des m. parodie, care utilizează ca element generator un fragment polif. dintr-o lucrare deja elaborată, motet sau madrigal* din creația proprie sau a altor autori. (Ex. m. Lauda Sion de Palestrina este construită pe începutul motetului său cu același nume, bazat la rândul lui pe melodia cunoscutei secvențe (I, 1)). M. polif. ajunge la cea mai mare desăvârșire în creația lui Palestrina, care însumează peste 100 de m., dintre care cea mai cunoscută este Missa Papae Marcelli, considerată, încă de la apariția ei, drept model de claritate pentru m. polif. M. palestriană în general reprezintă genul în care stilul* acestui autor se arată în întreaga sa perfecțiune.

ritm (gr. ῥυθμός [rythmos]; it. ritmo; fr. rythme engl. rhythm; germ. Rhytmus). Tratarea ritmicii în afara melodicului nu-și poate găsi justificarea prin faptul că r. are în muzică o valoare în primul rând ordonatoare, clasificatoare; el nu rezidă în substanța sonoră, ci în relația sa cu desfășurarea în timp a muzicii, este deci relativ, accidental față de conținutul melodiei* și armoniei (III, 1) iar forța sa stă în afara muzicii, este exteriorul ei. Unul dintre criteriile sale fundamentale este simetria*, ritmica fenomenului muzical neputându-se dispensa de faptul că o forță energetică (v. energetism) expansivă este copleșită de alta, care o echilibrează și o așează în tiparul unei anumite ordini. Ceea ce numim noi metrică în muzică este în deplină concordanță cu metrica poeziei, aceste două arte înfrățindu-se prin caracterul lor ritmic de arte ale timpului, în care se impune atât de puternică ordinea ritmică. Metrul* prin valorile sale, binare*, ternare* și combinate, se subordonează r. care este de natură creatoare, nelimitat în posibilitățile sale de plasticizare și străin de orice sterilă tipizare. Dacă durata* diferitelor sunete este primul element al r., accentul* este al doilea. Accentul reprezintă o valoare calitativă așa cum durata este de măsură cantitativă. Criteriul său este greutatea, apăsarea, accentuarea, expresia. El este, cum observă Mersmann, un simbol. Durata (I, 1) în sine ar fi un lucru cu totul gol dacă nu ar fi străbătută de energie, de forță; astfel energia este un „ce” ce se opune timpului, forțează timpul, îl articulează, îi dă formă. Și această formă nu este naturală, ceva ce curge de la sine, ci o realizare a spiritului uman, un act de creație artistică (v. energetism). Evoluția ritmică se poate sprijini pe respectarea unor principii care permit fixarea unor forme tipice, în primul rând în ceea ce privește raportul între metru și r. Evoluția ritmică poate să meargă mână în mână cu metrul, din care rezultă principiul simetrie, dar poate să se opună metrului și în cazul aceste avem de a face cu un principiu asimetric. Prin coordonarea mai multor forme ritmice ajungem la polimetrie*, iar negarea oricărui metru poate să ne ducă la antimetrie (v. Mersmann, Angewandte Musikaestethik, p. 86-87). Teoria r. a format preocuparea tuturor învățaților artei de la Aristoxenos din Tarnet încoace. Începând cu ev. med. teoria r. a suferit mai multe formulări, astfel că și azi persistă între muzicieni contradicții cu privire la unele probleme. În teoria vechilor greci (v. greacă, muzică), metoda construcției ritmice se caracterizează prin dezvoltarea de la simplu la complex a formelor ritmice. Ev. med., în momentul în care a avut nevoie de organizarea duratelor și sunetelor muzicale, pornea dimpotrivă de la valori întregi, așa-numitele prolații (v. prolatio), criteriul de subdivizare (v. diviziune (1)), nu era real muzical, bazat pe accentul (III, 1) metric, ci unul speculativ, matematic, mistic. Astfel diviziunea ternară a notei semibrevis* (prolatio major) era considerată perfectă din cauza corelației ce se făcea cu dogma Sf. Treimi, iar diviziunea binară a acesteia (prolatio minor) era din aceeași cauză considerată imperfectă. Lămurirea din punct de vedere istoric a acestei probleme este de mare importanță. Principiul metricii antice dispare cu totul în principiul liber al compunerii secvențelor*. Curentul creator al trubadurilor* readuce din nou problema metricii antice în primul plan. Astfel se stabilesc pentru practica compoziției și interpretării cele 6 moduri (III): I. trochaeus -UU longa brevis; II. iambus U- brevis longa; III. dactylus -UU longa brevis brevis; IV. anapaestus UU- brevis brevis longa; V. spondaues -- longa longa; VI. tribrachys UUU brevis brevis brevis. Momentul clasificării ritmicii modale este datorat celor doi Franco – din Colonia și Paris – primul în Ars cantus mensurabilis și al doilea în Abrevatio Magistri Franconis „Johanne dictu Balluce”, când s-a fixat ca o concepție de bază a ritmicii medievale principiul diviziunii ternare, valorile fiind următoarele: duplex longa, longa*, brevis*, semibrevis*. Făcând abstracție de prima durată duplex longa, care se diviza binar, subdiviziunea ternară se aplică tuturor celorlalte. Unitatea metrică este brevis recta egală cu un tempus. Longa este perfectă când conține trei tempora și imperfectă când are numai două tempora. Brevis recta este egală cu un tempus, iar brevis altera cu două tempora. Brevis minor este egală cu 1/3 din tempus, iar brevis major cu 2/3 din tempus (v. Johannes Wolf, Handbuch der Notationskunde, vol. I, p. 25). Aceste forme de note aveau un număr corespunzător de pauze* care, împreună cu ligaturile și modurile ritmice, reprezintă caracteristicile sistemului mensural medieval. Cât sunt de complicate, o ilustrează următoarele hexametre pe care le găsim la Pseudo-Aristoteles: Prima carens cauda longa este pendente secunda; Prima carens cauda brevis este pendente secunda; Festque brevis, caudam si laeva parte remitit; Semibrevi fertur, sursum si duxerit illam etc. Scolasticismul își pune pecetea pe această latură a teorie muzicii, complicând-o cu speculațiile sale adeseori sterile, dar instituirea în măsuri a ritmicii libere pop. își are tot originea în spiritul acestuia. Teoreticianul care dorește să expună în mod clar problemele ritmice și metrice ale muzicii moderne nu poate ajunge la noțiuni precise fără cunoașterea ritmicii ant. și medievale care stau la baza teoriei contemporane. Ceea ce trebuie să avem în vedere este legătura dintre fapte, continua lor curgere în timp, mișcarea lor dialectică. Din acest punct de vedere teoriile vechi despre r. nu au decât o valoare limitată la stricta specialitate paleografică, dar ele susțin cultura specială a teoreticianului modern, care-și întemeiază știința pe cunoașterea istoriei muzicii*. Astfel apare clar de unde provin cele două metode în clasificarea măsurilor; cea mensurală, care pornește de la subdivizarea unei valori întregi și pe care am putea-o numi analitică și cea reală, ce se întemeiază pe stabilirea prin accent a unui timp (1, 2), la rândul său elementul construcției metrice muzicale. Ele sunt piatra de temelie a frazării (1) muzicale. Atât timp cât melodia* se dezvoltă în aceleași valori cu silaba, metrul era identic cu r., de aceea, la bază, trebuie să presupunem, că aceste două aspecte sunt identice. Dar imediat ce r. își ia aripi și evoluează liber de metru, plasticizând expresia muzicală a motivului* în timp, în valori de cea mai variată durată, aspectele diferă. Astfel dispare stereotipia caracteristică metrului prozodic* și în locul ei, sau mai bine zis pe canavaua ei, se brodează splendida țesătură ritmică, infinită în posibilitățile ei de expresie. Numai în această ordine de idei r. este specific muzical, căci numai în corelație cu linia melodică poate să facă accesibilă înțelegerii noastre, savurării estetice, această extraordinară varietate, care fără sunet muzical ar cădea repede într-un joc formal, fără sens artistic. Este absurdă ideea unei arte decorative pur ritmice, deși s-ar fi părut că aceasta ar fi fost posibilă în domeniul jazzului* la un moment dat. Din antic. începând, r. a pasionat spiritul uman, a stimulat fantezia creatoare, a trezit idei. În ultima vreme s-au făcut studii extrem de interesante și în ceea ce privește r. El a devenit o preocupare a esteticii* muzicale și, dacă se vorbește de o concepție filozofică a timpului (III), aceasta are contingență întotdeauna cu viziuni ritmice, pornind de la periodizarea fazelor macrocosmice până la sesizarea duratelor microcosmice. Suntem prinși în viața noastră de r. universal. Pulsul nostru este cel ce ne leagă de acesta. Viteza sa este pentru noi criteriul mișcărilor lente sau repezi ale muzicii cât și ale oricăror fenomene înconjurătoare. În acest sens putem vorbi desigur despre r. ca fiind generatorul muzicii. Pe mișcarea lui s-a înfăptuit, s-a creat primul impuls melodic. Interesantă din acest punct de vedere este lucrarea lui Karl Buecher Arbeit und Rhythmus, care cercetează apariția r. în procesul colectiv de muncă. La 1896, când a apărut această lucrare, ea aducea date cu totul noi în ceea ce privește ideile predominante la acea vreme cu privire la originea r., considerat ca o abstractizare artistică. Karl Buecher atrage atenția asupra legăturii strânse pe care o are r. cu procesul muncii la diferite popoare, asupra laturii artistice pe care o prezintă în genere orice activitate umană în decursul dezvoltării de multe mil. În acest fel orizontul teoretic al r. s-a întemeiat pe realitatea socială, a fost interpretat ca o creațiune a omului, antrenat într-o comunitate în care cultura este nu o revelație divină ci are caracterul necesar al unor realizări în strânsă legătură cu munca (ea însăși concepută și înfăptuită în multiple împrejurări sub imperiul ritmic). Această teorie, fondată pe cercetări sociologice*, ne dă dreptul să fundamentăm teoria r. pe accent, pe ictusul* determinat prin mișcarea corporală și nu pe subdivizarea matematică, abstractă, a unei valori convenționale cum este durata. Riemann, sprijinit pe teoria muzicianului francez Momigny, a fost printre cei dintâi care a rupt cu tradiția mensurală* a r. și l-a explicat pornind de la o celulă iambică*. Interpretând celula în mod exclusiv ca fiind compusă dintr-un timp slab și unul tare, el n-a putut evita rigiditatea teoriei sale ritmice, care s-a răsfrânt într-un mod cu totul infructuos, am putea spune chiar dezastruos, asupra frazării pe care a întrebuințat-o în analizele* aplicate fugilor* lui Bach. Școala energetică*, căreia îi aparține Kurth și Mersmann, a menținut în considerațiile ei ideea ritmicii bazate pe accent, dar a lărgit considerabil problema legând-o de stil*, deci de aspectele dezvoltării istorice. Astfel accentul la Bach nu este același ca la Beethoven, valoarea sa calitativă psihologică fiind cu totul diferită, ceea ce îl îndreptățea pe Vincent d’Indy să vorbească de timpi grei și timpi ușori, de accente tonice în muzica preclasică. Literatura bogată din ultimele decenii cu privire la r. este deosebit de interesantă. Între altele, se reactualizează problemele cantitative ale r. mai ales din perspectiva cercetărilor etnomuzicologice*, Brăiloiu descoperind, de pildă, legea indiviziunii valorilor, în sensul antic al constituirii r. prin alăturarea unei pătrimi* (= silabă lungă) cu optimea* (= silabă scurtă) [v. sistem (III, 6)]. Educația ritmică, pe care a ridicat-o la un nivel educativ de prim rang Jacques Dalcroze, începând de la primele mișcări ale copilului și terminând cu executarea celor mai complicate, r. poate fi una din cheile de boltă ale culturii muzicale moderne. Este suficient să ne gândim numai la rolul imens ce-l are r. în muzica unor compozitori moderni ca Stravinski sau Bartók și ne vom da seama de ce trebuie să înfăptuim în această privință.

Themis, una dintre titanide, fiica lui Uranus și a lui Gaea. A fost a doua soție a lui Zeus după Metis și a avut cu părintele zeilor mai mulți copii (v. și Zeus). Themis era personificarea ordinii naturale stabilite prin legea divină, precum și a dreptății divine. Ea stăpînea arta prorocirii în care, se zicea, l-ar fi inițiat pe însuși zeul Apollo. Era sfătuitoarea lui Zeus, alături de care locuia în Olympus.

MARINAR, marinari, s. m. Persoană care face parte din echipajul unei nave; matroz. Doream de ani de zile... să stau de vorbă cu copiii și marinarii Volgii. SAHIA, U.R.S.S. 19. Ofițerii vaporului dau ordine marinarilor spre a se prepara pentru orice întîmplare. BOLINTINEANU, O. 270 Acele minuni ce le spune Sinbad marinarul în cele o mie și una de nopți. NEGRUZZI, S. I 205. ◊ Guler marinar = guler mare, dreptunghiular, lăsat pe spate, obișnuit la uniformele marinarilor. ◊ (Adjectival, învechit) Nu vor să mai intre în slujbă marinară. NEGRUZZI, S. II 182.

SOROC s. v. ceas, ciclu, clipă, clipită, dată, destin, epocă, extremitate, fatalitate, interval, limită, margine, menire, menstruație, minut, moment, noroc, oră, ordine, perioadă, period, predestinare, rată, răgaz, răstimp, regulă, rânduială, rost, scadență, secundă, soartă, socoteală, spațiu, termen, timp, ursită, vreme, zi, zodie.

soroc s. v. CEAS. CICLU. CLIPĂ. CLIPITĂ. DATĂ. DESTIN. EPOCĂ. EXTREMITATE. FATALITATE. INTERVAL. LIMITĂ. MARGINE. MENIRE. MENSTRUAȚIE. MINUT. MOMENT. NOROC. ORĂ. ORDINE. PERIOADĂ. PERIOD. PREDESTINARE. RATĂ. RĂGAZ. RĂSTIMP. REGULĂ. RÎNDUIALĂ. ROST. SCADENȚĂ. SECUNDĂ. SOARTĂ. SOCOTEALĂ. SPAȚIU. TERMEN. TIMP. URSITĂ. VREME. ZI. ZODIE.

Venera Prenume feminin modern și apreciat astăzi, Venéra păstrează amintirea cunoscutei zeițe pe care romanii o numeau Vénus, gen. Veneris. Veche divinitate italică a primăverii și a vegetației, Venus a fost identificată cu → Afrodita a grecilor, preluînd de la aceasta mitul și cîteva atribute, printre care și cel de zeiță a frumuseții. Conform unei vechi legende, impusă definitiv de Vergiliu, Venus ar fi străbuna poporului roman (ea este mama lui Enea, a cărui fiică, Rea Silvia, l-a născut pe Romulus sau, după altă genealogie, Rea Silvia ar fi fiica lui Numitor, al șaisprezecelea rege alban din dinastia lui Enea); adăugînd la aceasta și faptul că ginta Iulia se considera descendentă directă din Venus (prin Iulius sau Ascanius, fiul lui Enea), vom înțelege de ce cultul zeiței se bucura de atîta popularitate și era celebrat cu atîta fast pe vremea lui Cezar și Augustus, cei mai străluciți reprezentanți ai ginții considerate de origine divină. Pentru romani, numele zeiței avea semnificație clară întrucît venus gen. veneris însemna chiar „dragoste” (cuvîntul este de origine indo-europeană și se înrudește cu sanscr. vanoti „iubește” sau chiar cu germ. wunsch și engl. wish „dorință”). Ca și alte nume de zei (Marte, Mercur, Jupiter etc.), Venus desemnează încă din antichitate, și una dintre planetele sistemului solar (a doua în ordinea depărtării de soare, numită la noi și luceafărul – de seară sau de dimineață); după calendarul planetar, una din zilele săptămînii era dedicată lui Venus (ca și luni „a zeiței Luna”, marți „a lui Marte”, miercuri „a lui Mercur”, joi „a lui Jovis”), lat. dies Veneris sau Veneris dies (atestate din sec. 4 e.n.) păstrîndu-se în rom. vineri, it. venerdi, fr. vendredi, sp. viernes etc. (chiar și germ. Freitag, engl. Friday etc. au aceeași semnificație, întrucît Freia era zeița care la germanici corespundea lui Venus). Așa se face că Veneris dies devine egal cu gr. hemera Aphroditis și paraskeue, iar numele pers. Venera corespunde cu → Afrodita și → Paraschiva. De la Venus, romanii derivaseră și cîteva cognomene cu valoare teoforică și dedicativă: Venerius, fem. Veneria, Venerianus, Venerilla, Venerina, Veneriosus, fem. Veneriosa. Pentru apariția și continuitatea, în epoca creștină, a numelui Venera este interesant de amintit că în Sicilia este foarte răspîndit cultul unei sfinte Venera sau Parasceve, care ne amintește de sfînta Vineri din folclorul nostru; cum în unele izvoare această Venera era considerată fecioară și martiră, se poate considera că numele este o formație mai veche care a fost sprijinită de sinonimul Parasceve (mai ales în Sicilia, influența grecească a fost foarte puternică). Cum în italiană numele zeiței este Venere (formă folosită de M. Eminescu în Venere și Madonă), deci aproape identic cu Venera, acesta din urmă capătă o nouă strălucire din epoca Renașterii, care aduce moda numelor clasice. Folosit la noi numai din ultima vreme, Venera pare mult mai frecvent decît Afrodita (se pare că la noi zeița frumuseții desăvîrșite este mai bine cunoscută sub numele ei grecesc și de aceea impunerea lui se face cu mai multă scrupulozitate). Este posibil ca preponderența lui Venera să se datoreze și legăturii foarte strînse cu numele zilei vineri (adică să fie dat fetelor născute în această zi). ☐ Germ. Venus, it. Venere, Venera, magh. Venusz, rus. Venera (mai vechi, Veneria) etc. ☐ Frumusețea zeiței a inspirat numeroase creații plastice, dintre care amintim pe Afrodita din Cnidos, Venus sau Venere capitolina, de Medici, din Cirene, din Milo sau picturile lui Boticelli, Rafael, Tiziano, Rubens etc.; pentru frumusețea lor, vom aminti și cîteva versuri din Venere și Madonă de M. Eminescu: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gîndea în basme și vorbea în poezii,/ O! te văd, te-aud, te cuget, tînără și dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei./ / Venere, marmoră caldă, ochi de piatră ce scînteie,/ Braț molatec ca gîndirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie,/ a femeii ce și astăzi tot frumoasă o revăd...”

FASTE sf. pl. 1 🏛 Calendarul vechilor Romani în care erau înșirate zilele de lucru și cele oprite de ori-ce lucrare ¶ 2 ~ consulare, tabele pe care erau înscrise numele consulilor în ordine cronologică ¶ 3 Registru public, în care se treceau faptele mari și vrednice de pomenire [lat.].

OBLÁȚI (< fr., it.) s. m. pl. (Până spre sfârșitul Evului Mediu) Băieți aduși de părinți la mănăstire pentru a deveni călugări. ♦ (În zilele noastre) Persoane laice care aderă de bunăvoie la viața monastică. ♦ Membrii unor întovărășiri catolice cu rol misionar, anexate unor ordine.

*subordón și éz v. tr. (fr. subordonner, mlat. subordinare. V. ordine). Stabilesc o ordine de dependență de la inferior la superior: legea-l subordonează pe servitor stăpînuluĭ. Fig. Îmĭ subordonez veniturile cheltuĭelilor. – Se poate zice și subordinez (după forma latină).

ROSTUI, rostuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A pune în ordine; a aranja așa cum trebuie. Ar trebui totuși să-și rostuiască treburile. DAN, U. 5. N-am mai zăbovit pe aici o zi mai mult decît mi-a trebuit ca să-mi rostuiesc daraverile. M. I. CARAGIALE, C. 92; [Bolovanii] la rînd ciocanul îi așază, frumos mistria-i rostuiește. CARAGIALE, O. III 123. ◊ Fig. Rostuia curățenia, încît sticlea sărăcia ca apa din fîntînă. VORNIC, P. 201. ♦ A așeza pe cineva într-un loc, într-un post, într-o situație convenabilă. V. căpătui. Luna trecută putuse să ajungă la Iași, unde-și găsise prieteni, care au căutat să-l rostuiască. CAMIL PETRESCU, O. II 549. 2. A procura ceva prin mijloace improvizate; a face rost de ceva. Nici nu s-a gîndit ieri de loc că s-ar putea sau ar trebui să-și rostuiască un porc. REBREANU, R. II 162. 3. A umple cu un material de etanșare și a netezi rosturile dintre cărămizile sau blocurile de piatră ale unei zidării, dintre pavelele sau bordurile unei șosele etc. 4. A forma cu mîna rostul urzelii la războiul de țesut.

VIGILENȚĂ s. f. Comportare plină de grijă, de atenție, de conștiinciozitate. Am păstrat prietenia mea față de ei cu o vigilență adevărat sacerdotală. GALACTION, O. I 18. ♦ Atitudine de observare atentă a mișcărilor din jurul său, în scopul de a preveni sau a descoperi acțiuni neprielnice, ostile, dușmănoase. Vigilența revoluționară este de neconceput fără sprijinul activ al maselor, fără participarea de zi cu zi a milioanelor de muncitori, țărani muncitori și intelectuali la îndeplinirea efectivă a funcțiilor statului de democrație populară. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 423. Ordinea nu depinde de mulțimea paznicilor, ci de vigilența lor. REBREANU, R. II 21.

poveste sf [At: CORESI, EV. 425 / V: (înv) ~vastă, ~veastă, ~veaste, (reg) ~tă, ~tie / Pl: ~ești, (îrg) ~, ~ti, (reg) ~turi / E: slv повѣсть] 1 Relatare, expunere a unui fapt, a unui eveniment sau a unui șir de fapte sau de evenimente într-o desfășurare gradată Si: istorisire, povestire (1), (îvr) povestitură. 2 (Spc) Narațiune literară cuprinzând fapte posibile și imposibile. 3 (Înv; îla) De ~ Care servește ca mărturie că așa s-au petrecut faptele. 4 (Înv; d. o persoană; îal) Rămas în viață ca să relateze un fapt. 5 (Înv; îal) Nici unul. 6 (Pfm; îe) A sta (sau a se apuca) de (sau la) ~ (ori ~ești) sau a se pune la ~ești ori a sta (ori a umbla) în ~ești (sau de-a ~eștile) A sta de vorbă îndelung ori prea mult cu cineva. 7 (Pfm; îae) A vorbi cu cineva despre tot felul de lucruri mărunte, personale. 8 (Pfm) A ajunge (sau a fi, a se face, a rămâne etc.) de ~ ori (înv) a fi întru ~ A ajunge (sau a fi, a deveni etc.) cunoscut, renumit, vestit, mai ales prin fapte reprobabile. 9 (Pfm; îae) A se face de râs. 10 (Pop; îe) A-i merge (sau i se duce cuiva) vestea și ~a A deveni foarte cunoscut printr-un fapt sau printr-o pățanie. 11 (Înv; îe) A fi de veste și de ~ A fi demn de povestit. 12 (Înv; îae) A fi renumit. 13 (Fam; îe) Nici -~ Nici vorbă. 14 (Îae) Nu e adevărat. 15 (Înv; îe) A nu zice nici vorbă, nici ~ A nu spune nimic, nici un cuvânt. 16 (Spc; asr) Relatare, expunere a unor fapte, întâmplări, evenimente istorice în ordinea lor cronologică Si: cronică, letopiseț. 17 (Înv) Tradiție orală. 18 (Urmat de determinări în genitiv) Istorie sau povestire a vieții, a faptelor, a întâmplărilor cuiva. 19 (Prc) Fapt, întâmplare sau șir de întâmplări survenite în viața cuiva Si: (reg) pățanie, povestitură (2). 20 Ceea ce se discută. 21 Ceea ce se relatează. 22 (Pex) Întâmplare. 23 Eveniment. 24 Chestiune. 25 (Pfm; îe) Ce (mai) veste ~? sau (rar) ce veste? ce ~? Ce mai e nou? 26 (Pfm) Așa e (sau ți-e, ți-a fost) ~a Așa stau lucrurile. 27 Specie a epicii populare în proză în care se relatează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare în luptă cu personaje nefaste și în care binele triumfă Si: basm. 28 (Îla) Ca din (sau în, de) ~ Foarte frumos Si: minunat. 29 (Îal) Miraculos. 30 (Pex; rar) Vis. 31 (Rar) Iluzie. 32 Fapt, întâmplare, afirmație etc. inventată, neadevărată Si: minciună, (îrg) basnă. 33 (Reg; îf povastă) Promisiune mincinoasă. 34 (Înv) Cuvânt de învățătură Si: învățătură, predică. 35 (Îrg; șîs ~a vorbei, ~a ăluia, ~a celuia) Proverb. 36 Zicătoare. 37 (Îas) Maximă. 38 (Îs) ~a cântecului (sau ~a ăluia) Vorba aceea.

KALPA („ordine, lege”) (în cosmologia hinduistă), perioadă de timp care acoperă un ciclu cosmic complet, de la originea lumii până la sfârșitul ei. K. reprezintă o zi și o noapte a lui Brahma, egală cu 24.000 de ani divini și cu 8,64 • 10¹⁹ ani tereștri.

logodésc v. tr. (din *lăgodesc, d. vsl. logoditi, a conveni, a linguși, sîrb. „a îmblînzi”, d. vsl. lagoda, rus. lágoda, pace, ordine, armonie). Fac o ceremonie pin care promit în căsătorie: părințiĭ l-aŭ logodit cu ĭa. V. refl. Axeastă fată s’a logodit ĭerĭ. – Uniĭ zic și ĭa a logodit (ca v. intr.) ceĭa ce e urît.

STRUNĂ, strune, s. f. 1. Fir elastic (din metal sau din intestine de animale) care, întins pe o cutie de rezonanță, vibrează producînd tonuri muzicale; coardă (1). Privighetoarea e mare artist și cred c-ar putea interpreta o melodie auzită pe strune. SADOVEANU, O. VI 332. Scripcarul și cobzarul își potriveau într-una strunele. BUJOR, S.99. Salută zdrăngănind din strune Bătînd cadența din picior Și cîntă, legănîndu-și capul, Cobzarul. IOSIF, V. 48. ◊ Fig. În odaie struna tăcerii rămase atît de întinsă că multă vreme nimeni nu cuteză s-o atingă. DAN, U. 103. Vîntule, nebunule, De ți-ai rupe strunele. PĂUN-PINCIO, P. 43. ◊ Expr. A cînta (sau a bate) cuiva în strună (sau în struna cuiva) = a-i ține cuiva partea, a aproba tot ceea ce spune cineva, pentru a-i fi pe plac; a linguși pe cineva. Într-un an se duce la Iași cu cravată roșie pînă la brîu și ne cîntă în strună, într-altul ne împiedică serbarea. GALAN, Z. R. 13. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. A întoarce struna sau a o întoarce pe altă strună = a schimba cîntecul; fig. a-și schimba părerea, atitudinea; a întoarce foaia (v. foaie). Măi arcușe frățioare, Ia întoarce struna, Pentru dorul ce ne doare Să-i mai zicem una! DEȘLIU, G. 17. (Glumeț) A-i face cuiva spatele strună = a bate zdravăn. Sună bine-n cobză, sună, Să nu-ți fac spetele strună. ALECSANDRI, P. A. 58. 2. Sfoară întinsă, făcută din fire elastice și răsucite. Eu îmi ridic iarăși varga undiței și cercetez cele două muște artificiale ale strunei. SADOVEANU, O. A. II 199. Spînu se zvîrlise în picioare... bizuit în prăjină și în struna de treizeci de fire de coadă de cal. id. N. F. 102. Descalecă arcașii... Trag, strunele vibrează, sunînd zbîrnăitoare. ALECSANDRI, P. III 224. ◊ (În legătură cu verbe de mișcare, sugerînd ideea de mers grăbit, fără ocoluri, drept la țintă) N-apucă să-și ieie măcar rămas bun de la copilă, ci plecă strună. ȘEZ. VIII 71. ◊ Expr. (Despre acțiuni, activități) A merge strună = a merge foarte bine, a fi în ordine perfectă. E greu să dai de căpătîi, Dar dacă dai, merg strună toate. COȘBUC, P. I 89. Treaba mergea strună; băieții schimbau tabla în toate zilele, și sîmbăta, procitanie. CREANGĂ, A. 4. Treaba mergea strună. NEGRUZZI, S. I 343. 3. Parte a frîului care se pune sub bărbia calului și se agață de cele două capete ale zăbalei. Cai clăbuciți la strune și zabale. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în strună = a ține de scurt (pe cineva), a înfrîna, a stăpîni. Noua curte domnească... era plină de o gloată posomorîtă pe care abia o ținea în strună un șireag îndesat de dorobanți. ODOBESCU, S. I 107. 4. Compus: struna-cocoșului = nume dat la două plante erbacee cu frunzele ovale și florile albe (Cerastium).

Grădinile Semiramidei – regina legendară a Asiriei și Babilonului. Istoricul latin Valerius Maximus povestește că era atît de frumoasă, încît într-o zi cînd la Babilon a izbucnit o mică răscoală, a fost suficient ca regina să apară la fereastră cu umerii goi și părul despletit, pentru ca ordinea să fie restabilită de îndată. Dar Semiramida a rămas vestită mai ales prin grădinile suspendate cu care și-a impodobit palatul și care figurează printre cele șapte minuni ale lumii. Prin comparație cu acele grădini, expresia desemnează un loc feeric, încîntător, uimitor. Vezi: „A opta minune”. IST.

SUPERIOR, -OARĂ, superiori, -oare, adj. (În opoziție cu inferior; adesea urmat de un element de comparație la dativ) 1. Care este sau se află mai sus decît altul, care ocupă un loc în spațiu deasupra altuia; de sus. Etaj superior. Strat superior. Membre superioare. ♦ (Despre cursul apelor curgătoare) Care se află mai aproape de izvor decît de vărsare (în raport cu un punct de pe parcurs). Cursul superior al Dunării. 2. Care are sau ocupă un rang sau o demnitate mai mare decît altul. Funcționar superior. ◊ Ofițer superior = ofițer cu un grad înalt în armată (maior sau mai mare decît acesta). Animal superior = animal care ocupă locul cel mai înalt pe scara zoologică, (v. mamifer). Vertebratele sînt animale superioare. ▭ Învățămînt superior = treaptă a învățămîntului urmînd după învățămîntul mediu și cuprinzînd universități și institute în care se predau cunoștințe speciale aprofundate, menite să formeze specialiști cu o înaltă calificare. (În vechea organizare a școlii) Curs superior = ciclu de învățămînt cuprinzînd ultimele trei (sau patru) clase din cursul de șapte (sau de opt) ani al liceului. Ei, ce e cu domnul Catone al tău? întrebă Nellu Lipan, cu aerul lui insuportabil de frate cu un an mai mare, trecut de doi ani în cursul superior de liceu. C. PETRESCU, C. V. 9. Stoica, profesorul de latinește de la cursul superior, stătea tocmai la Socola. HOGAȘ, DR. II 120. ♦ (Substantivat) Persoană încadrată într-o ierarhie (în special în cea militară) în raport cu cei pe care îi are în subordine. Fiind extrem de conștiincios în serviciu și disprețuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulțumindu-se a zice că-i cam scrîntit. REBREANU, P. S. 51. Să te scoli de pe scaun și să-mi stai smirnă înaintea superiorului, căci am să-ți dau ceva ordine. HOGAȘ, H. 85. ♦ Cel care conduce o mănăstire; egumen, egumenă. Se plătea un drept deosebit pentru orice procesiune; se mai dau bani... la fiece schimbare a superiorului [mănăstirii]. BOLINTINEANU, O. 297. 3. Care este de calitate mai bună, care are importanță mai mare sau valorează mai mult decît altul, care este (sau crede că este) la un nivel mai înalt decît altul. Erau puțini aceia care-și îngăduiau cuvinte neînfrînate... și aceștia erau oameni cu superioară cultură, cu situații sociale foarte înalte. SADOVEANU, E. 102. Atunci am înțeles... că poate exista o lume superioară dragostei. CAMIL PETRESCU, U. N. 183. Un moment el se opri în ușă, aruncă lumii ce ospăta o ochire de sus, o ochire de om superior. GANE, N. III 193. Această cădere a unei întocmiri rele și înlocuirea ei prin alta superioară a trebuit să dea naștere la o mulțime de așteptări optimiste. GHEREA, ST. CR. II 291. ◊ Matematici superioare = parte a matematicii, care folosește metode de cercetare foarte complexe și dă generalizări din cele mai largi. Registru superior = registru care cuprinde sunetele cele mai înalte ale vocii sau ale instrumentelor muzicale.

ATRIBUT s. n. (< lat. attributum, cf. fr. attribut): parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral („Spună lumii large steaguri tricoloare, / Spună ce-i poporul mare, românesc” – M. Eminescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi și-n fiecare noapte se întâmplă ceva nou” – M. Sadoveanu; „Dă-mi-l pe acesta mai albastru”; „...erau trei monitori generali: doi de învățătură și unul de ordine” – B. Șt. Delavrancea; „A primit trei roșii și două albe”. ◊ ~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile N., G. (genitival), D. sau Ac. (prepozițional) sau printr-o locuțiune substantivală. Astfel: „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat” (M. Sadoveanu): „În văzduh mocnea răsuflarea pământului reavăn”(Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândită” (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanța acordării de credite avantajoase țărilor în curs de dezvoltare”; „Familia ne dă primele lecții de întrajutorare, de solidaritate”; „La ce statornicia părerilor de rău, / Când prin această lume să trecem ne e scris...?” (M. Eminescu). ◊ ~ adjectival: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia) sau priritr-o locuțiune adjectivală. Astfel: „Un găligan de școlar... tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu” (Ion Ghica); „Glucoza se găsește în fructele dulci”; „Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei” (Gr. Alexandrescu); „acești viteji n-au făcut decât datoria lor” (C. Negruzzi); „În Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „Ei! de așa paseri... mi-i drag și mie” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Măria-ta, e un străin afară, / Cam trențăros – dar pare-un om de seamă” (A. Vlahuță). ◊ ~ numeral: a. exprimat prin numeral, ca în exemplele „Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi” (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arătă jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece” (B. Șt. Delavrancea); „El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt de hârtii de câte o sută” (I. Slavici); „...și legându-i frumușel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea..., a zis” (Ion Creangă); „Cu o putere îndoită... o zmuci pe babă de mijloc” (M. Eminescu); „Părerile amândurora coincid”; „Cititul de două ori prinde bine”. ◊ ~ pronominal: a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât sau negativ) în cazurile nominativ (apozițional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ „...sus, între crengi, o mierlă, alta, își fluieră neastâmpărul” (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică își are generațiile ei”; „...apele-și ridicau valurile mai sus, izvoarele își turburau adâncul” (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se oprește unde are gust” (M. Sadoveanu); „Măi oameni buni, eu sunt om de-ai voștri” (Z. Stancu); „Se așeză încet,... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalți” (L. Rebreanu); „Al cui copil dintre aceștia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe, iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea” (Al. Odobescu); „...datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj” (E. Camilar); „...și tot ați venit trei inși fără de veste și fără știrea nimănui” (I. Slavici). ◊ ~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile infinitiv, gerunziu, participiu și supin sau prin locuțiune verbală la unul din aceste moduri. Astfel: „...mintea e însetată de priceperea lucrurilor... și osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulțumită” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...departe, linia orizontului aducea cu un șarpe înaintând în ondulări largi, leneșe” (T. Popovici); „...canale neînchipuit de subțiri îngăduie bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafața acoperită de nuferi” (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gândit / La moarte și la tânguit” (G. Coșbuc); „ideea de a le da ajutor n-a fost rea.” ◊ ~ adverbial: a. exprimat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuțiune adverbială. Astfel: „Din mesteacănul de-afară / Flori îngălbenite curg” (O. Goga); „Numai așa vom prețui victoria zilei de mâine asupra zilei de azi” (Cezar Petrescu); „Prin frunze aiurează șoptirile-i alene” (M. Eminescu); „Creangă rămase trist... cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu” (G. Călinescu). ◊ ĭnterjecțional: a. exprimat printr-o interjecție, ca în exemplele „Uraa! Bravo patriot” I. L. Caragiate); „Se auziră strigătele de astă dată răzlețite, hăp! Hăp!” (M. Preda). ◊ ~ circumstanțial: a. cu nuanță circumstanțială (cauzală, temporală, condițională și concesivă), cu dublă referire (la subiect și la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un substantiv), așezat înaintea subiectului și a predicatului (rar între ele) și izolat de acestea prin virgulă. Astfel: „...prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo” (L. Rebreanu); „...copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „...dacă-i pierit, cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce și singur” (M. Sadoveanu); „ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă” (M. Eminescu). ◊ ~ necircumstanțial (descriptiv): a. fără nuanță circumstanțială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). În această categorie intră toate tipurile de a. discutate, înaintea celui circumstanțial (v. exemplele). ◊ ~ izolat: a. caracterizat prin intonație deosebită, așezat după elementul regent sau la începutul propoziției și despărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt izolate, de obicei, a. apoziționale și circumstanțiale (v. apoziție și exemplele de la a. circumstanțial). ◊ ~ neizolat: a. necaracterizat prin intonație deosebită, nedespărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt neizolate aproape toate tipurile de a. discutate (cu excepția a. apoziționale și circumstanțiale). ◊ ~ de identificare: a. neizolat, care definește sau individualizează obiectul prin însușirile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărât enclitic, este exprimat obișnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal și răspunde la întrebarea care? (v. exemplele de la a. substantival, pronominal, adjectival și numeral). ◊ ~ de calificare: a. neizolat, care arată felul obiectului, pe baza unor însușiri nespecifîce, obișnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât, este exprimat obișnuit prin adjectiv calificativ și prin numeral cardinal și răspunde la întrebările ce fel de?, câți?, câte? (v. exemplele de la a. adjectival și numeral). ◊ ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică, ca în exemplele „De tropotele jucătorilor se hurduca pământul” (L. Rebreanu); „O pace desăvârșită se coboară din înălțimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). ◊ ~ complex: a. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Sosirea ei chiar azi ar rezolva problema”; „Avea un bici tot de curele”; „Am ales strugurii exclusiv copți”; „Drumul cam cotit ne obosea” etc. ◊ ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Cele trei bărci, lungi, negre și înguste, au început a pluti pe fața tulbure a apei” (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existența omului și a dramei lui” (Geo Bogza). ◊ ~ dezvoltat: a. alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate prin cratimă; dintr-un numeral cardinal și un substantiv precedate de prepoziția de; din adverbul de timp acum urmat de un numeral cardinal și de un substantiv, precedate de prepoziția în; din nume și prenume sau din apelative și nume proprii de persoană. Astfel: „Dorul de frate-său l-a dus la Cluj”; „Distanța de opt kilometri ni s-a părut mare”; „Vântul de-acum trei zile a rupt copacii”; „Pregătirea de azi încolo are loc aici”; „Deplasarea de mâine în trei zile ne privește pe toți”; „Costumul lui Badea Guță este gri”; „Căruța lui nenea Stan este nouă” etc. ◊ ~ prepozițional: a. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție, ca în exemplele „Lupta împotriva poluării este un obiectiv major al contemporaneității”; „iar pe brâiele de piatră se aștern dungi de flori...” (I. Simionescu). ◊ ~ subînțeles: a. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, din raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul „Erau acolo și hainele de tergal?” – „Erau” („acolo și hainele de tergal”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

MOMENTÁN, -Ă adj., adv. s. n. I. Adj. 1. De scurtă durată, de moment; temporar, trecător, vremelnic, provizoriu, (învechit) momentos (1), momental (1). Momentane (de clipală). FLECHTENMACHER, T. 27^r/12, cf. I. GOLESCU, C. Drept mîngîiere momentană recunosc însă că li s-a împuținat [țăranilor] cîtimea muncii, KOGĂLNICEANU, S. A. 121. O excepție momentană. CAIET, 65^v/20. Acest neastîmpăr nu este amorul, ci o furie, un delir momentaneu. FILIMON, O. I, 114, cf. 283. Darea aceasta există și în ziua de astăzi, prefăcută din extraordinară și momentană în ordinară și dăinuitoare. I. IONESCU, D. 218. Folosindu-se de momentana teroare a infanteriei moldovene. . . turcii ne atacară acum în ordine conică. HASDEU, I. V. 149. Poate. . . să ia și această măsură momentană. MAIORESCU, D. I, 177. Fu cuprins de o bucurie copilărească la gîndul acestei eliberări momentane. C. PETRESCU, A. 390. Prezentul arată obișnuit o acțiune continuă, în sensul că nu-i momentană, ci ține un timp oarecare. IORDAN, STIL. 145. La aspectul comun se folosesc verbele cu acțiune momentană. GRAUR, I. L. 155. ♦ (Gram.; despre verbe și timpuri verbale, în opoziție cu durativ) Care exprimă acțiuni ; de durată scurtă. Spre deosebire de verbele durative, a căror acțiune ține un timp mai îndelungat, verbele momentane exprimă o acțiune care durează o singură clipă. SG II, 47. 0 temporală cu predicatul la un timp momentan nu poate determina din punct de vedere temporal acțiunea regentei cu predicatul la un timp durativ. SCL 1954, 324. „A muri”, care este verb momentan, nu poate fi în mod normal folosit la imperfect. LL I, 140. ♦ Instantaneu. Reacție momentană. ◊ (Învechit) Apoplexie momentană = catalepsie. Catalepsiă sau apoplessiă momentaneă. MAN. SĂNĂT. 298/27. Moarte momentană = moarte subită. În 4 febr. 1834 muri com. Adam Kendeffy de moarte momentană. BARIȚIU, P. A. I, 582. 2. (Rar) Care se referă la momentul de față, la prezent; actual. Prin acest plus de putere intelectuală . . . acest unul se deosebește de ceilalți și stă deasupra și în afară de orizontul lor momentan.. MAIORESCU, CR. II, 118. II. Adv. Foarte scurt timp, puțin de tot. Alcoholul (spirtul) acestor beuturi încoardă puterea beției numai momentan (într-o clipită) și de aceea lăsă după sine o descordare. . . mai mare. NEP. VIND. 28/28. ♦ În prezent, în clipa de față; acum. Momentan nu am timp. III. S. n. (Regional) Fitil care provoacă explozie imediată, folosit pentru aprinderea explozibilelor în mine, în cariere etc. Cf. GL. V. J., FD I, 170. – Pl.: momentani, -e. – Și: (învechit) momentanéu, -ée adj. – Din lat. momentaneus, it. momentaneo, fr. momentané, germ. momentan.|