MAXIMUM s. n. 1. Punct, limită, fază reprezentînd extrema superioară. Maximum și minimum temperaturei fiecărui an nu se întímplă decît o lună aproape după fiecare solstițiu. DRĂGHICEANU, C. 101. Gîndirea greco-latină reprezenta maximum din ceea ce se putea realiza, pînă în vremea aceea, cu ajutorul rațiunii. OȚETEA, R. 18. Cînd nenea lorgu o lua cu „Nenișorule”, însemna că a ajuns la maximum de indignare. C. PETRESCU, S. 104. ◊ Loc. adv. La maximum = în cel mai înalt grad. Ne oprim la podurile mișcătoare, care se desfac și lasă să treacă șiraguri de șlepuri încărcate la maximum. SADOVEANU, O. IX, 286. Totul e mecanizat la maximum. Am ușurat, pe cît am putut, munca omului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 795. Dar el a preferat să restrîngă formularea la maximum. VARLAAM-SADOVEANU, 169. 2. Cea mai mare cantitate, valoare, intensitate. Obținerea unui maximum de efect printr-un minimum de efort e principiul oricărei compoziții. LOVINESCU, C. II, 73. Numără restul. . . din camțtrebuie să stoarcă maximum de desfătări cu minimum de spese. C. PETRESCU, Î. II, 213. Cu tipul acesta de case avem maximum de cîștig. BART, S. M. 44. Experiența trebuie împinsă în așa fel, încît să dea maximum de rezultate. CĂLINESCU, S. 540. Încleștați pe ciocanele de abataj, ca pe niște mitraliere, ei le mînuiesc cu repeziciune, cu maximum de putere de care sînt în stare. BOGZA, V. J. 117. Legumele au maximum de însușiri bune numai atunci cînd se consumă într-un timp scurt după recoltare. CONTEMP. 1 954, nr. 387, 5/2. Scenariului cinematografic i se cere un maximum de originalitate în tratarea unei teme. ib. 1956, nr. 488, 4/6.** (Adverbial, pe lîngă numerale) Cel mult. Domnilor, în maximum trei zile vreau să avem ordine, liniște și pace în județ. REBREANU, R. II, 226. Putem depăși planul. . . cu cincizeci, maximum o sută de hantri. MIHALE, O. 20. – Din lat. maximum, fr. maximum.