DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A apuca ceva sau pe cineva cu mâna, cu ajutorul unui instrument etc. ◊ Expr. Parcă (l-)a prins pe Dumnezeu de (un) picior, se spune când cineva are o bucurie mare, neașteptată. ♦ (Despre animale) A apuca cu dinții, cu ghearele. ♦ A fixa, imobilizând. 2. Tranz. Fig. A lua cunoștință de ceva (cu ochii, cu urechea, cu mintea); a percepe. ◊ Expr. (Intranz.) A prinde de veste = a observa, a remarca, a afla ceva, a băga de seamă (din timp). 3. Refl. A-și încleșta mâna sau mâinile pe ceva pentru a se sprijini, pentru a se agăța. 4. Refl. recipr. A se lua de mână cu cineva (pentru a forma o horă, pentru a dansa). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mâinile, cu brațele. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a imobiliza) pe cineva sau pe ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). ♦ A pune mâna (sau laba) pe un animal. 2. A surprinde pe cineva asupra unei fapte (reprobabile) săvârșite pe ascuns; a descoperi pe cineva cu o vină, cu o neregulă. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. ♦ A încurca pe cineva cu vorba, a-l face să se încurce în răspunsuri (încercând să ocolească adevărul). 3. A ajunge în ultima clipă spre a mai găsi o persoană, un vehicul etc. care sunt gata de plecare. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a găsi, a nu lăsa să scape momentul (sau prilejul) favorabil. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta nici o clipă neocupat. ♦ (Despre fenomene ale naturii, evenimente etc.) A surprinde. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. ♦ A absorbi. III. 1. Tranz. A fixa ceva prin legare, coasere sau agățare. ♦ Refl. A rămâne fixat sau agățat (de sau în ceva). ♦ Fig. A înregistra, a fixa și a reda prin mijloace artistice aspecte din lumea înconjurătoare. 2. Tranz. A înhăma; a înjuga. 3. Refl. A se lega, a se asocia cu cineva (în calitate de...). 4. Refl. și tranz. (Pop.) A (se) angaja, a (se) tocmi într-o slujbă. 5. Refl. A se angaja, a se învoi la ceva; a accepta, a primi. ◊ Expr. A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva). ♦ Refl. recipr. A se lua cu cineva la întrecere, a se măsura, a rivaliza. ♦ Refl. recipr. A face un pariu cu cineva, a pune rămășag. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune când cineva nu are chef să lucreze. ♦ Fig. (Despre privire, ochi) A se opri, a se fixa, a se pironi asupra cuiva sau a ceva. ♦ Refl. și tranz. A (se) împreuna, a (se) îmbina formând un tot, a (se) suda. 2. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva; p. ext. despre gesturi, atitudini etc.) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. 3. Refl. (Despre mâncare; în expr.) A se prinde de cineva = a-i prii cuiva, a se asimila. V. 1. Tranz. A începe să... ◊ Expr. (Refl. recipr.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a începe să discute (cu cineva); b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... 2. Refl. (Pop.) A se apuca de o treabă, a se porni la lucru. VI. 1. Tranz. A obține, a căpăta, a dobândi. ◊ Expr. (Fam.) A prinde carne (sau seu) = a se îngrășa. A prinde minte sau (intranz.) a prinde la minte = a câștiga experiență, a se face om de treabă. A prinde viață = a) a căpăta putere, tărie; a se înviora; b) a începe să se realizeze, să fie pus în practică. A prinde inimă sau (intranz.) a prinde la inimă = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. ♦ Fig. A-și însuși o cunoștință, o deprindere etc., a învăța (de la altul). 2. Intranz. și refl. A se dezvolta după transplantare, a crește. ◊ Expr. (Tranz.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a se fixa într-un loc, a căpăta stabilitate, forță, putere. VII. Refl. Fig. (Fam.) A fi crezut, a fi luat drept adevărat, bun, valabil. VIII. Refl. (Despre lapte; p. ext. despre alte substanțe) A se coagula, a se închega. [Prez. ind. și: (pop.) prinz. – Perf. s. prinsei, part. prins] – Lat. pre(he)ndere.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri, printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, a străbate un loc fără a se opri, a-și urma drumul, a fi în trecere pe undeva. ◊ Expr. A trecut baba cu colacii = e prea târziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. ♦ A merge rânduri-rânduri, formând un convoi, o coloană; a se succeda, a se perinda. ◊ Expr. (Tranz.) A trece în revistă = a) a inspecta trupele adunate în acest scop (într-o anumită formație); b) a lua în considerație fapte, evenimente în succesiunea și desfășurarea lor. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă, cu un anumit scop. ♦ (Despre ape curgătoare, despre drumuri, șosele etc.) A avea cursul sau traseul prin... 3. Intranz. A se abate din drum pe undeva sau pe la cineva, a face o (scurtă) vizită cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A ocoli. ◊ Expr. A trece cu vederea = a) a nu lua în seamă (pe cineva sau ceva), a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite; b) a nu lua ceva în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. 5. Intranz. (Adesea fig.) A depăși, a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. 6. Tranz. A sări, a păși peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. ◊ Expr. A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Nu zi hop până nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbândă încă nesigură. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. ♦ Intranz. A păși peste cineva sau ceva, călcând în picioare, zdrobind. ◊ Expr. A trece peste cineva = a desconsidera, a disprețui pe cineva. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste...). 8. Tranz. A atinge un corp, un obiect cu o mișcare ușoară de alunecare pe suprafața lui. ◊ Expr. (Intranz.) A trece cu buretele peste ceva = a da uitării ceva, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin..., peste..., pe după... 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. ◊ Expr. A trece la cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de partea cuiva = a se ralia la ceva (sau cu cineva). ♦ Fig. (Determinat prin „în cealaltă lume”, „din lume”, „din viață” etc.) A muri. ♦ A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mână în mână, de la unul la altul, din om în om) până la... ♦ Tranz. A da, a transmite ceva. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou câmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva, a se apuca de altceva. ◊ Expr. A trece la fapte = a acționa. 13. Tranz. A introduce, a înregistra, a înscrie (într-un registru, într-o rubrică, într-o clasificare); a repartiza pe cineva undeva. ♦ A înscrie un bun pe numele cuiva. 14. Tranz. A susține cu succes un examen; a declara reușit, admis; a fi promovat într-o clasă superioară. II. 1. Intranz. și tranz. A parcurge un drum sau un spațiu limitat, îngust. ◊ Expr. A-i trece cuiva printre degete, se spune când cineva lasă să-i scape ceva, când pierde ceva. Îi trec mulți bani prin mâini, se spune când cineva cheltuiește fără socoteală, când risipește bani mulți. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, de cernere, de strecurare. ♦ Intranz. A străbate greu un spațiu îngust, a-și face drum (cu greu) printr-un spațiu îngust; a răzbate. ◊ Expr. A trece ca un câine prin apă = a nu se alege (din viață, din școală etc.) cu nici o experiență, cu nici o învățătură. A trece prin foc și prin apă = a îndura multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat; a fi supus la... 3. Intranz. A ieși de partea cealaltă (făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. ◊ Expr. A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul sabiei (sau sub sabie, sub paloș) = a omorî. ♦ (Rar; despre agenți fizici sau chimici; cu determinări introduse prin prep. „prin”) A pătrunde în întregime prin... 4. Tranz. (Despre anumite stări fiziologice) A cuprinde, a copleși pe cineva (fără a putea fi oprit). III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfârșit). ◊ Expr. Mai trece ce mai trece... = după o bucată de vreme..., după un timp (nu prea lung). Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea târziu, mai e timp. ♦ Refl. A lua sfârșit; a nu mai fi actual. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. 3. Tranz. A petrece un timp, o epocă din viață. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și folosi vremea fără rost. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. ♦ Refl. (Înv.) A se întâmpla, a se petrece. 4. Intranz. A depăși o anumită vârstă, o anumită limită de timp. 5. Refl. A-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții; a îmbătrâni. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se stinge. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, valoare, cantitate; a depăși. ◊ Expr. Treacă de la mine (sau de la tine etc.), se spune când se face o concesie. ♦ A ajunge până dincolo de... ♦ Tranz. (Înv. și reg.) A depăși limita obișnuită, normală. ◊ Expr. (Refl.; pop.) A se trece din pahare (sau din băut) = a bea prea mult; a se ameți de băutură. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios; a se emoționa. A trece măsura = a exagera. V. 1. Refl. (Pop.; în forma negativă) A nu putea fi luat în seamă; a nu avea crezare, a nu avea trecere. ♦ Tranz. A nu ierta, a nu îngădui. 2. Intranz. A fi considerat..., a fi luat drept... 3. Intranz. (Rar) A se transforma, a se preface în... – Lat. traicere.

AMANET ~e n. Obiect de valoare lăsat sau luat drept garanție; gaj; zălog. A pune ~. A da ~. /<turc. emanet, ngr. amanáti

A CHITI² ~esc tranz. reg. 1) A lua drept țintă (pentru armă); a ținți; a ochi. 2) A alege din ochi; a arunca o privire. /<sb. hititi

A COPIA ~ez 1. tranz. 1) (texte scrise) A reproduce în scris cu exactitate; a transcrie. 2) (opere de artă sau științifice) A reproduce integral sau parțial, prezentând drept creație proprie; a plagia. 3) (felul de a fi, de a gândi și de a acționa al cuiva) A lua drept model; a adopta în mod servil în calitate de exemplu; a imita. 4) (gesturile, felul de a vorbi sau de a cânta al cuiva) A reproduce cu măiestrie (provocând efecte comice); a imita. 2. intranz. (despre elevi, studenți) A scrie o lucrare, folosind pe furiș lucrarea unui coleg sau alte surse (notițe, manuale etc.). [Sil. -pi-a] /<fr. copier

EXEMPLAR¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care merită a fi luat drept exemplu (datorită calităților sale pozitive); pilduitor. 2) Care poate servi drept avertisment; de învățătură. Pedeapsă ~ă. /<fr. exemplaire, lat. exemplaris

GAJ ~uri n. 1) Obiect de valoare lăsat sau luat drept garanție; amanet; zălog. 2) (în jocurile de societate) Obiect depus de un jucător care pierde cu drept de a fi răscumpărat prin executarea unei pedepse. 3) fig. Fapt care reprezintă o garanție; asigurare. ~ de fidelitate. /<fr. gage

A GREȘI ~esc 1. intranz. 1) A face o greșeală; a încălca anumite norme, principii. 2) A comite un păcat; a păcătui. 2. tranz. 1) A face să conțină o greșeală (sau mai multe). ~ problema. 2) (adrese, drumuri etc.) A lua drept altul. /<sl. grĕšiti

A IMITA imit tranz. 1) (felul de a fi, de a gândi și de a acționa al cuiva) A lua drept model; a adopta în mod servil; a copia. 2) (gesturile, felul de a vorbi sau de a cânta) A reproduce cu măiestrie (provocând efecte comice); a copia. 3) (opera, stilul sau felul de a lucra al unui autor) A accepta în calitate de model; a considera ca fiind demn de urmat. /<fr. imiter, lat. imitari

A PRINDE prind 1. tranz. 1) (despre ființe) A apuca ținând strâns. ◊ ~ în brațe a îmbrățișa. 2) (despre mecanisme, instrumente etc.) A apuca imobilizând și reținând. Ușa mi-a prins rochia. 3) A sesiza prin simțuri și cu ajutorul gândirii; a percepe. A prins repede mișcările. ~ un gând. ◊ A (nu) ~ de veste a (nu) observa; a (nu) băga de seamă. ~ firul a înțelege; a pricepe. 4) (ființe în mișcare) A ajunge din urmă apucând. ◊ Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde nici unul v. IEPURE. Pisica cu clopoței nu prinde șoareci v. PISICĂ. 5) (persoane care au comis fapte reprobabile) A reține, privând la libertate; a captura. 6) A descoperi în momentul săvârșirii unei fapte condamnabile. ◊ ~ (pe cineva) cu minciuna a constata că (cineva) a mințit. ~ cu mâța-n sac (sau cu ocaua mică) v. MÂȚĂ. 7) (vehicule sau persoane gata de plecare) A găsi în ultimul moment; a apuca. ◊ ~ momentul (sau ocazia, prilejul) a nimeri momentul (ocazia sau prilejul) potrivit. 8) (despre evenimente, fenomene ale naturii) A apuca pe neașteptate. L-a prins furtuna în pădure. 9) (despre stări fizice sau morale) A cuprinde în întregime; a copleși. L-a prins o dorință de plecare. Nu-l prinde somnul. ◊ ~ tovărășie a se întovărăși. 10) (obiecte) A alătura fixând. ~ o broșă în piept. ◊ ~ în jug a înjuga. 11) (despre îmbrăcăminte) A se potrivi dând o înfățișare plăcută. 12) (urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) A fi pe cale (de); a porni; a începe. A prins a vorbi. 13) (însușiri sau stări noi) A căpăta transformându-se. ~ mucegai. ◊ ~ la putere a deveni mai puternic. ~ la carne a se îngrășa. ~ rădăcini a se stabili definitiv într-un loc. ~ la minte v. MINTE. A-și ~ pofta (sau foamea, setea etc.) a-și satisface cât de cât pofta (sau foamea, setea etc.). A-i ~ cuiva bine a-i fi de folos. 14) A face să se prindă. 15) (animale sălbatice) A lua în stăpânire folosind diferite mijloace; a captura. 2. intranz. fig. fam. (despre manifestări umane) A fi luat drept valabil. Șiretenia a prins. /<lat. pre[he]ndere

ZĂLOG ~oage n. pop. Obiect de valoare lăsat sau luat drept garanție; amanet; gaj. A lăsa ~. [Pl. și zăloguri] /<sl. zalogu

MINAJ s.n. Drept luat de seniorul feudal la vinderea produselor pe piață. [< fr. minage].

OSCAR s.n. Premiu cinematografic acordat de Academia Statelor Unite și constînd dintr-o statuetă de aur, care se atribuie anual, la Hollywood, celor mai mari talente ale anului. [< fr., it., engl. oscar < Oscar – nume cu etimologie bazată pe un echivoc: secretarul Academiei, văzînd omul care purta statueta, îl luă drept propriul său unchi, Oscar, pe care îl aștepta; un ziarist care l-a auzit spunînd: „Iată-l pe Oscar”, anunță că premiile se numeau Oscar].

ADMITE vb. III. tr. A primi, a lua drept bun, a socoti adevărat. ♦ A îngădui, a permite. ♦ A da curs favorabil (unei cereri etc.). ♦ A înscrie, a primi (la un examen). [< lat. admittere, cf. fr. admettre].

PRAGMATIC, -Ă adj. 1. Referitor la pragmatism; bazat pe pragmatism. ♦ (Peior.) Care ia drept criteriu al adevărului valoarea practică. 2. Bazat pe studierea faptelor. 3. (Ist.) Pragmatica sancțiune = lege care emană de la parlament sau de la suveran, cu privire la o importantă problemă laică sau religioasă. [Cf. fr. pragmatique, lat. pragmaticus < lat., gr. pragma – afacere].

PRIVA vb. I. tr. A lipsi (pe cineva de ceva), a lua dreptul, putința (cuiva) de a beneficia de ceva. [< fr. priver, it., lat. privare].

QUIPROQUO s.n. 1. (Liv.) Intervertire, confuzie de persoane sau lucruri. 2. (Teatru) Încurcătură produsă din faptul că un personaj este luat drept altul. [Pron. cvi-pro-cvo. / < fr. quiproquo, cf. lat. quid pro quo].

ADMITE vb. tr. 1. a accepta, a lua drept bun. 2. a îngădui, a permite. 3. a da curs favorabil (unei cereri). 4. a primi (la un examen). (< lat. admittere, după fr. admettre)

MINAJ s. n. drept luat de seniorul feudal la vinderea produselor pe piață. (< fr. minage)

PRAGMATIC, -Ă I. adj. 1. care urmărește aspectul practic, utilitatea; (peior.) care ia drept criteriu al adevărului valoarea practică. 2. bazat pe studierea faptelor. ♦ ~ a sanctiune = lege care emană de la parlament sau de la suveran, cu privire la o importantă problemă laică sau religioasă. II. s. f. parte a semioticii care studiază modul în care omul înțelege și folosește semnele. (< fr. pragmatique, lat. pragmaticus, gr. pragmatikos, /II/ engl. pragmatics)

QUIPROQUO [CVI-PRO-CVO] s. n. 1. intervertire, confuzie de persoane sau lucruri. 2. (teatru) încurcătură comică produsă de faptul că un personaj este luat drept altul. (< fr. quiproquo, lat. quid pro quod, unul pentru altul)

socoti (socotesc, socotit), vb. – 1. A număra, a calcula, a face calcule. – 2. A avea în vedere, a considera. – 3. A reflecta, a se gîndi bine, a privi. – 4. A fi de părere, a gîndi. – 5. A crede, a presupune, a presimți, a bănui. – 6. A considera drept, a lua drept..., a asemăna cu... – 7. (Înv.) A îngriji, a asista. – 8. (Refl.) A-și plăti notele, facturile. – 9. (Refl., înv.) A se păzi, a se adăposti. – Var. pers. I. socot. Origine incertă. Se consideră der. din mag. szokotálni, din sl. skotŭ „vită mică” (Roesler, Rom. Studien, Leipzig 1871, 351; Cihac, II, 526; Șeineanu, Semasiol., 190; Tiktin; Candrea); dar istoria cuvîntului mag. nu este clară și Edelspacher 22 îl consideră der. din rom. Numai ca o curiozitate poate menționa der. propusă de Crețu 368 din se și căuta. Der. socoată, s. f. (Trans., calcul); socoteală, s. f. (calculare, calcul; adunare; cont, notă de plată; plan, proiect; deliberare, reflecție, motiv, explicație, grijă, sarcină; înv., rațiune, inteligență; înv., opinie, aviz, părere); socotință, s. f. (reflecție, opinie, intenție; înv., considerație, prețuire, stimă); socotit, adj. (calculat; moderat, măsurat); socotitor, adj. (calculator; înv., paznic, supraveghetor); nesocoti, vb. (a nu ține cont, a subestima, a deprecia); nesocotință, s. f. (nechibzuință; ușurință, imprudență, inconștiență); nesotit, adj. (lipsit de judecată, îndrăzneț, grăbit; infinit, fără a socoti). Din rom. pare să provină rut. sokotyty „a păstra”, sokotak „supraveghetor”, sokotno „prevăzător” (Miklosich, Wander., 10; Miklosich, Fremdw., 126; Candrea, Elemente, 400), bg. sokotiti „a îngriji, a păzi”, săs. sokotin, gesoketit.

A LUA MITĂ a lua dreptul / mangă, a sălta, a sfănțui.

a lua dreptul / mangă expr. a lua mită / șperț

DE PROFUNDIS (CLAMAVI AD TE, DOMINE) (lat.) din adâncul sufletului (strigat-am către Tine, Doamne) – Psalmii, 129. Se cântă, la catolici, în cadrul liturghiei morților. De profundis, strigăt de deznădejde, a căpătat o semnificație laică, fiind luat drept titlu al unor opere de către numeroși scriitori.

check-up s. n. (med.; cuv. engl.) ◊ „Asta nu-i împiedică pe majoritatea practicienilor să te privească cu un aer surprins atunci când le ceri un check-up (examen medical complet al unui pacient) și se înțelege că dacă le pomenești de un check-up anual după vârsta de patruzeci și cinci de ani, de două check-up după vârsta de șaizeci și cinci te vor lua drept ipohondru.” R.lit. 31 XII 81 p. 20 [pron. cecap] (cf. fr., it. check-up; PR în anii ’60, DMC 1966, PN 1970)

sandinist, -ă s. m. f., adj. (pol.) Luptător pentru eliberarea Nicaraguei care și-a luat drept model figura generalului Augusto César Sandino ◊ „Sandiniștii au luat ostatici 34 de personalități politice din Managua.” Meridian 23 VIII 93 p. 9; v. și D. 198/96 p. 5 (din fr. sandiniste, it. sandinista; DPN 1978)

story s. (cuv. engl.) Povestire, poveste, istorisire ◊ „Decorul lui V. M., inteligent și la obiect, reușește să confere «Orașului» [...] un aer de autenticitate care nici în story nu prea există.” Săpt. 21 XI 75 p. 4. ◊ „Luând drept pretext cunoscuta poveste «Capra cu trei iezi», V. L., autoarea scenariului, a actualizat-o cu imaginație, propunând un alt story, în care lupul a devenit un răufăcător al timpului nostru.” Sc. 1 XII 77 p. 4. ◊ „Înscris în categoria subiectelor neștiințifico-fantastice, story-ul devine antrenant, mai ales datorită simpatiei contagioase răspândite de protagonist și strălucirii oligofrene a bandei de pirați ai aerului prevăzuți cu tot felul de gadgeturi și fulare de mătase.” R.l. 6 II 79 p. 2. ◊ „Filmul este un story subțire.” R.lit. 24/93 p. 17; v. și R.l. 7 I 78 p. 2, Săpt. 29 IX 78 p. 2; v. și bluesman (1974) (Th. Hristea în LR 3/72 p. 187, atestare din 1970; DN3)

NULLA DIES SINE LINEA (lat.) nici o zi fără o linie – Pliniu cel Bătrân, „Naturalis historia”, 35-36. Cuvinte atribuite pictorului Apelles, care considera exercițiul zilnic esențial pentru desăvârșirea măiestriei artistice. Beethoven și Arghezi le-au luat drept deviză.

Atreus, fiul lui Pelops și al Hippodamiei și frate cu Thyestes. Cu concursul mamei lor, Atreus și Thyestes l-au ucis pe Chrysippus, fratele lor vitreg, atrăgîndu-și prin această crimă mînia și blestemul tatălui lor. Izgoniți de Pelops din Pisa, ei s-au refugiat la curtea lui Eurystheus, regele din Mycenae. După moartea acestuia, Atreus, căsătorit între timp cu Aërope, fiica lui Eurystheus, i-a urmat la tron. Aflînd că Thyestes îi necinstește casa, deoarece este amantul soției sale, Atreus se gîndește să se răzbune: mai întîi îl izgonește, apoi, prefăcîndu-se că l-a iertat, îl recheamă și-l poftește la un banchet, unde-l ospătează cu carnea propriilor lui copii, pe care-i ucisese între timp. Descoperind adevărul, Thyestes fuge îngrozit la curtea lui Thesprotus. Acolo, supunîndu-se poruncii unui oracol, el săvîrșește un incest cu propria lui fiică – Pelopia. În urma acestui incest, Pelopia – fără să știe că tatăl fiului ei este de fapt propriul ei tată – dă naștere lui Aegisthus. Între timp, Atreus, blestemat de către zei împreună cu întregul neam al atrizilor (v. și Agamemnon) pentru fapta lui criminală, pornește în căutarea lui Thyestes pentru a-l aduce înapoi. Ajunge la Thesprotus, se căsătorește cu Pelopia, pe care o ia drept fiica acestuia și îl înfiază pe Aegisthus fără să știe al cui fiu este. După trecerea anilor, Atreus îl îndeamnă pe Aegisthus să-și ucidă tatăl. Aegisthus îl omoară însă pe Atreus și-l înscăunează în locul lui pe Thyestes.

Patroclus, unul dintre comandanții grecilor în războiul troian. Era fiul lui Menoetius (1.) și prieten cu Achilles. Cînd eroul, supărat pe Agamemnon, a refuzat să mai lupte, Patroclus, văzînd că troienii seamănă moartea în rîndurile grecilor, i-a cerut îngăduința să lupte în locul lui în fruntea mirmidonilor. Achilles s-a învoit și i-a dăruit armele sale. Astfel deghizat, și luat drept Achilles, Patroclus a săvîrșit un adevărat masacru printre troieni. În cele din urmă însă este descoperit și ucis de către Hector, cu ajutorul lui Apollo. Îndurerat de moartea bunului său prieten, Achilles se avîntă din nou în luptă și-l răzbună pe Patroclus ucigîndu-l pe Hector (v. și Achilles). Prietenia dintre Patroclus și Achilles a rămas legendară.

Styx, unul dintre fluviile Infernului, cu ape tulburi și noroioase, despre care se spunea că făcea înconjurul pămîntului (după o versiune de șapte, după alta de nouă ori). Pe Styx îl luau drept martor olimpienii atunci cînd se legau cu jurămînt față de muritorii de rînd. Încălcarea unui astfel de jurămînt era aspru pedepsită. Se spunea că nimfa acestui rîu, care era la rîndul ei fiica lui Oceanus și a lui Tethys și purta același nume – Styx -, i-ar fi dat odinioară ajutor lui Zeus în lupta lui împotriva titanilor, fapt pentru care părintele zeilor o înconjura cu multă cinste și recunoștință.

IBYKOS din Rhegion (sec. 6 î. Hr.), poet liric grec. Poeme eroice corale și ode erotice. Potrivit legendei, a fost ucis de tâlhari tocmai când trecea pe fer un stol de cocori, pe care poetul i-a luat drept martori; de aici expresia „cocorii lui Ibykos”.

cerc n. l. Geom. suprafață plană mărginită, de o circumferință; 2. cerc de lemn sau de fier cu care se leagă buțile; 3. fig. întindere, limită: cercul cunoștințelor noastre; 4. asociațiune ai cării membri se reunesc spre a juca, conversa sau citi: cerc militar; 5. cerc vițios, raționament defectuos în care se ia drept probă ceea ce trebuia probat. (Ex, opiul adoarme, pentru că e într’însul o putere adormitoare). [Lat. CIRCUS].

înfià v. a lua drept fiu, a adopta de fiu.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri, printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, a străbate un loc fără a se opri, a-și urma drumul, a fi în trecere pe undeva. ◊ Expr. A trecut baba cu colacii = e prea târziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. ♦ A merge rânduri-rânduri, formând un convoi, o coloană; a se succeda, a se perinda. ◊ Expr. (Tranz.) A trece în revistă = a) a inspecta trupele adunate în acest scop (într-o anumită formație); b) a lua în considerație fapte, evenimente în succesiunea și desfășurarea lor. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă, cu un anumit scop. ♦ (Despre ape curgătoare, despre drumuri, șosele etc.) A avea cursul sau traseul prin... 3. Intranz. A se abate din drum pe undeva sau pe la cineva, a face o (scurtă) vizită cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A ocoli. ◊ Expr. A trece cu vederea = a) a nu lua în seamă (pe cineva sau ceva), a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite; b) a nu lua ceva în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. 5. Intranz. (Adesea fig.) A depăși, a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. 6. Tranz. A sări, a păși peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. ◊ Expr. A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Nu zi hop până nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbândă încă nesigură. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. ♦ Intranz. A păși peste cineva sau ceva, călcând în picioare, zdrobind. ◊ Expr. A trece peste cineva = a desconsidera, a disprețui pe cineva. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste...). 8. Tranz. A atinge un corp, un obiect cu o mișcare ușoară de alunecare pe suprafața lui. ◊ Expr. (Intranz.) A trece cu buretele peste ceva = a da uitării ceva, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin..., peste..., pe după... 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. ◊ Expr. A trece la cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de partea cuiva = a se ralia la ceva (sau cu cineva). ♦ Fig. (Determinat prin „în cealaltă lume”, „din lume”, „din viață” etc.) A muri. ♦ A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mână în mână, de la unul la altul, din om în om) până la... ♦ Tranz. A da, a transmite ceva. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou câmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva, a se apuca de altceva. ◊ Expr. A trece la fapte = a acționa. 13. Tranz. A introduce, a înregistra, a înscrie (într-un registru, într-o rubrică, într-o clasificare); a repartiza pe cineva undeva. ♦ A înscrie un bun pe numele cuiva. 14. Tranz. A susține cu succes un examen; a declara reușit, admis; a fi promovat într-o clasă superioară. II. 1. Intranz. și tranz. A parcurge un drum sau un spațiu limitat, îngust. ◊ Expr. A-i trece cuiva printre degete, se spune când cineva lasă să-i scape ceva, când pierde ceva. Îi trec mulți bani prin mâini, se spune când cineva cheltuiește fără socoteală, când risipește bani mulți. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, de cernere, de strecurare. ♦ Intranz. A străbate greu un spațiu îngust, a-și face drum (cu greu) printr-un spațiu îngust; a răzbate. ◊ Expr. A trece ca un câine prin apă = a nu se alege (din viață, din școală etc.) cu nicio experiență, cu nicio învățătură. A trece prin foc și prin apă = a îndura multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat; a fi supus la... 3. Intranz. A ieși de partea cealaltă (făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. ◊ Expr. A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul sabiei (sau sub sabie, sub paloș) = a omorî. ♦ (Rar; despre agenți fizici sau chimici; cu determinări introduse prin prep. „prin”) A pătrunde în întregime prin... 4. Tranz. (Despre anumite stări fiziologice) A cuprinde, a copleși pe cineva (fără a putea fi oprit). III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfârșit). ◊ Expr. Mai trece ce mai trece... = după o bucată de vreme..., după un timp (nu prea lung). Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea târziu, mai e timp. ♦ Refl. A lua sfârșit; a nu mai fi actual. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. 3. Tranz. A petrece un timp, o epocă din viață. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și folosi vremea fără rost. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. ♦ Refl. (Înv.) A se întâmpla, a se petrece. 4. Intranz. A depăși o anumită vârstă, o anumită limită de timp. 5. Refl. A-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții; a îmbătrâni. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se stinge. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, valoare, cantitate; a depăși. ◊ Expr. Treacă de la mine (sau de la tine etc.), se spune când se face o concesie. ♦ A ajunge până dincolo de... ♦ Tranz. (Înv. și reg.) A depăși limita obișnuită, normală. ◊ Expr. (Refl.; pop.) A se trece din pahare (sau din băut) = a bea prea mult; a se ameți de băutură. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios; a se emoționa. A trece măsura = a exagera. V. 1. Refl. (Pop.; în forma negativă) A nu putea fi luat în seamă; a nu avea crezare, a nu avea trecere. ♦ Tranz. A nu ierta, a nu îngădui. 2. Intranz. A fi considerat..., a fi luat drept... 3. Intranz. (Rar) A se transforma, a se preface în... – Lat. traicere.

DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul direct, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.) Orientare politică prin care se susține libertatea individuală în materie de economie și care protejează proprietatea și diviziunile de clasă. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea. 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi impuse prin forța coercitivă a statului. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A apuca ceva sau pe cineva cu mâna, cu ajutorul unui instrument etc. ◊ Expr. Parcă (l-)a prins pe Dumnezeu de (un) picior, se spune când cineva are o bucurie mare, neașteptată. ♦ (Despre animale) A apuca cu dinții, cu ghearele. ♦ A fixa, imobilizând. 2. Tranz. Fig. A lua cunoștință de ceva (cu ochii, cu urechea, cu mintea); a percepe. ◊ Expr. (Intranz.) A prinde de veste = a observa, a remarca, a afla ceva, a băga de seamă (din timp). 3. Refl. A-și încleșta mâna sau mâinile pe ceva pentru a se sprijini, pentru a se agăța. 4. Refl. recipr. A se lua de mână cu cineva (pentru a forma o horă, pentru a dansa). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mâinile, cu brațele. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a imobiliza) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). ♦ A pune mâna (sau laba) pe un animal. 2. A surprinde pe cineva asupra unei fapte (reprobabile) săvârșite pe ascuns; a descoperi pe cineva cu o vină, cu o neregulă. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. ♦ A încurca pe cineva cu vorba, a-l face să se încurce în răspunsuri (încercând să ocolească adevărul). 3. A ajunge în ultima clipă spre a mai găsi o persoană, un vehicul etc. care sunt gata de plecare. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a găsi, a nu lăsa să scape momentul (sau prilejul) favorabil. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta nicio clipă neocupat. ♦ (Despre fenomene ale naturii, evenimente etc.) A surprinde. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. ♦ A absorbi. III. 1. Tranz. A fixa ceva prin legare, coasere sau agățare. ♦ Refl. A rămâne fixat sau agățat (de sau în ceva). ♦ Fig. A înregistra, a fixa și a reda prin mijloace artistice aspecte din lumea înconjurătoare. 2. Tranz. A înhăma; a înjuga. 3. Refl. A se lega, a se asocia cu cineva (în calitate de...). 4. Refl. și tranz. (Pop.) A (se) angaja, a (se) tocmi într-o slujbă. 5. Refl. A se angaja, a se învoi la ceva; a accepta, a primi. ◊ Expr. A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva). ♦ Refl. recipr. A se lua cu cineva la întrecere, a se măsura, a rivaliza. ♦ Refl. recipr. A face un pariu cu cineva, a pune rămășag. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune când cineva nu are chef să lucreze. ♦ Fig. (Despre privire, ochi) A se opri, a se fixa, a se pironi asupra cuiva sau a ceva. ♦ Refl. și tranz. A (se) împreuna, a (se) îmbina formând un tot, a (se) suda. 2. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva; p. ext. despre gesturi, atitudini etc.) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. 3. Refl. (Despre mâncare; în expr.) A se prinde de cineva = a-i prii cuiva, a se asimila. V. 1. Tranz. A începe să... ◊ Expr. (Refl. recipr.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a începe să discute (cu cineva); b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... 2. Refl. (Pop.) A se apuca de o treabă, a se porni la lucru. VI. 1. Tranz. A obține, a căpăta, a dobândi. ◊ Expr. (Fam.) A prinde carne (sau seu) = a se îngrășa. A prinde minte sau (intranz.) a prinde la minte = a câștiga experiență, a se face om de treabă. A prinde viață = a) a căpăta putere, tărie; a se înviora; b) a începe să se realizeze, să fie pus în practică. A prinde inimă sau (intranz.) a prinde la inimă = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. ♦ Fig. A-și însuși o cunoștință, o deprindere etc., a învăța (de la altul). 2. Intranz. și refl. A se dezvolta după transplantare, a crește. ◊ Expr. (Tranz.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a se fixa într-un loc, a căpăta stabilitate, forță, putere. VII. Refl. Fig. (Fam.) A fi crezut, a fi luat drept adevărat, bun, valabil. VIII. Refl. (Despre lapte; p. ext. despre alte substanțe) A se coagula, a se închega. [Prez. ind. și: (pop.) prinz. – Perf. s. prinsei, part. prins] – Lat. pre(he)ndere.

EMIGRAȚIE, (rar) emigrații, s. f. 1. Situația în care se găsește o persoană emigrată. 2. Timpul în care cineva este emigrat. 3. Totalitatea persoanelor emigrate din aceeași țară, în același loc, într-o anumită epocă. 4. (Rar) Emigrare, expatriere. După emigrația lui Cantemir, căzînd țara în ghearele fanarioților, mitropoliții la înscăunarea lor luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241. – Variantă: emigrațiune (pronunțat -ți-u-) (GHICA, A. 60) s. f.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Partea de jos (mai largă, de obicei solidă) a unui corp, a unei clădiri sau a unui element de construcție, care susține întreaga construcție. V. temelie, fundament. Coloanele dorice nu au bază. ▭ Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. ◊ Fig. Afirmații fără bază. Pe ce bază afirmi acest lucru? ◊ Expr. A sta (sau a fi) la baza a ceva = a forma temelia, fundamentul a ceva. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva sigur, solid. Ce studii ar la bază? A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Latura unei figuri sau fața unui corp geometric opusă, vîrfului, care se ia drept punct de plecare spre a măsura, printr-o perpendiculară, înălțimea figurii sau a corpului, respectiv. Baza unui triunghi. Baza unei prisme. Baza unui cilindru. ♦ Linia dreaptă și măsurată pe teren cu. mare precizie, care servește ca linie de pornire pentru, construirea unei serii de triunghiuri în ridicările topografice. 2. Ceea ce constituie temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. Planul cincinal este un program de luptă al construirii bazelor socialismului în țara noastră, pentru asigurarea înfloririi patriei noastre și a bunăstării celor ce muncesc. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 471. Succesul în creșterea animalelor depinde, în mare măsură, de existența bazei furajere care să asigure animalelor nutrețuri suficiente și de bună calitate pe tot timpul anului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2678. ♦ Principiu pe care se clădește un sistem, o teorie, o știință. Sfaturile populare constituie baza politică a Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 10. Lenin, marele continuator al operei lui Marx, a elaborat bazele ideologice ale partidului marxist, a ridicat într-o măsură imensă însemnătatea teoriei revoluționare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 6. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial; pe care te poți bizui. Fără atîția oameni de bază, munca-n ateliere nu prea merge. GALAN, Z. R. 389. Organizație de bază v. organizație. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = a) în conformitate cu..., pe principiul... În baza decretului nr... se dispune ca... = [Statul romîn democrat-popular] asigură întărirea și dezvoltarea forțelor de producție ale țării prin industrializarea ei socialistă, prin lichidarea înapoierii economice, tehnice și culturale, prin transformarea socialistă treptată a agriculturii pe baza liberului consimțămînt al țăranilor muncitori. CONST. R.P.R. 14; b) avînd drept principal element component... Culorile sintetice sînt fabricate pe bază de anilină. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. Preparat cu bază de calciu. ♦ Nota fundamentală sau tonica unui acord; (într-un ansamblu vocal sau instrumental) extrema inferioară a armoniei (numită în general «bas»). 3. (Uneori determinat prin «economică») Orînduirea economică a societății într-o etapă dată a dezvoltării ei. În producția socială a vieții lor, oamenii intră în relații determinate, necesare, independente de voința lor, în relații de producție care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forțelor lor materiale de producție. Totalitatea acestor relații de producție formează structura economică a societății, baza reală pe care se înalță o suprastructură juridică și politică și căreia îi corespund forme determinate ale conștiinței sociale. MARX, CR. EC. POL. 9. Suprastructura este generată de bază, dar aceasta mu înseamnă nicidecum, că suprastructura nu face decît să reflecte baza, că ea este pasivă, neutră, că are o atitudine indiferentă față de soarta bazei sale, față de soarta claselor, față de caracterul orînduirii. Dimpotrivă, o dată apărută, ea devine o forță activă din cele mai mari, ajută activ bazei sale să capete formă și să se consolideze, ia toate măsurile pentru a ajuta noii orînduiri să nimicească și să lichideze vechea bază și vechile clase. STALIN, PROBL. LINGV. 6. 4. (Urmat de diferite determinări) Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., cuprinzînd și instalațiile necesare spre a putea servi ca temei, ca punct de plecare pentru o anumită activitate: a) întreprindere auxiliară prevăzută cu depozite, ateliere etc., care deservește o anumită ramură a industriei sau o anumită regiune. Bază de materii prime. Bază de aprovizionare. În regiunea Rostov s-a înființat o bază de prelucrare a țițeiului; b) (adesea determinat prin «de recepție») clădire special amenajată pentru primirea și păstrarea produselor agricole colectate; depozit; c) (adesea determinat prin «militară») regiune puternic întărită, prezentînd avantaje strategice și tactice, unde sînt instalate rezerve militare de diferite arme, construcții speciale și depozite de muniții, combustibile, echipament, subzistență etc. Bază de atac. Bază aeriană (sau aviatică) = aeroport militar, înzestrat cu hangare și cu ateliere de reparații pentru un număr mai mare de avioane. Bază navală = port militar. Bază de operații sau bază operativă = zonă sau regiune în care se concentrează trupe de arme diferite, în vederea unor operații viitoare. Vreme îndelungată țara noastră a fost folosită de imperialiști drept parte integrantă a «cordonului sanitar» în jurul Uniunii Sovietice, apoi drept bază de operațiuni pentru atacul direct împotriva ei. Trecutul acesta nu se va mai întoarce niciodată. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140; d) (În expr.) bază sportivă = complex de instalații servind sportivilor pentru antrenamente și competiții. 5. (În expr.) Bază de articulație = modul de articulare a sunetelor caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare caracteristic vorbitorilor într-o anumită limbă sau într-un anumit dialect.6. (În expr.) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic compus dintr-un oxidril și un metal; are gust leșietic, albăstrește hîrtia roșie de turnesol și, în combinație cu un acid, formează o sare. Hidratul de sodiu, numit și sodă caustică, e o bază puternică.

EXEMPLAR², -Ă, exemplari, -e, adj. Care este atît de desăvîrșit, încît poate servi drept exemplu, poate fi luat drept model. Purtare exemplară. ▭ O grijă deosebită trebuie acordată pregătirii exemplare pentru iernatul animalelor. SCÎNTEIA, 1954, nr. 3070. ♦ (Despre o mustrare, o pedeapsă etc.) Care are un caracter atît de drastic, încît poate servi ca avertisment. Pedeapsa trebuie să fie exemplară, DUMITRIU, B. F. 87. Merită o pedeapsă exemplară. BĂLCESCU, O. II 271.

BĂȘTINAȘ, -Ă, băștinași, -e, adj. Care se află din moși-strămoși pe pămîntul pe care locuiește; de baștină, autohton, indigen. În Italia, Franța, Anglia și alte țări robite capitalului, cu toate încercările desperate ale social- democrației de dreapta de a sparge unitatea clasei muncitoare, au loc impresionante mișcări de masă care pun pe gînduri pe asupritorii băștinași și pe stăpînii lor americani. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 91. Îmi aminteam de... expediția lui Cortez și a altor aventurieri împotriva populațiilor băștinașe ale Americii centrale. SADOVEANU, N. F. 154. ◊ (Substantivat) Atunci au stîrnit vorbă unii dintre fruntașii păuneni că... n-ar fi rău să-i lepede pe asemenea locuitori vremelnici într-o latură, ca să nu ia dreptul băștinașilor la împărțirea loturilor ce se alegeau atunci din exproprierea moșiilor. SADOVEANU, P. M. 10. În munteni vezi pe băștinașii dintru început ai țării. RUSSO, O. 103.

DÎRLOG², dîrlogi, s. m. (Mai ales la pl.) Cureaua frîului pentru călărie; ștreangul legat de căpăstru, pe care îl ții în mînă cînd duci calul de aproape. V. hăț. Ne dădeam jos din căruță și pleoscăind din cizme, unul punea mîna pe dîrlogi, altul punea umărul la leocă. GALACTION, O. I 453. Văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. HOGAȘ, M. N. 8. Moș Nichifor apucă iepele de dîrlog și cîrnește căruța. CREANGĂ, P. 128. La roșul se ducea... Mîna pe dîrlogi punea, Pe spate mi-l netezea, De șa că se sprijinea. TEODORESCU, P. P. 523.

CLASIC, -Ă, clasici, -e, adj. 1. (Despre opere literare, științifice, artistice) Care întrunește condițiile perfecțiunii; care poate fi luat drept model. Capitalul lui Marx este o operă clasică. ▭ Genialele teze din Aprilie ale lui Lenin constituie un model clasic de analiză marxistă a situației istorice complicate în epoca revoluției, de elaborare a unei linii strategice și tactice a partidului comunist pentru asigurarea victoriei revoluției socialiste. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2328. ♦ (Despre scriitori, artiști, oameni de știință etc.) Recunoscut ca perfect, a cărui operă își păstrează importanța de-a lungul veacurilor. Tolstoi este autorul clasic cel mai răspîndit din literatura rusă a secolului al XIX-lea. ◊ (Substantivat) Clasicii marxismului au arătat că chestiunea națională trebuie privită în legătură cu sarcinile ce stau în fața clasei muncitoare. REZ. HOT. I 30. Marii clasici realiști Caragiale, Eminescu, Creangă, Coșbuc ș.a, sînt redați poporului, opera lor este analizată în lumina marxism-leninismului, pentru ca nimic din ceea ce a fost înaintat și valoros în trecut să nu se piardă. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 91. 2. Care concentrează caracteristicile (bune sau rele) ale unui lucru, ale unei acțiuni, ale unei situații etc.; tipic, caracteristic. In țările clasice ale democrației parlamentare burgheze, ca Franța, cele mai elementare principii parlamentare sînt călcate în picioare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 127. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile... Un lung convoi de șlepuri, legate două cîte două, după imaginea clasică a prizonierilor le urmează supuse. BOGZA, C. O. 405. 3. Care privește lumea antică greco-latină, care aparține culturii acestei lumi; care se referă (în special) la literatura antică, caracterizată prin echilibru, sobrietate și armonia fondului cu forma. Limbi clasice. Filologie clasică. Demostene și Virgiliu sînt scriitori clasici, cm Artiștii antici, clasici, au ajuns să exprime natura înconjurătoare... cu... plasticitate. GHEREA, ST. CR. I 220. Limba latină clasică = un aspect al limbii latine întrebuințat de scriitorii din epoca clasică. ♦ Caracteristic antichității greco-latine sau moravurilor antice. Entuziasmul... înaripează inima poetului, ori de cîte ori vorbește de eroismul grecilor, care au știut să moară cu o bărbăție clasică pe zidurile Misolonghiei. MACEDONSKI, O. IV 73.

DREPT³, (3, 4) drepturi, s. n. 1. Totalitatea regulilor de conduită, a normelor care, instituite sau sancționate de puterea de stat, exprimă voința clasei dominante, reguli a căror respectare și aplicare este asigurată prin forța de constrîngere a statului, în scopul apărării, întăririi și dezvoltării relațiilor și rînduielilor sociale ce convin și folosesc clasei dominante. ◊ (Urmat de determinări arătînd conținutul) a) (După tipul de drept din care face parte) Drept socialist. Drept burghez. b) (După natura raporturilor sociale pe care le reglementează) Drept civil. Drept penal. Drept internațional. 2. Știința dreptului³ (1). A studia dreptul. Manual de drept civil. ▭ Tînărul Crețescu, după ce a stat vreo patru ani la Paris să facă dreptul, s-a întors în țară. BUJOR, S. 158. Costică... își luase licența în drept. MACEDONSKI, O. III 5. 3. Posibilitatea, facultatea recunoscută de regula de drept³ (1) unei persoane de a avea o anumită conduită, altă persoană (sau alte persoane) trebuind să aibă o conduită corespunzătoare. Drept la învățătură. Drepturi civile. Drepturile omului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă, adică dreptul de a căpăta o muncă garantată și plătită potrivit cu cantitatea și calitatea ei. CONST. R.P.R. 36. Femeia are drepturi egale cu ale bărbatului la muncă, salariu, odihnă, asigurare socială și învățămînt. ib. 39. Dreptul este ceailaltă față a datoriei, adecă, ca un lucru cu două fețe, dreptul și datoria nu se pot despărți unul de alta. BĂLCESCU, O. I 354. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. Vei ajunge totuși acolo unde se cuvine de drept s-ajungi. CAMIL PETRESCU, T. I 121. ◊ Expr. A avea dreptul (sau drept) să... (sau de a...) sau a fi în drept să... = a avea justificarea, facultatea sau puterea de a face sau de a pretinde ceva. Dacă nu ți-aș da învățătura cuvenită, [împăratul] ar avea drept să mă lovească. SADOVEANU, D. P. 21. Nu aveai totuși dreptul să faci ce ai făcut. CAMIL PETRESCU, T. III 138. Cuiu-i al meu și am drept de-a pune în el ce-oi vra. ALECSANDRI, T. I 322. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, a unui serviciu. Drepturi de autor. ▭ Bărbatul lasă în mîna podarului dreptul de trecere: cinci lei. BOGZA, C. O. 291. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. Bine că ați apucat a veni și d-voastră, ca să fiți de față cînd ne-om lua dreptul. CREANGĂ, P. 159. Să slujești tu degeaba?... Cum să nu-ți iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22. – Variantă: (3, popular) dirept s. n.

COMANDA, comand, vb. I. Tranz. 1. (Mil.) A da ordin sau semnal pentru executarea unei mișcări, a unei dispoziții etc; a avea comanda unei unități. Unde e acuma puternica mărire Din vremea cînd a țării eroică oștire în lupte uriașe Buzeștii comanda? ALEXANDRESCU, P. 145. ◊ Refl. impers. Se comandă drepți. SAHIA, N. 120. ◊ Intranz. Iar ai început să comanzi? El își făcuse datoria, luptase fără nici o slăbiciune, comandase fără nici o șovăială. C. PETRESCU, Î. I 194. Ia drepți cînd îți comand. SAHIA, N. 53. ♦ A porunci, a ordona. S-a dus într-un serviciu comandat. SAHIA, U.R.S.S. 100. 2. A face sau a da o comandă, a dispune ca cineva să efectueze o lucrare, să facă un serviciu, să confecționeze ceva. Culmea moftangiului savant: a-și comanda statuia încă din viață și a prezida la inaugurarea ei și la apoteozarea sa. CARAGIALE, O. II 35. La un zugrav foarte vestit mergînd din întîmplare, Portretul meu îl Comandai. ALEXANDRESCU, P. 170. ♦ A cere o consumație într-un local. Arată energie doar cînd comandă o sticlă de vin. C. PETRESCU, Î. II 188.

CONDIȚIE, condiții, s. f. 1. Fapt, împrejurare care permite sau facilitează apariția unui fenomen. Marele ajutor al Uniunii Sovietice, condiție esențială pentru construirea socialismului – ajutor ideologic, politic, economic și tehnic – întărește poziția noastră față de planurile imperialiste de jaf și înrobire și ne asigură o bază trainică de dezvoltare socialistă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 259. Succesele obținute pe tărîmul industrializării au creat, condiții pentru a face pași înainte pe drumul transformării socialiste a agriculturii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. Cea dîntîi condiție a dezvoltării morale a unui stat, a existenței lui politice, e libertatea poporului și egalitatea de drepturi. BĂLCESCU, O. I 324. 2. (De obicei la pl., urmat de determinări explicative) împrejurare în care se petrece un fenomen. Condiții de viață. Condiții de muncă. Condiții obiective. ▭ Conferința națională [din 1945] a Partidului Comunist Romîn se ține în condițiile terminării victorioase a celui de al doilea război mondial. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 5. În actualele condiții internaționale, interesele cele mai arzătoare ale popoarelor sînt legate de problema apărării păcii. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 362, 1/1. Te interesează condițiile atmosferice? SEBASTIAN, T. 33 3. Clauză a unei înțelegeri, a unei convenții. Vrăjbile și prigonirile între boieri și domni deteră prilej turcilor... a-și lua dreptul de stăpîni, călcînd condițiile tratatului de protecție. NEGRUZZI, S. I 274. ◊ Loc. adj. și adv. Fără condiții = fără posibilitatea de a exprima vreo pretenție. Capitulare fără condiții. ◊ Loc. conj. Cu condiția (ca să)... = numai în cazul că..., cu obligația (ca să)... N. Golescu, Ion Ionescu și artistul Rozental, ce muri mai tîrziu în închisoare pentru patria sa, ceruseră voie să plece la Constantinopol, și voia ci se dase cu condiția să-i ducă o escortă pînă la hotar. BOLINTINEANU, O. 264. ◊ Expr. A se ține de condiție = a-și respecta, a-și îndeplini obligațiile luate. 4. (Jur.) Întîmplare viitoare și nesigură de a cărei îndeplinire atîrnă existența unei obligațiuni (nașterea sau desființarea ei). 5. Situația juridică a unei persoane. În unele țări, femeia căsătorită cu un străin urmează condiția soțului său. ♦ Situație socială a cuiva. Oamenii căutau să scape de condiția lor și făceau oricum încercări să-și mai ușureze sărăcia. PAS, Z. I 169. ◊ (Învechit, în concepția societății, burghezo-moșierești) Om (femeie, fată, băiat) de condiție = om (femeie, fată, băiat) care aparține unei familii «bune», sus-pus, cu avere. – Pronunțat; -ți-e. – Variantă: condițiune s. f.

CONTRAZICERE, contraziceri, s. f. Faptul de a (se) contrazice; contradicție, dezacord, opoziție. Îi venea parcă s-o ieie drept o smintită și se temea s-o irite prin contraziceri. SLAVICI, O. I 387. Mai sînt și alte contraziceri în amîndouă articolele. GHEREA, ST. CR. II 72.

ISTORIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a oricărui fenomen în natură și în societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, contradictoriu, desfășurat pe baza unor legi obiective. Istoria R.P.R. se ocupă cu dezvoltarea societății omenești pe teritoriul patriei noastre, Republica Populară Romînă, începînd din vremurile cele mai îndepărtate, pînă azi. IST. R.P.R. 1. Întrebați dar istoria și veți ști ce sîntem, de unde venim și unde mergem. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirii, această dezvoltare a simtimentului și a minții omenești. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Scriere care conține fapte ca cele descrise mai sus; p. ext. obiectul de învățămînt respectiv. Cînd am ajuns, am găsit examenul pe la sfîrșit. Se cercetase istoria, geografia. NEGRUZZI, S. I 4. Istoria trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor, și fiecărui om îndeosebi; pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și la faptă bună. KOGĂLNICEANU, S. A. 49. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care are ca obiect studiul dezvoltării, schimbărilor succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria literaturii. ▭ Un loc important în istoriografia romînă îl ocupă publicarea de documente și editarea cercetărilor în legătură cu istoria relațiilor economice, politice și culturale ruso-romîne. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 372, 5/3. 4. Povestire, poveste, narațiune. Vorbind și gîndindu-mă, parcă mă cobor pe niște cărări uitate în suflet, și parcă ici-colo se face lumină, și dintr-o dată ceva uitat se deslușește, – și aceasta se numește o istorie veche. SADOVEANU, O. V. 92. Aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim. NEGRUZZI, S. I 245. 5. (Familiar) Întîmplare, pățanie; poznă, încurcătură. V. comedie². Pe drum, la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruințele și învîrtiturile unchiului. VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. Își spuse istoria și ce păți. ISPIRESCU, L. 8. Să nu-l iei drept cine știe Și să faci vreo istorie. TEODORESCU, P. P. 597. – Accentuat și: (popular, 5) istorie.

ELEMENT s. n. (< lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento): parte componentă a unui întreg. De aici și sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fonetic, sistemul lexical sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvânt compus, al unei locuțiuni sau expresii, al unei construcții perifrastice, al unei propoziții etc. ◊ ~ autohton: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale, proprii unei limbi, moștenite din substrat. E. autohton al limbii române cuprinde câteva nume de plante, de râuri, de locuri și de persoane; inscripția cu litere grecești (nedescifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo în Bulgaria; inscripțiile cu litere grecești și latine găsite pe pietrele de la Grădiștea Muncelului; sufixul -esc, vocalele mediale ă și î (â), postpunerea articolului, dualitatea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune cu albaneza (70), ca: abure, argea, balaur, barză, brad, brâu, brusture, bucur(a), buză, cătun, copac, cruța, curma, dărâma, fărâma, gard, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, mal, măgură, mazăre, mătură, mânz, moș, mugure, murg, năpârcă, pârâu, rânză, scapără, scrum, sâmbure, sterp, strungă, șopârlă, vatră, viezure, zgardă, zgâria etc.; cuvinte care lipsesc atât în albaneză, cât și în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: amurg, aprig, arunca, băiat, beregată, bordei, brândușă, brânză, burtă, caier, carâmb, cârlan, cârlig, copil, creț, custură, droaie, gheară, gorun, grui(u), gudura, îngurzi, mușat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, șoric, țarc, țarină, țăruș, undrea, urca, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma etc. Printre lingviștii care au studiat e. autohton în limba română se numără: J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich, Hugo Schuchardt, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș. ◊ ~ formant (formativ): cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune, ca unt- din substantivul untdelemn, stat- din substantivul stat-major, cap din locuțiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuțiunea verbală a-și lua rămas bun etc. ◊ ~ corelativ: cuvânt care intră în relație reciprocă (în corelație) cu un alt cuvânt; cuvânt care indică un raport de reciprocitate (v. cuvânt corelativ). ◊ ~ regent: e. lingvistic căruia i se subordonează o parte de propoziție cu funcție de atribut, de complement sau de element predicativ suplimentar. Astfel, substantivul, numeralul și pronumele sunt e. regente ale atributelor; adjectivul, verbul, adverbul și interjecția sunt e. regente ale complementelor etc. ◊ ~ introductiv: e. lingvistic prin care se introduce, în propoziție, o parte secundară (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau, în frază, o subordonată. Astfel, e. introductive ale părților de propoziție secundare sunt prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, iar ale subordonatelor din frază, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative. ◊ ~ lingvistic pertinent: e. dotat cu o anumită funcție într-un sistem determinat, care îl distinge de celelalte. ◊ ~ de relație (de joncțiune, relațional, joncțional): cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sunt considerate e. de relație (joncționale) în limba română: conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare (pentru coordonare); prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele relative, pronumele și adjectivele nehotărâte relative, adverbele relative (pentru subordonare) – v. și conjuncție, pronume, adjectiv și adverb. ◊ ~ predicativ suplimentar: parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb sau față de interjecția predicativă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele subiect sau obiect, pe de altă parte). El însoțește deci aceste unități, exprimând o acțiune, o calitate, o însușire sau o caracteristică, simultană cu acțiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecția predicativă și atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziție cu însușiri mixte: de atribut, dar și de complement; de parte de propoziție secundară necircumstanțială, dar și de parte de propoziție secundară circumstanțială. Este exprimată prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) și de aici clasificarea sa în e. predicativ suplimentar cu aspect nominal și e. predicativ suplimentar cu aspect verbal. Cel exprimat prin nume stă în cazurile nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag național” (Camil Petrescu); „Mahalaua înțelenise îngropată în troieni”; (B. Șt. Delavrancea); „Plecat-am nouă din Vaslui” (V. Alecsandri); „Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul pe drum” (C. Hogaș). ◊ ~ predicativ suplimentar simplu: e.p.s. exprimat printr-un singur termen, ca în exemplele „Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă” (M. Eminescu); „Prin care trece albă regina nopții moartă” (idem). ◊ ~ predicativ suplimentar complex: e.p.s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de aproximație, ca în exemplele „Îl văd chiar plângând”; „A sosit cam înghețat”; „A trimis-o tot nepregătită”.◊ ~ predicativ suplimentar multiplu: e.p.s. exprimat prin doi sau mai mulți termeni în raport de coordonare, ca în exemplul „O moară stă bătrână, uitată pe pârâu, / De oamenii din sate cu holdele de grâu” (I. Pillat). ◊ ~ predicativ suplimentar dezvoltat: e.p.s. alcătuit dintr-un substantiv propriu însoțit de pronume sau de un apelativ, dintr-un substantiv comun și un adjectiv posesiv (legat prin cratimă de primul) sau dintr-un numeral cardinal și un substantiv (precedat de prepoziția de), ca în exemplele „L-am luat drept prieten (drept nenea Ion, drept văru-său)”; „L-am făcut de doi metri”. ◊ ~ predicativ suplimentar prepozițional: e.p.s. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o propoziție, ca în exemplele „Ca funcționar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea” (G. Galaction); „Prietenii lui cei vechi îl știau drept un ușurel diletant (M. Sadoveanu). ◊ ~ predicativ suplimentar subînțeles: e.p.s. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul ”Vine ca medic sau nu vine? – Vine (ca medic).

LEPĂDA, lepăd, vb. I. I. 1. Tranz. A lăsa ceva din mînă; a arunca, a azvîrli. Lepădă ziarele pe masă și lăsă cafeaua neterminată. C. PETRESCU, A. 468. Ai putea să lepezi cîrma și lopețile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. Toate hîrtiile și cărțile mele le aflai aruncate pe masă, astfel cum le lepădasem eu. BOLINTINEANU, O. 371. ◊ Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă, a nu fi de aruncat sau de lăsat. Ea îl privi drept în ochi, căci nici el nu era om de lepădat. STĂNOIU, C. I. 170. Ipate vede că [fata] nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. ♦ Refl. pas. A da la o parte, a renunța la... Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? EMINESCU, O. IV 379. ♦ A da ceva, a dărui. Nimeni nu mă știe, nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braț de lemne ori un pumn de făină. Numai cînd au o scîrbă, ori o boală, atunci își aduc aminte. SADOVEANU, B. 48. ♦ Fig. A scoate. Clarinetul leapădă sunete pițigăiate. STANCU, D. 76. ◊ Expr. (Învechit) A lepăda (un) cuvînt (cuiva) = a da de veste, a anunța (pe cineva). Lepădați grabnic cuvînt la oameni că avem o primejdie asupra noastră și să-și gătească armele. SADOVEANU, F. J. 159. ♦ A-și dezbrăca un veșmînt, a-și scoate haina, încălțămintea etc. Se apropie... un moșneag care nu-și lepădase căciula de iarnă. C. PETRESCU, Î. II 139. Pesemne Baba Dochia nu-și lepădase toate cojoacele. CREANGĂ, A. 30. El își lepăda rasa și-și punea mantie de cavaleri, în care veghea sub sticlitoarele-i ferestre. EMINESCU, N. 59. ◊ Expr. A(-și) lepăda masca = a înceta de a se preface, a se arăta în adevărata lui lumină, a-și da arama pe față. Atunci Iancul lepădă masca, își dezveli urîtul caracter. NEGRUZZI, S. I 25. (Învechit) A(-și) lepăda potcoavele = a muri. Văd eu că mi se apropie și mie să-mi lepăd potcoavele. ISPIRESCU, U. 2. ♦ (Despre șerpi și șopîrle, despre animale cu blană sau despre păsări) A năpîrli; (despre cerbi) a-și pierde coarnele vechi pentru a căpăta altele noi. ♦ Fig. A scutura. Brazii își legănau ramurile și la fiecare legănare își lepădau povara de ninsoare. DUMITRIU, N. 212. Arborii își leapădă frunzele galbene. STANCU, D. 287. 2.. Intranz. (Popular, despre femei și despre femelele animalelor) A naște înainte de termen un făt mort; a avorta. M-a izbit în pîntec cu genunchiul, că doar oi lepăda. CAMILAR, N. II 155. Cum îți vine să dai cu piciorul în pîntecele femeii? Dacă leapădă? VLAHUȚĂ, CL. 83. Multe iepe... au lepădat. I. IONESCU, D. 534. ◊ Tranz. În noaptea aceea, cu mare suferință, Uliana lepădă mort copilul pe care-l avea în pîntece. DUMITRIU, P. F. 62. (Expr., despre pești) A lepăda icrele = a depune icrele. (În forma lăpăda) Aci intră la cloceală, aci își lăpădă icrele. STĂNOIU, C. I. 82. II. Fig. 1. Tranz. (Arhaizant, cu privire la oameni, urmat de determinări locale) A îndepărta, a alunga. N-ar fi rău să-i lepede pe asemenea locuitori vremelnici într-o latură, ca să nu ia dreptul băștinașilor la împărțirea loturilor. SADOVEANU, P. M. 10. Taci, Florico, nu mai plînge, că nu te-oi lepăda eu pe drumuri. ALECSANDRI, T. 914. ♦ A lăsa undeva. Se tocmesc cu vrun căpitan grec de corabie, ca să-i primească și să-i ducă să-i lepede undeva, într-un ostrov. SADOVEANU, Z. C. 307. 2. Tranz. A părăsi ceva (pentru totdeauna și de bunăvoie), a lăsa (o îndeletnicire, o acțiune, un obicei etc.), a renunța la... Blanca, știi că din iubire Făr’ de lege te-ai născut... Lepădînd viața lumii, Vei spăși greșeala mumii, Și de-o crimă tu mă mîntui. EMINESCU, O. I 102. Am lepădat toate romanțele și m-am apucat de cetit pre Tucidid. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, mai rar, «din», indicînd obiectul îndepărtat) De mi s-ar da domnia – dac-aceasta s-ar putea! – Eu m-aș lepăda de dînsa ca să fiu cu Anca mea. DAVILA, V. V. 25. Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră; numai și tu să mă iubești, precum te iubesc eu. ISPIRESCU, L. 188. M-am lepădat din slujba oștinească, mi-am jărtfit mica carieră. KOGĂLNICEANU, S. 190. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A rupe orice legături cu cineva, a se feri, a se păzi de cineva sau de ceva. V. renega. Dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de spîn, ca de ucigă-l crucea. CREANGĂ, P. 210. Stăpînul... se lepăda din ce în ce mai mult de ispitele satanei. ODOBESCU, S. III 47. ♦ A nu-și mai păstra atitudinea dinainte; a nu recunoaște ceva, a tăgădui. Băiatul începu a se dezvinui în tot chipul și a se lepăda că lui nici nu i-au plesnit prin cap una ca aceasta. SBIERA, P. 74. 4. Tranz. (Învechit) A refuza, a respinge, a nu accepta ceva. Mă rog, băbacă, ascultă rugămintea me și nu o lepăda. KOGĂLNICEANU, S. 101. Nu leapădă o convorbire față cu marturi. BĂLCESCU, O. II 196. – Prez. ind. și: leapăd (DELAVRANCEA, O. II 102). – Variantă: (regional) lăpăda vb. I.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se 'ia la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul. ▭ De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament. ▭ Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia. ▭ Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta? ◊ Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină. ▭ A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic. ▭ Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva. ▭ Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).

ÎNCUVIINȚARE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțămînt, permisiune. Ceilalți visau, moțăind din cap a încuviințare. DUMITRIU, V. L. 50. Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. VII 122. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241.

MULAJ, mulaje, s. n. Reproducere în ipsos, în ceară etc. a unui obiect (mai ales a unei lucrări de sculptură), obținută prin mulare. Interior modest care ar putea fi luat drept atelier... Portrete creionate, cărți, cîteva mulaje «obiecte de artă». CAMIL PETRESCU, T. II 133. Mulaj negativ = tipar de ipsos, de ceară etc., făcut după un obiect în relief, cu ajutorul unui material plastic. ♦ Model de hîrtie al unei haine, după care se croiește.

ÎNSCĂUNARE, înscăunări, s. f. (Învechit, astăzi numai fig.) Acțiunea de a se înscăuna și rezultatul ei. 1. Primirea puterii (monarhice sau bisericești); urcare, suire pe tron (a unui monarh sau a unui arhiereu), întronare. V. instalare. Domnul se făcea că nu vede, n-aude nelegiuirile turcilor ce-l însoțiseră la înscăunarea sa. ISPIRESCU, M. V. 4. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241. 2. Fig. Ajungere la putere, preluare a dominației; instaurare. V. stabilire. Pe nici o altă cale nu poate fi înfăptuit socialismul, decît... pe calea luptei de clasă, dusă pînă la cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare, pînă la înscăunarea dictaturii proletariatului. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 184, 2/3.

ÎNȘIRA, înșir, vb. I. 1. Tranz. A rîndui, a așeza în șir, la rînd; a aranja unul după altul; a alinia. Își scoase inelele numeroase și enorme, înșirîndu-le pe galantarul de sticlă. C. PETRESCU, A. 468. Titvele lor să le înșire pe zid. NEGRUZZI, S. I 158. Caii îi înșiră cîte unul înaintea altuia, dar mari și frumoși. GOLESCU, Î. 131. ◊ (Poetic) Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nșiră nori. EMINESCU, O. I 44. ◊ Refl. (Despre ființe) Și grabnic eunucii se-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Se înșiră tot cîte unul-unul, pînă la poartă. CREANGĂ, P. 267. Cîrdurile de cucoare, înșirîndu-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor. ALECSANDRI, P. A. 111. ♦ Refl. (Învechit, despre oștiri sau unități militare) A se așeza în front, în ordine de marș sau de luptă. Pe loc lot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, P. A. 211. 2. Tranz. (Cu privire la mărgele etc.) A petrece pe un fir pentru a face un șir, o salbă, un colan. Porunci împăratul de scrise pe niște pietre scumpe cîte o slovă; după aceea înșiră pietrele și alcătui numele copilului. ISPIRESCU, L. 134. Trei copile de-mpărat Stau într-un măreț palat Înșirînd la scumpe salbe De mărgăritare albe. ALECSANDRI, P. II 175. ◊ (Refl., în expr.) Înșiră-te (sau înșirte) mărgărite = a) formulă în basmele populare pe care o repetă povestitorul pentru a arăta că povestirea continuă. Înșiră-te mărgărite Pe lungi fire aurite, Precum șirul din poveste, Că-nainte mult mai este. ALECSANDRI, P. II 180; b) (substantivat, rar) poveste obișnuită, fără un titlu precis. Numai un soldat poate înțelege rezbelele lui Ioan-vodă, ce se povesteau pînă acuma ca un lung înșiră-te mărgărite, fără plan și fără succesiune. HASDEU, I. V. 215. 3. Refl. Fig. A se succeda, a se perinda. Apoi cuvintele i se înșirau unul după altul, arătînd cu cîtă grijă și cu cîtă dragoste partidul deschide țărănimii sărace și mijlocașe drumul unei vieți mai bune. CAMILAR, TEM. 16. Zilele de răscumpărare ale sfintei primăveri se înșiră ca mărgele nestemate pe un fir de aur. SADOVEANU, N. P. 277. Gîndurile i se înșirau ca mărgelele pe ață. REBREANU, R. I 243. Epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. 4. Tranz. Fig. A spune, a expune, a povesti la rînd, a urma, în expunere, un anumit șir de idei, de fapte, de întîmplări. Erau meșteri în a înșira fraze frumoase, elegante, care nu spuneau nimic. AGÎRBICEANU, S. P. 242. Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. Înșira greutățile cu care se luptă ca medic, ignoranța și superstițiile. VLAHUȚĂ, O. A. 295. Toate cîte-mi înșiri acum de două ceasuri sînt numai o frumoasă poveste. NEGRUZZI, S. I 234. ◊ Expr. A înșira moși pe groși (sau verzi și uscate) = a spune lucruri lipsite de seriozitate. A înșira (la) gogoși v. gogoașă. 5. Tranz. (Rar, regional) A lua de-a rîndul, a frecventa în șir. Și eu să înșir atîtea școli: în Humulești, la Broșteni în crierii munților, în Neamț, la Fălticeni și acum la Socola? CREANGĂ, A. 120. ◊ Expr. A o înșira = a o lua drept înainte pe-un drum, a umbla. Veniseră aduși de dorința să precizeze ceea ce era confuz în ei, să hotărască, să înfăptuiască ceva. Cînd o înșiraseră pe străzi pînă aci, erau plini de nerăbdare. C. PETRESCU, Î. II 115. 6. Tranz. (Rar, cu privire la fire) A înfășura. A început a înșira funia de jur împrejurul lacului. ȘEZ. III 95.

NĂTĂRĂIE s. f. (Rar) Prostie, nerozie, neghiobie. Sfiala lui o luă drept dovada nestatorniciei, măcar că era semnul nătărăiei. NEGRUZZI, S. I 25. – Pronunțat: -ră-i-e.

RĂMAS¹, rămasuri, s. n. 1. Faptul de a rămîne; rămînere. ◊ (Mai ales în expr.) De ajuns și de rămas = din plin, din belșug, cu prisosință. Rămas bun (sau bun rămas), formulă de salut adresată de cei care pleacă celor care rămîn. Rămas bun, voinice, căci nu știu dacă ne-om mai vedea. POPESCU, B. I 38. Da, nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu. Bun rămas!... și s-a tot dus înainte. CREANGĂ, P. 127. A-și lua rămas bun = a se despărți de cineva cu cuvinte de urare sau de afecțiune. Mi-am luat rămas bun de la gospodina casei. SADOVEANU, N. F. 110. Și după ce-și luă rămas bun, fata împăratului își cătă de drum. ISPIRESCU, L. 21. (Glumeț) În urma lor, trenul își luă rămas bun din gară, printr-un fluierat. MIRONESCU, S. A. 133. 2. (Regional) Prinsoare, rămășag. Se jurară amîndouă suratele pe acel rămas că-l vor ținea. MARIAN, O. II 71. ◊ Expr. A pune rămas = a face prinsoare. Un plugar fără știință – și pe asta pun rămas – E în stare să vă-nvîrte și să vă poarte de nas. COȘBUC, P. II 126. 3. (Învechit) Ceea ce rămîne de pe urma cuiva; moștenire. Caterina va avea zece mii de galbeni zestre din rămasurile mele. BOLINTINEANU, O. 464. Recunoscînd în nenorociții iobagi romîni origina, limba și alte rămasuri ale colonilor romani din Dacia. ODOBESCU, S. III 523. Să o iei drept simbrie și drept un bogat rămas. PANN, P. V. II 59.

PATRIARH, patriarhi, s. m. 1. Cleric care deține cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericii creștine ortodoxe dintr-o țară sau, altădată, din mai multe țăii; șeful unei patriarhii. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopol. NEGRUZZI, S. I 241. 2. Bărbat mai în vîrstă cu rol de șef al familiei în societatea gentilică. ♦ Fig. Bătrîn venerabil, cu numeroși descendenți. Fiecare, privindu-l, gîndea cu jind la viața acestui patriarh, așa de iubit și ocrotit de fii și de nepoți. ANGHEL, PR. 62. [Leul] înfrînt de greutatea unor ani de patriarh.. S-afunda în maiestatea morții sale de monarh. MACEDONSKI, O. I 118. 3. (În Vechiul Testament) Fiecare dintre capii de familie, conducători (spirituali și politici) ai poporului evreu, predecesori ai lui Moise. Patriarhul Abraham. Patriarhul Iacob. ▭ Numele patriarhilor s-au întîlnit cu meditarea și ținerea mea de minte. GALACTION, O. I 12. Chipul lui grav, cu barba de patriarh, mi-a apărut deodată în minte. BART, S. M. 43.

PROCLIZĂ (ANTEPUNERE, PREPUNERE) s. f. (< fr. proclise, cf. gr. proklisis): așezare înainte a unui articol, a unui pronume (personal sau reflexiv) sau a verbului a fi, formă neaccentuată, a unui adjectiv (calificativ sau pronominal), a unui numeral. Se vorbește astfel despre p. articolului hotărât lui, a articolelor nehotărâte un, o și niște, a articolelor posesive al, a, ai, ale și a articolelor demonstrative cel, cea, cei, cele; despre p. formelor neaccentuate ale pronumelor personale și reflexive și ale verbului a fi; despre p. anumitor determinanți, cum sunt adjectivele calificative și pronominale și numeralele cardinale sau ordinale; despre p. prepozițiilor (la nume predicative, la atribute, la complemente, la elemente predicative suplimentare). Astfel: lui Mitică, lui Vicu, lui Jeni, lui Tanți; un copac, o floare, niște vorbe; al catedrei, a copilului, ai văilor, ale părinților; (omul) cel muncitor, (strada) cea mare, (munții) cei stâncoși, (apele) cele repezi; i-a spus, l-a primit, se îmbracă, își zice; s-aici, i-acolo; marii exploratori, călduroasele zile, acești brazi, aceleași peisaje; cinci laboratoare, al treilea an; (lama este) de oțel, (arcuri) de suspensie, (vorbeam) despre voi, (i-am luat) drept oameni etc.

PLESNET, plesnete, s. n. 1. Sunet scurt, brusc, puternic, produs de anumite obiecte (în special de bici) cînd izbesc violent aerul sau alte corpuri. Crezură că cei de pe mal îi luau drept alții, cu toate că [aceleași chemări] reveneau mereu prin plesnetele vîntului. GALACTION, O. I 198. Din cînd în cînd aud cumpăna de la fîntînă scîrțîind, un chiot lung în depărtare, un lătrat de cîine, un plesnet de bici, și toate răsună așa de frumos în aerul cald și limpede al zilei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 177. Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Rar) Zgomot produs de un obiect care se sparge sau crapă. În plesnetul scurt al unui dulap, care a pocnit uscat și sec, i s-a părut că desprinde ceva mai mult decît era. POPA, V. 31. 2. (Rar) Lovitură (de bici) care face să se audă un plesnet (1) I-a luat la plesnete dă bici și i-a blestemat. ȘEZ. III 32.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).

PRISOS, prisosuri și prisoase, s. n. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») Ceea ce depășește necesarul, ceea ce întrece o anumită limită; surplus, excedent. Aveam slăbăciunea să dau cu ușurință din prisosul meu. SADOVEANU, A. L. 9. Prisosul de iubire, pe care firea și anii îl îngrămădiseră în ființa lor, se revărsase acum cu duioșie asupra singurului băiat din familie. BASSARABESCU, V. 4. Ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu im prisos de bunăvoință, ai fi putut-o lua drept cal. HOGAȘ, M. N. 8. ◊ Loc. adj. și adv. De prisos = (care este) în plus, p. ext. inutil, fără rost. Eu voi pleca pe-o cale, pe-o cale depărtată... Sînt de prisos aice. BOLINTINEANU, O. 205. ◊ Loc. adv. Cu prisos = în plus, p. ext. din plin, din belșug. Comori de aur dorm ascunse-n mănăstire. Călugărul murind i-a spus că sub altar Se află cu prisos lumeasca fericire. MACEDONSKI, O. I 102. Noi am mîncat degeaba și banii pentru pine îi avem în pungă cu prisos. CREANGĂ, O. A. 267. Acest instinct a înlesnit chiar omului primele sale inspirațiuni artistice și aceasta ne-o dovedesc cu prisos figurile de elefanți... gravate cu sula de către oamenii străvechi. ODOBESCU, S. III 78. ♦ Belșug, abundență. Belșugul chnpului împrăștia cheful chiar în cocioaba, sărmanilor... Era un an cît cinci; săturase orice rîvnă, că din vreme veche nu se pomenise atîta prisos de bucate. DELAVRANCEA, S. 54. Un angleuș, acolo-n țară... trăia Destul de cu prisosuri. COȘBUC, P. II 172. 2. (Numai la pl.; regional, în trecut) Terenuri agricole care prisoseau moșierului și pe care acesta le arenda țăranilor. Prisoasele și ierbăritul sînt viodurile de exploatare cele mai generale întrebuințate iu județul Mehedinți. I. IONESCU, M. 285. – Pl. și: prisoase (CARAGIALE, S. U. 87). – Variantă: (regional) pristos, pristoase (MARIAN, INS. 130, I. IONESCU, D. 447), s. n.

STATORNICIE s. f. 1. Faptul de a fi statornic; fermitate, constanță, neclintire (în hotărîri, păreri, acțiuni). Ce folos! căci n-ai puterea statorniciei, și măria-sa Ștefan cere de la slujitorii săi mai ales statornicie. SADOVEANU, F. J. 591. Își începu slujba cu aceeași statornicie și regulă ca la București. BASSARABESCU, S. N. 35. La ce statornicia părerilor de rău, Cînd prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre și umbra unui vis? EMINESCU, O. I 127. Romînii au trebuință astăzi să se întemeieze în patriotism și în curaj și să cîștige statornicie în caracter. BĂLCESCU, O. I 59. ♦ Fidelitate. Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. 2. Stabilitate. V. permanență. Siliți a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului. NEGRUZZI, S. I 39. 3. Continuitate, durabilitate. De știam că n-o să fie Între noi statornicie. ȘEZ. XII 84.

IMITAȚIE. Subst. Imitație, imitare; copiere, copiat, copie (peior.), pastișare (depr.), mimare, mimetism, mimesis (livr.), calc, calchiere; reproducere, facsimil, mulare, simulație, mimare, mimologie, maimuțăreală, maimuțărire, maimuțărie (rar); simulacru; plagiat, plagiere, centon (rar ), contrafacere, plastografie, plastografiere; pastișă, parodie, caricatură; caricaturizare, caricaturism (rar). Mimă; pantomimă; mimodramă. Imitator, mim, pantomim; maimuță (fam.), maimuțoi (fam.), papagal (fig.); simulant, falsificator, falsor (înv.); plastograf, copist, plagiator; parodiant (rar), parodist. Adj. Imitativ, mimetic, papagalicesc (fig.). Fals, falsificat, artificial, neautentic, contrafăcut, plagiat; simulat. Vb. A imita, a copia, a plagia, a pastișa (depr.), a mima, a mimetiza (rar), a lua drept model, a lua drept exemplu, a urma orbește pe cineva, a călca pe urmele cuiva, a se lua după cineva. A reproduce, a calchia. A falsifica, a plastografia, a contraface, a truca, a maimuți (rar), a maimuța (rar), a maimuțări; a parodia. V. asemănare, repetare.

BRAN < sl. ьраня „luptă”, cf. sl. Branislav și Branimir. 1. Bran frecv. pren., luat și ca nume de fam. fără altă desinență; – munt., sec. al XV-lea (Rel); – ard., 1688 (Paș); -ea, Șt. ard. 1848 (An C VI 759); Brăn/escu, -ești s. 2. Brană b., olt. (Sur VI); Brana f. (17 A I 229); – s.; cf. ceh. brana „poartă” (Mikl O), sens ce pare să fi avut și numele satului Bran, r. Brașov, dublat de top. vecin „Poarta”. 3. Branislav, 1445 (Ț-Rom 209) probabil alogen. 4. Brăneiu țig. (16 B IV 436). 5. Brănete, Stan, olt. (AO XVI 365); Branetu s. (ib.). 8. Braneț zis și Brâneți (13-15 B 206); Brăneț/u, olt. (RI VI 262) și s. (Sd XXII); -iu, olt. (AO X 201). 7. Brănuși, Ioan (AO XII 384). 8. Brănilă (16 B VI 226). 9. Branici (Dm); – zis și „Brănescul” (Ștef). 10. + -ciu, -cea: Branciu b. (Ard) (cf. Granciu); Brancea vecin (17 B IV 373) cu afer. (excepțional); Banciul (17 B II. 11. Asemănătoare: Brănișteriul, Dr. (C Ștef) < subst. braniște „pădure oprită la vînat”. 12. Alte toponime: a) Braniciov t. (Ind l3 -16B); + -cioc (ca în Spancioc, Glavacioc): b) Brancioc, cîmpul la NV de Ploiești; Poienile Brancioc din Com. Crivina. Antroponim la origine, numele acesta s-a luat drept termen geografic, sinonim cu stepa, v. „branciogul sterp” (DLR), ca și Bărăganul, alt antroponim la origine.

cumătru, cumnat, cuscru Aceste trei nume de rudenie prezintă toate dificultăți pentru etimologie. Originea ultimă a tuturor este latină, dar cumnat are nevoie de explicații în ce privește înțelesul (deși același înțeles ca în românește apare și în celelalte limbi romanice și este atestat încă din latină), iar cumătru și cuscru prezintă dificultăți de formă. Cel mai simplu din cele trei este cumnat < lat. cognatus S. Pușcariu, DR, I, p, 125, vede o dificultate în faptul că grupul mn s-a păstrat aici, pe cînd în mioară < *agnelliola și în miață < ignitia s-a redus la m. Trec cu vederea faptul că etimologiile sînt cel puțin discutabile (de ce am avea nevoie să reconstruim un *agnelliola, nereprezentat în altă parte, cînd mioară se poate explica în românește ca derivat de la mia? DLRM a mers și mai departe și a suprimat asteriscul), dar cum n-a observat Pușcariu că în exemplele alese de el grupul mn s-a muiat, pe cînd în cumnat a rămas dur? Cognatus, pornind de la sensul etimologic de „născut împreună”, ajunsese la acela de „rudă de sînge”. În latina tîrzie, a trecut la înțelesul de „rudă prin alianță”. Cum se explică această schimbare? Cred că numai prin influența lui compater, consocer (și aceasta justifică tratarea lui cumnat împreună cu cumătru și cuscru). Cînd compatres, consocri sînt colegi în calitate de tați, de socri, cognati poate ajunge să însemne colegi în calitate de fii ai cuscrilor etc. Transformarea a trebuit să se petreacă la o dată destul de timpurie, căci în românește cuvîntul a devenit curînd inanalizabil, prin nerecunoașterea cuvîntului nat (în regiunile unde e păstrat are un sens destul de diferit de cel din latinește), ceea ce explică de ce prefixul a păstrat forma cum- (vezi SLG, p. 171). În ce privește pe cuscru, este clar pentru oricine că provine din lat. consocer (CADE îl lasă fără etimiologie, dar cf. CDDE); vezi, ca paralelă în greaca modernă, συμπέθερος;, din σύν „cu” și πε(ν)θερός „socru”. Totuși o serie de amănunte fonetice nu sînt clare: de la consocer ar fi trebuit să avem *coscru; dacă însă, așa cum se întâmplă de obicei, grupul „muta cum liquida” a atras accentul pe silaba a doua, trebuia să se zică *cusocru. Singura modalitate de explicare a formei noastre mi se pare că e, ca în atîtea rînduri, influența derivatelor: încuscri, cuscrenie etc, nu pun probleme nici în ce privește accentul, nici în ce privește schimbarea lui o în u. Totuși în cazul de față ar fi greu să admitem că derivatele erau în mintea vorbitorilor mai prezente decît forma simplă. Cheia cred că ne-o dă situația sintactică. Dacă la verbe ca cuprinde, cutreiera, cutremura, cuveni etc. identitatea formală a prefixului cu- și a prepoziției cu nu are de ce să ne supere, pentru că prepozițiile nu se pun niciodată în fața verbelor, alta e situația substantivului, care se folosește adesea precedat de prepoziție. Admițînd că consocer, *consocra au devenit, așa cum era de așteptat, *cusocru, *cusoacră, nu există nici un mijloc de a face distincție în vorbire între propoziții ca a venit cusocrul și a venit cusocrul sau între asta e *cusoacra și asta e cu soacra. De aceea, imediat ce a apărut forma sincopată de la derivate și, accidental, a fost introdusă prin analogie sincopa și la forma simplă, ea a fost reținută și s-a generalizat, fiind folosită pentru a elimina o posibilitate de confuzie. Pentru cumătru, cumătră, există două posibilități: sau se explică direct prin latina (compater, conmater), sau provin din slavă (cum afirmă DU, CADE și, indirect, prin faptul că nu inserează cuvântul, CDDE). Într-adevăr, în slavă apar formele къмотръ, къмотра. Ipoteza din urmă are însă împotriva ei faptul că toate numele de rudenie românești provin din latină: bunic, cumnat, cuscru, fin, fiu, frate, ginere, mamă, mătușă, naș, nepot, noră, nun, soră, tată, unchi, văr (Al. Rosetti, BL, VIII, p. 161); sînt slave numai unele forme laterale, ca maică, maștihă (pe nevastă nu l-am considerat-nume de rudenie, așa cum n-am admis pe listă nici pe bărbat, femeie, soț). Ce motive am avea să-l credem slav pe cumătru? Faptul că prezintă unele abateri de la normele fonetice românești? Rămîne să vedem dacă slava ne ajută să le lămurim și, in primul rînd, dacă nu prezintă și slava abateri de același fel. Dificultățile prezentate de formele românești sînt următoarele: apar forme regionale, întîlnite și în texte arhaice, de tipul cu’matră (DA; vezi însă Rosetti, BL, VIII, p. 160); față de formele romanice primitive de declinarea a III-a, găsim în românește -u la masculin și -ă la feminin; se mai adaugă prezența lui ă accentuat și dispariția lui p la masculin. Dar în general aceste puncte constituie dificultăți și pentru etimologia formelor slave. În vechea slavă se poate explica o la masculin, nu însă și la feminin, căci a lung nu devine o; de asemenea face dificultăți dispariția lui p la masculin. Pe de altă parte, dacă pentru formele românești pornim de la slavă, nu se vede de ce къмотръ, къмотра au devenit cumătru, cumătră și nu *cmotru *cmoatră. Pentru a explica pe ă, TDRG trimite la cumpănă, sîmbătă din v.sl. кжпоиа, сжвота; dar sîmbătă vine foarte probabil din latinește (ca și toate celelalte nume ale zilelor) și ambele cuvinte sînt accentuate pe inițială, ceea ce schimbă situația vocalei a doua. În sfîrșit, ъ de la început, după cît pot vedea, reproduce pe u din românește, nu pe o din latină. Este neîndoielnic că cele două forme pentru genuri s-au influențat una pe cealaltă: o de la feminin se explică prin masculin, lipsa lui p la masculin se explică prin feminin (există în slavă și кoγпетpa). La fel în românește vom explica prin influența femininului lipsa lui p și pe ă de la masculin (la feminin ă putîndu-se explica prin refacere după e de la plural). Nu e indispensabil ca schimbările pomenite să fi avut loc în română prin influență slavă. Să trecem acum la explicarea formelor române prin latină. P. Skok, REtSl, X, p. 189, nr. 3, se pronunță contra originii slave a lui cumătru. El pornește de la v. rom. cu’mătru care s-ar explica prin compater și care ar fi provocat refacerea lui commater în co’mmater, cu a neaccentuat: devenit apoi în mod normal ă. (Cît despre forma actuală cumătră, ea s-ar explica prin influența derivatelor.). Dar o asemenea influență presupune neapărat că formațiile erau analizabile, și în cazul acesta tendința normală a limbii era să treacă accentul de pe prefix pe radical. Pușcariu, DR, III, p. 395, crede că cu’mătră a păstrat pe a din commater (ca și cum în latinește ar fi fost a scurt). DA face o construcție și mai complicată, pornind și de la comma’ter, care ar fi devenit cumătră, și de la co’mmater, care ar fi devenit *coamătră, după care ambele forme s-ar fi amestecat pentru a da cu’matră și cumătră; cît despre cu’mătru, acesta ar veni de la co’mpater. După Scurtu, p. 25-1, *compater (de ce cu asterisc?) și commater au pierdut legătura cu pater și mater, pentru că acestea din urmă dispăruseră în latina balcanică. Compater s-a pierdut și a rămas numai commater; -u, -ă s-au introdus pentru a marca genul; a putea deveni ă numai cînd accentul era pe o, deci s-ar fi pornit de la *co’mmater. Dar dacă pater și mater mai existau în româna primitivă, trebuia să se zică *cupatre, *cumatre. Dacă nu, atunci trebuia să se ajungă la formele. ◊ cumpătre, *cumatre (cf. SLG, loc. cit.). E greu de crezut însă că pater și mater nu s-au păstrat cîtăva vreme, căci astfel de cuvinte nu dispar brusc. Accentul pe u nu se poate în nici un fel explica în românește pornind de la latină. Avînd în silaba următoare grupul „muta cum liquida”, co’mpatrem trebuia neapărat să devină compa’trem. Dar pentru commater, cu a lung din latină, nici nu avem nevoie de nici o explicație pentru accentul pe a, căci era obligatoriu. Adăugarea unui u final la masculin și a unui a final la feminin, care constituie o inovație; atît în română cît și în slava, se poate ușor explica în ambele limbi, așa cum o face Scurtu, numai începînd din momentul în care compater nu mai are urmași: dacă pentru masculin și pentru feminin se folosește aceeași rădăcină, atunci trebuie neapărat diferențiat sufixul. Se poate vedea o paralelă în nepot, nepoată din lat. nepotem. În astfel de cazuri s-a putut porni în românește de la vocativ: nepote > nepoate a fost luat drept vocativ (cf. cumnate față de cumnat) și s-a refăcut un nominativ nepot; la fel de la nominativul *cumătre s-a putut ajunge la cumătru. După părerea mea însă, în cazul de fața n-a intervenit atît pluralul (mai curînd vocativul) sau derivatele, cât influența reciprocă a masculinului și a femininului. Că asemenea cazuri de influență există ne-o arată exemplul masculinului maștih creat alături de femininul maștehă (Mihăilă, p. 231). Pierderea lui p din compater se explică prin influența lui commater; schimbarea lui a din commater în o, în slavă, se explică prin influența lui compater.

gaz Dicționarele noastre nu fac nici o deosebire între înțelesul din chimie și cel popular, de „petrol”. Ca etimologie se dă fr. gaz (DA, CADE, Scriban, DLRM), deși în franțuzește nu se folosește cuvîntul cu înțelesul de „petrol”. Termenul din chimie s-a răspîndit, evident, mai tîrziu decît cel de „petrol”, care a dat derivate frecvent întrebuințate (găzar, găzărie, gazorniță), expresii frazeologice (doar n-am băut gaz, a arde gazul etc.). Cu sensul de „petrol”, cuvîntul circulă în bulgară (гaз), în turcă (gaz), în neogreacă (γϰάζ), în ucraineană (гaз), БEP ia drept punct de plecare tc. gaz yaği, calc după amer. gas oil. Este adevărat că țara noastră este de mult o mare producătoare de petrol, deci ar fi de crezut că punctul de plecare pentru limbile balcanice este româna, dar siguranță nu putem avea în această privință, în orice caz trebuie diferențiate sensurile și apropiate formele din limbile vecine.

mînea În RRLi., XIV, p. 13, Eric P. Hamp discută etimologia lui mînea și este de acord că la bază e lat. manere. Dar, constatînd că sensul de „și rămîne într-o anumită stare” e învechit, iar sensul de „a se opri, a poposi” se explică lesne prin cel de „a petrece noaptea”, care este dominant în toate perioadele limbii, socotește că la un moment dat manere a fost luat drept derivat de la mane „mîine”, de aceea propune o etimologie dublă: de la manere și de la mane. Evident, este posibilă o apropiere a lui mînea de mîine, de vreme ce prin mînea se înțelege „a rămîne peste noapte” deci pînă dimineața. Dar această apropiere, după gîndul autorului, ar fi trebuit să aibă loc într-o fază a limbii cînd mane însemna încă „dimineață”, nu „mîine”, iar sensurile socotite vechi se găsesc totuși într-o vreme cînd nu mai apare nici o urmă a sensului „dimineață”. În al doilea rînd, a mînea are o flexiune arhaică, perfectul fiind măsei, iar participiul mas, ceea ce îl depărtează categoric de mane. Dar mai important, mi se pare altceva: dacă ar fi fost înțeles ca derivat de la mane, verbul ar fi trebuit să fie de conjugarea I sau de a IV-a, deoarece de multă vreme nu se mai formau verbe de conjugarea a II-a, cea mai categoric neproductivă. Adevărul este că nu e cîtuși de puțin un caz izolat de părăsire a unora dintre sensurile unui cuvînt mai curînd, în cazul de față, am vorbi de „nuanțe”).

desproprietărit², ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~iți, ~e / E: desproprietări] (D. oameni) Căruia i s-a luat dreptul de proprietate.

clasic, ~ă [At: (a. 1828) URICARIUL VII, 175 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr classique, lat classicus] 1 a (Înv) Care aparține Antichității greco-latine. 2 a (D. opere literare, științifice, artistice) Care poate fi luat drept model. 3 a (Pex) Care este alcătuit după canoanele tradiționale. 4-5 sm, a (Artist, om de știință etc.) de mare valoare, a cărui operă rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii. 6 a Care concentrează caracteristicile unui lucru, ale unei situații etc. 7 a Care este folosit curent. 8-11 a Care aparține clasicismului (1-4). 12-15 a Referitor la clasicism (1-4). 16 a (Îoc muzică ușoară, îs) Muzică ~ă Muzică simfonică.

crede [At: COD. VOR. 29/12 / Pzi: cred și (reg) crez, Cj 3: să ~eadă și (reg) să ~ează, Im: ~ede și ~ezi, Ps: ~ezui, Pt: ~ezut, Gz: ~ezând / E: ml credo, -ere] 1 vt (Iuz) A însărcina pe cineva cu ceva. 2 vt (Iuz) A încredința cuiva ceva. 3 vt (Îoc a se îndoi) A fi încredințat de adevărul unui lucru Si: a se încrede, a se încredința. 4 vt (Iuz; elipsă pentru crede că n-am) Se spune cerșetorilor când nu li se dă pomană. 5 vt (Îe) Cred și eu! Nu mă mir. 6 vt (Îae) Desigur. 7-8 vi (Cu pp în) A da crezare (30-31) cuiva. 9 vi (Cu pp în) A avea încredere în cineva. 10 vi (Cu pp în) A se bizui pe cineva. 11 vt(a) A admite adevărul a ceva. 12 vt(a) A accepta părerea cuiva. 13 vt(a) A înțelege pe cineva. 14 vi (Îe) A nu ~ ochilor (sau, înv, ochii) A nu crede ceea ce se vede. 15 vi (Îe) A (nu)-i veni a ~ A (nu) putea să creadă (3) ceva. 16 vt(a) (Îe) (Să vezi și) să nu crezi! Este de necrezut! 17 vt(a) (Îvp; pzi) Zău! 18 vt(a) (Ban; îf -ezi!) Crede-mă! 19 vt A considera că... 20 vt A i se părea că... 21 vt A-și închipui că... 22 vt(a) (Pzi 2; int) Oare? 23 vi (Îe) Cine te crezi? Ce părere ai? 24 vi (Îae) Ești înfumurat. 25 vi A avea milă de cineva. 26 vi A avea înțelegere pentru suferința cuiva. 27 vi A lua în seamă necazul cuiva. 28 vi (Cu pp în) A ține foarte mult la ceva. 29-30 vi (Cu pp în) A avea un cult pentru cineva sau ceva. 31-32 vi A-și pune toată nădejdea în cineva sau în ceva. 33 vi A crede în Dumnezeu și a accepta preceptele religioase. 34 vt A presupune. 35 vt A bănui. 36 vt A spera. 37-38 vt A lua drept altceva sau altcineva decât este în realitate. 39 vr A se considera. 40 vr (Pex) A se socoti altfel decât este în realitate. 41 vr (Pex) A avea despre sine părere exagerat de bună.