ASEMUI, asemuiesc, vb. IV. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau, mai rar, la dativ) 1. A stabili o asemănare, a asemăna, a pune alături, a compara. Cînd îi auzisem întîi numele, cu mare mirare îl asemuisem cu urmașii lui Carol cel Mare. SADOVEANU, N. F. 154. De cîte ori priveam la ea, Cu dor mi-aduc aminte Sfiala ce mă cuprindea, Asemuind-o-n mintea mea Duminicii preasfinte. IOSIF, PATR. 10. [Poetul] nu află, în puternica sa închipuire, alte imagine mai potrivite spre a descrie pe acei nenorociți, decît a-i asemui cînd cu șire lungi de melancolici cocori, cînd cu stoluri zăpăcite de grauri. ODOBESCU, S. III 34. ◊ Refl. pas. Vînătorii proclamă că nimic pre pămînt nu se poate asemui cu plăcerile vînătoriei. ODOBESCU, S. III 100. 2. A lua pe cineva drept altul (cu care seamănă), a confunda. (Atestat în forma semui) S-a uitat la dumneata de parcă te-ar fi semuit... Da!... să știi că te asemuiește... Se uită mereu! ARDELEANU, D. 132,. - Variantă: semui vb. IV.