sucă În CV, 1950, nr. 11 -12, p. 41, sucă este glosat prin „dor, dorință, foarte mare” (nu mai are astîmpăr, că i-o venit suca de joc, din Suceava) și este explicat prin germ. Sucht „patimă, manie”. Dar cuvîntul este cunoscut și din alte părți și explicat altfel : CV, 1951, nr. 6, p. 29, sucă „nervi, ambiție” (din Rodna); sucaș „nervos”, cal sucaș „cal care nu vrea să tragă”, ibid. ; jugui „a se potrivi, a se obișnui cu o meserie, cu o unealtă”, CV, 1951, nr. 9-10, p. 45 (din Dolj). Scriban îl cunoaște din nordul țării (sucă „poftă, toan㔄) și trimite, pentru etimologie, la bg. сукам ”sug„ (?!). TDRG îl cunoaște din Abrud, cu înțelesul de ”obicei„ și trimite la magh. szokás ”obicei„, szokni ”a fi obișnuit„, DLRM și Teaha, p. 126 (vezi și același, CV, 1951, nr. 3-4; p. 46, din Bihor: sucă ”obicei, nărav„, sucuit, adj., ”obișnuit„”) pornesc direct de la magh. szokás, fără să pună problema corespondențelor. Este limpede însă că szokás nu putea să devină sucă. "Trebuie pornit de la verbul szokni, care a putut deveni sucui prin schimbarea în u a lui o neaccentuat, iar -ni e reprezentat în mod normal prin -ui. Verbul este atestat, nu numai sub forma jugui, ci și sub forma participiului sucuit, pe care Teaha l-a luat desigur drept un derivat de la sucă. În realitate acesta din urmă este un postverbal de la sucui. Sensul atestat pentru Suceava nu e prea depărtat de cel primitiv (dar cum a ajuns cuvîntul în Bucovina ?). S-ar putea întimpla ca unele înțelesuri să trădeze amestecul lui suci.