NAI, naiuri, s. n. Numele a două instrumente muzicale populare de suflat: a) instrument compus dintr-un grup puțin concav de fluiere de dimensiuni diferite, așezate în ordinea mărimii lor; b) fluier de trestie cu șapte găuri. – Din tc. nay, ney.

NAINGIU, naingii, s. m. Naist. [Pr.: na-in-] – Nai + suf. -ingiu.

RELON s. n. Varietate de fibră textilă sintetică obținută prin polimerizarea caprolactamei, întrebuințată la fabricarea țesăturilor, a tricotajelor etc. – Re (= R < România) + [nai]lon.

CORABIE s. (MAR.) (livr.) arcă, (rar) velier, (înv. și reg.) naie, (înv.) chivot, vetrelă, (turcism înv.) ghimie.

MUSCAL s. v. birjă, nai, rus, trăsură.

MUSCALAGIU s. v. nai, naist.

NAI s. (MUZ.) (livr.) syrinx, (înv. și pop.) muscal, muscalagiu. (Cântă din ~.)

NAIE s. v. corabie, naos, navă.

NAOS s. (CONSTR.) 1. navă, (livr.) cella, (Transilv.) naie. (~ la o biserică creștină.) 2. sanctuar. (~ în templele antice.)

SYRINX s. v. nai.

muscal (nai) s. n., pl. muscaluri

nai s. n., pl. naiuri

nailon s. n. (sil. nai-)

A CÂNTA cânt 1. intranz. 1) A emite cu vocea sau cu un instrument un șir de sunete muzicale organizate într-o melodie. ~ frumos. ~ la nai. 2) (despre unele păsări sau insecte) A scoate sunete melodioase, caracteristice speciei. 3) fam. A vorbi mult și fără rost; a îndruga; a trăncăni; a flecări; a pălăvrăgi. 2. tranz. 1) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a interpreta; a executa; a zice. 2) A trata cu elogii (în versuri); a ridica în slăvi (printr-o poezie); a elogia; a slăvi; a glorifica; a exalta. /<lat. cantare

NAI naiuri n. 1) Instrument muzical popular de suflat, constând din mai multe fluiere de diferite dimensiuni. 2) Fluier din trestie. /<turc. nay, ney

NAILON n. 1) Fibră textilă sintetică utilizată la fabricarea unor țesături subțiri și a altor produse industriale. 2) Țesătură din astfel de fibre. [Sil. nai-] /<engl. nylon

NAIST ~stă (~ști, ~ste) m. și f. Muzicant care cântă la nai. /nai + suf. ~ist

A ZORNĂI zornăi 1. intranz. (despre obiecte de metal sau de sticlă) A produce un zgomot specific la lovire, la cădere sau la rostogolire; a zdrăngăni; a zăngăni; a zurui. 2. tranz. (obiecte de metal sau de sticlă) A face să producă un zgomot la lovire, ciocnire sau rostogolire; a zdrăngăni; a zăngăni; a zurui. /zor + suf. ~năi

NAILON s.n. Masă plastică întrebuințată ca fibră textilă, în plăci, ca imitație de piele etc. [Pron. nai-lon, scris și nylon. / < engl. nylon, cf. fr. nylon – nume comercial].

SIRINX s.n. 1. Organ fonator al păsărilor, situat la bifurcația bronhiilor. 2. (Muz.) Nai. [Scris și syrinx. / < fr. syrinx, cf. gr. syrinx – tub].

fluierar¹, fluierare, s.n. (reg.) nai.

naiugiu, naiugii, s.m. (înv.) cântăreț din nai; naist.

șuierar, -e, s.n. (reg.) 1. nai. 2. fluier din coajă de salcie.

RELON s. n. fibră sintetică, în România prin polimerizarea caprolactamei, pentru țesături, tricotaje. (< R/omânia/ + /nai/lon, n. com.)

SIRINX s. n. 1. (la vechii greci) instrument muzical de suflat de tipul naiului; flautul lui Pan. 2. organ fonator al păsărilor, la bifurcația bronhiilor. (< fr., gr. syrinx)

fluiera (fluier, at), vb. – 1. A scoate un sunet asemănător fluierului. – 2. A cînta din fluier. – 3. A chema scoțînd sunete asemănătoare fluierului. – 4. A scoate sunete asemănătoare fluierului spre a-și manifesta dezaprobarea. Creație expresivă, bazată pe consonanța f(l)iu, care redă fluieratul. Cuvîntul imitativ fiu (-fiu) este curent, cf. țiu; pentru infixul expresiv l, cf. flișcui „a fluiera”, fli(u)șcă „trișcă”. De aici și fliuira, redus la flui(e)ra, ca șuera în loc de ș(i)uira. Fluier, s. n. (intrument muzical de suflat; trișcă; gambă, tibia; șuierătură); cf. mr. fluier, fluiară, fiflioară, megl. (s)friel, pare un der. postverbal. Sensul de „tibia”, comun întregului teritoriu limbii rom. (ALR, I, 58) apare și în lat. tibia. În general, se preferă să se plece de la fluier, despre a cărui origine s-a discutat destul de mult, cuvînt obscur sau necunoscut, după Pușcariu 625; Philippide, II, 712 și DAR, i-au căutat uneori diferite origini lat. (*flibŭla, după Crețu 322; fibŭla, după Subak, Arch. Triest., XXX, 425, cf. împotrivă REW 3278; *fluilum, der. imposibil de la flāre, după Pascu, I, 86; *flaulāre, după Pascu, Lat., 269), gr. (*φλουιάροιν, de la φλέινος „făcut din trestie”, pe baza lui φλέως „trestie”, după Giuglea, Dacor., III, 587-90) sau autohtone (Pușcariu, Lr., 179). Prezența alb. fljo(j)ere i-a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvîntului rom. (Berneker 285; cf. Meyer 108), dar alb. provine în mod sigur din rom., ca și ngr. φλογέρα, sb. frűla, frulica, slov. fujara, ceh., pol. fujara, rut. fl’ojara, fl’ojera, fujera, mag. furulya (Candrea, Elemente, 403; Cihac, II, 499, mag. ar fi originea cuvîntului rom.; cf. Miklosich, Wander., 10 și Miklosich, Fremdw., 88; Daničič, III, 75; Berneker 285). Origine expresivă a lui fluier a fost intuită de puțini cercetători, cf. Iordan, BF, II, 77. Der. fluierar, s. n. (nai); fluierar, s. m. (persoană care face fluiere; persoană care cîntă din fluier; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi: Oedicnemus crepitans, Limosa aegocephala), ultimul sens bazat pe accepția de fluier „tibia”; fluierărie, s. f. (îndeletnicirea de fluierar); fluieraș, s. m. (înv., fluierar, persoană care cîntă din fluier; grangur, Oriolus galbula); fluierător, adj. (care fluieră); fluierător, s. m. (fluierar; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi; varietate de iarbă, Tamus communis); fluierătură, s. f. (șuierătură); fluieroi, s. m. (fluier mare, folosit în Banat).

MUSCAL¹, muscale, s. n. (Înv.) Nai. – Tc. miskal.

muscal (-le), s. n. – Nai. Tc. (arab.) miskal (Șeineanu, II, 266). – Der. muscalagiu, s. m. (cîntăreț la nai), din tc. miskalci. Fonetismul pare să indice o încrucișare cu muscal „moscovit”.

nai (naiuri), s. n. – Un fel de fluier. Tc. (per.) nai (Șeineanu, II, 268; Roesler 600; Lokotsch 1541). – Der. năiaș, s. m. (rar, cîntăreț la nai); nă(i)er, s. m. (cîntăreț la nai); nai(n)giu, s. m. (cîntăreț la nai), cu suf. -giu; naizan, s. m. (cîntăreț la nai), din tc. naizen (Tiktin).

naie (năi), s. f. – Navă. Lat. navem (Pușcariu 1149; REW 5863), cf. sard. nae, engad., fr. nef, prov., cat. nau, sp. nave. Înv., este dubletul lui navă, s. f., din lat. (sec. XIX). – Cf. naftic, s. m. (navigator), sec. XVI, înv., din mgr. ναυτιϰός, dublet al lui nautic, adj., din fr. nautique și al lui naval, adj., din fr. naval.

naim (-muri), s. n. – 1. Contract, compromis. – 2. Salariu, plată. – Var. năi(e)m. Sl. naimŭ „conducere” (Miklosich, Lexicon, 404; Cihac, II, 209; Conev 78). – Der. năimi (var. nă(ie)mi, (î)nă(i)mi), vb. (a contracta, a lua în serviciu; a închiria), din sl. najmati, cf. bg. naemam, sb., cr. najmiti; năimeală, s. f. (angajare); năiemnic, s. m. (înv., salariat); năimitor, s. m. (persoană care angajează, năimește).

nea s. f. – Zăpadă. – Var. neauă. Mr. neao, megl. nęuă, istr. nęwu. Lat. nĭvem (Pușcariu 1160; Candrea-Dens., 1211; REW 5936; Unbegaun, Orbis, II, 347-51), cf. vegl. nai, it., port. neve, prov., cat. neu, v. fr. noif, sp. nieve. – Der. îneua, vb. (a se umple cu zăpadă); neios, s. m. (decembrie), din lat. nĭνōsus (Pascu, Arch. Rom., VI, 261; REW 5935), cf. it., sp. port. nevoso.

noian (noianuri), s. n. – 1. (Înv.) Golf. – 2. Mare, largul mării; puzderie. Origine necunoscută. Relația cu alb. ujanë „ocean”, din uf „apă” (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 295; Philippide, II, 726; Pușcariu, Dacor., III, 387; Pușcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 120) nu pare probabilă (cf. Tiktin), deoarece, dacă ambele cuvinte provin din aceeași sursă, rom. nu ar conserva terminația -an (› -în). După ipoteza puțin sigură a lui Densusianu, GS, III, 423, în loc de *loian < sl. loj- „a curge”; după Giuglea, Dacor., X, 108, din alb. llohë „ploaie”. Legat de ceh. noŕe „abis”, după Cihac, II, 217, sau anterior indoeurop. (Lahovary 339). Sensul de „mare” ar putea fi secundar. Nuanța înv. pare să fie cea de „coastă de mare, golf”; cel modern de „larg al mării”, ar putea fi rezultatul unei interpretări echivoce, căci cuvîntul nu are circulație populară. Dacă ar fi așa, s-ar putea porni de la naie „navă”, *năian „loc pentru nave” (ca ochian „instrument pentru ochi”).

nailon (nai-lon) s. n., (sorturi) pl. nailonuri

armonice, sunete ~, (armonicele unui sunet fundamental) (fr. sons harmoniques; germ. Obertöne, Aliquottöne; engl. overtones) vibrații* sinusoidale a căror frecvență* este un multiplu întreg al unei frecvențe fundamentale. Se constată practic că o coardă* de instr. muzical (pian, vcl. etc.) vibrează nu numai în întregul ei (emițând sunetul numit fundamental*), dar și pe porțiuni (simultan 1/2, 1/3, 1/4 etc. din lungimea ei), producând sunete tot mai înalte, numite a. sau simplu armonice. Notând cu f frecvența sunetului fundamental, sunetele seriei a. au frecvența 2 f (dublă), 3 f (triplă ș.a.m.d.). Seria primelor 16 a. ale sunetului fundamental do = 66 Hz* (în gama* naturală) prezintă aspectul din ex. 1. (Numai pentru claritate s.a. au fost scrise succesiv); în realitate, producîndu-se simultan cu sunetul fundamental, ele ar trebui scrise pe aceeași verticală, concretizând vechea afirmație: „orice sunet muzical este de fapt un acord*”). Executând la pian sunetul do = 66 Hz (care în gama temperată are f = 65,4 Hz) și ținând clapa apăsată, o ureche exercitată, ascultând cu atenție, poate distinge bine în special a. cu numerele de ordine 3, 5 și 6. A. 4, 5 și 6 formează acordajul maj. perfect, în stare directă și în poziție (3) strânsă. A. 7, 11, 13 și 14 nu sună exact ca notele cu care au fost transcrise. Cele notate cu semnul „+” au frecvența puțin mai mare, iar cele notate cu semnul „-” au frecvența ceva mai mică. Intensitatea (1) cu care sunt produse a. descrește odată cu înălțimea (1) lor, dar nu în mod regulat. Natura coardei, modul de excitare a vibrațiilor (prin arcuș, lovire sau altfel), caracteristicile cutiei de rezonanță* a instr. considerat etc. creează diferențe între intensitățile a., unele fiind mai slabe, iar altele putând chiar lipsi. Coloana de aer din tuburile sonore deschise (fl., fluier) vibrează în felul coardelor, pe când cea din tuburile sonore închise (cl., nai) vibrează astfel încât un sunet fundamental este însoțit numai de a. de ordin impar (3 f, 5 f, 7 f etc.). A. prezente în spectrul unui sunet și intensitatea fiecăruia determină global senzația de timbru* proprie instr. considerat, după care acesta poate fi recunoscut cu urechea. Sunetele fundamentale ale unor instr. muzicale ca plăcile, membranele, vergile etc. sunt și ele însoțite de sunete superioare, provenite tot din vibrațiile parțiale. Aceste sunete nu fac însă parte din seria a., adică frecvențele lor nu sunt multipli întregi ai frecvenței sunetului lor fundamental. (Ex. 2: parțialele care însoțesc sunetul fundamental al unei vergi din care se poate face un trianglu*). ♦ Existența a. a fost descoperită pe vremea lui Mersenne sau chiar de către acesta. Fenomenul respectiv a fost expus în formă științifică de Sauveur, creatorul acusticii* muzicale. Rolul a. în formarea timbrului a fost fundamentat de Helmholtz (1821-1894). Același, invocând fenomenul bătăilor* acustice produse între a. sunetelor intervalelor* muzicale, a elaborat o teorie explicativă a genezei raportului consonanță* – disonanță*. Sin.: sunete parțiale, concomitente sau superioare. V. armonie; dualism; funcție (1).

Ciocârlia, melodie de dans lăutărească cu o largă circulație, întâlnită și în repertoriul lăutarilor* din Ungaria, Polonia și ai unor țări din Peninsula Balcanică. Cântată la noi cu predilecție la vioară* și la nai, c. și-a pierdut funcția dansantă, devenind o piesă de virtuozitate, ceea ce explică prezența în structura sa a unor elemente de bravură instr. și onomatopeice (cele din urmă redând cântecul „ciocârliei”). George Enescu a introdus melodia C. în Rapsodia I-a.

fistula (cuv. lat.) 1. Fluier ciobănesc roman. 2. Denumirea veche a tuburilor orgii. F. Pani v. nai.

flaut (< it. flauto; fr. flute; germ. Flöte). Aparținând grupei instrumentelor de suflat din lemn, dar construit astăzi din metal (argint), f. este alcătuit dintr-un tub cilindric astupat la un capăt, un orificiu lateral, prin care instrumentistul insuflă aer în tub, și un sistem de clape (2) metalice care deschid sau închid mici orificii aflate de-a lungul tubului, variind astfel lungimea coloanei de aer care întră în vibrație și, implicit, înălțimea* sunetului produs. Înălțimea sunetelor este de asemenea variată datorită intensității suflului [v. flageolet (1)]. F. emite sunete pe o întindere de trei octave*: si(do₁)-do₄. F. are o lungime totală de 765 mm, putînd fi divizat în trei părți demontabile. Diameltrul corpului cilindric este de ca. 19 mm. Pe partea superioară a tubului cilindric se află orificiul lateral, de formă aproape rectangulară și având un diametru de 17 mm. Corpul f., reprezentat de partea centrală a tubului, are 13 orificii acoperite de clape, care se pot închide sau deschide sub acțiunea degetelor instrumentistului, partea inferioară a f. având doar trei orificii. F. se ține transversal, de la stânga spre dreapta, ceea ce îi mai conferă și denumirea de f. transversal (fr. traversière; germ. Querflöte) sau lateral. Din familia f. actual fac parte f. mare (descris mai sus), f. mic*, f. alto și f. bas. Fiind un instr. de factură melodică, f. i se încredințează adesea un rol solistic. În orch. simf. se folosesc 1-4 f., mai frecvent 2-3, unul din ei putând fi înlocuit cu f. piccolo sau f. alto, schimbarea notându-se în partitură* prin indicația muta in*... Partida* de f. se scrie pe un portativ* sau două în partitura* generală, deasupra tuturor celorlalte instr., notația făcându-se în cheia* sol. F. contemporan este rezultatul unui lung proces de inovare și perfecționare a vechilor instr. de suflat. F. este poate cel mai vechi instr. cunoscut. Menționările din antichitate amintesc de f. lui Pan (syrinx; v. nai), f. frigian, f. simplu, f. dublu ș.a. Un instr. mai apropiat de f. actual este f. drept* din sec. 16. Sec. 17 este dominat de creația fr. și it. dedicată f. drept, el fiind predecesorul direct al f. transversal. După o serie întreagă de perfecționări aduse f. transversal, vizând ușurarea tehnicii instr. și obținerea unui timbru* cât mai plăcut, în 1831, Theobalt Boehm ajunge să stabilească dimensiunile proprii obținerii celor mai pure sunete și sistemul mecanic al acționării clapelor cel mai convenabil tehnicii instr. Sistemul Boehm este aplicat și în construcția f. actual. F. posedă un timbru destul de omogen, cu caracteristici de claritate și transparență, datorită cărora se evidențiază adeseori în partituri celebre, fie ca protagonist în concertele (2) instr., fie în scurte dar expresive solo*-uri în cadrul orch. Concertul clasic este reprezentat prin lucrări de J. Haydn (Concertul pentru f. și orch. în re major) și de Wolfgand Amadeus Mozart (Concertul pentru f. și orch. în re major și Concertul pentru f., harpă și orch.). Epoca romantică îl folosește mai mult în desfășurările simf. Impresionismul fr. îi conferă o nouă dimensiune, explorând resursele de mister ale registrului (I, 1) grav (solo din Preludiu la după-amiaza unui faun de Debussy), de asemenea în lucrări de Ravel. În muzica românească, contemporană, f. își găsește aplicarea în lucrări solistice cât și pentru formații camerale* și simf. concertante (Concert pt. f. și orch. de Anatol Vieru, Concert pt. f. și orch. de Liviu Glodeanu). Abrev. în partitură: fl.

gagaku (în japoneză literal „muzică elegantă”), cea mai veche formă de muzică tradițională în Japonia. G. provine inițial (sec. 8) din unele regiuni ale Coreei, dar a înglobat ulterior și influențe ale muzicii indiene și chineze. Aceste influențe s-au perpetuat în g. și sub denumirea de „muzică de stânga” (cele coreene) și „muzică de dreapta” (cele indiene și chineze). În ciuda conservatorismului acestei muzici (care a dispărut în țările de origine), g. a adaptat gustului japonez elementele inițiale, îmbogățindu-se și cu unele creații originale. Acest ansamblu de muzici, destul de eterogene, au intrat încă de la început sub patronajul statului, reprezentațiile având loc exclusiv la curtea imperială și în principalele temple. G. cuprinde: a) ansamblul instr. denumit kangen; b) muzica de dans bugaku; c) cântece; d) muzica de ritual șintoistă. Ansamblul kangen cuprinde instr. primitive, ușor diferite pentru muzica de stânga și pentru muzica de dreapta. Ansamblul muzicii de stânga este alcătuit din sho (un fel de nai* asemănător ceng*-ului), ryu-teki (flaut), hichikiri (un fel de oboi) și trei instr. de percuție: kako, taiko și shoko. Ansamblul muzicii de drepta se deosebește de ansamblul opus prin aceea că utilizează un fl. coreean, denumit komabue, în locul fl. ryu-teki și nu face apel la sho, și, în locul instr. de percuție kako, uitlizează o tobă mare, san-no-tzusumi.În concertele g. fără dans se întâlnește biva* și koto*, ce diferă de mai perfecționatele instr. omonime actuale (inclusiv rolul lor este mai redus, servind doar la marcarea ritmului). Stilul muzical al celor două ansambluri diferă la rându-i: în muzica de stânga ryu-teki și hichikiri dețin aceeași melodie fiind acompaniate, inclusiv „armonic”, de sho, în timp ce în muzica de dreapta melodia este secondată de un fel de contrapunct. Dansul bugaku corespunde celor două categorii ale g.: cel de stânga (numit Sa-mai) și cel de dreapta (numit U-mai), diferențiate și prin costumația în care predomină culoarea roșie, respectiv verde și galbenă; în unele cazuri sunt utilizate și măștile. În reprezentațiile de bugaku, cele două feluri de dans alternează, începându-se întotdeauna cu un Sa-mai, urmat de U-mai, cel din urmă fiind considerat un „dans de răspuns”. Executat cu pași preciși și calculați, bugaku este susținut de un ritm bine marcat.

instrumente muzicale (< lat. instrumentum, „unealtă, aparat”), obiecte, dar mai ales, aparate special confecționate cu ajutorul cărora se produc sunete muzicale. Această definiție exclude din sfera conceptului i. sonore ale căror sunete se utilizează sporadic în muzică (ex. sirenă*, fluiere de semnalizare, clopote*). Din punct de vedere fizic și vocea (1) umană face parte din categoria i., dar terminologia tradițională o consideră, dimpotrivă, un concept antonimic al i. (v. instrumentală, muzică; vocală, muzică). Nu se consideră i. nici părțile corpului uman sau ale îmbrăcăminții care, prin lovire, produc sunete (ex. palmele, pieptul, carâmbul cizmei), deși aceste sunete pot avea o largă utilizare în practicile muzicale primitive și folc. Într-un sens mai larg al conceptului, sunt cuprinse în categoria i. și obiecte de altă destinație inițială, folosite drept i. (ex. frunza* și solzul de pește*, lingurile și bețele de lovit); pentru desemnarea mai exactă a acestora s-a creat termenul de pseudo-i. (T. Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român, 1956). În muzicologie*, enumerarea, descrierea, clasificarea și istoria i. constituie obiectul organologiei. Organologia sistematică clasifică i. conform caracteristicilor morfologice și de funcționare. Criteriul de clasificare al chinezilor din antic. era materia primă din care s-au confecționat i., respectiv partea lor considerată cea mai importantă: metalul, piatra, pământul ars, pielea, mătasea, lemnul, dovleacul, bambusul. Clasificarea clasică a hindușilor distingea patru grupuri, după caracteristici de construcție și de mânuire: ghana (lovite – idiofone), avanaddha (acoperite – membranofone), tata (frecate cu arcuș) și sushire (de suflat). În ev. med. europ. se distingeau trei grupuri: instrumenta chordata (de coarde), pneumatica (de suflat) și pulsatilia (de percuție); această clasificare mai este prezentă și azi în gruparea i. orchestrei* simf. La sfârșitul sec. 19, în urma progreselor înregistrate în acustică*, în parte și sub influența etnologiei, s-au pus bazele organologiei sistematice moderne. Pionierul disciplinei, belgianul V.-Ch. Mahillon a creat, în Essai de classification (1880), o clasificare care, cu unele îmbunătățiri de detaliu aduse de E.M. von Hornbostel și C. Sachs (Systematik der Musikinstrumente, 1914), a rămas valabilă până în zilele noastre. Mahillon a stabilit patru clase: i. autofone (numite azi și idiofone), membranofone, cordofone și aerofone. I. idiofone produc sunetele prin vibrațiile proprii ale corpului i., confecționat din lemn, piatră, metal sau sticlă. Subclasele grupează i. conform producerii punctului prin lovire (ex. castagnete*, xilofon*, gong*), ciupire (ex. drâmba*), frecare prin arcuș (ex. Nagelgeige*) sau suflare (de ex. i. chinezesc ku tang). I. membranofone produc sunetele prin punerea în vibrație a unei membrane întinse care poate fi lovită (ex. tobele*), frecată (ex. buhai*) sau acționată prin intermediul unei coloane de aer (ex. mirliton*). I. cordofone produc sunetele prin punerea în vibrație a corzii întinse, acționată prin lovire (ex. pian*), ciupire (ex. chitară*, clavecin*), frecare (ex. toate i. cu arcuș) sau suflare (ex. harfa* eoliană); după criterii de construcție se disting i. cordofone simple (ex. țițeră*, țambal*, pian) și compuse (ex. chitară, i. cu arcuș, harfă*). Grupa percuției din orch. simf. cuprinde, în principal, i. membranofone și idiofone dar, într-o viziune mai nouă, și i. cordofone acționate prin lovire (pian, țambal). În i. aerofone mediul vibrator este coloana de aer acționată prin buzele instrumentistului întinse pe muștiuc* (ex. trompeta*), dirijarea coloanei de aer spre o muchie ascuțită (ex. flaut*, flaut drept*) sau vibrațiile unei (respectiv două) lamele de trestie, lemn sau metal (ex. oboi*, cimpoi*, muzicuță*). Orga*, i. complex, întrunește un număr variabil de i. aerofone diferite. La această clasificare tradițională se adaugă azi clasa i. electrofone* care întrunește atât i. cu generator mecanic, în care numai prelucrarea, amplificarea și emiterea sunetului sunt electronice (ex. chitara electronică), cât și i. cu generator electronic (ex. trautonium, orga electronică*, sintetizator*). Clasificări ale i. mai mult sau mai puțin diferite față de aceasta au mai creat S. Schaeffner (Projet d’une classification nouvelle des instruments de musique, 1931), H.H. Dräger (Prinzip einer Systamatik der Musikinstrumente, 1958). ♦ I. populare, i. muzicale proprii culturilor folclorice*. În accepțiunea restrânsă a a conceptului, i. pot fi considerate numai i. muzicale create de instrumentiștii pop. înșiși sau de meseriași care trăiesc în mediul folc. respectiv (ex. drâmbă*, toacă*, buhai*, bucium*, nai*, fluiere*, cobză*), în sens larg însă se acceptă drept i. și i. de fabrică încetățenite în cultura pop. (ex. clarinet*, taragot*, acordeon*, trompetă*, țambal*). Delimitarea celor două categorii este dificilă, dat fiind faptul că unele i. (ex. vioara*) în anumite zone sunt produse de artizanat țărănesc, în altele nu. Pentru cea de a doua accepțiune pledează și faptul că poporul, preluând de la muzicanți orășeni i. noi, de fabrică, le-au asimilat prin elaborarea și cultivarea unor modalități de execuție proprii folc. din zona respectivă. Sistematizarea i. se face pe baza criteriilor organologiei generale.

lăutar, muzicant (semi-)profesionist, neavând totuși statutul unui muzician cult (chiar dacă, în unele cazuri și, mai ales în ultimul sec., el posedă unele cunoștințe de scris-citit muzical sau de armonie (III, 2)), care vehiculează artizanal și pe calea oralității un repertoriu* cu origini dintre cele mai variate. În lb. română, termenul a fost raportat la numele învechit și de indubitabilă natură orient. „alăută” (din arab. al’ûd*), în sec. trecut încă l. numindu-se „alăutar”; faptul demonstrează că termenul nu poate fi raportat la numele de origine germ. al lautei (2), prin care este desemnată vioara* în Banat și în unele părți din Transilvania, deși adoptarea timpurie a acestui instr. „modern” de către l. ar împinge la o asemenea speculație. Recrutați în proporție de 80% din populația țigănească, l. se găsesc în Ungaria și România; celelalte procente îl constituie l. țărani. Ca muzicanți pop., țiganii apar menționați la noi în 1570 (deși această îndeletnicire a lor trebuie să fie mai veche). Ca robi ai domnului, boierilor sau mănăstirilor, l. erau cei mai scumpi în diferitele tranzacții; s-au organizat ca meseriași, și aceasta, pare-se, chiar înaintea slobozirii lor, de vreme ce Barbu Lăutarul era starostele l. din Iași. Organizațiile acestea erau mai curând de tipul isnafurilor (esnaf) turcești decât de tipul confreriilor sau breslelor occid., singură situația de muzicanți itineranți și aflați oarecum la marginea societății, nu însă și proveniența etnică sau de clasă a l., constituind un punct de apropiere de jongleuri*, menestreli*, goliarzi*, skomorohi* ruși, skolde norvegieni, Spieleute germ. L. sunt în primul rând instrumentiști (cântând la vl., vcl., c. bas, țambal*, cobză*, nai*, fluier*, ca instr. tradiționale, dar și la cl., sax., taragot*, trp., acordeon* etc. ca instr. noi sau mai nou însușite) și alcătuiesc tarafuri* de diferite mărimi și componențe (în funcție și de zona folc.); sunt mai rar soliști voc. consacrați [deși cu unele prilejuri cântă balade (IV) sau cântece*]. În privința repertoriului, el vehiculează atât folc. sătesc cât și unul orășenesc, cel din urmă executat într-o manieră adesea „folclorizantă”, provenind, în ordine cronologică, din cântecul de lume* greco-turco-perso-arab (sec. 17-19), romanța* rusească, ungurească și națională, dansurile de salon* etc. Conservatori și având, până la un punct, un rol pozitiv în menținerea tradiției dar, în același timp, permeabili la influențe eterogene, l. au fost considerați (de la Bartók încoace) ca un factor dezintegrator al autenticității folc. sătesc. Până la stabilirea principiilor folcloriste moderne, repertoriul l. a constituit totuși unica sursă a culegerilor* realizate până în primul deceniu al sec. 20, iar melodiile lor, negreșit orășenești, considerate „naționale”, au fost în aceeași vreme, singurele cunoscute de către compozitorii români și incluse în lucrările lor.

muscal (moscal) v. nai.

nai (lat. fistula Pani; fr. flûte de Pan; germ. Panflöte „flautul lui Pan”), instrument de suflat construit pe baza unei succesiuni de tuburi de lungimi diferențiate, legate între ele, pe un suport de formă puțin îndoită în interior, pentru o mai ușoară purtare prin fața gurii în momentul execuției. Tuburile n. pot fi din trestie, bambus, soc sau alte materiale. Numărul tuburilor unui n. nu a fost delimitat de-a lungul istoriei sale. Cele mai răspândite sunt instr. care numără 19-21 tuburi. Scara muzicală ce se poate realiza este atât diatonică* cât și cromatică*, întrucât executantul poate modifica sunetul și prin ținerea instr. într-un anumit fel față de sursa de aer ce se introduce în fiecare din tuburi. Istoria instr. este foarte veche și răspândirea lui se menționează în documente a fi fost mai ales în Orient. În lumea grecească, instr. se numea syrinx (1) și „inventarea” sa era atribuită zeului Pan (de unde denumirea de „flaut al lui Pan”). În muzica românească este cunoscut din cele mai vechi timpuri și sub numele de muscal sau moscal (numele n. este probabil de origine persană: nei* = „trestie”) iar prin măiestria unor excepționali rapsozi n. a devenit un instr. național la români. Este folosit ca instr. solistic sau poate intra în componența tarafului*.

nei (ney, cuv. persan „trestie”), fluier cu șapte găuri, deschis la ambele capete. Răspândit în lumea orientală, a pătruns și în țările române, unde era folosit în muzica curților domnești drept component al tarafurilor* lăutărești. Domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir cânta bine la n. V. nai.

NAIE, naie, s. f. (Rar) Corabie. – Lat. lit. navis.

syrinx (gr. σῦριγξ) 1. (În Grecia antică) Instrument de suflat, răspândit sub acest nume; i se mai spunea și fluierul (flautul) lui Pan. Era format dintr-un mănunchi de tuburi (cel mai frecvent șase, dar putea avea și nouă) acordate (1) diferit. Strămoșul naiului* de astăzi. Sin. Syringa Panos. 2. Orificiu suplimentar al aulos*-ului, prin care ambitus(1)-ul instr. s-a extins cu o octavă* și jumătate (particularitate de construcție ce avea să permită în mod asemănător lui Denner extinderea ambitusului cl.). P. ext. flajeoletele (1), numite și sirygma, obținute la kithara*.

Pan, (în mitologia greacă) zeu al turmelor și păstorilor, imaginat cu coarne și picioare de țap, socotit inventator al naiului („flautul lui Pan”). Mai târziu este socotit și ocrotitorul vânătorilor și al apicultorilor. La romani era identificat cu Faunus și cu Lupercus.

SANTŌ, Kyōden (pseud. lui Iwase Samuru) (1761-1816), romancier, poet (poezie umoristică), dramaturg, pictor ukiyo-e, cântăreț la șamisen. Activitatea sa literară are două etape. Prima, până în 1790, după gustul și moda vremii, a descris viața cartierelor de plăceri în cărticele numite sharebon. A doua perioadă, după 20 de nai, a reprezentat o etapă prolifică (peste 50 de titluri) în genul yomihon (scrieri ireproșabile din punct de vedere moral) („Biografia lui Confucius”, „Vechi istorii ale blazoanelor acoperite cu trăsnete”).

Naiade = Nai(a)des.

Nai(a)des, nimfe ale izvoarelor și ale apelor în mijlocul cărora trăiau (v. și Nymphae). Naiadele erau genii ale naturii, fiicele lui Zeus, după o versiune, după o alta ale lui Oceanus. (Uneori naiadele unei ape curgătoare erau socotite drept fiice ale zeului apei respective). De numele naiadelor erau legate numeroase episoade amoroase ale zeilor olimpieni. Veșnic tinere și frumoase, ele erau înzestrate cu darul profeției și dețineau tainele apelor tămăduitoare și ale vindecărilor miraculoase.

Pan, fiul lui Hermes și al Dryopei, socotit drept protector al turmelor și al păstorilor. Își avea reședința în Arcadia și era considerat drept inventatorul unui instrument de suflat numit syrinx (naiul). Pan avea o înfățișare ciudată, jumătate de om și jumătate de animal; avea coarne, barbă și copite de țap, iar trupul îi era acoperit de păr. Trăia în desișul codrilor, în umbra cărora pîndea nimfele, și adeseori îl întovărășea pe zeul Dionysus, din cortegiul căruia făcea parte. În mitologia romană, Pan era identificat cu Faunus și cu Lupercus.

Syrinx, nimfă din Arcadia, iubită de Pan. Ca să scape de urmărirea zeului, Syrinx s-a aruncat în apele rîului Ladon și, la rugămintea ei, a fost metamorfozată de zei într-o trestie. Se spunea că în amintirea ei Pan ar fi inventat instrumentul muzical cu același nume, făcut din trestie (naiul).

LUCA 1. Fănică L. (pseud. lui Ștefan Iordache) (1894-1968, n. București), lăutar, cântăreț și naist român. Creator al școlii românești de nai folcloric (a întemeiat prima catedră de nai la Liceul de muzică din București, 1950). Solist al orchestrei „Barbu Lăutaru” (din 1948). Turnee în străinătate cu trupe folclorice. A cântat la Expozițiile internaționale de la Paris (1937) și New York (1939). 2. Damian L. (pe numele adevărat Drăghici Gheorghe) (n. 1936, București), naist român. Nepot și elev al lui L. (1). Stabilit în Belgia (1981), unde a înființat o școală de interpretare și învățare a naiului. Solist al orchestrei „Barbu Lăutaru” (1959-1974) și al ansamblului folcloric „Rapsodia Română” (1974-1981). Virtuoz al repertoriului tradițional lăutăresc al naiului, cu adaptări din repertoriul clasic și de café-concert internațional. Compoziții originale („Dublu concert pentru nai”, „Trei concerte pentru nai și orchestră simfonică”).

NAI (< tc.) s. n. 1. Vechi instrument muzical popular de suflat, solistic și de orchestră, alcătuit dintr-un sistem de fluiere de diferite dimensiuni, care sunt lipite în ordinea mărimii. În România, existența lui este atestată din sec. 17; la început, instrument neprofesional, a devenit apoi instrument popular lăutăresc. În România, a existat și există o școală de nai, care și-a câștigat un mare prestigiu în lume. Unul dintre cei mai cunoscuți profesori de nai a fost Fănică Luca; elevii săi i-au continuat opera, formând generații de naiști, care au dus interpretarea la înalte cote valorice. Cel mai cunoscut naist din lume este maestrul Gh. Zamfir, care a dat noi valențe stilului și interpretării tradiționale. 2. Fluier de trestie cu șapte găuri.

PAN (în mitologia greacă), zeu pastoral, protector al turmelor și al păstorilor. Fiu la lui Dryope și al lui Hermes. Imaginat ca un monstru jovial și simpatic, cu cap de om, dar cu coarne și picioare de țap, era un simbol al sexualității brutale. Considerat inventator al naiului („flautul lui P.”). Mai târziu, zeu al pădurilor și al naturii în genere, al „marelui întreg” (gr. pan, „tot, întreg”). Identificat la romani cu Faunus și cu Silvanus.

PANĂ, Cornel (n. 1954, București), naist, dirijor și orchestrator de folclor român. A valorificat numeroase documente folclorice: înregistrări de arhivă, notații manuscrise și tipărituri vechi, încercând reconstituirea tehnicilor de acompaniament ale lăutarilor din secolele 17-19. Instrumentist virtuoz, a abordat și repertoriul laic și religios al muzicii culte din barocul și clasicismul european, în transcripții pentru nai și orgă, nai și pian, nai și orchestră de cameră.

POBORU, com. în jud. Olt, situată în SV piemontului Cotmeana, pe cursul superior al râului Plapcea; 2.433 loc. (2003). Nod rutier. Expl. de petrol și gaze naturale. Centru de țesături populare și de confecții a pieselor de port popular. În satul Seaca se află mănăstirea Seaca-Mușetești, cu biserica Adormirea Maicii Domnului, care păstrează picturi murale interioare din 1854, ctitorie din anii 1515-1518 a marelui clucer Manea Perișanu; bisericile Sfânta Treime (1886) și Sf. Nicolae (1800), în satele P. și Albești; biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1812), în satul Cornățelu. În satul Seaca există rezervația forestieră Seaca-Optășani (124 ha) alcătuită predominant din gârniță, nai rar gorun, cu exemplare de arbori seculari.

INSTRUMÉNT (< fr., lat.) s. n. 1. Unealtă sau aparat adecvat executării unei anumite operații. ♦ (TEHN.) Sistem tehnic folosit pentru observarea, măsurarea sau controlul unor mărimi. După natura mărimii respective, se deosebesc: i. acustice, electrice, magnetice, mecanice, optice, termice etc. ◊ (ASTR.) I. de pasaj = lunetă meridiană. 2. (MUZ.) Aparat care produce sunete muzicale. Există i. muzicale cu coarde (vioara, viola, violoncelul, contrabasul, harpa, pianul etc.), i. de suflat (din lemn: flautul, oboiul, clarinetul, fagotul; din alamă: cornul, trompeta, trombonul, tuba etc.) și i. de percuție (toba, xilofonul, celesta etc.). La i. muzicale electronice (orga electronică, vibrafonul, ondiolina, claviolina, undele Martelot), instrumentistul comandă oscilații electronice, care, după amplificare, sunt transformate în sunete. I. electrice sunt: chitara, chitara bas, sintetizatorul, folosite, în principal, în muzica de jaz, rock, pop etc. I. muzicale românești cele mai cunoscute sunt: cimpoiul, fluierul, buciumul, cavalul, ocarina, țambalul, cobza, naiul. 3. Fig. Mijloc sau. p. ext., persoană folosită pentru atingerea unui scop. 4. I. de ratificare v. ratificare. 5. (LINGV.) I. gramatical = cuvânt cu funcțiune exclusiv gramaticală, care nu se poate întrebuința singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimând raporturi (ex. prepozițiile, conjuncțiile etc.); (înv.) unealtă gramaticală.

nai s. n., pl. naiuri

muscal² (nai) (înv., pop.) s. n., pl. muscaluri

bătut a. 1. lovit, agitat: bătut de toate vânturile; fig. bătut de gânduri Em.; 2. bătătorit, călcat și netezit: drum bătut; lapte bătut, clătit spre a scoate untul; 3. țesut des: pânză bătută; 4. împodobit: bătut tot cu pietre scumpe CR.; 5. stricat, vătămat: luncă bătută de brumă, boi bătuți de jug; 6. fig. pedepsit, ticălos: om bătut de Dumnezeu. ║ m. (adică ban) monedă: nai bătuți? AL.

cimbale n. pl. instrument de muzică compus din două discuri de alamă ce se lovesc unul de altul: toboșari și muscalagii cu naiul, cu dairaua, cu cimbalele, cu diblele și cu surlele OD. V. țimbală.

fluier n. 1. instrument muzical de suflare, format dintr’o țeavă cu gură (v. caval, naiu și tilincă); 2. Anat. tibia. [Probabil onomatopee, ca și it. flauto și fr. flûte].

muscal n. 1. fluier de trestie cu 7 găuri: trei ghitariști suflau într’un muscal GHICA; 2. instrument compus din mai multe fluiere împreunate (v. náiu). [Turc. MISKAL].

naie f. corabie. [Lat. NAVEM].

naingiu m. cântăreț din naiu: un scripcar, un cobzar și un naingiu. [Formațiune analogică din naiu (v. neisan)].

naiu n. 1. fluier de trestie cu șapte găuri cu sunet dulce și plăcut: doi scripcari și un lăutar cu naiul AL.; 2. instrument compus din mai multe fluiere împreunate: și ’n sunet de vioare, de cobze și de naiu AL. [Turc. NAY, lit. trestie].

tacâm n. cele trebuincioase spre a forma un tot complet: 1. serviciu de masă (pânză, cuțit, furculiță, lingură, șervet, pahar): să puie numai 12 tacâmuri AL.; 2. serviciu de tratat oaspeți (cafea, dulceață, ciubuc); 3. hamut de cai (cioltar, ham): calul să mi ți-l gătesc cu tacâmul cel domnesc POP.; 4. complex de instrumente muzicale (vioară, cobză, naiu): adusese pe cel mai vestit tacâm de lăutari GHICA; 5. od. suită: Vodă cu tot tacâmul Curții; 6. fig. cortej: neaverea cu tot tacâmul de neajunsuri ISP.; 7. fig. om de nimic: domnișorul ăla care se hrănește cu ouă coapte?... prost tacâm! AL. [Turc. TAKYM, șir (de lucruri sau de persoane), efecte, asortiment, unelte, grup, trupă; fig. drojdia poporului].

taraf n. 1. partid: ești și tu din taraful boierilor răsvrătiți? FIL.! (mai mult ironic): vine Domnul Agachi Flutur cu tarafu lui AL.; 2. în special, bandă de lăutari, având în cap un staroste (v. Barbu) și compusă din trei executanți (unul ține dibla și execută melodia, al doilea îl acompaniază cu cobza și marchează ritmul pe coardele instrumentului, cântând vorbele, iar al treilea, cu naiul sau muscalul, adaogă ariei executate diferite înflorituri): un taraf de lăutari începe a suna un cântec vechiu AL. [Turc. TARAF].

piruì v. a face rulade; pirue naiul. [Onomatopee].

RELON s. n. Fibră sintetică obținută prin polimerizarea caprolactamei, folosită la fabricarea țesăturilor, a tricotajelor etc. – Re (= R < România) + [nai]lon.

NAI, naiuri, s. n. Numele a două instrumente muzicale populare de suflat: a) instrument compus dintr-un sistem de fluiere de dimensiuni diferite, lipite în ordinea mărimii lor; b) fluier de trestie cu șapte găuri. – Din tc. nay, ney.

NAINGIU, naingii, s. m. (Înv.) Naist. [Pr.: na-in-] – Nai + suf. -ingiu.

ARIE³, arii, s. f. Compoziție vocală cu caracter liric-dramatic, adesea cu acompaniament de orchestră (sau de cor, de pian etc.) și reprezentînd un fragment dintr-o lucrare muzicală mai vastă (operă, operetă etc.). Aria Antonidei din opera «Cneazul Igor» de Borodin. ▭ Se gătea la oglindă, fredonînd aria din vodevilul rusesc «Kozakă stihotvoreță». NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Cîntec, melodie. Arii naționale. Arii pentru balet. ▭ Tristele vechi mucegaiuri... Să ardă: Furtuna pe naiuri Să cînte noi arii! BENIUC, V. 134. O arie comună din cele care se cîntă vesel pe trîmbița de vînătoare. ODOBESCU, S. III 94. Am să vă cînt o arie în care dumneavoastră cu toții veți face corul. ALECSANDRI, T. I 290. – Pronunțat: -ri-e.

ARMINDEN, armindeni, s. m. (Regional) Nume popular al zilei de 1 mai (considerată ca început al primăverii); copac înalt, cu frunze numai în vîrf, care se pune în această zi la poarta caselor. Și-n ziua sfîntului Ilie i-a frînt armindenul la poartă. GOGA, C. P. 9. Jos, sub nucul aromatic, toți la umbră se așază; Cobza, naiul și vioara pe arminden îl serbează. BELDICEANU, P. 53. ◊ Fig. Din străbunul armindeni Răsare azi... O nouă viață. BENIUC, V. 128.

BOJOGAR, bojogari, s. m. (Rar) Hoț, borfaș, găinar. ♦ (De nuanță afectivă) Șiret, ștrengar. V. hoțoman. Scotea, nene, bojogarul de zeu, niște țiuituri din naiul lui, de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110.

CIMPOI, cimpoaie, s. n. Instrument muzical popular, alcătuit dintr-un burduf avînd fixate în el unul sau mai multe tuburi sonore, prin care aerul iese din burduf și produce melodia. Veniți, cîntăreți cu cimpoi și-alăute, Să cîntați. DEȘLIU, G. 28. Noi doine pe naiuri se cer, Nou glas în cimpoaie. BENIUC, V. 115. Se veseleau cu cîntările cimpoaielor și cobuzelor muntenești și cu diblele lăutărești. ODOBESCU, S. I 137. Iar de-oi întîlni ciocoi, De piele să mi-l despoi Și să fac din ea cimpoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 507.

CÎNTĂREȚ, -EAȚĂ, cîntăreți, -ețe, s. m. și f. 1. Persoană care cîntă din gură (sau, rar, dintr-un instrument muzical); artist care are această profesiune, Cîntăreț de operă. ▭ Leon... neîntrecutul cîntăreț din fluier – căzuse în cele dintîi zile ale războiului. CAMILAR, N. II 25. Cucoana Sanda și nevasta cîntărețului ajutau Agatei. ARDELEANU, D. 205. ◊ Fig. (Despre păsări) Cîntăreața dulce-n grai, Cea numită «perla Cîntăreților din mai», Dulce va doini din nai. COȘBUC, P. I 301. Bate vîntul frunza-n dungă, Cîntăreții mi-i alungă. EMINESCU, O. I 214. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună Ca s-asculte-o cîntăreață revenită-n primăvară. ALECSANDRI, P. A. 124. ◊ (Adjectival) Își începeau viersul, încă sfios, niște păsărele cîntărețe. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/5. O cîntăreață privighitoare, De mică prinsă, sta la-nchisoare, ALEXANDRESCU, M. 343. Poet. Cîte puțin, cîntăreții au băgat de seamă că nu-i ascultă nimeni și au început să amuțească. Numai Alecsandri a urmat a crea cînd nu-l mai ascultau. GHEREA, ST. CR. III 24. Divinul cîntăreț al Divinei Comedii. ODOBESCU, S. III 34.

DOINI, doinesc, vb. IV. Intranz. A cînta doine (din gură, din fluier, din frunză etc.). Doinind din frunză vesel, pe potică, Se duce-n sus, prin aluniș, haiducul. IOSIF, P. 31. Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. Iar vîntul doinește prin grîne. COȘBUC, P. II 23. ◊ Tranz. Se tot duc pe drum pietros Nouă mineri în sus la munte, Și-i unul care merge-n frunte, Doinind un cîntec mlădios. DEȘLIU, M. 20. Flăcăul începu să doinească subțire, stins, un cîntec din război. DUMITRIU, N. 238. (Fig.) În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale, Iar plopi în umedul amurg Doinesc eterna jale. COȘBUC, P. I 191. (Cu complement intern) Cîntăreților din mai, Dulce va doini din nai Multe doine, mierla. COȘBUC, P. I 301. – Pronunțat: doi-. – Variantă: (popular) doina (PĂSCULESCU, L. P. 236) vb. I.

MUSCAL³, muscale, s. n. (Învechit) Nai.

MUSCALAGIU, muscalagii, s. m. (Regional) Muzicant care cîntă din muscal³, cîntăreț din nai. Doi vioriști bătrîni, un țambalagiu, adolescent tuciuriu și un muscalagiu voinic, cu albeață la ochi, ridicau din umeri, plini de respect și de frică. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 232. Acolo sînt și... trîmbițași, și toboșari, și muscalagii cu naiul. ODOBESCU, S. III 111.

NAI, naiuri, s. n. Numele a două instrumente muzicale: a) instrument compus din mai multe fluiere de diferite lungimi, împreunate; b) fluier de trestie cu șapte găuri. Cobza, naiul și vioara pe arminden îl serbează. BELDICEANU, P. 53. Și-n sunet de vioare, de cobze și de nai Se-ntoarce hora lină. ALECSANDRI, P. III 39. Se roșea suflînd într-un nai ce scotea un fluierat dulce și depărtat. BOLLIAC, O. 215. ◊ Fig. Furtuna pe naiuri Să cînte noi arii! BENIUC, V. 134. Dulce va doini din nai Multe doine, mierla. COȘBUC, P. I 301.

NAIE, naie, s. f. (Rar) Corabie. A fost vîntul mare Atuncea pe mare... Naiele a-nturnat. SEVASTOS, N. 137.

NAINGIU, naingii, s. m. Lăutar care cîntă din nai. Ca din pămînt ieșiră trei lăutari: un scripcar, un cobzar și un naingiu. GANE, N. II 193.

NAISAN, naisani, s. m. (Învechit) Cel care cîntă din nai. (Atestat în forma neisan) Adusese pe cel mai vestit tacîm de lăutari, tot meșteri aleși dintre cei mai buni, scripcari, cobzari și neisani. GHICA, S. 170. – Pronunțat: nai-. - Variantă: neisan s. m.

PATENTĂ, patente, s. f. 1. Dreptul exclusiv care se acordă unui inventator de a fabrica și de a comercializa o invenție a sa; act, diplomă prin care se acordă acest drept; brevet. ♦ Fig. (Ironic) Sistem, procedeu (propriu, special al cuiva). Candida pe lista guvernului. Toți se zbăteau pe drumuri, cheltuiau bani... Naie Bălușanu nu se mișca de la club Are el patenta lui. C. PETRESCU, Î. II 136. ♦ Certificat, dovadă. (Fig.) Junghiurile în picioare și podagra îmi chezășuiesc pentru restul vieții cea mai nerevocabilă patentă de incapacitate în deprinderile sprintene și obositoare ale vînătoriei. ODOBESCU, S. III 13. ◊ Potentă de sănătate - act eliberat conducerii unui vas maritim, la plecarea sa dintr-un port, prin care se adeverește bunăstarea sanitară a echipajului. Apăru în capul schelei cu patenta de sănătate în mînă. BART, E. 80. 2. (Învechit) Impozit anual plătit de negustori și de liberii-profesioniști; actul prin care se confixma plata acestui impozit și dreptul de exercitare a comerțului sau a profesiunii. Meseriașii plătesc, pe lîngă contribuțiunea personală... și impozitul de patente. I. IONESCU, M. 222. – Variantă: patent s. n.

RĂSĂTURĂ, răsături, s. f. 1. Faptul de a rade; p. ext. locul de pe care s-a ras ceva, (în special) ștersătură făcută cu guma pe o hîrtie. 2. Ceea ce rezultă din raderea unui obiect, fărîmătură: răzătură. Luă cuțitul, rase sîngele de pe podele și aruncă răsăturile în apropierea lemnelor. SLAVICI, N. II 45. 3. Acțiunea de a (se) bărbieri; ras. Punea d. Naie pecetea pe o bucată de hîrtie ori de mucava, și pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, pînă se făcea douăsprece. CARAGIALE, O. I 134.

PĂRINTE, părinți, s. m. 1. (Cu o nuanță de solemnitate, de respect) Tată. Ia aminte, copilule, s-auzi ce-a spus părintele tău! SADOVEANU, O. III 104. Fiul craiului... începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. ◊ Părinte de familie = cap de familie. Era părintele de familie din tren, de astă-toamnă. C. PETRESCU, C. V. 184. 2. (La pl.) Tata și mama. Părinții mei voiau să facă din mine un om de lume. GALACTION, O. I 56. Aici l-a legănat Măicuța lui, și-aici în sat Sînt morți părinții lui! COȘBUC, P. I 232. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. I 167. Ci eu m-am gîndit, Peste negri munți, La dragi de părinți. TEODORESCU, P. P. 46. Părinți buni v. bun (VII). ♦ Strămoși, străbuni. V. bătrîn Sînt copilul unui neam sărac, Bieți romîni ce scormonesc pămîntul, Unde-și au părinții lor mormîntul. BENIUC, V. 10. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți, Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. Deschid sînta carte unde se află înscrisă gloria Romîniei, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagini din viața eroică a părinților lor. BĂLCESCU, O. II 25. 3. Întemeietor (al unui neam, al unei familii); creator, inițiator, fondator (al unei științe, al unei mișcări culturale, literare etc.). Herodot e supranumit părintele istoriei. 4. Termen cu care se adresează cineva preoților și călugărilor (învechit, rar, și altor persoane). Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul. REBREANU, I. 22. De treabă ofițer, să-ți spun drept! De aseară, de cînd a tras în gazdă la noi... tot părinte ispravnice mi-o zis. ALECSANDRI, T. I 198. Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lăcrimători spre mitropolitul. NEGRUZZI, S. I 162. ◊ (Ca epitet) Părintele Naie era înzestrat de mic cu o voce pentru teatru. ARGHEZI, P. T. 5. ♦ Preot, călugăr. Silirăm treptele spre arhondaric și părintele se aplecă spre noi cu lumînarea, ca să ne vadă de aproape. SADOVEANU, O. VII 182.

RITORNELĂ, ritornele, s. f. (Și în forma riturnelă) 1. (Muz.) Fragment de muzică instrumentală care servește ca preludiu și adeseori și ca încheiere a unei arii. Coardele și naiul începură riturnela simplă a vechii balade, iar lăutarul... prinse a ne spune, în versuri surprinzătoare și mărețe, povestea lui Corbea. SADOVEANU, E. 170. Semnal pe care tot francezul îl știe și-l cîntă pe riturnela poporană. ODOBESCU, S. III 97. 2. Poezie de trei versuri, dintre care primul rimează cu al treilea. – Variantă: riturnelă s. f.

PIRUI, pers. 3 piruie, vb. IV. Intranz. (Despre unele păsări mici, ca privighetoarea, canarul etc.) A cînta în triluri; p. ext. a ciripi. Păsările, în trecere – mai grabnică trecere acum – piruiau. Bănuiai că zboară să ducă veste tristă la cer. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 16. Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie, Piruie în urma noastră, în lumina argintie. CERNA, P. 54. ◊ Fig. Pe deasupra acestei zarve, piruie naiul lui Dinicu. DELAVRANCEA, la TDRG.

PITULICE, pitulici, s. f. Pasăre mică care trăiește iarna la noi, cu penele brune-ruginii pe spate și cenușii-albicioase pe pîntece (Troglodytes troglodytes). Țupăiau în preajma mea pitulici mici cît alunele, cu piciorușe de ațe de paianjen. SADOVEANU, Î. A. 58. Grangurii și mierlele cîntau... țărcile neliniștite țineau ison; pitulicile chemau sfioase sara în frunzișuri. id. O. I 316. Cîntă-n cobză-acum buhaiul Cel cu gîtul strîmb, Mierla șuieră cu naiul, Cu cimpoiul cîntă cioara, Pitulicea cu vioara, Bufnița c-un drîmb. COȘBUC, P. II 36. – Pl. și: pitulice (ODOBESCU, S. III 181).

TARAF, tarafuri, s. n. 1. Mică formație muzicală (de lăutari) care cîntă, în general, muzică ușoară sau populară. Taraful de la București cînta cu duioșie și becurile electrice pîlpîiau somnoroase. SADOVEANU, O. VII 227. Tarafurile cîntau din toate puterile, zbîrnîind și sunînd din dairele! CARAGIALE, P. 156. Să aprindeți lumînările peste un ceas, și dacă a veni Barbu cu tarafu lui, să-l puneți la scară. ALECSANDRI, T. I 147. ◊ (Întărit prin «de lăutari» sau «lăutarilor») Un taraf de lăutari începu a cînta cu alăute, cobze și naiuri. SADOVEANU, O. VII 110. Taraful lăutarilor de supt Sotir Ciupitul... împodobise din preziuă un cap mare de porc. DELAVRANCEA, S. 182. A mai adus și tarafuri de lăutari și cîntăreții cei mai vestiți. CARAGIALE, O. III 60. ◊ Fig. Glas de fluier și cimpoi, Pitpalaci și cintezoi Și-un taraf de granguri. COȘBUC, P. I 301. 2. Gașcă, clică. Veselul taraf al spornicilor caricaturiști... ilustrează în fiecare toamnă, la deschiderea vînătoarii, pe bieții burghezi pariziani. ODOBESCU, S. III 156. Și tu, Petcule, ești din taraful celor cu mania de ocîrmuire. ALECSANDRI, T. 1235. Să ne unim mai ales toți într-un singur și mare țel, fără deosebire de stări, de tarafuri, de partide. KOGĂLNICEANU, S. A. 101. – Pl. și: tarafe (KOGĂLNICEANU, S. A. 194).

TRAI s. n. 1. Viață, existență. Muncind cît muncește azi, dar pe pămîntul lui, omul ar avea un trai de două ori mai bun. REBREANU, R. I 95. Cu voinicii-mi place traiul, Ori îi văd cu spada-n mîni Ori cu naiul. COȘBUC, P. I 84. Și-și aleseră loc de trai, un bordei. ISPIRESCU, L. 169. Omul, care simte traiul său scurt, ar dori ca tot lucrul să se îndeplinească în acest moment iute. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ Expr. A nu mai fi de trai sau a nu mai avea trai = a nu mai putea suporta viața din cauza cuiva sau a ceva, a nu mai putea îndura ceva. Și-a măritat fata curînd după moartea nevestii: nu mai era de trai – trebuia odată căpătuită. CARAGIALE, S. 81. A-și trăi traiul v. trăi (3). A-și trăi traiul (și a-și mînca mălaiul) v. trăi (3). 2. Viață bună, mulțumită și îmbelșugată; desfătare, petrecere. Traiul lumii, dragă tată, Cine vor, aceia lese-l. EMINESCU, O. I 102. Vinișor de nouă ai Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. Cum aș face, cum aș drege, Că pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor. ALECSANDRI, P. P. 337. ◊ Expr. Trai, neneaco, cu banii babachii v. babacă. A se pune (sau a se așeza) pe trai = a începe o viață bună, de belșug, de desfătare; a se pune pe petreceri. Se puse pe trai și trăiră vac de om nesupărați de nimeni. ISPIRESCU, L. 111. 3. Conviețuire. Dacă nu te sparie traiul cu un bătrîn, hotărăște-te a-mi îndulci, puținele zile ce mi-a mai rămas. NEGRUZZI, S. I 109.

ȚIPA¹, țip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de spaimă); a zbiera. V. răcni. Femeia țipa cu glas sfredelitor și ascuțit. SADOVEANU, O. VII 170. Cînd dădu cu ochii de dînsul, țipă de parc-ar fi săgetat-o moartea. MIRONESCU, S. A. 99. Atunci ea tresărind, odată începu a țipa și a se apăra cu năframa. CREANGĂ, P. 271. ◊ Expr. A țipa cît îl ia (sau cît îl ține) gura (sau în gura mare) v. gură (I 3). ◊ Fig. Țipă foamea în ei. STANCU, D. 52. Dădu drumul din arc unei săgeți, care țipă scurt. SADOVEANU, O. VII 41. ♦ A vorbi cu glasul ridicat, a-și manifesta față de cineva nemulțumirea, enervarea, mînia, prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. Mai repede! țipă el nervos. DUMITRIU, N. 140. Boierul cel călare țipa plecat spre un slujitor. SADOVEANU, O. VII 29. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. Începu și Pan cu naiul său... dară țipa din nai așa de tare, încît trebuia să-ți pui mîinile la urechi. ISPIRESCU, U. 110. Vorbind astfel, țipă din corn și se făcu nevăzut printre copaci. BOLINTINEANU, O. 330. 2. (Despre animale) A scoate strigăte puternice, ascuțite. În trestii, măcăiau și băteau din aripi rațele, țipau lișițele și găinușele. SADOVEANU, O. I 410. O pasăre speriată țipă în întunerec, mecanic și aspru. C. PETRESCU, S.23. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, Țipă cîrduri de cocori Pribegind departe. IOSIF, P. 52. În luncă Țipă cucoșul trezit. ALECSANDRI, P. I 13. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensității sau stridenței nuanțelor); a bate la ochi. Subt bărbia cu îndoituri proaspăt rase și pudruite țipa, de-ți amețea privirea, fiongul imens al unei legători roșii. HOGAȘ, M. N. 32.

ȚIUITURĂ, țiuituri, s. f. Sunet prelung și ascuțit; țiuit. Țiuiturile gloanțelor... se întăreau. CAMILAR, N. I 48. În liniștea care se întinse mi se păru că aud o țiuitură fină în ureche. DUNĂREANU, CH. 119. Scotea... niște țiuituri din naiul lui, de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110.

ZGÎRIA, zgîrii, vb. I. Tranz. 1. A face o tăietură sau o rană ușoară pe piele, cu unghia sau cu un obiect. ascuțit. V. juli. Ramurile copacilor o izbeau peste față, crîngurile îi zgîriase mîinele și ea tot înainte mergea. ISPIRESCU, L. 55. Și nu puteau scăpa bietele mîțe din mînile noastre, pînă ce nu ne zgîriau și ne stupeau. CREANGĂ, A. 37. ◊ Absol. Era bărbierit de curînd, cu un brici care zgîriase: dintr-o crestătură, în bărbia lată, cursese sîngele și peste rană lipise o foiță de țigară. C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ Intranz. Mîța blîndă zgîrie rău, se spune despre oamenii care, sub o aparență blîndă, ascund multă răutate. ♦ A face pe sticlă, pe metal etc. urme puțin adînci, cu un obiect ascuțit. Diamantul zgîrie sticla. ▭ Mama... vă sfătuia cu emoție să nu umblați la mașină și să n-o zgîriați. PAS, Z. I 242. ◊ Expr. A zgîria pămîntul = a ara numai la suprafață. Zgîrii pămîntul și grîul îți dă la bob treizeci de boabe. DELAVRANCEA, O. II 115. A zgîria hîrtia, se spune, depreciativ, despre scriitori. (Atestat în forma zgîrîia) Am rămas fără ochi de cînd zgîrîi hîrtia. STANCU, D. 464. ♦ Fig. A atinge coardele unui instrument muzical pentru a scoate tonuri; a cînta. O armonică își amestecă notele răgușite cu cele ascuțite ale unei mandoline, pe care o zgîrie cu foc un italian sentimental. BART, S. M. 34. 2. Fig. A produce o impresie auditivă lipsită de armonie, a supăra auzul. Cum îl cheamă pe viitorul tău cumnat? – Georges... – Destul, că mă zgîrii în ureche. HOGAȘ, M. N. 29. Scotea... niște țiuituri din naiul lui, de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ♦ A impresiona în mod neplăcut gustul, mirosul; a ustura. Buruienile uscate (din spițerie)... răspîndind niște mirodenii doftoricești ce zgîriau pe gît. DEMETRESCU, la TDRG. – Pronunțat: -ri-a. – Variante zgăria (CREANGĂ, A.37), zgîrîia vb. I.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. (În opoziție cu băga; folosit și absolut) 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare, dintr-un anumit loc sau din locul unde se află. Fiul pașei din Ianina de la piept o floare scoate. COȘBUC, P. I 62. Atunci scoase apă din fîntînă cu o vadră. RETEGANUL, P. IV 48. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. A doua zi profesorul veni și... scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare – Umple noaptea de fantasme Neclintite și bizare. TOPÎRCEANU, B. 70. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A scoate apă (sau lapte) din piatră (seacă) = a face lucruri neobișnuite, imposibil de realizat, dovedind vrednicie, istețime mare. Spuse zmeul bătrînei numai la ureche ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare, de scoate apă din piatră. RETEGANUL, P. IV 17. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească, zicem unui... om că este romîn dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. ISPIRESCU, U. 89. A-și scoate în farfurie = a se servi din mîncare, a lua mîncare, a-și pune în farfurie. Își scotea a doua oară în farfurie. C. PETRESCU, Î. I 95. ◊ Refl. pas. Un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 2. A extrage dintr-un spațiu sau dintr-un înveliș, pentru a elibera sau a utiliza. Să știi că din bute nu vei ieși pînă ce nu te-a scoate Mandalina mea. RETEGANUL, P. V 72. Îl scoase din sicriu și, cum îl luă în brațe, tăcu. ISPIRESCU, L. 146. Să ieși din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. CREANGĂ, P. 323. ◊ Expr. A scoate castanele din foc (sau din spuză) cu mîna altuia v. castană. ◊ (Complementul indică o armă) Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strîns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. GALACTION, O. I 46. Scoateți spada și jurați. ALECSANDRI, P. II 84. Scoțîndu-și toporul, sta cu dînsul gata în mînă, ca în loc de sabie. DRĂGHICI, R. 65. Turcii rău se mînia, Paloșele toți scotea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A face să iasă trăgînd, depunînd un efort; a da (cu forța) afară. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră pe fata cea mare. ISPIRESCU, L. 88. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi. CREANGĂ, P. 13. ◊ Expr. Ce intră în gura lupului, nu se mai poate scoate = un lucru intrat în stăpînirea altuia greu se mai recapătă. ◊ Refl. reciproc. Să facă un colac de secară Să-l dea la fete-n cămară, Că se bat de-alaltăseară Și se scot de plete-afară. TEODORESCU, P. P. 143. ♦ A desprinde ceva de la locul lui. Atunci Ipate scoate plosca de la oblînc, dă babei vro cîteva gîturi de rachiu și apoi îi mai întinde și o pungă toșcă de bani. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. A scoate luleaua do la ciubuc = a se enerva, a-și schimba atitudinea (în rău), a-și înăspri purtarea. Mai dăunăzi mă-ntîlnește unul ce-i zic Clevetici, și mă-ntreabă nitam-nisam, de sînt ca dînsul, demagog? Dă, măi, Gogule! i-am răspuns și eu, cată-ți de drum pînă ce nu scot luleaua de la ciubuc. ALECSANDRI, T. I 238. ♦ A elibera dintr-o strînsoare; a degaja. Veniră mai mulți păzitori... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. 3. A pune la vedere, a înfățișa, a da la iveală; a expune. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. Fă-mă cîrpă d-ale mari, La bădița-n buzunari, Să mă scoată-n tîrguri mari. HODOȘ, P. P. 55. ◊ Expr. A scoate la vînzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vînzare (la licitație). Lucrurile au fost scoase la mezat. C. PETRESCU, Î. II 122. A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag, la medean) = a face cunoscut, a da la iveală. Am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturărești de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată. SADOVEANU, D. P. 6. 4. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc.) A dezbrăca (sau a descălța), a îndepărta de la sine, a se despodobi. Lăsasem frîul și scosesem mănușile, ca să răsucesc o țigară. SADOVEANU, O. VIII 199. Începu să-și scoată fracul. SAHIA, N. 101. Iute mi-am scos ciubotele din picioare. CREANGĂ, O. A. 44. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic, Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. Pe unde scot (scoți etc.) cămașa? = cum aș (ai etc.) putea să ies (să ieși etc.) din încurcătură, cum să mă descurc (să te descurci etc.) sau să scap (să scapi etc.) de belea? E, domnule șef, acu să te vedem pe unde scoatem cămașa! răbufni primarul cu fața strîmbată de îngrijorare. REBREANU, R. I 97. A-și scoate căciula v. căciulă. 5. A trage afară cu forța, a smulge, a extrage. N-are un ochi de loc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin. DELAVRANCEA, A. 55. Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată. CARAGIALE, O. I 225. Dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan. CREANGĂ, P. 318. Corb la corb nu-și scoate ochii. ◊ Expr. Prinde orbul, scoate-i ochii, se spune cînd îți scapă cineva și nu-l mai poți trage la răspundere. Pînă să-și dea turcii cu socoteala... Geantă trecuse bariera în fuga calului... Prinde orbul, scoate-i ochii! STANCU, D. 23. Acum prinde orbul, scoate-i ochii, necazu și mînia erau de surda. POPESCU, B. III 151. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). Mă chinuiește, îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune mult suflet, a se extenua. Eu îmi scot sufletul și m-am abrutizat. C. PETRESCU, R. DR. 301. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i face (cuiva) mustrări grele. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A-și scoate ochii unul altuia = a se certa, a se bate. Nu vă scoateți ochii... că ar fi păcat de așa ochișori drăgălași. T. 666. De departe calu-ți bate, de aproape ochii-ți scoate = aparențele sînt uneori înșelătoare. A-și scoate un foc de la inimă v. foc. A scoate mahmurul (din cineva) v. mahmur. A-și scoate sau a scoate altuia (ceva) din gînd v. gînd (4). A scoate (cuiva) și dinții din gură v. dinte. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) v. gărgăun. A-i scoate cuiva (ceva) pe nas v. nas. ♦ Fig. A obține, a stoarce, a căpăta. Și înainte de a-l da justiției omenești, ea îi scoate cu cleștele mărturisirea. GHEREA, ST. CR. II 260. Să puse ea cu lingușire să scoată vorba de la el. RETEGANUL, P. V 12. Nu putea scoate de la dînsa nici un răspuns. SBIERA, P. 139. 6. (Cu privire la oameni și la animale) A izgoni dintr-un anumit loc, a goni, a alunga; a da afară. Acuma ați vrea să ne scoateți de tot de pe moșia ce ne-a mai rămas. REBREANU, R. II 89. Voi ne-ați scos Din case, goi în ger și-n vînt, Ne-ați scos și morții din mormînt. COȘBUC, P. I 208. Era o beznă... de nu-ți vedeai nici mîna, și ploua și sufla un vînt cît să nu scoți nici cînele afară. RETEGANUL, P. IV 75. ◊ Tranz. fact. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopîrle. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. ♦ A face să iasă în calea sau în întîmpinarea cuiva. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. CREANGĂ, P. 164. Vai de tine Macovei, Cin’ te-a scos în ochii mei. BIBICESCU, P. P. 336. Foaie verde fir de linte... Scoate-mi puica înainte. ȘEZ. III 154. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce pe cineva la o petrecere, la un spectacol. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară, a destitui. Pe mine, zău, tot mișeii din vistierie m-au scos. HASDEU, R. V. 126. O proclamație vestind că el a venit... a scoate din scaun pe Andrei Bathori. BĂLCESCU, O. II 233. ◊ Expr. A scoate la pensie = a face pe cineva să părăsească locul de muncă pentru a deveni pensionar. ♦ A elimina dintr-o serie, un șir, o listă. ◊ Expr. A scoate din circuit = a elimina un aparat sau o instalație dintr-un circuit, întrerupînd legăturile. A scoate (pe cineva) din circulație = a îndepărta (pe cineva) din activitate, a-l sili să stea în rezervă, în umbră. După cît cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulație pe Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. A scoate corecturile = a îndepărta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. ◊ Refl. pas. Nu știți că s-a scos claca? CAMIL PETRESCU, O. II 541. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gînduri. RETEGANUL, P. I 43. Îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Maica din friguri mă scoate Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din răbdări (sau din fire, din sărite, din balamale, din țîțîni) = a enerva peste măsură, a face să-și piardă răbdarea. Își dădu seama îndată că numai graiul romînesc l-a scos din țîțîni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvășite de imputări. REBREANU, P. S. 70. Cînd trecui pe lîngă ea, striga ca scoasă din fire. DELAVRANCEA, O. II 255. Incăpățînarea lui m-a scos din răbdări. CARAGIALE, O. II 199. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să mă faci – cîteodată – să-mi ies din răbuș afară. CREANGĂ, P. 152. A scoate (pe cineva) din minte (sau din minți, mai rar din simțiri) = a face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, judecata, calmul; a zăpăci (pe cineva). Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. M-ai scos din simțiri... căci cînd te zăresc... ia așa-mi scapără pe dinaintea ochilor. ALECSANDRI, T. I 200. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a lua viața cuiva, a omorî pe cineva. Cînd mi l-au apucat pe drac cu labele sale, au fost să-l scoată din viață. SBIERA, P. 260. Moarte, moarte, unde ești, în ce parte locuiești? Și ce faci de nu mai vii Să mă scoți dintre cei vii! HODOȘ, P. P. 155. A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, o poreclă, un calificativ injurios, depreciativ. Cînd a mărturisit a lor săi că vrea să ajungă cîntăreț, artist, ai săi s-au încredințat într-adevăr că e nebun și din nebunul nu l-au mai scos. PAS, Z. I 179. Din satană, din iasmă și din spurcăciune nu-l mai scotea. ISPIRESCU, L. 47. I-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușă afară. CARAGIALE, O. I 184. A scoate (cuiva) peri albi = a face cuiva necazuri, a-l îmbătrîni. Duceți-vă de pe capul mieu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, P. 270. ♦ A face pe cineva să vină (forțat) într-un loc; a convoca (cu forța). Țăranii nu-și întrerupeau munca... Vătavii și feciorii boierești îi scoteau primăvara; vătavii boierești îi scoteau vara. SADOVEANU, O. VII 274. Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. CREANGĂ, O. A. 37. Dumnezeu zice că a scos pre toate vietățile pămîntului la făcutul cărărilor. ȘEZ. V 127. ♦ (Cu privire la animale de tracțiune) A lua din ham sau din jug, a deshăma, a dejuga. ◊ Expr. A scoate boii (din jug) fără coarne = a termina rău o treabă, a scăpa cu greu dintr-o situație. Ș-a pus el... boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. CREANGĂ, P. 250. 9. (Despre drumuri) A duce pe călători într-un anumit loc; a conduce. După aceea au mai umblat ei prin pădure cît au umblat și-au dat de-o potecă care i-au scos din pădure. RETEGANUL, P. II 73. Poteca pe care... apucase îl scoase drept la un eleșteu mare. ISPIRESCU, L. 34. O potecuță strîmtă... scotea pînă în vîrful muntelui. GORJAN, H. I 132. ◊ (În contexte figurate) Unde mă va scoate drumul pe care umblu astăzi? GALACTION, O. I 102. ◊ (Subiectul este omul sau animalul care duce pe călător) Vreai să te scot la drumul mare? AGÎRBICEANU, S. P. 20. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată Să-mi fac ochișorii roată Să mă uit la lumea toată. ALECSANDRI, P. P. 311. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) la covrigi (rar la boi breji sau la drum de boi) = a ruina (pe cineva). Las’ pe dînșii, că ne scot ei la covrigi. CREANGĂ, A. 154. Aste cărți le rup pe toate Și le-arunc în foc. Pe alții măcar... nu vor scoate La boi breji, precum pe mine. CONTEMPORANUL, II 26. A scoate la lecție v. lecție. A o scoate la capăt v. capăt. 10. A face pe cineva să iasă dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a scăpa, a salva. Nu știi din ce ananghie mă scoți. DUMITRIU, N. 115. Pină acuma m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Ba, giuncanii nu-ți dau eu, Că mi i-au dat dumnezeu Să mă scoață de la greu. ALECSANDRI, P. P. 99. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din iarnă = a da (cuiva) hrană și adăpost în timpul iernii, a ajuta (pe cineva) să poată ieși din iarnă. Că-mi mor copiii de foame, N-am cu ce-i scoate din iarnă. TEODORESCU, P. P. 289. A scoate pe cineva (cu) obraz curat v. obraz. A scoate (pe cineva) basma curată v. basma. A scoate (pe cineva) din oprele v. opreală. 11. A obține un produs din ceva, a extrage, a fabrica. Și cu cîtă iscusință singură a scoate știe [albina] Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269. ◊ Refl. pas. Pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. PAMFILE, A. R. 210. 12. A dobîndi, a cîștiga, a obține. Pesemne că s-au dus să-i arate zestrea pe care crede că o s-o scoată de la Hristache. CAMIL PETRESCU, O. II 168. Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde. REBREANU, I. 32. Noauă buți de vin o stors Și nice un ban n-o scos. ȘEZ. IV 8. ◊ Expr. A-și scoate pîinea (sau, rar, mămăliga) = a-și cîștiga traiul zilnic, a dobîndi cele necesare traiului. Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. CREANGĂ, A. 26. Pe cît poate pîinea-și scoate. PANN, P. V. O 171. Nu poți în orașul acesta să îți scoți nici pînea cea din toate zilele. GORJAN, H. I 114. ♦ A lua înapoi, a recupera. Se împrumutase... cu camete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țeară, ca să le scoață datoria. ISPIRESCU, M. V. 4. ◊ Expr. A-și scoate din capete v. cap¹ (I 3). 13. A lua, a ridica (ceva) dintr-un anumit loc. Liceul nu-l mai văzu decît în ziua cînd veni să-și scoată certificatul de patru clase. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. (Rar) A scoate voie = a cere permisiune. Mergem noi la mitropolie și-ți scoatem voie. STĂNOIU, C. I. 24. 14. A face pe cineva să obțină o situație mai bună; a promova. Meștere, cînd ai de gînd să mă scoți calfă? ISPIRESCU, L. 369. ◊ Fig. Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A scoate (un) om din cineva = a face pe cineva să devină om de treabă, om cumsecade. Vreau să scot un om din tine. La TDRG. A scoate (pe cineva) mincinos v. mincinos. 15. (Cu complementul «fotografie») A fotografia. El însă umbla să scoată fotografie a bisericii Movileștilor. CĂLINESCU, E. 7. ◊ (Complementul indică persoana fotografiată) Dedesubt, între-amîndouă, poza lui Cănuță, scos la Duschek de la Episcopie. BASSARABESCU, S. N. 16. 16. (Cu privire la cărți, reviste etc.) A face să apară, a tipări, a publica. ◊ Expr. (Învechit) A scoate afară o proclamație = a da o proclamație, a face cunoscut; a promulga. La 23 octomvrie, Mihai scoase afară o proclamație. BĂLCESCU, O. II 233. II. 1. A face să iasă în afară, a da la iveală. În mînia lui, boierul își scoase în afară pieptul. SADOVEANU, O. VII 46. Bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este. RETEGANUL, P. III 3. Ajungînd zmăoaica la apă, zise rățoiului:... scoate căpșorul din apă și uită-te la mama. ȘEZ. I 229. ◊ (În contexte figurate) Cu cîtă băgare de seamă smulge buruienile ce aveau nenorocul să scoată capul în stratul cu pricina. STĂNOIU, C. I. 124. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare; fig. se ferește din răsputeri (de o situație grea, neplăcută etc.). Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Pe care l-a zări nu mai scapă cu viață. De aceea fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii. id. ib. 217. ♦ A face să emane, a produce. Țigarea era umedă și tare, nu scotea fum. C. PETRESCU, Î. II 130. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. ♦ A azvîrli, a arunca, a trimite. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți. ALECSANDRI, P. III 291. 2. A rosti, a pronunța, a face să se audă. Din cînd în cînd scot cîte-un guițat. SADOVEANU, O. VIII 177. Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvînt. REBREANU, R. I 173. Scoteam cîte-un suspin adînc. CREANGĂ, A. 124. (Acțiunea este făcută cu ajutorul unui instrument) Scotea, nene, bojogarul de zeu niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Fig. Crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 18. ◊ Expr. A scoate (cuiva) nume (rău) sau veste, vorbe v. nume. ♦ A formula, a spune, a zice. Atunci căzură în genunche și scoaseră niște rugăminți fierbinți. ISPIRESCU, L. 99. 3. A născoci, a inventa. Cei mai pricopsiți dintre dînșii i-au scos și cîntec. ISPIRESCU, U. 81. Poporul a scos pe socoteala lui o mulțime de anecdote. ȘEZ. I 214. ♦ (Învechit) A institui. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Despre păsări cu complementul «pui») A cloci și a face să iasă pui din ouă. Pajura... pe fiecare an scoate 12 pui, și nici de unu n-are parte, căci, cînd se duce după mîncare, vine un balaur și-i mînîncă. ȘEZ. II 206. Și să nu scoți pui în coji de alun La margini de drum. TEODORESCU, P. P. 454. ◊ (În contexte figurate) Multe nopți am văzut în zilele mele, dar ca asta mai puține – a făcut oftînd. Atîtea stele sînt, de parcă au scos pui cele care erau pînă acum. VORNIC, O. 147. Clocești și scoți pui de tirani. CONACHI, P. 302. ♦ (Rar) A naște. O! biată mamă, tare a țipat înainte să mă scoață. DELAVRANCEA, O. II 45. 5. (Despre plante) A face să răsară, a lăsa să crească. Iarba zbucnește din adîncuri, scoțînd colți verzi. STANCU, D. 21. Popușoiul a îmbătrînit de-o palmă și a scos spic. SADOVEANU, la TDRG. Nici mărăcinele struguri scoate, nici scaietele smochine. – Prez. ind. și: scoț (TEODORESCU, P. P. 328, ALECSANDRI, P. P. 344).

SFREDELI, sfredelesc, vb. IV. 1. Tranz. A găuri un material sau o rocă cu ajutorul sfredelului; p. ext. (despre agenți distrugători) a face găuri. Apele Selitei străbat făgașuri adînci de straturi calcaroase, sfredelind apoi pămînturile argiloase. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 6/1. Streșinile picură, sfredelind încet și adînc zăpada albă și lucioasă. DELAVRANCEA, T. 87. A sfredelit ușa cu un burghiu. CARAGIALE, O. III 33. ◊ (Prin metonimie) Continuă să sfredelească găurile, suflînd să împrăștie tărîțele de lemn. C. PETRESCU, Î. II 183. ◊ Refl. pas. Se sfredelește pămîntul, pentru a se scoate avuțiile ascunse. ȘEZ. I 204. ◊ Intranz. Fig. Stoicea sfredelea în pămînt cu ochii. GALACTION, O. I 55. 2. Tranz. A străpunge (sau a da impresia că străpunge) corpul sau simțurile omului, provocînd durere fizică sau morală. Fruntea era sfredelită de glonț. SADOVEANU, O. I 66. Ochii lui mă sfredeleau pînă la inimă, pînă la adormita-mi conștiință. GALACTION, O. I 109. Un cerc de foc îi strîngea capul și un cui țintuit în frunte părea că-i sfredelește creierul. BART, S. M. 77. Scotea, nene... niște țiuituri din naiul lui, de zgîrîia și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Intranz. Gîndurile încurcate, chinuitoare, sfredelind în miezul de nepătruns al aceleiași întrebări... îl părăsiră. DUMITRIU, N. 247. [Zvonul și țiuitul] sfredeleau și-l pătrundeau ca o jale din necunoscut. SADOVEANU, P. M. 105. ◊ Refl. O durere mare i se sfredelea în piept. REBREANU, I. 58. ♦ A străpunge mediul înconjurător, străbătîndu-l, făcîndu-și drum. Așteptară cîteva clipe, sfredelind noaptea luminoasă de-atîta zăpadă. V. ROM. noiembrie 1953, 12. Cîteva țipete lungi sfredeliră văzduhul. SADOVEANU, O. VI 47. 3. Refl. Fig. A se mișca în spirale, a forma spirale. Într-acel loc, unde apele se-nvrăjbesc și se sfredelesc în adînci vîrtejuri, vasul începu a șovăi. ODOBESCU, S. I 144.

Naiu v. Nicolae VII A 3.

NICOLAE, arhiep. de Mira Lichiei, gr. Nιϰόλαος I. Din lat. Nicolas: A. 1. Necora (16 A II 60) în text slav; această formă circulă în Moldova în sec. XVII; Necorescu Jurja sau Giurgea (Ștef; C Ștef; Sur XI); -l (P Bor 23, 37); Necoriț, -a f. (Tec I); -ă hatman, 1628, mold. (RI VI 84); Necoriciu (17 A I 11); cu afer.: Coru, Vlad, 1808 (Acte Sc). 2. Necoar, frecv. (Sur IV); -a t.; -ă (P Bor 64; Sur IX). 3. + -ca, Necurca, Costin mold., 1606 (RI VI 76) sau eroare pt. Necurea. B. 1. Nicoară frecv. mold., din sec. XIV (DM 57; Dm; Ștef); ard., 1726 (Paș). 2. Nicoară, curent în toate reg.; Nicora = Nicorie (Mar). 3. Nîcor, mold. (Sd V 223); -a b. ard., 1616 (Moț; Paș); -a, olt. (AO XV 290); -ă (Ard I 264); -e (P Bor 107); Nicoreța = Nicoară m. vornic; Nicor/escu, Nicula (Giur 105); -ești s.; -ina f. (17 A I 52); -ete,(Bir II); + -ici: Nicorici, Brahă diac (Cat mold II) și cu afer.: Corici, N. (Sd XXII 150); Coricescu, I. (Tg-Jiu); Nicoriciu (M mar); Nicoriță armaș (Costin); – (LM); cu afer.: Coriță, T. (Sur VIII). 4. Nicoarea b. mold.; Nicoara f. (D Buc). 5. Cu m pentru n: Micora, 1726 (Paș); Micurici, Ioan, olt. (RI XI 51). 6. Nicăruș și Nicuruș, ar. (Fărș). C. Din lat. Sanctus Nicolas. 1. Simnicoră ctitor (Ins 346); Simnicoară, olt., nepot lui Nădăiaște (Sur VI); – olt. (Sd VI 474); – din Buzău (Sd V 526); – 1615 (Sd XVI); moșnean în jud. Saac (17 B II 77). 2. Sîmnicoară b. (Mar); – din București (16 B V 440). 3. Simnicoară și Sînicoară (Enc). 4. Sîmnicon, băn. (AO III 382). 5. Semnicoară b. (17 B I 460). II. 1. Necola (Sd X 261; Cat; Ur XXII; – pîrc. olt., 1639 (Sd 262); Jup., 1638 (AO XVII 79; XIX 91). 2. Necolae (Cat). 3. Neca, Al. (D Buc). III. 1. Nicola (Cat; Moț; Olt); „stolnicul Romînul” mold., sec. XVI (Iorga V 158); -e forma oficial calendaristică; Nicol/aĭu, mold.; -aescu; -aeni, -aești ss. -ăiasa f. (Sur VII); Nicolau Ioan, 1688 (D Buc). 2. Nicol/eanu poet, cu sufix de apartenență locală, din s. Nicoleni; -escu; -ești, -eni, -ina, -inți ss.; -easa f. mold. (Sd XI 279); -easca și Coleasca, I. (Băl VI), nume maritale. 3. Nicola Vvd., fiul lui Mihai-Viteazul, scris și: „Nicula, Necula sau Nicolae-Pătrașcu Vvd” (17 B II 82, passim). 4. Coleș, munt. (BCI VII 34) < *Nicoleș; Coleșiu, P. (17 B I 395); Coleșa (17 B II 172). 5. Nicoleț, N., 1635 (Sur XVI). 6. Nicolin (Puc); -a f. și s.; Colin b. (Sur XI). 7. Nicoliș olt. (RI VI 263). 8. Nicoliță, act.; Coliț/a (P⁴ fila 26); -ă, olt. (Cand); Nicolițel D-trescu, act. t. dobr. 9. Nicolici, act.; Nicoli/cioiu, (C. Lit 1941, p. 1386); -cescu (IT); cu afer.: Colici (Dm; Sur XV). 10. Nicolce (17 B II 242); -a (Tis; Paș; Sd XV 85); -a, băn (LB); cu afer.: Colcea (Sd XXII 373); Colcești (Sd XI 85); Nicolcioiu, olt. (Cand). 11. Nicoloiu, olt. (Cand). 12. Nicalan, Ioan, act.; din acesta prob.: Calan s. 13. Nicălău (Paș); cu afer.: Călae și Călăeasa, M. (Puc). 14. Alte ipocoristice: Colă și Cole bb. olt. (Cand); mold., 16S3 (BCI IV 206); Cole, -a, Colițe și Colescu (Bir I, II); Colești s. 15. + -ca, Colea, olt. (17 B II 389). 16. Cola, Colea, Coleti și Coleți, ar. (Cara 27); + Baba: Colibaba, Șt. (Sur XI). 17. Prin analogie cu Bolinitin, probabil: Colintină t. (16 B II 372) azi Colentina pîrîu și cartier (București); pentru terminația -tin(a) cf. Miculetin la VIII 7 și Nicolantin, Ant. 1770 olt. (Iorga, Scris, de neg.) IV. 1. Necula b. (Cat; Sur IX; Sd XI 271; Paș); – log. munt., 1655 (RI I 60); f. (C. Lit. 1922, p. 410). 2. Necul (Tec I); pitar (D Buc); -ae (C Ștef); -ai și -aiu actuale cu afer.: Culaiu, 1730 (Vr C 14); Neculau (Bîr I, II); Neculi (Puc 203) și t. (Mus); Necul/eni, -ele ss.; -escu, Al. (Fil; Arh). 3. Neculache, 1622, pîrc. de Neamț (17 A V 163); Neculea, Savta (RI XII 20); -ța (17 A III 34); Neculiță, act.; Necul/oiu, Gh. (Braș); -oae, Micul, 1658 (BCI XII 104); -uță, poet. 4. + -cea: Neculce, Ioan, cronicarul; -a (17 B II 138); -a pren. (P¹); -a t. (Mus); Neculcioiul, D. (AO XIX IU), Neculce = Necolce = Nicolce (17 B II 242). 5. Cu apoc.: Necu Iord. (D Buc); – Andrei și Necuiu, D., munt. (BCI XV 143, 155); Necuia s. (Hur); Necă, Ion, act.; Necuța b. (Tec I). 6. Năcula, R. (Puc 192). VI.1. Nicula (Rel; Cat; Dm; Moț; Cand; Olt) etc.; – „județul”, 1571 (RI I 60); -e și Culae, munt. act.; Culai, Ioniță. 2. Nicul/ea (Dm); -eni, -ești ss.; -escu; -ina f.; -iță (CL; Paș); -iței (Sd XVI); -ițele t. 3. Niculcea, olt. (Cand). 4. Niculici, olt. (Cand). Niculeț, Miron (Sucev 147). VI. Alte ipocoristice din Necula și Nicula: Cula f. (AO XV 291); – t. (Dm); – b. (Paș); Culea, Ap., act. 2. Culă și Cule, olt. (Cand); Culescu, P., act. 3. Culețu, P., act., dobr. 4. Culici, olt. (Cand). 5. Culin și -ă, olt. (ib); -a, A., act. 6. Culița (Paș). 7. Culuși, ar. (Ant Ar). 8. + -cea: Culcea (RA IV); Culciul s. băn (14 C I 199); Culcescul, Iane, munt. (Sd VII 351); cu afer.: Ulcescu: „Drumul Ulceștilor” (BCI XI 27), cf. și ulcea. VII. Segmentat: Nicu – Lae: A. 1. Nicu, mold., 1610 (BIR 244) „Floarea sîn Nicului”; – pren. (P¹³ fila 43) și ipoc. act.: – fam., 1511 (Paș); -l din Glogova, olt., 1658 (Sur. 2. Cu sufixe: Nicoman (Dm; Sur I); Nicui = Nicula (Isp III¹) și Nicuia t. (Cat); Nicucel, olt. (Cand); Nicușor pren. act.; Nicuțu și Cuțu, 1726 (Paș); + -ar; Nicuțari t. 3. Cu sincopă < Nicolae; Nae pren. și fam. act.; Naie (P Bor 8); Năeni și Năița (Tec) ss.; Năescu, V., act.; Naiu, Ioan., act; Năilă (Sur VII). 4. + -cu, -co: Naicu act; -lescu, act. B. 1. Lae, Chiorul, ard. (Goga). 2. Lăiță, ard. (Paș). VIII. Forme străine. A. Din magh. Miklós și srb cr. Miklauš < lat. Nicolaus: 1. Miclauș Faur (C Ștef); -oana f. (16 Bl 102), marital. 2. Miclăuș (Ștef; Ac Bz 6; AO XVIII 474; BCI IX 87); – Săcuianul (17 A IV 73); -ani, -eni, -oaia ss. 3. Micleuș (16 B II 211) etc.; cu apoc.: Miclau, Miclău, fam. act. B. Din sr-bcr. Mikluš: 1. Micluș (Dm); cu afer.: Cluj, orașul < sl Kluš < Mikluš (etim. Drăg 440 – 441) sau < germ. Niklaus; pentru Cluj, Iorga (III 48) propune etim. < lat. Clausae „chei”; Cluj, Ella, act.; Clușoi, 1722 (Paș). 2. Din srb-cr. Mikloš; Micloș/u, -ani ss.; cu afer.: Cloșan fam.; -i s. olt.; Cloșenești s., zis și Clăjenești (AO IV 323 – 5). 3. Din sl. Mиколаи: Micola (16 B II 375); Mecola (AO XV 367; P⁴); cf. ar. Mecu fam. 4. + adj. mic: Micula, Miculiț/a, -ea (Dm); + -ca, -cea: Miculca (16 A III 436); Miculcea (P¹⁴). 5. Prob. sincopat: Micle (M mar; Ștef; Met 30); -a (Dm; Ștef; Moț; P Bor 5) etc.; Miclea, Costin Costan, ard. (RA II 418); Micl/escu (Ștef); -ești s., 6. Miclu b. (Vra); Micluța (Moț); Miclin (Băl I). 7. Prob. Miculetin, Gr. (L Pl 354).

AMBARCAȚIE. Subst. Ambarcație; vapor, vaporaș (dim.), șalupă, barcă, bărcuță (dim.). Barcă cu motor, șalupă-remorcher, vas-pilot, pilotină, cuter, barcaz, șalutier, caic; hidroglisor. Vas de pescuit, pescador, balenieră, drifter, trauler, seiner, salutier, șaland, tartană. Barcă cu vîsle, barcă, bărcuță (dim.), luntre, luntricică (dim.), luntriță (pop.), luntrișoară (dim.), lotcă, ciobacă, (reg.), orniță, plavcă (reg.), năpîrcă (reg.), șaică (înv. și reg.), cin (înv. și reg.), dubas, dubă, boloza (înv. și reg.); gondolă, gondoletă (rar), pirogă, catamaran. Ambarcație sportivă, iolă, velă, rondă, gig, schif, caiac, canoe; barcă de cauciuc, berton. Navă, vas, corabie, corăbioară (dim.). Navă (vas) cu pînze, velier (rar), velă, vetrelă (înv.), naie (rar), arcă (rar). Galeră; triremă (ant.); cvadriremă (ant.), penteră; caravelă; cliper; galion; goeletă; liburnă; fregată; corvetă (ieșit din uz); brigantină, bric; selandră; șampană (orient), caic, caicel (dim.); felucă; ghimie (înv.). Navă cu aburi, vapor, vaporaș (dim.), piroscaf (înv.); motonavă; vas de pasageri; pachebot; hidrobuz; iaht; transoceanic, transatlantic. Vas de transport; cargobot, cargou; cabotier; cablier; tramp, penișă; vas petrolier, tanc petrolier, petrolier; mineralier; șlep; gabară; mahonă, propel, ponton, pletină, ceam. Spărgător de gheață. Trauler; navă frigorifică. Remorcher, tuior, șalander. Navă (vas) de război, navă militară, navă de linie, bastiment, vasel (înv.); crucișător; cuirasat; portavion; torpilor; contratorpilor (ieșit din uz), distrugător; puitor de mine; vedetă; monitor, canonieră; dromon, dragor. Submersibil; submarin; batiscaf, mezoscaf. Flotă; flotilă. Flotă comercială. Flotă militară, flotă de război. Flotă marină. Flotă fluvială. Marinar, matelot, pilot. Echipaj. Pupă, proră, bord; carenă; ancoră; cabină. Port, chei, debarcader. Îmbarcare; debarcare; transbordare. Croazieră. Acostare, cheiaj. Naufragiu. Adj. Naval, nautic, de navigație. Vb. A pluti, a merge pe apă, a aluneca, a luntri (rar), a vîsli, a trage la rame. A naviga, a merge (a pluti, a călători) pe apă; a aluneca pe apă, a glisa. A pleca în larg, a ieși în larg; a ridica ancora, a ridica pînzele. A ancora, a arunca ancora; a intra în port; a acosta. A îmbarca; a debarca; a transborda. A face o croazieră. A naufragia. V. armată, călătorie, mișcare, sport.

INSTRUMENTE MUZICALE. Subst. Instrument muzical, zicătoare (reg.). Instrumente de suflat; instrumente cu coarde; instrumente de percuție. Fluier, fluieraș (dim.), fluieriță, caval, căvălaș (dim., pop.), tilincă, tilincuță (dim.), trișcă, trișcuță (dim.), cobuz, piscoi (reg.), piscoaie (reg.); nai, muscal (înv. și pop.); bucium, trîmbiță (pop.), tutoi (reg.), tulnic; cimpoi, gaidă (reg.); surlă, surlișoară (dim., reg.), surliță (dim., reg.); flaut, flautul mic, flaut piccolo, piculină, flajeolet, clarinet, bas-clarinet, taragot, oboi, corn, cornul englez, saxtrombă, ocarină, fagot, contrafagot, trompetă, buglă, carnyx, trîmbiță (pop.), trîmbicioară (dim.), trîmbițoi (augm.), trubă (reg.), goarnă, fligorn, trombon, tubă, bas-tubă, saxhorn, saxofon, althorn; drîmbă, drîmboi, drîng (reg.); muzicuță (de gură), armonică (de gură). Orgă, orgă electrică, organ (înv.), regală, flașnetă, minavet (înv.), armoniu, melodium, elodion. Acordeon, armonică, armonie (reg.), baian; concertină; vioară, violină, viuță (neobișnuit), scripcă (reg.), ceteră (reg.), drîmbă. (ir.); gigă; rebab; violă, alto; violoncel, cello; contrabas, gordună (reg.). Lăută, rebec, luth, teorbă, banjo, mandolină, mandolă, mandoră, gutkom, tambură, balalaică, bandură, bandolă, chitară, chitară electronică, guitarra, arpeggione, havaiană, liroghitară, cobză, cobzișoară (dim.); harpă, kithara, liră, organ (înv.), pentacord, hexacord, heptacord, eneacord, decacord, barbiton. Țambal, tangara (înv.). Pian, pian automat (electric), pian cu manivelă, pianină, pianolă, clavir (rar), claviraș (dim., rar), clavecin, clavicembal (înv.), spinetă, Tobă, tobiță (dim.), tobșoară, barabancă (înv. și reg.), darabană, paucă (înv. și reg.), tamburină, tîmpină (înv.), dairea, vuvă (reg.), vuvuitoare (reg.), tumbelechi, tumbelehel (dim.), timpan, tam-tam, carioca; xilofon, carilon, celestă, vibrafon; trianglu, triunghi; gong; talgere, talere, tipsii, chimval. Castaniete, geamparale. Maracase. Vb. A cînta, a zice (pop.), a suna, a sufla (dintr-un instrument muzical); a buciuma; a trîmbița; a cetera (reg.); a vuvui (reg.). V. formație muzicală, muzicant.

CORABIE s. (MAR.) (livr.) arcă, (rar) velier, (înv. și reg.) naie, (înv.) chivot, vetrelă, (turcism înv.) ghimie.

muscal s. v. BIRJĂ. NAI. RUS. TRĂSURĂ.

muscalagiu s. v. NAI. NAIST.

NAI s. (MUZ.) (înv. și pop.) muscal, muscalagiu. (Cîntă din ~.)

naie s. v. CORABIE. NAOS. NAVĂ.

NAOS s. (CONSTR.) 1. navă, (livr.) cella, (Transilv.) naie. (~ la o biserică creștină.) 2. sanctuar. (~ în templele antice.)

NAVĂ s. 1. (MAR.) vapor, vas, (rar) bastiment. (~ de mare tonaj.) 2. (CONSTR.) naos, (livr.) cella, (Transilv.) naie. (~ la o biserică creștină.)

bobâlnău sn [At: H IX, 387 / Pl: ~naie, (ns) ~uri / E: nct] (Reg) Ridicătură mică de teren Cf dălmă.

brehnace sf [At: BIBLIA (1688), 369, 2 / V: ~hana ~, -hăn~, ~naie, ~nice / E: cf brehni] (Bot; reg) Uliu.

cancioneiro sn [At: DEX² / P: can-siu-năi-ru / E: por canconeiro] Culegere de poezii lirice portugheze din sec. XII-XIV.

dăina¹ vtr [At: LB / V: (îrg) dănia (Pzi: daniu), (reg) ~năca, ~năi, dălnui, ~năi, ~nănăi / Pzi: ~nez / E: fo] 1-2 (Pop) A (se) balansa (de pe un picior pe altul). 3-4 (Spc) A (se) legăna (în scrânciob).

dăinui vt [At: I. GOLESCU, C., ap. DA ms / V: (îvr) ~ni (Pzi: dăinesc), ~năi (pzi: dăinăi) / Pzi: dăinui și ~esc / E: srb danovati] 1 (La persoana 3) A continua să existe (în timp) Si: a dura, a se menține, a se păstra, a rămâne, a sta, a ține, (liv) a subzista, (înv) a petrece, a via. 2 (Rar) A trăi. corectat(ă)

dăinuitor, ~oare a [At: I. IONESCU, D. 218 / V: (îvr) ~nitor, ~năi~ / Pl: ~i, ~oare / E: dăinui + -tor] Care dăinuiește Si: durabil, persistent, stăruitor, stătător, (liv) subzistent, (înv) trăitor.

dăndănaie sf [At: CREANGĂ, P. 67 / Pl: ~năi / E: dandana + -aie] 1 (Reg) Poznă¹. 2 (Fam) Dănănaie¹ (2). 3 (Fam) Scandal. 4 (Reg) Ciudățenie¹.

dârnire sf [At: MDA ms / V: ~năi~, ~nui~ / Pl: ~ri / E: dârni] (Ban) 1 Atingere a demnității cuiva Si: dârnit¹ (1). 2 Provocare a regresului cuiva Si: dârnit¹ (2). 3 (Pex) Oprire. 4 Afectare a cuiva Si: dârnit¹ (4). 5 Creare de probleme cuiva Si: dârnit¹ (5).

cârnău, ~naie a [At: (a. 1812) URICARIUL IV, 346/9 / Pl: nct / E: nct] 1 (Îs) Grâu ~ Grâu de prima calitate, cu grăuntele turtit. 2 (Îs) Oaie ~naie Oaie cu coada groasă.

ceonaie sf [At: RĂDULESCU-CODIN, Î. 243 / Pl: ~năi / E: nct] Vacă nărăvașă.

codănaie sf [At: CHEST. V, 74/114 / P: ~na-ie / Pl: ~năi / E: codan(ă) + -aie] Oaie cu coada lungă Si: codancă (1), codălărită (1), codoasă Cf codană (1).

fârnâire sf [At: DDRF / V: fărnăire, ~năi~ / Pl: ~ri / E: fărnâi] (Pfm) 1 Fonfâire. 2 Producere a unui zgomot caracteristic în timpul respirației, din cauza nasului înfundat Si: fârnâit¹ (2).

fluierar [At: BELDIMAN, N. P. I, 7/7 / P: flu-ie~ / Pl: ~i sm, ~e sn / E: fluier + -ar] 1 sm Persoană care cântă din fluier (1) Si: fluieraș (10), fluierici. 2 sm (Reg) Meșter care face fluiere (1). 3 sm Pasăre cu capul și spatele negru cu pete galbene-aurii, cu ciocul lung și subțire și picioarele lungi, care emite sunete ca ale fluierului (1) (Charadrius pluvialis). 4 sm (Orn) Ploier (Charadrius apricarius). 5 sm (Orn) Grangur (Oriolus oriolus). 6 sm (Orn) Culic (Numenius). 7 sm (Orn) Prundăraș (Charadrius dubius curonicus). 8 sm (Orn; șîc ~-cu-coadă-lungă, ~-cu-coadă-neagră, ~-de-mal-ruginiu, ~-roșu) Sitar-de-mal (Scolopax rusticola). 9 sm (Orn; șîc ~-bătăuș, ~-multicolor) Bătăuș. 10 sm (Mol; gmț) Februarie. 11 sn (Reg) Nai. 12 sn (Reg) Caval.

fluierător, ~oare [At: MINEIUL (1776), 34 / S și: (înv) flue~ / P: flu-ie~ / Pl: ~i, ~oare / E: fluiera + -ător] 1 a Care fluieră. 2 sm Fluierar (1). 3 sf Fluier (3). 4 sm (Om) Purcăraș. 5 sf Plantă erbacee din familia dioscoreaceelor, cu flori galbene-verzui și cu fructe bace roșii Si: (reg) brâie, lemn-nelemn, napi-porcești-de-pădure, napii-porcului-de-pădure, viță-neagră (Tamus communis). 6 sn (Reg) Instrument muzical nedefinit mai de aproape Cf nai, fluierar (11-12).

gionaie sf [At: TOMESCU, GL. / V: geo~ / P: gi-o~ / Pl: ~năi / E: ns cf cionaie] (Reg; dep) Vacă mică și slabă. corectat(ă)

foșni [At: EMINESCU, P. 79 / V: ~năi / Pzi: ~nesc / E: fo] 1-2 vti A produce un sunet ușor prin mișcare sau prin frecare. 3 vi (Rar) A mișuna.

foșnire sf [At: EMINESCU, P. 48 / V: ~năi~ / Pl: ~ri / E: foșni] 1 Producere a unui sunet ușor prin mișcare sau prin frecare. 2 (Ccr) Foșnet (1). 3 (Rar) Mișunare.

înaintaș, ~ă [At: C. NEGRUZZI, S. I, 37 / V: (înv) na~, năi~ / S și: înn~ / Pl: ~i, ~e / E: înainte + -aș] 1 a Care merge înainte. 2 a Care este în față. 3-4 smf, a (D. animale de tracțiune) înhămat înaintea rotașilor. 5 sm (Fig) Persoană care, prin activitatea sau prin lucrările sale, a pregătit activitatea altora Si: precursor. 6 sm (Spt) Jucător din linia de atac a unei echipe Si: atacant (17). 7 sm (Arg; iuz) Hoț intrat în slujba poliției. 8 smp (Arg) Ochelari (1).

jinău sn [At: LB / Pl: ~naie / E: mg gyanu] (Trs) Bănuială.

nai sn [At: AMIRAS, ap. LET. III, 151/28 / V: (înv) nei / Pl: ~uri / E: tc nay, ney] 1 Instrument muzical compus din mai multe fluiere de diferite dimensiuni. 2 Fluier din trestie cu șapte găuri Si: (îvp) muscal². 3 (Mol) Motiv decorativ folosit la încondeiatul ouălor.

naie sf [At: F (1871) 539 / Pl: ~, năi / E: lat navis] 1 (Îrg) Corabie. 2 (Trs) Naos (1).

naiefrângere sf [At: GHEȚIE, R. M. / Pl: ~ri / E: naie + frângere] (Înv) Naufragiu (1).

naingiu sm [At: GANE, N. II, 193 / V: ~igiu / Pl: ~ii / E: nai + -(in)giu] (Iuz) 1-2 Naist (1-2).

naist sm [At: C. GANE, TR. V, 363 / Pl: ~iști / E: nai + -ist] 1-2 Cântăreț la nai (1-2) Si: (reg) năiaș (1-2), (iuz) naingiu (1-2), (tcî) neisan (1-2).

nai

naos sn [At: MARIAN, Î. 308 / V: (reg) naus / Pl: ~uri / E: ngr ναός] 1 Parte din mijloc, principală, a unei biserici, cuprinsă între altar și pronaos Si: navă (9), (reg) naie (2). 2 Încăpere centrală a unui templu antic, destinată adăpostirii zeului căruia îi era destinat templul.

năiaș sm [At: SCL 1963, 10 / Pl: ~i / E: nai + -aș] (Reg) 1-2 Naist (1-2).

năier sm [At: COȘBUC, P. I., 81 / Pl: ~i / E: naie + -ar] (Liv) Corăbier. corectat(ă)

năișoară sf [At: GHEȚIE, R. M. / P: nă-i~ / Pl: ~re / E: naie + -ișoară] 1-2 (Îdt; șhp) Corabie (1) (mică).

măzănaie sf [At: DDRF / Pl: ~năi / E: ns cf ger Maserholz „lemn cu pete”] 1 (Mol) Umflătură lemnoasă care se face pe trunchiul copacilor, mai ales al brazilor Si: (reg) moțochină (6). 2 (Pex) Bucată de lemn cu noduri proeminente. 3 (Pex) Umflătură. 4 (Pex) Tumoare. 5 (Reg; dep) Fată urâtă. 6 (Reg) Unealtă cu care se crapă lemne.

nei sn vz nai

neifărț sn [At: JAHRESBER. III, 322 / V: (reg) nai~ / E: ger Neugewürtz] (Bot; Ban) Ienibahar (Myrtus pimenta).

neisan sm [At: GHICA, S. 170 / V: (reg) nai~, ~zan / Pl: ~i / E: tc neyzen] (Tcî) 1-2 Naist (1-2).

murnău sn [At: LEXIC REG. 66 / Pl: ~naie / E: nct] (Reg) Cozonac.

muscal² sn [At: HERODOT (1645), 9 / Pl: ~uri / E: tc miskal] (Îvp) Nai.

muscalagiu [At: ODOBESCU, S. III, 111 / V: mas~, masha~ / Pl: ~ii / E: miskalci] 1 sm (Îvp) Naist. 2 s Nai (1).

naiu, -iuri.

trăsnaie, -năi.

pârnaie sf [At: JIPESCU, O. 130 / V: (reg) pâln~ / P: ~na-ie / Pl: ~năi, (rar) ~ / E: ns cf pârlaie (pll pârlău), pâlnie] 1 Oală mare de pământ sau, rar, de aramă, cu capacitatea de 4-5 până la 12 litri, care servește la păstrarea și prepararea alimentelor. 2 Conținut al unei pârnăi (1). 3 (Pgn; Mun; îf pâlnaie) Obiect de mari dimensiuni. 4 (Arg) Închisoare. 5 (Mun; îf pâlnaie) Pâlnie (1) foarte mare făcută din doage, folosită pentru turnat țuica sau vinul în zăcători.

plesnaie sf [At: BARONZI, L. 42 / Pl: ~năi / E: plesni + -aie cf trăsnaie] (Înv) Idee neașteptată și ciudată Si: trăsnaie.

șuier, ~ă [At: KLEIN, D. 425 / V: (reg) șoi~, ~ir sn / Pl: ~e / E: pvb șuiera] 1-4 sn Șuierătură (8-11). 5 sn (Olt; Mun) Fluier din metal sau din coajă de salcie. 6 sf (Reg) Nai.

șuierar, ~e [At: ALR I, 1469/837 / Pl: ~rări sf / E: șuier + -ar] (Reg) 1 s Nai. 2 sf Fluier din coajă de salcie.

pocănaie sf [At: BREBENEL, GR. P. / P: ~na-ie / Pl: ~năi / E: pocăni] (Trs) 1 Mică farfurioară de lut, de mărimea unei cești, pe care o pregătesc copiii pentru jocul de-a pocănaia. 2 (Îcs) De-a ~ia Joc în care mai mulți copii fac din lut moale, o pocănaie (1), o țin în palmă și după ce îi spun, în cor, un descântec, o trântesc de o lespede pentru ca, după sunetul scos și felul în care plesnește, să se aleagă cel mai meșter dintre ei.

popârnău sn [At: DDRF / Pl: ~naie / E: ns cf copârșeu] (Trs) Sicriu.

târnui [At: LB / V: (reg) ~năi / Pzi: ~esc, (reg) târnui / E: târn¹ + -ui] 1 vt (Pop) A mătura cu târnul¹ (3) Si: (reg) a târșui. 2 vt (Reg) A îndepărta paiele mici din grâu. 3 vt (Pfm; fig) A târî pe cineva, trăgându-l de păr Si: a părui. 4 vt (Pfm; pex; fig) A bate zdravăn. 5 vt (Reg) A-și smulge părul de supărare, de necaz etc.

târnuială sf [At: POLIZU / P: ~nu~ia~ / V: (reg) ~năi~ / Pl: ~ieli, ~iele / E: târnui + -eală] (Pop) 1-3 Târnuire (1-3). 4 (Fig) Bătaie de cap Si: frământare.

ternou¹ sn [At: ARHIVA XXIV, 236 / V: (reg) ~nău (Pl: ~naie), ~nou (Pl: -neie) / Pl: ~ri / E: fr ternaux] (Îrg) 1 Cașmir (1). 2 Basma făcută din ternou¹ (1). 3 (Îf terneu) Cârpă neagră de cernit (după morți). 4 (Lpl) Basmale care se dau de pomană la înmormântări.

trăncănău², ~naie [At: CADE / V: (reg) trancalău, ~ălău smf troncalău sm / Pl: ~ăi, ~naie / E: trăncăni¹ + -ău] 1 smf (Reg) Trăncănitor (1). 2 sm (Olt; Mun) Haimana (1). 3 av (Reg; îe) A umbla ~ A umbla fără rost. 4-5 smf. a (Trs; Mun) (Persoană) prostănacă Si: (pfm) bleg, nătărău. 6 sn (Dob; Olt) Dans popular nedefinit mai îndeaproape Vz trancana (4).

trăsnaie sf [At: BARCIANU / S și: (îvp) ~ăzn~ / Pl: ~năi / E: trăsni¹ + -aie] (Pfm) 1 Idee năstrușnică, extravagantă Si: (pfm) trăsneală (2), (înv) plesnaie. 2 Născocire ciudată Si: fantezie, (pfm) trăsneală (3). 3 (Îe) A-i veni (cuiva) o ~ A-i trece cuiva prin minte o idee năstrușnică. 4 Faptă necugetată Si: nebunie, prostie, (pfm) trăsneală (4). 5 Faptă necugetată Si: năzbâtie, (pfm) trăsneală (5). 6 (Arg) Furt prin spargere.

umple [At: PSALT. HUR. 53723 / V: (îvp) ~a, im~, împlea, (reg) imple / Pzi: ~lu, (reg) umpliu / Ps: 4 și (înv) -lum; Cj: 3 și (rar) ~plă / Grz: și (înv) -lund / E: ml implere] 1 vt (C. i. vase, recipiente, cavități, spații, încăperi etc.) A băga înăuntru (până sus). 2 vt (Pex; c. i. vase, recipiente, cavități, spații, încăperi) A face să conțină o anumită cantitate din ceva. 3 vt (Îe) A ~ ras sau a i (se) ~ ochi A umple (1) până sus. 4 vt (Îe) A-și ~ burta (sau pântecele) A mânca sau a bea mult. 5 vt (Îe) A ~ burta (cuiva) A sătura (pe cineva). 6 vt (Îe) A-și ~ buzunarele A câștiga bani mulți. 7 vt (Îae) A se îmbogăți. 8-9 vtrp (Îe) A (se) ~ paharul (sau urciorul) A pricinui un ultim neajuns¹ care întrece limita suportabilului. 10 vt (Îe) A ~ (cuiva) ochii de lacrimi A face (pe cineva) să plângă. 11 vt (Îe) A ~ capul (cuiva) A face să intre în minte o idee, insistând asupra ei. 12 vt (Îae) A ameți cu vorbe. 13 vt (Îe) A ~ (cuiva) gura A face (pe cineva) să tacă. 14 vt (Pop; îe) A ~ borș A pune la fermentat tărâțe cu apă și naia, pentru a obține borș. 15 vt (Reg; îe) A ~ varză A pune varza la acrit în butoi, în apă cu sare. 16 vt (Reg; îe) A ~ flori A pune la macerat în apă caldă flori sau frunze, pentru a prepara vopsele vegetale. 17 vt (Îrg; îe) A ~ pușcăria (sau ocna etc.) A fi închis. 18 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) ochii de lacrimi (sau, gmț, de zamă) A i se umezi (cuiva) ochii. 19 vr (Rar; îe) A i se ~ (cuiva) ochii de văpaie A se însufleți. 20 vr (Rar; îe) A i se ~ (cuiva) capul de sânge A se înfuria foarte tare. 21 vr (Reg; îe) A i se ~ (cuiva) sacul A umple (6). 22 vr (Reg; îae) A umple (7). 23 vr (Îe) A se ~ de suflet A gâfâi (1). 24 vr (Îae) A se mai însufleți după o cădere fizică sau materială. 25 vt A adăuga lichid. 26 vt (C. i. arme, mai ales de foc) A încărca. 27 vt(a) A întregi. 28 vt A introduce într-un înveliș de aluat, de carne, de legume etc. un preparat culinar, pentru a pregăti o mâncare. 29 vt (Rar) A îmbiba un preparat culinar cu un lichid (dulce, aromat). 30 vt A pune într-o învelitoare paie, pene etc. pentru a face saltele, perne etc. 31 vr (D. corpul omenesc sau părți ale corpului) A se îngrășa. 32 vt (Fig; adesea udp „de”) A copleși (1). 33 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de sperieți (sau de groază) A îngrozi. 34 vt (Îe) A ~ (pe cineva) lacrimile (sau plânsul) A podidi (pe cineva) plânsul. 35 vr A fi copleșit. 36 vt A impresiona (puternic) Si: a emoționa , a mișca, a tulbura. 37-38 vtr (C. i. o suprafață, o întindere; adesea udp „de” sau „cu”; șfg) A (se) ocupa. 39-40 vtr (C. i. hârtii, caiete etc.) A (se) acoperi cu scriere, cu desene etc. 41 vt (Iuz; îe) A ~ o chitanță (sau o hârtie, o poliță) A completa o chitanță (hârtie, poliță) cu datele necesare. 42 vt (Rar) A acoperi cu cusături o pânză. 43 vt (C. i. teritorii, ținuturi etc.; șfg) A popula. 44 vt (Udp „de” sau „cu”) A răspândi un miros într-o încăpere, într-un spațiu etc. 45 vr A face să aibă un anumit miros. 46-47 vtr (Subiectul indică sunete, zgomote etc.) A cuprinde un spațiu. 48 vt (Subiectul indică o sursă de sunete) A răspândi. 49-50 vtr (Îe) A ~ satul (sau locul, lumea, rar, urechile lumii etc.) sau vr a se ~ locul A răspândi (un zvon, o știre etc.). 51 vt (Îvr) A ~ urechile (cuiva) A face să intre în mintea cuiva o idee, insistând asupra ei. 52-53 vtr A (se) acoperi cu o materie care murdărește sau strică Si: a (se) păta, a (se) murdări, a (se) mânji. 54 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de noroi¹ A calomnia. 55 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de sânge (sau, glumeț, de borș) A lovi până îl podidește sângele. 56 vt (Fig; îae) A reduce la tăcere. 57 vt (Fig; îae) A face de mșine. 58 vt (Reg; îe) A-l ~ (pe cineva) sângele pe nas (sau borșul (cel roș), rar, zărul) A-l năpădi (pe cineva) sângele pe nas. 59 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) zădugul A fi plin de sudoare. 60-61 vtr (C. i. pureci, păduchi etc.) A acoperi o (întreagă) suprafață. 62-63 vtr A (se) contamina (3). 64 vr (Rar) A se îmbiba. 65 vt (Fig; c. i. bani, damri etc.) A încărca (pe cineva). 66-67 vtr (Fig; c. i. bani, daruri etc.) A (se) umple (7). 68 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de bogdaproste A certa (1) (pe cineva). 69 vt (Îae) A înfrunta cu vorba. 70 vt (Îae) A cicăli (1). 71-72 vtr (Îe) A (se) ~ de bogdaproste (sau de pricopseală, de brânză, de borș, de Filipești, de București etc.) A nu trage nici un folos. 73 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de rușine A compromite (1). 74 vr (Rar) A se ~ (cuiva) de păcat A face ceva condamnabil. 75-76 vtr (Îrg; c. i. ani, zile etc.) A (se) împlini. 77 vr A trece un timp de ... (până la o dată fixă) Si: a se împlini, a veni sorocul. 78 vr (Înv; îe) A i se îm~ (cuiva) sama A ajunge la scadență. 79-80 vtr (Îrg) A (se) îndeplini. 81-82 vtr (Înv; c. i. dorințe) A (se) îndeplini. 83 vt (Îrg; c. i. datorii, obligații bănești etc.) A achita (1). 84 vr (Îrg; d. prorociri, prevestiri etc.) A se realiza.

Nicolae Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite nume românești, cu paralele în toate limbile europene, Nicoláe (Nicoláie) reproduce un vechi nume pers. gr. Nikólaos, folosit în Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre, printre cele mai timpurii izvoare în care este atestat numele trebuie să amintim opera istoricului Tucidide (c. 460-396 î.e.n.). Nikólaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik- (vb. nikáo „a învinge”, subst. nike „victorie”), semnificația acestuia explicînd în bună măsură favoarea de care se bucurau numele și, implicit, frecvența lor în onomastica greacă. Cu siguranță că anticilor nu le erau indiferente nici legătura acestor antroponime cu numele zeiței victoriei, Nike (la romani identificată cu → Victoria) și nici faptul că Nikátor sau Nikephóros (rom. Nichifor) erau și supranume ale lui Zeus. Dacă vom mai aminti aici pe Nikandros (rege al Spartei, cunoscut din istoria lui Herodot), Nikánor, Níkarhos, Nikódoros, Nikoklés, Nikokrátes etc., sau pe Nichifor, Nichita, Nicodim, folosite și la noi, ne vom putea da seama de poziția elementului nik- în onomastica greacă (am lăsat la o parte o altă serie, în care -nikos este element secundar de compunere, ca în → Andronic, Calinic etc.). A doua parte a lui Nikólaos este laós sau leós „popor” (ca în Leandru). Trecut în latină sub forma Nicolaus, continuată în limbile moderne din apus, numele era folosit de către romani cu funcție de cognomen. Odată cu apariția creștinismului, Nikolaos și Nicolaus au fost purtate și de persoane care au îmbrățișat noua religie, printre care un episcop de Myra (în sud-vestul Asiei Mici), din sec. 4, sanctificat de biserică, învăluit în aura legendelor și devenit unul dintre cei mai populari sfinți din evul mediu. De aceeași popularitate s-a bucurat cultul episcopului din Myra și în regiunea balcanică, dar frecvența numelui în această parte a Europei nu poate fi explicată exclusiv prin biserică. În calendarul popular al românilor, Niculai este sărbătorit în mai și mai ales în decembrie, de numele lui fiind legată o serie întreagă de credințe, legende și practici în esență păgîne, care au favorizat popularitatea cultului și a numelui (→ Gheorghe; Ion). În legătură cu prezența numelui în onomastica românilor, a fost emisă de mai multă vreme ipoteza că forma veche (Sîn) Nicoară ar continua lat. (Sanctus) Nicolaus. Într-adevăr transformarea lui -l- în -r- și diftongarea lui -o- în -oa- (ca în móla – moară) ar sprijini originea latină. Dar, trecînd în latină, gr. Nikólaos și-a mutat accentul pe vocala lungă -a- și a devenit Nicoláus (faptul este probat de forma veche din italiană, Nicoláo, cît și de cea modernă, Niccoló (accentuate pe finală); conform legilor fonetice -o- neaccentuat trebuia să devină în română -u-, deci Nicuráu, formă neatestată încă la noi. Atragem însă atenția că în unele cazuri evoluția numelor proprii poate fi diferită de cea a cuvintelor comune și acest lucru a fost probat nu o singură dată. Mai mult decît atît, neexistența unui indice complet al tuturor formelor personale din documente și graiuri populare nu permite încă afirmații definitive în ceea ce privește continuitatea numelor din latină și română. Nicolaie trebuie considerat așadar ca provenind de la popoarele vecine într-o etapă veche, lucru care ar explica mulțimea variantelor, hipocoristicelor și derivatelor, multe dintre ele fiind create pe teren românesc, atunci cînd numele a atins o frecvență deosebită. (Deși nu dispunem decît de două prelucrări statistice ale prenumelor, din zone restrînse, rezultatele acestora sînt totuși elocvente; pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, în cîteva comune din Valea Sebeșului, Nicolaie este situat pe locul al doilea, după → Ion, cu un procent de 10%, situația fiind aceeași și într-un sat din apropierea Sebeșului). În documentele Țării Românești, Nicolaie este cunoscut de la jumătatea sec. 14, cînd a fost purtat de voievodul Nicolae Alexandru (1352 – 1364); din 1417 începe să apară Nicola sau Nicula (13 persoane cu acest nume numai pînă la 1500). Aproximativ din aceeași perioadă trebuie să amintim și formele Nicoară, Necoară, Micolai atestate în documente moldovenești. Iată acum o parte dintre membrii „familiei” onomastice Nicolaie: Necora și Nicora (ambele forme sînt moldovenești), Nicorina, Nicorici, Nicoriță, Sîmnicoară și Sînicoară (de la numele sărbătorii), Necola, Nicola, Nicolinu și Nicolina, Colin, Nicoliță, Coliță, Nicolițel (și în toponimie), Necula, Neculai, Culai, Culiță, Neculachi, Neculce(a), Neculuță, Niculăiță, Nică, Nicu, Nicușor, Nicuțu, Naie, Năică, Năiță, Laie etc., la care se adaugă în perioada modernă împrumuturile occidentale Nicoleta, Coleta, Nic, Nichi etc. ☐ Engl. Nicholas (hipoc. Nick, Nicky etc.), fr. Nicolas (Nicol, Nicolet, Colas, Collet, Colin), fem. Nicole (Nicolette, Colette, etc.), germ. Nikolaus (Niklaus, Nickel, Klaus, la care îl adăugăm pe Nils, specific țărilor nordice), it. Nicolá, Niccoló etc., sp. Nicolás, magh. Miklos (Kolos, Mika, Miki, Mikló, Miku etc ), fem. Nikoletta, alb. Nikkolă, bg. Nikolai, Nikola etc., rus. Nikolai, Mikolai, Mikola etc. ☐ N. Olahus, umanist român din Transilvania, N. Milescu Spătaru, cărturar și diplomat, primul român care a vizitat China, N. Bălcescu, mare om politic, istoric, democrat revoluționar, organizatorul și conducătorul Revoluției de la 1848 din Țara Românească, N. Iorga, renumit istoric, orator, publicist și scriitor, N. Titulescu, cunoscut diplomat român, scriitorii N. Văcărescu, N. Filimon, pictorii N. Grigorescu, N. Tonitza; Nicolá Lorenzo Gabrini sau Cola di Rienzi (eroul operei lui R. Wagner), umanist italian, conducător al Republicii din Roma (sec. 14), gînditorul progresist Nicolaus Cusanus, celebrul astronom Nicolaus Copernic, renumitul lutier Niccolò Amati, scriitorii Niccolò Machiavelli, Nicolaus Lenau (născut în Banat, în actualul Lenauheim), Nikolai Vasilievici Gogol, pictorul Nicolas Poussin, violonistul Niccolò Paganini etc.

zbârnâi [At: CANTEMIR, I. I. I, 215 / V: (rar) zbărnăi, (reg) ~năi (S și: sbârnăi), ~râi, ~nii, ~răi, zbăr~, zdârnăi, zdârnâi, (îvr) zbânăi / Pzi: zbârnâi și (reg) ~năiesc; 3 ~noaie / E: zbârn + -îi] 1 vi (D. insecte) A produce un zgomot vibrant și continuu, caracteristic zborului Si: a bâzâi (1), a zâzâi, a zumzăi (1), a zbârâi (1), (rar) a zumbăi (2), (pop) a bombăni (1), zuzui (1) (îrg) a zuăi, (reg) a bornăi (1), a vâjâi, a zbângăi (1), a zbăngăni, a zunui, a zvoni (2). 2 vi (D. obiecte, mai ales d. coarde, fus, motoare etc. aflate în mișcare) A produce, prin vibrare, un sunet caracteristic Si: a zumzăi (3), (reg) a zbângăi (1), a zbăngăni (rar) a zvoni (2). 3 vi (Fig) A răsuna. 4 vi (Fam; spc; d. sonerie, telefon) A suna. 5 vi (Fig; d. sunete, cuvinte, cântece, glas) A produce vibrații monotone (puternice, stridente, neplăcute) Si: a zbârâi (2). 6 vt (C. i. sunete, cântece) A emite (4) (în mod neplăcut) Si: a zbârâi (6). 7 vi (Reg; îe) A-i zbârnâi (cuiva) a ceva A-i fi (cuiva) gândul la ceva Si: a zbârâi (7). 8 vi (Fig; reg) A se răspândi producând neplăcere. 9 vi (D. vânt) A vâjâi. 10 vi (Reg; fig; d. oameni) A cârti (1). 11 vi (Pex) A blestema (1).

zbârnâitură sf [At: LB / P: ~nâ-i~ / V: (îrg) ~râitură^[1], ~năi~ (S și: sbârnăitură), (îvr) ~niit~ / Pl: ~ri (îvr) ~re / E: zbârnâi + -tură] 1-3 Zbârnâială (1-3). 4 (Spc) Zbârnâit¹ (4). 5 (Îvr; îf zbârniitură) Țiuit al urechii. corectat(ă)

sirinx sn [At: DN³ / S și: syrinx / Pl: ~uri / E: fr syrinx cf ngr συρινξ] 1 (Atm) Organ fonator al păsărilor, sitat la bifurcația bronhiilor. 2 (Muz) Nai.