TARAF, tarafuri, s. n. 1. Mică formație muzicală (de lăutari) care cîntă, în general, muzică ușoară sau populară. Taraful de la București cînta cu duioșie și becurile electrice pîlpîiau somnoroase. SADOVEANU, O. VII 227. Tarafurile cîntau din toate puterile, zbîrnîind și sunînd din dairele! CARAGIALE, P. 156. Să aprindeți lumînările peste un ceas, și dacă a veni Barbu cu tarafu lui, să-l puneți la scară. ALECSANDRI, T. I 147. ◊ (Întărit prin «de lăutari» sau «lăutarilor») Un taraf de lăutari începu a cînta cu alăute, cobze și naiuri. SADOVEANU, O. VII 110. Taraful lăutarilor de supt Sotir Ciupitul... împodobise din preziuă un cap mare de porc. DELAVRANCEA, S. 182. A mai adus și tarafuri de lăutari și cîntăreții cei mai vestiți. CARAGIALE, O. III 60. ◊ Fig. Glas de fluier și cimpoi, Pitpalaci și cintezoi Și-un taraf de granguri. COȘBUC, P. I 301. 2. Gașcă, clică. Veselul taraf al spornicilor caricaturiști... ilustrează în fiecare toamnă, la deschiderea vînătoarii, pe bieții burghezi pariziani. ODOBESCU, S. III 156. Și tu, Petcule, ești din taraful celor cu mania de ocîrmuire. ALECSANDRI, T. 1235. Să ne unim mai ales toți într-un singur și mare țel, fără deosebire de stări, de tarafuri, de partide. KOGĂLNICEANU, S. A. 101. – Pl. și: tarafe (KOGĂLNICEANU, S. A. 194).