ciot (cioturi), s. n. – 1. Parte rămasă dintr-un copac tăiat sau rupt. – 2. Nod. – 3. Parte, bucată. – 4. Mont, ciuntitură. – Mr. ciotă „mînă.” Creație expresivă, a cărei der. este paralelă cu cea a lui bot. Aceeași sursă expresivă a produs numeroase cuvinte asemănătoare în mai multe limbi, cf. sb. čot „colină rotundă” (Cihac, II, 56 îl consideră izvor al rom.), čotanoga „șchiop, fără un picior”; tc. çotuk „ciot”; mag. csut(a), csutkó „ciung”; it. ciotto „șchiop” (REW 2454; Battisti, II, 952); sp. din America chonco „ciot, ciuntitură”; etc. Der. cioată, s. f. (trunchi, ciot; ciot de creangă; obiect inutil) este un sing. refăcut după sl. cioate (nu sînt posibile ipotezele lui Brüch, ZRPh., XLI, 756, *aciotum, lat. acies, și Pascu, Arch. Rom., VII, 556, bazată pe lat. *ciutum, din gr. ϰυτός „care crește”); ciotac, s. m. (copac uscat care stă încă în picioare); ciotoacă, s. f. (trunchi noduros și nefolositor); ciuteică, s. f. (trunchi uscat care încă stă în picioare); ciotîrcă, s. f. (copac care a crescut strîmb); ciotur, s. m. (trunchi), pe baza pl. cioturi; cioturugă (var. ciuterugă), s. f. (trunchi, ciot), prin contaminare cu buturugă; ciotoi, s. n. (picior de pasăre); ciotos (var. ciotoros, cioturos), adj. (noduros); ciotcă, s. f. (trunchi, lemn; grămadă, stivă); ciotănos, adj. (slab), probabil prin contaminare cu ciolănos; ciotan, adj. (slab, piele și os); ciotolog, s. m. (șchiop), din sb. çotonoga; ciotorog, s. n. (rădăcina cozii la cal; pantofi uzați); șontorog, adj. (șchiop), probabil prin intermediul unei forme *ciontorog, cf. ciunt; ciotec, ciotei, s. n. (lemn). Cf. ciut, ciunt, ciung. După paralelismul bot și bont, ciut și ciunt, se pare că rădăcina expresivă ciot a dezvoltat și o var. cu infix nazal, ciont (var. cioantă, formată pe baza pl.), s. n. (Trans., os, os lung; deget; ciot de creangă); mag. csont, pe care DAR, Scriban și Gáldi, Dict., 116, îl indică drept etimon al cuvîntului rom. sau creație expresivă îndependentă. Aceleiași rădăcini se pare că îi aparține cion(o)ate (var. gion(o)ate), s. f. pl. (Trans. și Munt., picioare, labe), pe care Drăganu, Dacor., III, 696 și DAR îl derivă de la un lat. *genuata.

mấglă, mâgle, (mâglie, măglă), s.f. (reg.) 1. Grămadă de lemne. 2. Grămadă de pietre. ■ (top.) Mâglele, „loc situat în pădurea dintre satele Glod și Văleni, renumit prin faptul că adăpostește un mormânt acoperit cu o grămadă de pietre, care ar fi aparținut unui haiduc ce l-ar fi trădat pe Pintea Viteazul. Fiecare om ce trece pe la Mâgle aruncă câte o piatră pe grămada ce acoperă mormântul zicând: Aici e îngropat glodeanul care l-a vândul pe Pintea” (Ivasiuc, 2006: 16). 3. Sloi de gheață plutitor (în zona Chioar). – Din magh. magla „rug” (Candrea, după DER); din magh. máglya (MDA).

BOCȘĂ, bocșe, s. f. 1. (Reg.) Grămadă de lemne pregătite pentru a fi transformate prin ardere înceată în cărbuni; p. ext. cărbunărie. 2. Grămadă de minereuri bogate în sulf, folosite pentru oxidarea minereurilor. – Din magh. boksa.

RUG², ruguri, s. n. Grămadă de lemne pe care se ardeau, în antichitate, jertfele sau morții și, în evul mediu, condamnații la moarte. – Lat. rogus (după rug¹).

rug (grămadă de lemne) s. n., pl. ruguri

claus clausuri și clause, s.n. (reg.) 1. baraj, stăvilar, hait, opust, scoc, zăton. 2. grămadă de lemne adunată la capătul barajului.

jneamăt, jneamăte, s.n. (reg.) 1. grămadă de lemne, gunoaie și mâl, aduse de ape. 2. lucruri trântite grămadă, în dezordine. 3. mormânt (în pădure) pe care trecătorii aruncă pietre, lemne, crezând că i se iartă mortului păcatele.

mlăjet s.n. (înv.) 1. loc cu puieți de salcie. 2. grămadă de lemne, bușteni, vreascuri.

scladă s.f. (înv.) stivă, grămadă de lemne; năcladă.

coardă (coarde), s. f. – 1. Fir elastic care, întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. – 2. Funie, frînghie, sfoară groasă. – 3. Sfoară. – 4. Șiret, legătură. – 5. Strună de chitară. – 6. Urzeală, bătătură. – 7. Tendon sau ligament care se încordează la anumite mișcări. – 8. Lăstar. – 9. Rădăcină aeriană. – 10. Arc, resort. – 11. Bîrnă sau grindă mare care susține tavanul. – 12. Grindă diagonală, tirant. – 13. La jocul de biliard, punct cîștigat prin trei lovituri. – 14. Viscozitate, întărire caracteristică marmeladei sau jeleului. – Var. (înv.) cord. Mr. coardă, megl. coardă „grajd”. Lat. chŏrda (Pușcariu 387; Candrea-Dens., 380; REW 1881; DAR); cf. alb. kordëzë, it., prov., cat., port. corda, fr. corde, sp. cuerda. Apare în doc. slavo-rom. începînd cu 1408. La sensul 13, Graur, BL, V, 58, vede o confuzie a lui coardă „strună” cu fr. cuarte; însăși fr. corde se folosește ca termen de biliard. Sensul de „bîrnă” ar fi balcanic, după Jud, ZRPh., XXXVIII, 25, cf. ngr. ϰόρδα; dar este mai puțin probabil să fie deja lat., cf. sard. kordáu „bîrnă” (Wagner 115). – Der. cordiș, adv. (pieziș, oblic); cordui, vb. (a strînge cu putere); cordar, s. m. (sforar, frînghier; la vioară, căluș, scaun; măciucă, bîtă; ferăstrău de mînă), la care sensul de „căluș” pare a fi împrumutat din fr. cordier; corda, vb. refl. (a se nărui, mai ales o grămadă de lemne); cordaj, s. n., din fr. cordage; încorda, vb. (a contracta mușchii, a întări; a întinde; a trage de, a supune unei tensiuni; a acorda un instrument; a strînge o legătură; a lega vița de vie; a îndrepta, a ridica, a așeza; a lupta, a asuda, a (se) strădui, a face eforturi); încordător, s. m. rar, (diavolul); încordătură, s. f. (tensiune; efort; spasm) descorda, vb. (a slăbi, a diminua tensiunea; a modera). Din rom. provine bg. korda (Capidan, Raporturile, 206).

codru (codri), s. m. – 1. Parte, bucată, felie. – 2. Bucată de pămînt. – 3. Pădure. – 4. (Înv.) Munte. – Mr. cod(u)ru, megl. codru. Lat. pop. *codrum, atestat cu forma codra (cf. citatele din Corpus glossar. lat., în Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVIII, 84), în loc de *quodrum sau quadrum „pătrat” (Densusianu, Rom., XXVIII, 62; Crețu 313; Candrea-Dens., 384; REW 6921; Capidan, Dacor., I, 509; DAR). Pentru trecerea lui qua la co-, cf. Densusianu, Hlr., 71 (împotrivă, Meyer-Lübke, Literaturenblatt, XXII, 299; Densusianu, GS, II, 321; Rosetti, I, 57 și Diculescu, Elementele, 437, care presupune în vocalismul rom. o influență eolică). Semantismul nu pare să prezinte dificultăți, dacă se are în vedere familia din care face parte quadra, și care este aceeași cu cea a lui quartus, cu care s-a confundat (cf. glosele lui codra: τόπος „loc” și τόπος „curte”. Astfel, după cum fr. quart(ier) și sp. cuarto, *codrum ar fi însemnat la început „parte a unui obiect împărțit în patru”, pentru a ajunge să însemne apoi, ca în cazurile anterioare, parte a unui obiect. Pentru accepția de bucată de pămînt, cf. sp. cuarto, quinto, la care ideea valorii aritmetice a dispărut, ca în rom. Din același etimon lat., provin prov. caire (cf. sp. desgaire), cu sensurile 1 și 2 ca în rom. (și sp. cairel, cf. Corominas, II, 571). Totuși, cercetătorii de odinioară s-au oprit prea mult la sensul primitiv „pătrat, de formă pătrată”, pe baza căruia este mai dificilă explicarea semantică a cuvîntului rom.; datorită acestui fapt, s-au căutat explicații foarte diferite. Astfel, codru este cuvînt autohton după Miklosich, Slaw. Elem., 10 și Hasdeu, Col. Traian, 1873, 110 și Philippide, II, 708; tracic după Pascu, I, 189; lat., dar cu influență semantică a sl. dĕlŭ „parte” și „munte”, după Weigang, Jb., II, 217; J. Bruch, ZRPh., LVI, 376 și Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVII, 83; din ngr. ϰόδρα după Cihac, II, 649; din alb. kodrë „colină” după Cihac, II, 716; Meyer 193; Șeineanu, Semasiol., 166; Pușcariu 392; din sl. krada „grămadă de lemne”, după Scriban. Alb. kodrë provine din rom. – Der. codrean, s. m. (locuitor din zona păduroasă; muntean; Banat, paznic de pădure; înv., soldat mercenar din regiunea Basarabiei numită Codrul Tigheciului); codroi, s. m. (plantă, Melampyrum arvense).

RASCOTE s. f. Grămadă de lemne, vreascuri, crengi (aduse de apă). – Din rasc (var. lui vreasc) + suf. -ot.^[1]

surlă (-le), s. f. – 1. Trompetă, goarnă. – 2. Rîtul porcului. – 3. Grămadă de lemne așezată în formă de piramidă. – 4. Colibă de formă conică. – Var. 2 zurnă. Mr. surlă, zurnă, megl. surlă. Tc. surna, zurna (per. surna, cuman. suruna), prin intermediul sl., cf. sb., cr. surla „flaut”, pol. surma, rus. surna (Miklosich, Fremdw., 128; Cihac, II, 381; Șeineanu, II, 331; Lokotsch 1952), ngr. ζουρνᾶς, σούρλα, bg. zurla „rît”, alb. zurnë. Formele cu l (ngr., bg., sb.) ar putea proveni din rom., cf. Candrea, Elemente, 403. – Der. surlar (var. surlaș, surmaci, sîrmaci), s. m. (trompetist, cîntăreț din surlă), ultimele var. direct din tc.

BOCȘĂ, bocșe, s. f. 1. (Reg.) Grămadă de lemne pregătite pentru a fi transformate prin ardere înceată în cărbuni; p. ext. cărbunărie. 2. Grămadă de minereuri bogate în sulf, folosite pentru oxidarea minereurilor în vederea unei desulfurări parțiale. – Magh. boksa.

bócșă f., pl. e (ung. boksa, bogsa, grămadă de lemne de făcut mangal). Vest. Grafit, mineral de văpsit mașinile și sobele de fer.

códru și (Ĭal.) crod m. (cp. cu vsl. krada, rug, grămadă de lemne; rut. koróda, copac rămuros. De aci și alb. kodră, deal. Evoluțiunea semantică ar fi: „copac ramuros, pădure mare, munte, bucată mare”. Cp. cu lat. saltus, munte păduros. Cp. și cu crov). Munte (Ps. S. și azĭ Ban.). Pădure imensă și neumblată. Hoț de codru, tîlhar, bandit. A fura ca’n codru, a fura fără frică de pedeapsă. Bucată mare de pîne orĭ de mămăligă: flămîndu codri visează, și vrabia meĭ (Prov.). V. crihan, cocolan, halcă, șocomete.

năcládă f., pl. ăzĭ. (d. năclad). Dos. Rug, grămadă de lemne destinate să fie aprinse (scladă). Azĭ. Nord. Teanc (clit) mare (Șez. 36, 48).

2) rug n., pl. urĭ (lat. rŏgus, rug). Grămadă de lemne pe care se ardeaŭ condamnațiĭ: Ioana din Arc fu arsă pe rug. V. eșafod și năcladă.

rug² (grămadă de lemne) s. n., pl. ruguri

rug n. grămadă de lemne pe care s’ardea [!] cei osândiți la moarte. [Lat. ROGUS].

RUG², ruguri, s. n. Grămadă de lemne pe care se ardeau, în Antichitate, jertfele sau morții și, în Evul Mediu, condamnații la moarte. – Lat. rogus (după rug¹).

BOCȘĂ, bocșe, s. f. (Transilv.) Grămadă de lemne în formă de piramidă, pregătite pentru a fi transformate, prin ardere înceată, în cărbuni. ♦ Locul unde se ard lemnele pentru a fi prefăcute în cărbuni; cărbunărie. – Variantă: bucșă (CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 107, 7/5) s. f.

NICHIPERCEA s. m. art. Unul dintre numele populare date diavolului. Am să mint. Așa e meseria... – Lua-te-ar nichipercea cu meseria ta. STANCU, D. 36. Cum a dat cu ochii la grămada cu lemne, le-a răspîndit nichipercea de nu s-a știut lemn cu lemn. ȘEZ. III 106.

RASCOTE s. f. pl. Grămadă de lemne, vreascuri, crengi (aduse de apă). [Vizuina] era înconjurată de bușteni și de rascote. ISPIRESCU, L. 129.

RUG², ruguri, s. n. Grămadă de lemne pe care se ardeau în antichitate jertfele sau morții și, în evul mediu, condamnații la moarte. Podul rulant s-a prăbușit cu geamăt surd peste cazanul de plumb, turtindu-l complet... Din grămada enormă se înalță aburi ca dintr-un rug. SAHIA, N. 34. Gunoaie ca ruguri aprinse pentru jertfă ardeau răspîndind un fum acru pretutindeni. ANGHEL, PR. 110. Rugurile sacrificiilor, făcute în cinstea lui Zeus, ardeau pretutindeni. ANGHEL-IOSIF, C. L. 35. ◊ (Glumeț) Vreascurile n-apucaseră încă să se prefacă în jaratec și hribii nu fuseseră puși încă pe rug. HOGAȘ, M. N. 116. ◊ Fig. De-al meu propriu vis mistuit, mă vaiet, Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări. EMINESCU, O. I 199.

bocșă, bocșe, s.f. – (reg.) Grămadă în formă de căciulă alcătuită din lemne de foioase, acoperită cu rumeguș și pământ, care se aprindea (la foc mocnit) pentru obținerea cărbunelui de lemn (mangal) (v. Dăncuș, 1986: 67). ♦ (onom.) Bocșa, Bocșan, nume de familie (26 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din magh. boksa „grămadă de lemne de făcut mangal” (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

măglă, s.f. – v. mâglă („grămadă de lemne”).

mâglă, mâgle, (mâglie, măglă), s.f. – (reg.) 1. Grămadă de lemne (Grad, 2000; Săcel). ♦ (top.) Mâglele, „loc situat în pădurea dintre satele Glod și Văleni, renumit prin faptul că adăpostește un mormânt acoperit cu o grămadă de pietre, care ar fi aparținut unui haiduc ce l-ar fi trădat pe Pintea Viteazul. Fiecare om ce trece pe la Mâgle aruncă câte o piatră pe grămada ce acoperă mormântul zicând: Aici e îngropat glodeanul care l-a vândul pe Pintea” (Ivanciuc, 2006: 16). 2. Sloi de gheață plutitor (Chioar). – Din magh. magla „rug” (< magh. máglya „morman”) (Șăineanu, Candrea, cf. DER); din magh. máglya (MDA).

STIVĂ, stive, s. f. Grămadă de lemne, de cărămizi sau de alte obiecte, clădite ordonat unele peste altele. Se îndeletniceau cu clădirea lăzilor în stive de douăzeci. DUMITRIU, N. 257. Mai aveau de tăiat stuf și de sporit stiva de lemne. SADOVEANU, P. M. 48. Luna se lăsase dincolo de stivele de scînduri din curtea fabricii de mobile. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 349. ◊ (Poetic) Resfiră ariile-n sat mireasma-n stive a fîneții Și fața cerului albastră au potopit-o norii-n trîmbe. STANCU, C. 105.

argea sf [At: DOSOFTEI, V. S. 88, ap. DA / V: (reg) harjea / Pl: ~gele / E: ns cf ngr ἄργιλλα, tc arğa] (Îvp) 1 Bordei dreptunghiular, acoperit cu stuf, în care vara se țese, iar iarna se țin stupii. 2 Construcție rudimentară de scânduri în care se așază vara războiul de țesut. 3 (Pex) Război de țesut. 4 (Pex) Fiecare din cele două scânduri transversale care unesc extremitățile războiului de țesut Si: blană, chingă, scândură, spetează, stinghie, 5 Boltă a unei clădiri, mai ales a unei biserici. 6 (Spc; rar) Firidă boltită. 7 Gârliciul pivniței. 8 Scheletul de lemn al unei case, șure. 9 Acoperișul unei case. 10 Fiecare din cele două grinzi legate de marginile opuse ale unei plute pentru a o întări și a împiedica desfacerea ei Si: argică. 11 Trunchi care în exploatările de păduri se așază pe laturile potecilor de alunecare. 12 (Mpl) Butuci (lungi) puși la marginea unei grămezi de lemne pentru a le sprijini și a le împiedica să cadă.

bocșă¹ sf [At: DENSUSIANU, T. H. 310 / Pl: ~șe / E: mg boksa] (Trs) 1 Grămadă de lemne care se ard pentru a se face mangal. 2 (Pex) Cărbunărie. 3 (Înv) Mineral pentru vopsit mașinile și sobele de fier.

boșcă¹ sf [At: GALACTION, V. ROM. iulie-august 1931, 10 / V: boaș- / Pl: boște, boști, bosci / E: nct] 1 Grămadă de lemne acoperite cu iarbă, care se carbonizează în aer liber. 2 Pivniță mică (pentru legume).

claus sn [At: DA / A: ? / Pl: ? / E: ger Klause] (Reg) 1 Amenajare pe cursul superior al unei ape făcută pentru a înlesni plutirea lemnelor de la munte. 2 Grămadă de lemne formată la scoc. 3 Grămadă mare de lemne de foc.

jneamăt sn [At: ȘEZ. III, 18 / Pl: ~e / E: ns cf nămete] (Mol) 1 Grămadă de lemne, gunoaie, mâl etc., aduse de apă. 2 Lucruri trântite la un loc în dezordine. 3 (În superstiții; înv) Mormânt (în pădure, pe câmp) pe care fiecare trecător aruncă ceva pentru iertarea păcatului unui mort.

lemnărie¹ sf [At: HELIADE, O. I. 128 / Pl: ~ii / E: lemn + -ărie] 1 (Csc) Grămadă de lemne (7). 2 (Prc) Cherestea (2). 3 (Lsg; csc) Material lemnos care intră într-o construcție. 4 (Csc; prc) Clădire în construcție sau reparație Si: bina. 5 Obiect confecționat din lemn (35). 6 Piesă sau parte de lemn (35) din mobilier. 7 (Trs) Magazie pentru păstrarea lemnelor de foc. 8 Depozit de lemne (7). 9 Magazin de lemne (7). 10 (Reg) Firidă făcută în zid, sub soba țărănească, unde se depozitează lemnele pentru foc. 11 (Mol) Loc unde se taie lemnele pentru foc. 12 (Îvr) Parte lemnoasă și ramificată a unui arbore.

mont¹ sm [At: ALEXI, W. / V: (reg) munt / Pl: ~uri, (reg) ~e / E: bont] 1 (Reg) Mică ridicătură de pământ pe un loc plan. 2 Morman, grămadă de lemne, piatră, lut etc. 3 Parte proeminentă a unui os sau articulație. 4 (Spc) Proeminență patologică a unui os sau a unei articulații, îndeosebi la degetul gros de la picior. 5 (Reg) Parte superioară a labei piciorului. 6 (Reg) Rădăcină a cozii vitelor. 7 Parte care rămâne dintr-un membru amputat Si: ciot. 8 (Reg) Membru nedezvoltat, închircit. 9 (Reg) Obiect prea scurt.

rug² sn [At: HELIADE, O. II, 31 / V: (rar) rog / Pl: ruguri / E: ml rogus, după rug¹] Grămadă de lemne pe care se ardeau, în Antichitate, jertfele sau morții și, în Evul Mediu, condamnații la moarte.

scladă sf [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / V: scra~ / Pl: ? / E: pn sklad, ucr склад] (Înv) 1 Stivă, grămadă de lemne Si: (înv) năcladă. 2 (Spc) Rug².

stavă sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 100 / V: stea~ (Pl: steve) / Pl: ~ve, (reg) stăvi, steve / E: ns cf lat stalla, alb stavë „mulțime; grămadă de lemne”] 1 (Îrg) Herghelie (1). 2 (Reg) Îngrăditură în care se țin, mai ales în timpul verii, caii la pășunat. 3 (Reg) Loc (răcoros sau ferit) situat mai ales în pădure, înaintea strungii oilor sau lângă o apă unde se odihnesc, de obicei noaptea, vitele Si: (pop) staniște (1), (reg) bătătură¹ (8), bouriște, meriză, merizătoare, meriziște, meriziștină, merizuș, torină, toriște. 4 (Reg) Loc unde pasc caii. 5 (Olt) Grămadă de snopi făcută pe câmp (formată de obicei din 13 snopi) Si: (reg) pletiță.

bocșă s.f. 1 (reg.) Grămadă de lemne pregătite pentru a fi transformate prin ardere înceată în cărbuni. ♦ Ext. Cărbunărie. 2 Depozit de minereuri bogate în sulf. • pl. -e. /<magh. boksa.

bocșă, bocșe, s.f. (reg.) Grămadă în formă de căciulă alcătuită din lemne de foioase, acoperită cu rumeguș și pământ, care se aprindea (la foc mocnit) pentru obținerea cărbunelui de lemn (mangal). ■ (onom.) Bocșa(n), nume de familie în jud. Maram. – Din magh. boksa „grămadă de lemne de făcut mangal” (DEX, MDA).

rug¹ (grămadă de lemne) s. n., pl. ruguri

❍BOCȘĂ sf. Trans. Băn. 1 Grămadă de lemne așezate spre a se arde și a se face cărbuni ¶ 2 Locul unde se ard lemnele pentru a le preface în cărbuni, cărbunărie [ung. boksa].

mắglă, s.f. v. mâglă („grămadă de lemne”).

tasón, tasoane, s.n. Locul de la gura ulucului unde se adună butucii; grămadă de lemne; răcaș. – Cf. it. taso, fr. tas „grămadă” (Gh. Pop, 1971); et. nec. (DEX).

CAR², care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car² (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).

năcladă, năclade, s.f. (înv.) 1. grămadă mare de lemne pentru foc. 2. plavie.

ștonț, ștonțuri, s.n. (reg.) grămadă mare de lemne.

turluc, turluce, s.n. (reg.) 1. groapă de cărbuni; cărbunărie. 2. grămadă, stivă de lemne făcută cărbuni. 3. vizuină. 4. local de proastă reputație.

AZVÎRLITOR, -OARE, azvîrlitori, -oare, adj. Care azvîrlă. ♦ (Substantivat, f.) Partea în contrapantă a unor jilipuri pentru aruncarea lemnelor într-o grămadă mare. – Din azvîrli + suf. -(i)tor.

CAR¹, care, s. n. 1. Vehicul încăpător cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car de asalt = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva care nu se mulțumește în nici un chip. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemînatic. ◊ Compuse: carul-mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car; ursa-mare; carul-mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte, jocuri și ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic constînd din două stinghii pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scînduri. – Lat. carrus.

ciotcă, ciotci, s.f. – 1. Grămadă, stivă. 2. Trunchi, lemn. 3. Buturugă, ciot, rădăcină de copac: „Lemnul de foc se fasona la ciotcă; de circa 20 de ani s-a renunțat la acest sistem de exploatare” (Dăncuș 1986: 66). – Din ciot + -că.

stívă f., pl. e (ngr. stiva, d. vgr. stoiba). Grămadă de scîndurĭ (lemne, doage) așezate cu rînduĭală (clădite) una peste alta. V. teanc, clit.

CAR², care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transport. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1); Ursa-Mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și Steaua Polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; Ursa-Mică. ♦ (În Antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car² (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a fierăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a-l tăia. – Lat. carrus (cu unele sensuri după fr. char).

LEMNĂRIE, (rar 1) lemnării, s. f. 1. Cantitate, grămadă mare de lemne. V. cherestea. Se furișă printre lemnăriile îngrămădite și ieși înaintea feciorului. DUNĂREANU, CH. 213. Coborîrea lemnăriei... din gura Oltului pînă la Zimnicea. D. ZAMFIRESCU, R. 189. 2. Materialul de lemn care intră într-o construcție. Acel chioșc de lemnărie lucrat numai în cafasuri și-n săpături de chiparos. ODOBESCU, S. A. 40. 3. Meseria lemnarului. Se ocupă cu lemnăria. ♦ Atelierul lemnarului. 4. (Transilv.) Magazie de lemne.

ciotcă, ciotci, s.f. – (reg.) 1. Grămadă, stivă. 2. Trunchi, lemn. 3. Buturugă, ciot, rădăcină de copac: „Lemnul de foc se fasona la ciotcă; de circa 20 de ani s-a renunțat la acest sistem de exploatare” (Dăncuș, 1986: 66). – Din magh. csutka „cocian, cotor” (DEX, MDA); din rus. čétka (pron. čotka) „număr pereche” (Scriban).

năclad, năclazi, s.m. – (reg.) 1. Buștean, buturugă, butuc: „Un fel de lemn gros, o cioată, care să întrețină focul permanent” (C.C., 1979). 2. Butuc gros care servește ca suport pentru lemnele din vatră: „La un cioban o vinit Omu Nopții, l-o luat și l-o pus acolo, de năclad, pe foc, și l-o ars...” (Bilțiu, 1999: 168; Giulești). 3. Grindă de stejar care se așază la baza unei construcții (Bilțiu, 1999). 4. Grămadă, stivă de lemne (Biserica Albă). 5. Fundația de piatră pe care se reazămă peretele din față al colibei păcurărești: „Focul e separat de zăplad prin năcladul de piatră” (Georgeoni, 1936: 73). – Cf. sl. naklasti, naklada „a îngrămădi” (Cihac, Tiktin, cf. DER).

castaură sf [At: DA ms / A: nct / Pl: ~re / E: ns cf rs костюръ „grămadă mare de lemne”] (Buc) 1-2 Casă, șură mare lucrată prost și urât. 3 (Pex) Orice obiect mare și lucrat prost.

claie sf [At: BIBLIA (1688), 44 / V: (reg) clane / Pl: clăi / E: bg, srb кладния] 1 Grămadă mare de fân, de snopi de cereale etc., de obicei conică. 2 (Reg) Grămadă mare de lemne așezate în formă conică și destinate arderii pentru a se obține cărbuni. 3 (Pex) Fân sau cereale care încap într-o claie (1). 4 (Fig) Mulțime, îngrămădire dezordonată de lucruri sau ființe. 5 (Îvp; îe) ~ mare și fân rău Om înalt și prost. 6 (Îe) ~ peste grămadă îngrămădire dezordonată. 7 (Îvr; îae) Belșug. 8 (Buc; îs) ~ de ouă 30 de ouă vopsite. 9 (Îrg; îs) ~a Domnului Joc de copii în care copiii se răstoarnă unul peste altul.

holom¹ sn [At: JAHRESBER. XIX-XX, 73 / V: ~lum, ~lumb, ~lun / Pl: ~uri / E: mg halom] (Trs) 1 Ridicătură de pământ de vreo 0,5 m între două holde. 2 (Îf holumb) Semn care indică frontiera Si: piatră de hotar. 3 Dâmb. 4 (Îf holun) Grămadă dezordonată de lemne care blochează o trecătoare.

legătură sf [At: PSALT. HUR. 93²/15 / Pl: ~ri / E: ml ligatura] 1 Mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite transmiterea unor forțe sau a unor mișcări de la unul la celălalt Si: fixare, joncțiune, prindere. 2 (Spc) Legare a unei cărți Si: broșare, cartonare, copertare, (înv) compactare. 3 (Pex) Mod în care este legată o carte. 4 (Pex; ccr) Scoarțe și cotor în care este legată o carte. 5 Legare cu cercuri sau obezi de fier a unui obiect pentru a-l face mai rezistent. 6 (Pex) Mod în care este legat un obiect de fier pentru a-l face mai rezistent. 7 (Îla) Cu ~ Care este mai bine închegat. 8 (Pan) Consolidare a părților unor construcții prin diferiți lianți sau prin bucăți de lemn. 9 (Fig) Întărire. 10 (Țes) Mod de împletire, încrucișare, înlănțuire etc. a firelor de urzeală cu firele din bătătură la războiul de țesut, la împletit sau la tricotat. 11 (Îc) ~ pânză (sau ~ postav) Mod simplu de unire a firelor de urzeală cu cele din bătătură care constă în trecerea alternativă a firelor de urzeală peste și pe sub firul de bătătură. 12 (Înv; îla) În ~ În țesătură. 13 (Înv; îal) În stivă. 14 (Nav) Mod de a fixa, la bordul navelor, două parâme, două porțiuni ale aceleiași parâme sau doi scondri. 15 Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 16 (Prc) Mod de fixare mecanică a unui conductor electric la izolatoarele-suport. 17 (Îs) ~ electrică Mod de reunire conductivă fixă și de durată a două elemente de circuit electric. 18 (Îas) Branșament electric. 19 (Îas) Mod de conectare a mai multor elemente de circuit cu scopul de a se realiza o anumită repartiție a curenților ori a tensiunilor electrice. 20 Unire a diferitelor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu sau un alt sistem material cu proprietăți caracteristice. 21 (Pex) Consistență. 22 (Pex) Densitate. 23 (Îs) Forță de ~ Forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. 24 (Îs) Energie de ~ Energie eliberată la formarea unui sistem material. 25 (Fiz; Chm) Unire a particulelor care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. 26 (Fiz; Chm; pex) Mod în care se leagă între ei atomii sau moleculele. 27 (Îs) ~ fizică Interacțiune care se exercită între atomii elementelor sau moleculelor prin intermediul forțelor fizice slabe, de natură electrostatică. 28 (Fiz; îs) ~ ion-dipol Interacțiune care se stabilește în soluție între ionii unui compus chimic ionizabil și dipolii moleculelor solicitantului prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică având drept rezultat fenomenul de solvatare. 29 (Fiz; îs) ~ dipol-dipol Interacțiune care se realizează între moleculele polare prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică datorită atracției electrostatice dintre polii electrici opuși ai moleculelor. 30 (Fiz; îs) ~a Van der Waals Interacțiune care se stabilește între atomii gazelor rare sau între moleculele substanțelor solide, lichide și gazoase prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică și care explică posibilitatea lichefierii și solidificării lor. 31 (Chm; îs) ~ chimică Forță interatomică ce asigură legarea atomilor între ei în molecula unui compus chimic prin intermediul electronilor de valență și care conduce la formarea substanțelor chimice. 32 (Chm; spc) Simbol utilizat în formulele de constituție ale substanțelor pentru a arăta legăturile de valență dintre atomi. 33 (Chm; îs) ~ (sau punte) de hidrogen Legătură (31) de natură electrostatică inter- sau intramoleculară, proprie combinațiilor care conțin în moleculă atomii de hidrogen legați de atomii puternic electronegativi. 34 (Chm; îs) ~ ionică (sau heteropolară, electrovalentă, de electrovalență) Legătură (31) nedirijată, neorientată, care apare în combinațiile ionice și care constă în atracția electrostatică dintre ioni cu sarcini electrice de semn contrar, proveniți din atomi participanți la legătură (31), prin transfer, ce dă învelișuri electronice exterioare complete pentru ambii atomi Si: electrovalență. 35 (Chm; îs) ~ atomică (sau homeopolară, covalentă) Legătură (31) care se realizează prin intermediul unuia sau mai multor dubleți de electroni, prin punerea în comun a aceluiași număr de electroni de către fiecare dintre cei doi atomi participanți la legătură Si: covalență. 36 (Chm; îs) ~ covalentă nepolară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce nu diferă prin electronegativitatea lor. 37 (Chm; îs) ~ covalentă polară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce diferă prin electronegativitatea lor și în care dubletul electronic de legătură este deplasat spre atomul cel mai electronegativ, conferind moleculei o anumită polaritate. 38 (Chm; îs) ~ simplă Legătură (35) ce se realizează prin intermediul unui dublet de electroni de valență, între atomi din specii identice sau diferite. 39 (Chm; îs) ~ dublă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a două perechi de electroni de valență, între atomii de specii identice sau diferite a căror covalență este egală cu cel puțin doi. 40 (Chm; îs) ~ triplă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a trei perechi de electroni de valență, între atomi identici sau diferiți, a căror covalență este egală cu cel puțin trei. 41 (Chm; îs) ~ coordinativă (sau covalent coordinativă) Legătură (35) reprezentând o stare intermediară între legătura covalentă și legătura electrovalentă, care se realizează prin intermediul unui dublet de electroni proveniți numai de la unul dintre participanții la legătură (35). 42 (Chm; îs) ~ semipolară Legătură (35) în care dubletul electronic de legătură provine de la un singur atom. 43 (Chm; îs) ~ metalică Legătură (35) care se realizează între atomii unui metal, în rețeaua cristalină a acestuia, prin punerea în comun a electronilor de valență ai tuturor atomilor ce compun cristalul. 44 (Teh; îs) ~ mecanică Condiție geometrică prin care sunt restrânse posibilitățile de mișcare ale unui punct material sau ale unui sistem de puncte materiale. 45 Piesă, dispozitiv, obiect flexibil care unește sau fixează două sau mai multe obiecte sau părți ale aceluiași obiect cu scopul de a le fixa, imobiliza. 46 (Nav; spc) Parâmă. 47 (Muz; spc) Coardă. 48 (Bot) Viță. 49 (Atm; pop) Articulație. 50 (Atm; pop) Ligament. 51 (Atm; pop) Tendon. 52 (Țes; îs) ~rile durițelor Sforile ițelor. 53 (Țes) Chingi la războiul de țesut. 54 Sfoară la ferestrău. 55 (Reg) Apărătoare de la sanie cu care se fixează proțapul. 56 (Reg) Punte dintre coarnele plugului. 57 (Reg) Cercel la car. 58 (Reg) Vargă de la coasă. 59 (Îs) ~ra stâlpilor (sau la stâlpi) Parte a morii numită și „puntea bogdanilor”. 60 Obiect flexibil sau dispozitiv care unește două obiecte sau două părți ale aceluiași obiect pentru a le determina să se îmbine perfect. 61 (Spc) Șiret¹ (2). 62 (Spc) Șnur. 63 (Spc) Șiret¹ (3). 64 (Îs) ~ri în cruciș Curele la încălțăminte. 65 (Îe) A fi ~ de picior Se spune despre cineva care nu valorează nimic în ochii celorlalți oameni Si: neînsemnat. 66 (Spt; spc) Dispozitiv format din curele sau fire metalice prin intermediul căruia se atașează schiurile la picioare. 67 Nod. 68 (Pex) Fundă. 69 (Rar; îs) ~ de ciorapi Jartieră. 70 (Spc; îs) ~ de rană Material flexibil cu care se acoperă o rană Si: bandaj, fașă, pansament, tifon, (pop) oblojeală. 71 (Med; înv; îs) ~ de vână Garou. 72 (Pop; șîs ~ de cap) Bucată de pânză, de diferite culori și forme, pe care o poartă femeile pe cap Si: basma, broboadă, tulpan, (pop) testemel. 73 (Reg) Bucată de pânză albă, de formă triunghiulară, pe care o poartă pe cap numai femeile măritate. 74 (Rar; șîs ~ de pălărie) Panglică. 75 (Înv; șîs ~ de gât) Cravată. 76 (Înv; îas) Fular. 77 (Spc) Întăritură la malul unui râu Si: capră. 78 Armătură a unui pod. 79 (Pex) Ornamentație a unei uși. 80 (Spc) Îmbrăcăminte de fier aplicată pe caroseria carului. 81 (Pop) Mai multe fire de paie cu care se leagă snopul Si: legătoare (3). 82 (Pan) Loc unde se îmbină între ele două părți ale aceluiași lucru. 83 (Pop) Temelie a unei clădiri. 84 (Reg) Pod la casă. 85 (Reg) Grindă principală a casei Si: cosoroabă. 86 (Reg) Chingă a căpriorilor. 87 (Reg) Colț al camerei. 88 (Pop) Bulfeu la jug Si: spetează. 89 (Pop) Pod sau strat al coșului și brațe ale brâului la moara de vânt. 90 (Atm; pop; îs) ~ grumazului Claviculă. 91 (Mpl) Obiect, funie, lanț sau instrument care servește la imobilizarea unui captiv, pentru a-i limita libertatea de acțiune, de deplasare și pentru a-l chinui. 92 (Mpl; pex) Cătușe. 93 (Fig) Temniță. 94 (Fig; pex) Pușcărie. 95 (Îvr) Întemnițat. 96 (Îvr) Osândit. 97 (Înv; fig) Robie. 98 Cataplasmă. 99 (Pex) Bucată de pânză, compresă, pansament etc. unse cu cataplasmă și aplicate pe partea bolnavă a corpului. 100 Grup de obiecte, de același fel sau diferite, strânse și legate împreună într-o pânză, într-o hârtie, cu o sfoară etc. pentru a le păstra la un loc sau pentru a putea fi transportate mai ușor Si: balot, boccea, pachet¹, teanc. 101 (Pop) Pungă. 102 (Spc) Pachet de tutun. 103 (Rar) Fișic. 104 (Rar) Grămadă. 105 (Udp „de”) Grămadă delimitată de lemne, de nuiele, de paie etc. care (sau câtă) poate fi dusă în spinare sau cu brațele Si: mănunchi, povară, sarcină, snop. 106 (Pan) Grup restrâns de obiecte de același fel. 107 (Rar) Buchet. 108 (Rar) Mănunchi. 109 (Reg; lpl) Boabe, grăunțe în spic. 110 (Spc) Mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu aghiasmă Si: mătăuz, sfeștoc. 111 (Pop) Cantitate mică de fire de păr legată strâns cu o ață pentru a nu se împrăștia Si: smoc, șuviță. 112 Zarzavaturi prinse în mănunchi pentru vânzare, păstrare etc. 113 (Pop) Scul de fire de cânepă sau de in. 114 (Reg) Mănunchi de fuioare. 115 (Trs; spc) Matcă de bumbac Si: jirebie. 116 (Îe) A face ~ A rășchia. 117 (Pes; șîs ~ de carmoce) Unealtă de pescuit alcătuită din trei perimete Si: periteag, teag. 118 (Reg) Păpușă a porumbului până să facă mătase, care crește aproape de rădăcină. 119 (Spc; d. plante; îlv) A avea ~, a da ~, a prinde ~, a face ~, a lega ~ A rodi. 120 Ansamblu al mijloacelor care contribuie la realizarea de comunicații rutiere, feroviare, aeriene, navale sau a unei telecomunicații între două puncte. 121 (Îlv) A face ~ cu, a fi în ~ cu A comunica. 122 (Îe) A stabili ~ (cu cineva) A stabili relații cu cineva. 123 (Fig; urmat de determinări care indică felul, natura, caracterul) Relație de rudenie, de prietenie, de dragoste etc. care unește sau apropie oamenii. 124 (Mpl) Relație, cunoștință printre oameni de seamă sau influenți sau printre oameni dintr-un anumit cerc, în general eclectic. 125 (Fig) Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. 126 (Fig; îe) A veni în ~ cu... A ajunge să aibă relații, raporturi datorită vecinătății etc. cu... 127 (Fig) Raport de interdependență între obiecte, procese, fenomene sau însușiri ale acestora care este și se manifestă direct și puternic, relevând trăsături intrinsece și exprimând intercondiționări permanente, pe care gândirea omenească îl poate constata și stabili Si: conexiune, corelație, legătuință, raport. 128 (Îs) ~ universală Interdependență. 129 (Îlv) A fi în ~ cu, a sta în ~ cu... A depinde de... 130 (Îal) A fi în strictă conexiune cu... 131 (Îlv) A pune în ~ A corela. 132 (Îlpp) În ~ cu... În raport cu ... 133 (Îe) A nu avea nici o ~ cu ceva (sau cu cineva) A nu ști nimic despre ceva sau cineva. 134 (Îae) A nu avea de-a face cu ceva sau cu cineva. 135 (Îlav) Fără ~ Întâmplător. 136 (îal) Fără motiv. 137 (Îal) Fără sens. 138 (Fig) Înlănțuire logică Si: coerență. 139 (Îlv) A face ~ra, (rar) a pune ~ra A relaționa. 140 (Îal) A corela. 141 (Îal) A asocia. 142 (Îe) A lua ~ra (cu cineva) A contacta pe cineva. 143 (Fig) Coeziune. 144 (Fig) Solidaritate. 145 (Fig) Unitate. 146 Mod specific de organizare al limbii ca un sistem ale cărui elemente individuale se constituie ca tipare cu înțeles. 147 Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 148 (Îla) Cu ~ Coerent. 149 (Îla) Fără ~ Separat. 150 (Îal) Izolat. 151 (Îal) Incoerent. 152 (Grm; înv) Conjuncție. 153 (Mil) Totalitate a mijloacelor și procedeelor folosite pentru a asigura transmitereaordinelor, dispozițiilor, rapoartelor și semnalelor, având scopul de a asigura conducerea trupelor în luptă. 154 (Îs) Agent de ~ Agent care menține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. 155 (Îs) Ofițer de ~ Ofițer din compunerea statului major trimis la un alt stat major superior, vecin sau subordonat, cu misiunea de a informa verbal asupra unei situații și de a transmite o comunicare verbală sau scrisă din partea comandamentului. 156 (Îs) Om de ~ Persoană care asigură un contact permanent între două instituții, două întreprinderi, două grupuri de persoane etc. 157 (Îas) Persoană prin intermediul căreia membrii unui partid sau grupări aflate în ilegalitate țin contactul cu organele superioare. 158 (Spc; îe) A da ~ A stabili un contact telefonic între două persoane. 159 (Ccr) Racord. 160 (Înv) Acord. 161 (Înv) Convenție. 162 (Înv) Pact. 163 (Înv) Promisiune. 164 (Înv) Obligație. 165 (Înv) Angajament. 166 Legământ (1). 167 (Îlv) A face ~ A se angaja. 168 (Îal) A se obliga. 169 (Îal) A paria. 170 (Înv) Condiție. 171 (Îvr) Pariu. 172 (Construit cu verbul „a face”) Convenție de colaborare. 173 (Construit cu verbul „a face”) Coaliție. 174 (Pgn; șîs ~ de pace, rar, ~ păcii) Tratat. 175 (Pan) Căsătorie. 176 Obligație impusă cuiva Si: interdicție, opreliște. 177 (Pex) Cumpătare. 178 (Pex) Abstinență. 179 (Rar) Mod de organizare socială. 180 (Înv; șîs ~ lui Mihai Viteazul) Decret. 181 (Înv; îas) Întocmire. 182 (Înv) Decizie. 183 (Înv) Hotărâre a soartei. 184 (Îvp) Farmec. 185 (Îvp) Impotență sau boală declanșată în urma unei vrăji. 186 (Îlpp) În ~ cu... Referitor la... 187 (Îal) Privitor la... 188 (Îlpp) Fără ~ cu... Care nu se referă la... 189-190 (Îe) A (nu) avea ~ cu... A (nu) se referi la ... 191-192 (Îae) A (nu) privi pe... corectat(ă)

năcladă sf [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / V: na~ / Pl: ~de / E: cf cladă, slv накладати] 1 (Înv) Grămadă mare de lemne pregătite pentru foc. 2 (Mol) Grămadă mare de lucruri în dezordine. 3 (Reg) Insulă mică plutitoare, formată din stuf, ierburi, rizomi, rădăcini de arbori etc. intrate în putrefacție și amestecate cu nămol Si: plavie.

ștonț sn [At: L. ROM. 1959, nr. 6, 47 / V: (reg) ~nt, ~ouț / Pl: ~uri / E: ns cf ștos¹] (Trs; Buc) Grămadă mare (de lemne).

sarcină sf [At: BIBLIA (1688), 55²/14 / V: (înv) ~rcenă, (reg) sac~, salc~ / Pl: ~ni, (îvp) ~ne / E: ml sarcina] 1 Obiect, ființă sau grup de obiecte ori de ființe având o anumită greutate (mare) și fiind transportate cu un animal de tracțiune, cu un mijloc de transport, pe spinarea omului etc. 2 Greutate pe care o reprezintă sarcina (1) Si: povară, încărcătură. 3 (Înv) Presiune. 4 (Spc) (Udp „de”) Legătură sau grămadă (delimitată) (de lemne, de fân, de paie etc.) care poate fi dusă în spinare sau cu brațele. 5 (Înv) Măsură de greutate sau de volum folosită pentru lemne de foc, echivalând probabil cu cantitatea care poate fi dusă cu spinarea. 6 Obligație materială (în bani, în produse, în muncă etc.) față de o autoritate. 7 Ceea ce i se impune cuiva sau își impune cineva să facă într-o anumită situație sau într-un anumit scop Si: îndatorire, misiune, obligație. 8 Activitate de o importanță deosebită pe care trebuie s-o înfăptuiască cineva Si: misiune. 9 Responsabilitate materială sau morală. 10 (Îlav) În ~ În seamă. 11 (Îal) Împotrivă. 12 (Îlpp; adesea în construcție cu verbe ca „a rămâne”, „a sta”, „a cădea”, „a reveni”, „a pune” etc.) În (sau înv, pe) ~na... În atribuția... 13 (Îal) În legătură cu... 14 (Îal) Pe seama... 15 (Îal) Asupra. 16 (Îal) Împotriva. 17 (De obicei articulat; udp „de”) Activitate pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat, într-o întreprindere, instituție etc. Si: slujbă (1). 18 (Rar) Facultate (psihică). 19 Stare a femeii gravide din momentul fecundării până la expulzarea fătului. 20 Perioadă când o femeie este gravidă Si: graviditate (1). 21 Mărime fizică ce produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic ori tehnic. 22 Solicitare mecanică produsă de o sarcină (21). 23 Putere debitată de un sistem generator, transmițător sau transformator de energie. 24 (D. sisteme fizice ori tehnice producătoare de energie; îe) A pune în ~ A pune în funcțiune. 25 (Șîs ~ electrică) Mărime fizică ce caracterizează starea de încărcare electrică a unui corp. 26 Mărime scalară care caracterizează proprietatea unui corp de a crea în jurul său un câmp electric sau de a fi acționat atunci când se află în câmpul electric al altui corp. 27 (Cantitate de) electricitate. 28 (Îs) ~ magnetică Mărime fizică ce caracterizează starea de magnetism a unui corp Si: masă magnetică.

ciotcă, ciotci, s.f. (reg.) 1. Grămadă, stivă. 2. Trunchi, lemn. 3. Buturugă, ciot, rădăcină de copac: „Lemnul de foc se fasona la ciotcă; de circa 20 de ani s-a renunțat la acest sistem de exploatare” (Dăncuș, 1986: 66). – Din magh. csutka „cocian, cotor” (DEX, MDA); din rus. čétka (pron. čotka) „număr pereche” (Scriban).

MONT¹ s. n. 1. (Regional) Mică ridicătură de pămînt pe un loc șes (Coșbuc-Năsăud). CHEST. IV 90/264. ♦ Morman, grămadă, movilă (de lemne, de piatră, de lut etc.) (Coșbuc-Năsăud). Cf. CHEST. IV 90/264. Ce-ai strîns atîta mont de lemne ? ib. ◊ (Prin exagerare) Ai făcut un mont de coleșă. ib. ◊ (Ca termen de comparație pentru un om leneș, tont) Abia te clătești, ca un mont. ib. 2. Os, parte a unui os sau articulație proeminentă; s p e c. proeminență patologică a unui os sau a unei articulații, îndeosebi la degetul gros de la picior (v. ouăle picioarelor). Se răsucise tot timpul pe pămîntul gol, în colțurile și monturile oaselor, SADOVEANU, O. X, 206, cf. XM, 685. Își zdrobi o lacrimă cu montul arătătorului. CAMILAR, N. II, 403, cf. id. C. P. 131, ALR I 1 759/402. 3. (Regional) Partea superioară a labei piciorului. Cf. ALEXI, W. 4.(Regional) Podul palmei. Cf. ALEXI, W., ALR II/I h 50/514, 520, 537. 5. (Regional) Rădăcina cozii vitelor. Cf. TDRG. 6. Parte care rămîne dintr-un membru tăiat, ciuntit; ciot. Au picat palmele de la încheietură jos și el au rămas ciunt, numai cu monturile de mîni. SBIERA, P. 31, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. Omul care nu are o mînă, ci numai jumătate, se zice că are un mont. A V 18, cf. VI 26. ♦ (Regional) Membru nedezvoltat, închircit. Paseri erau, dar ar fi trebuit să fie boboci. Aveau monturi de aripi și puf, dar mișcau niște picioare lungi și niște ciocuri uriașe. SADOVEANU, O. VI, 628. ♦ (Regional) Obiect prea scurt (Baia-Fălticeni). Cf. ȘEZ. XX, 137. – Pl.: monturi și (regional) monte (ALR I 1 103/552). – Și: (regional) munt s. n. ALR II/I h 50/520. – Din bont, prin substituirea lui b cu m. Cf. GRAUR, E. 21.

năclád, năclazi, s.m. (reg.) 1. Buștean, buturugă, butuc: „Un fel de lemn gros, o cioată, care să întrețină focul permanent” (C.C., 1979). 2. Butuc gros care servește ca suport pentru lemnele din vatră: „La un cioban o vinit Omu Nopții, l-o luat și l-o pus acolo, de năclad, pe foc, și l-o ars...” (Bilțiu, 1999: 168). 3. Grindă de stejar care se așază la baza unei construcții. 4. Grămadă, stivă de lemne (în Maram. din dreapta Tisei). 5. Fundația de piatră pe care se reazămă peretele din față al colibei păcurărești: „Focul e separat de zăplad prin năcladul de piatră” (Georgeoni, 1936: 73). ■ (top.) Năclad, munte și pârâu în Vișeul de Sus (Mihali, 2015: 117). – Cf. sl. naklasti, naklada „a îngrămădi” (Cihac, după DER).

NĂCLADĂ s. f. 1. (Învechit) Grămadă mare de lemne (pregătite pentru foc). Poruncește să facă năcladă mare de foc în mijlocul uliței ceii mari. dosoftei, ap. tdrg. ♦ (Prin nordul Mold.) Grămadă de lucruri așezate în neorînduială. cf. șez. xix, 12, com. din bogdănești-FĂLTICENI. 2. (Regional) Plavie (1) (Gherla), ltr² xh, 594. – pl.: năclade. – Și: nacladă s. f. șez. xix, 12, com. din bogdănești-fălticeni. – cf. cladă, v. sl. наклада.

chișiță, chișițe, s.f. (reg.) 1. colivie (pentru păsări). 2. moțul de păr de la încheietura dindărăt deasupra copitei calului sau boului; scobitura de deasupra copitei; glezna calului, pintenul. 3. pensulă sau periuță de încondeiat ouăle; bijară, condei, vizaric. 4. pămătuf, șomoiag, șterț. 5. mănunchi, chită, ciucure de tei. 6. mănunchi, chită de flori. 7. legătură de câteva tuleie de porumb; cunună, maldăr. 8. grămadă de vase de lemn care încap unul în altul: chișița mare = 14 vase; chișița mică = 12 vase. 9. legătură de lemne despicate de scânduri, de șindrile.

JNEAMĂT, jneamete, s. n. (Reg.) 1. Grămadă de mîl, de lemne, de gunoaie etc. aduse de apă. 2. Grămadă de lucruri în dezordine.

DĂRÎMĂTURĂ, dărîmături, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Grămadă de cărămizi, moloz, lemne etc., provenite din dărîmarea, prăbușirea unei construcții. Pe rîuri plutesc dărîmăturile palatelor. RUSSO, O. 33. ♦ Clădire dărîmată, ruinată; ruină. Dar și mai interesante... erau pentru el vechile dărîmături romane. GALACTION, O. I 114. Am dat de-o mănăstire veche toată dărîmături. RETEGANUL, P. I 39. Ajunse la un oraș mare, din care numai dărîmături rămăsese. ISPIRESCU, L. 100. 2. Grămadă de crengi (mai ales uscate) rupte din copaci și doborîte la pămînt; vreascuri. Lîngă gluga de coceni, o stivă înaltă de rădăcini amestecate cu dărîmături de sălcii scorburoase. SADOVEANU, P. M. 30. Ardeau în vîlvătăi dărîmături de copaci. id. Z. C. 32. – Variantă: (regional) dărmătură (EMINESCU, O. 60) s. f.

țepcărie s [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~ii / E: țeapcă + -ărie] (Mun; csc) 1 Mulțime de țepi¹ rămase după secerat sau după cosit. 2 Grămadă de așchii de lemn.

corda, pers. 3 sg. coardă, vb. I refl. (reg.; despre lemnele din stivă) a cădea grămadă.

păleu, pălei, s.m. (reg.) fiecare dintre drugii de lemn cu care se transportă grămezile de fân la locul unde se clădește claia.

surlă sf [At: VARLAAM, C. 283 / V: zurnă, (îvr) ~rmă, zu~, zurnală / Pl: ~le / E: bg зурла, зурна, tc zurna] 1 Vechi instrument muzical popular în formă de fluier, cu mai multe orificii și cu ancie dublă. 2 (Reg, îs) ~ de fum Trâmbă de fum. 3 (Adesea ironic; îlav) Cu (le (și tobe, sau trâmbițe, chimvale, trompete etc.) ori (înv) cu sunete de tobe și de ~le Cu mare pompă, cu zgomot. 4 (Îal) Cu scandal. 5 (Îc) (Reg) ~la-pașii sau surlapași, surlipași Zorele (Ipomoca purpurea). 6 (Îac) Plantă nedefinită mai îndeaproape, asemănătoare cu garoafa. 7 (Mol; Buc) Rât¹ (1). 8 Epitet glumeț pentru porc. 9 (Pop) Colibă (ciobănească) în formă conică, făcută din pari de lemn și acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. 10 Parte a stânei în care se prepară brânzeturile sau mâncarea ciobanului. 11 (Reg) Grămadă (de coceni sau de lemne) așezată în formă conică. 12 (Reg) Adăpost (păstoresc) săpat în pământ. 13 (Lpl; Mol) Bucăți lungi de trestie sau șepci de brad care se bat pe peretele unei case țărănești pentru a face să prindă tencuiala. 4 (Reg) Țeavă care se introduce în perete.

CLĂDI (-ădesc) vb. tr. 1 💒 A ridica, a zidi, a construi o casă; Ⓕ: sărmana, ea-și clădea visuri atît de frumoase! (VLAH.) ¶ 2 A așeza în grămezi, a ridica, a face grămezi, clăi, etc. (vorb. de lemne, de fîn, de grîu, etc.): Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună, Le clădesc apoi în stoguri, și cu stuh le încunună (ALECS.) [vsl. klada].

AZVÂRLITOR, -OARE, azvârlitori, -oare, adj. Care azvârle. ♦ (Substantivat, f.) Partea în contrapantă a unor jilipuri, pe care lemnele purtate de apă sar în grămadă. – Azvârli + suf. -tor.

ciosvârtă, ciosvârte, s.f. 1. (înv.) a patra parte dintr-un întreg; sfert, firtă. 2. (reg.) sfert, pătrar dintr-un animal tăiat, ciric, coapsă, arm, but. 3. (reg.) lemn crăpat în patru, draniță. 4. (reg.) grămadă de crengi de vânzare; cirtă.

răcaș, răcașuri, s.n. (reg.) 1. grămadă, tason. 2. jilip pe care alunecă lemnele. 3. proptea de scânduri.

azvârlitor, ~oare [At: POLIZU / V: asv~ / Pl: ~i, ~oare / E: azvârli + -tor] 1-18 smf, a (Persoană) care azvârle (1-8, 11-16). 19-21 a (D. animale) Care azvârle (21-23). 22 sf Parte în contrapantă a unor jilipuri pe care lemnele purtate de apă sar în grămadă.

corda vr [At: DA ms / Pzi: 3 coardă / E: coardă¹] (D. lemne puse în stivă) A cădea grămadă.

grămádă f., pl. grămezĭ (vsl. gramada și gromada, bg. sîrb. gramada; ung. garmada). Mulțime de lucrurĭ puse unele peste altele: grămezĭ de haĭne, de lemne, de mere. Fam. Mare cantitate: o grămadă de oamenĭ. A cădea grămadă, a cădea fără simțire. Claĭe peste grămadă, unu peste altu: Jidaniĭ ședeaŭ claĭe peste grămadă în căruță. Cu grămada, în bloc, toțĭ odată: Jidaniĭ veneaŭ de peste Nistru cu grămada.

bocșă, -e, s.f. – Grămadă în formă de căciulă alcătuită din lemne de foioase, acoperită cu rumeguș și pământ, care se aprindea (la foc mocnit) pentru obținerea cărbunelui de lemn (mangal) (v. Dăncuș 1986: 67). – Din magh. boksa (DEX).

AZVÂRLITOR, -OARE, azvârlitori, -oare, adj. Care azvârle. ♦ (Substantivat, f.) Partea în contrapantă a unor jilipuri pe care lemnele purtate de apă sunt aruncate în grămadă. – Azvârli + suf. -tor.

păier [At: MARIAN, NA. 313 / Pl: ~e, ~i / E: pai + -ar] 1 sn (Reg) Saltea umplută cu paie¹ sau cu fân Vz mindir, părnăjac, sălmăjac, străjac. 2 sn (Reg) Construcție amenajată pentru păstrarea nutrețului, mai ales a fânului și a păioaselor Si: fânar, magazie, șopron, șură. 3 sm (Reg) Fiecare dintre cele două lemne cu care doi oameni cară o grămadă de fân până la locul unde se clădește claia Si: (reg) drug, rudă. 4 sm (Reg) Parte a batozei prin care ies paiele. 5 sm (Reg) Muncitor care cară paiele¹.

păleu sm [At: ALR SN I, h 130/27 / Pl: ~ei / E: pală¹ + -eu] (Reg) Fiecare dintre drugii de lemn cu ajutorul cărora oamenii transportă o grămadă de fân până la locul unde se clădește claia.

BOCȘĂ, bocșe, s. f. 1. (Reg.) Instalație rudimentară pentru distilarea uscată a lemnului în vederea obținerii mangalului; p ext. cărbunărie. 2. Grămadă de minereuri bogate în sulf, folosite pentru oxidarea minereurilor. – Din magh. boksa.

cărbunărit, s.n. – Ocupație prin care se producea mangal; se practica pe valea Baicului (Dragomirești), pe valea Ieudului, Botiza, Mara, Izvoare, pe valea Săpânței și la Huta. În prezent, se mai practică (sporadic) doar pe valea Strâmbu, între Strâmbu Băiuț și Cavnic. „Cărbunăritul a apărut ca o necesitate pentru asigurarea fierăriilor sătești cu cărbuni, respectiv cu mangal. (...) Se folosea numai lemn din specii de foioase, de preferință fag, dar și paltin, frasin, ulm. Se taie lemnul cu ferăstrăul la dimensiuni de circa un metru. Buștenii se crapă cu securea și se clădesc în poziție verticală pe trei-patru rânduri. Grămada se acoperă cu paie, frunze, talaș din lemn sau rumeguș, peste care se pune un strat de pământ de 3-5 cm. Se lasă un orificiu lateral jos și unul în vârf, pentru aerisire. Durata de ardere este de 7-8 zile. Focul trebuie să ardă închis, fără flacără, pentru carbonizarea lemnului” (Dăncuș, 1986: 67-68). – Din cărbunar.

ciozvârtă sf [At: (a. 1719) IORGA, S. D. I-II, 231 / V: cervârște, cerfârtie, cesvărtă, cesv~, cetv~, cez~, ciofartă, ciortv~, ciosvârtă, ciosv~, ciosvârte, ciosvârț, ciovărstă, ciov~, ciovârte / Pl: (înv) ~rți, ~e / E: vsl четрътъ] 1 (Înv) Sfert dintr-o măsură de capacitate. 2 (Spc) Sfert dintr-un animal tăiat. 3 (Reg) Jumătate de miel. 4 (Reg) Picior de miel Si: coapsă Cf arm, but. 5 (Pex; reg) Bucată mare de carne tăiată din trupul unui animal Si: halcă. 6 (Pan; reg) Lemn tăiat în patru Si: (reg) draniță. 7 (Reg) Grămadă de crengi așezate regulat pentru vânzare Cf cirtă.

MĂLDĂCÍ vb. IV. Tranz. (Prin Mold.) A face maldăre¹ (1), grămezi ; (regional) a măldări¹. Cf. DDRF. Am măldăcit lemne? Dă, Doamne, dacă toți fac așa, puteam eu să fac altfel? ap. TDRG. - Prez. ind.: măldăcesc. – V. maldac.

măglă f. 1. grămadă de bolovani de sare; 2. Buc. făclie bisericească de lemn. [Ung. MÁGLYA, morman].

pop (popi), s. m. – 1. Grămadă de știuleți de porumb puși la uscat. – 2. Stîlp de lemn în pridvorul caselor țărănești. – 3. Axă a vîrtelniței. – 4. Proptea, reazem. Creație expresivă, cf. pup, dop, păp(ușe); ca în cazul acesta din urmă, pare să indice un obiect relativ nedefinit prin conturile sale sau o marionetă. Raportul cu popă „preot” (Tiktin; Candrea; Scriban) este dubioasă. – Der. din gr. ὐποπούς „înzestrat cu picioare” (Diculescu, Elementele, 469) e improbabilă. Der. popic (Mold. popică), s. n. (bucată mică de lemn cu diferite întrebuințări; pop de vioară), cu suf. dim. -ic (după Conev 60, din bg. pop); popicar, s. m. (jucător de popice); popici, s. n. (Olt., axul vîrtelniței); popou, s. n. (șezut, fund), cuvînt folosit de copii; poponete (var. poponeț), s. m. (șezut; hopa-mitică; marionetă, om de paie; sperietoare; lămpiță; volbură, Convolvulus arvensis; șobolan de cîmp, Mus silvaticus), a căror idee comună este cea de „marionetă șezînd în fund” (numele volburei vine din sb. poponac, care nu poate explica celelelte sensuri din rom., cf. Cihac, II, 278; după Conev 56, din bg. papunec); popondoc, s. m. (parmac); popîndoc, s. m. (șobolan de cîmp; Mold., copil, puști); popîndău (var. popînzoi, popînzac), s. m. (șobolan de cîmp; sperietoare); popîndac, s. n. (Mold., plavie, mușuroi la suprafața apei în terenurile mlăștinoase); popi, s. m. pl. (Mold., taftur), cf. pofi; popenchi (var. popinci), s. m. (ciupercă comestibilă, Coprinus atramentarius, Coprinus comatus, Pholiota mutabilis, Pluteus cervinus, Amillaria mellea), pe care Candrea îl lega de sb. popič „ciupercă” și Scriban de rut. podpenka; popoța, vb. refl. (a se cocoța), cf. cocoța; împopoț(on)a, vb. refl. (a se găti), pe care Capidan, Dacor., II, 626 îl lega de pupă(za), pornind de o formă primitivă împupăza cf. DAR; popîc, interj. (exprimă ideea unei apariții neașteptate).

provizi(un)e f. 1. grămadă de lucruri necesare sau folositoare: proviziune de arme, de lemne; 2. sumă rezervată pentru plata unei poliți.

CAR², care, s. n. I. 1. Vehicul încăpător pe patru roți (tras de cai, de boi etc.), care se folosește la țară pentru transportarea poverilor. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. Poposit-au... Zece care mocănești, Cu boi albi. ALECSANDRI, P. II 104. Du-te, dor, cu carele, N-aștepta căruțele; Căruțele-s mititele Și nu-nchepi (= încapi) dorule-n ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. Acolo erau două drumuri, care se despărțeau. Unul era bătut de care și celalt părăsit. ȘEZ. IV 171. ◊ Cal de asalt = tanc. Carele de asalt înțepeniseră în lungul drumurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. Car funebru (sau mortuar, funerar) = dric. (Învechit și popular) Car de foc = tren. Aș vrea să plec la drum mai mare. Dar nici pe jos nici de-a-n călare Și nici cu carul cel de foc, Ci c-o trăsură ferecată, De zece cai în șir purtată. MACEDONSKI, O. I 58. Și fluieră o dală, de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut. RETEGANUL, P. V 6. ◊ Expr. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) v. cincilea. Nici în car, nici în căruță (nici în teleguță), se spune despre cineva care nu vrea nici într-un fel, nu se mulțumește în nici un chip. ◊ Compuse: carul-mare (sau numai carul) = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele, așezate în așa fel, încît creează imaginea unui car cu oiștea în jos; ursa-mare. Ții minte tu, iubita mea, O noapte de argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din carul- mare? TOPÎRCEANU, M. 64. Luceafăru-i gata s-apuie. Iar carul spre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. 7; carul-mic = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele (printre care și steaua polară), dispuse în chip asemănător cu stelele carului-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit la lupte, jocuri și ceremonii. Car de triumf. ◊ Fig. A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitatea de material care se poate încărca o dată într-un car (1). A descărcat din fugă un car de secară în saci. SP. POPESCU, M. G. 27. Se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 143. Am fost să cumpăr un car de lemne. ALECSANDRI, T. I 317. ♦ Fig. Cantitate sau număr mare; mulțime; grămadă, droaie. Un car de copii. Un car de minciuni. Un car de ani. Voi intra masiv și greu în vreme, Cu un car cît dealul de poeme. BENIUC, V. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. II 1. Piesă de formă cilindrică pe care se fixează hîrtia la mașina de scris și care, deplasîndu-se lateral și rotindu-se, face posibilă scrierea succesivă a literelor și a rîndurilor. 2. (Regional) Parte a ferăstrăului mecanic pe care se așază bușteanul pentru a fi tăiat și prefăcut în scînduri.

PĂDURE, păduri, s. f. Întindere mare de teren acoperită de copaci; mulțime densă de copaci crescuți în stare sălbatică, în care predomină una sau mai multe specii, pe lângă care se mai află arbuști, plante erbacee, mușchi etc., precum și diferite specii de animale. ◊ Loc. adj. Din sau de (la) pădure = a) (despre plante și animale) sălbatice; b) fig. (despre oameni) fără maniere, necioplit, necivilizat. ◊ Expr. Parcă ar fi născut (sau crescut) în pădure, se spune despre o persoană cu o comportare urâtă, lipsită de educație. A căra lemne în pădure = a face un lucru inutil. ♦ Fig. (Urmat de determinări) Grămadă mare de obiecte de același fel (de obicei în poziție verticală) care acoperă o suprafață. – Lat. padule.

PĂDURE, păduri, s. f. Întindere mare de teren acoperită de copaci; mulțime densă de copaci crescuți în stare sălbatică, în care predomină una sau mai multe specii, pe lângă care se mai află arbuști, plante erbacee, mușchi etc., precum și diferite specii de animale. ◊ Loc. adj. Din sau de (la) pădure = a) (despre plante și animale) sălbatic; b) fig. (despre oameni) fără maniere, necioplit, necivilizat. ◊ Expr. Parcă ar fi născut (sau crescut) în pădure, se spune despre o persoană cu o comportare urâtă, lipsită de educație. A căra lemne în pădure = a face un lucru inutil. ♦ Fig. (Urmat de determinări) Grămadă mare de obiecte de același fel (de obicei în poziție verticală) care acoperă o suprafață. – Lat. padule.

ÎNDOPA, îndop, vb. I. Tranz. 1. (Familiar, cu privire la persoane) A face pe cineva să mănînce mult, a hrăni peste măsură; a ghiftui. [Bunicul] te îndopa... cu dulciuri. PAS, Z. I 28. Ne-a dat de mîncare tot ce avea mai bun și ne-a îndopat bine. CREANGĂ, A. 32. ◊ Fig. Cu macaraua de încărcare el îndopa cuptoarele cu minereu. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2893. ♦ Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A mînca și a bea peste măsură, a se umfla de mîncare; a se sătura, a se îmbuiba, a se ghiftui. Nu vezi cum se îndoapă toți în contul lui Drumea? CAMIL PETRESCU, T. II 98. Vrăbete grăsun, care se îndoapă cu fructe de prin grădini. ODOBESCU, S. III 32. Se-ndoapă toată ziua cu ierburi de tot soiul. NEGRUZZI, S. II 245. ◊ Fig. Se îndoapă cu învățătură. ISPIRESCU, U. 3. Lumea nebună... se-ndoapă zilnic cu povești. ALECSANDRI, T. 136. 2. (Cu privire la păsări) A hrăni peste măsură vîrînd pe gît mîncare (de obicei grăunțe), pentru a îngrășa. Gîștele chinuite, puse la îndopat, stau în cușcă prizoniere. BART, E. 331. 3. A îndesa (ceva) într-o deschizătură, a umple, a înfunda (cu ceva). Cînd obosește, își șterge cu mîneca cămășii sudoarea de pe frunte, se lasă intr-o rînă pe puntea udă, scoate luleaua, o îndoapă cu tutun, apoi începe a pufăi. DUNĂREANU, CH. 84. ♦ (Regional) A astupa, a pune dop. O grămadă pive de cireș avînd, Băgă aurul prin ele și cu alt lemn le-ndopă. PANN, P. V. III 85.

STIVĂ ~e f. Grămadă în care elementele constitutive sunt așezate ordonat unele peste altele. O ~ de lemne. /<ngr. stiva, it. stive

CLĂDI, clădesc, vb. IV. Tranz. 1. A face o construcție, a ridica o clădire, a zidi, a construi. Cu aceste [scînduri] se apucă... de clădi un fel de foișor. ISPIRESCU, L. 367. Toate locurile... au fost în vechime prevăzute cu întăritori, cu cetățui, pe care le-au găsit în ființă sau le-au clădit popoarele de gintă slavonă. ODOBESCU, S. II 179. La cea moară părăsită, De stăpînul meu clădită, Este-o piatră de rîșnit. ALECSANDRI, P. P. 136. ◊ (Poetic) Eu mi-am clădit acest al meu poem Din tot ce noi mai plin de glorie avem. COȘBUC, P. II 286. ◊ Fig. (Cu privire la o organizare socială, la un plan, la un sistem de acțiune) [Oamenii din U.R.S.S.] clădeau doar vremuri noi, Altă lume... Pentru pruncii noștri goi. TOMA, C. V. 238. Constantin... nu clădea nici un plan deosebit. GALACTION, O. I 119. Sărmana, ea-și clădea visuri atît de frumoase pe existența lui șubredă și păcătoasă! VLAHUȚĂ, O. A. 107. ◊ Expr. A clădi pe nisip v. nisip. 2. A așeza în mod sistematic lucruri (mai ales de același fel) unul peste altul, făcînd o grămadă (movilă, teanc, claie). Fînul clădit mirosea. EMINESCU, N. 48. Și pe dușmani îi tăia, Și grămezi toți îi clădea. ALECSANDRI, la TDRG. Au mai ațîțat focul, clădind și alte lemne și au început a-și frige friptura. DRĂGHICI, R. 75. Toate [lucrurile cumpărate] le-a tencuit Și-n corabie le-a clădit. SEVASTOS, N. 126. Astă-vară am cosit Vro cinci clăi de le-am clădit, Patru mi le-am vîrfuit. ALECSANDRI, P. P. 100 ◊ Refl. Un troian de crengi, de arbori, pe-a lui urmă se clădește. ALECSANDRI, P. A. 152. ◊ Refl. pas. Lanul scade. Iar în urmă holda mîndră, răsturnată prin bucăți, Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți. ALECSANDRI, P. III 67.

răcaș sn [At: PAȘCA, GL. / V: rac~, roc~ / Pl: ~uri / E: mg rakás] 1 (Reg) Grămadă de trunchiuri de copaci. 2 Tason. 3 (Reg; îlav) Cu ~u Cu grămada. 4 (Buc) Un fel de jilip pe care sunt lăsate să alunece la vale lemne de foc. 5 (Reg) Proptea făcută din scânduri așezate cruciș, care se pune la capătul stivelor de lemne ca să nu se dărâme. 6 (Trs; Mar) Lucruri depozitate în dezordine. 7 (Mar; Trs) Grup (mare) de oameni.

zăbroaie sf [At: CADE / V: zabroi, ~oi sn / Pl: ~ / E: zăbrea¹ + -oaie] (Reg) 1 Plasă de pescuit. 2 Plasă în care se prind prepelițe¹. 3 Targă formată dintr-o rețea de sârmă fixată pe două bare de lemn, cu care este transportată pleava de la batoză la locul unde va fi adunată grămadă Si: (reg) trailă.

tason sn [At: ARVINTE, TERM. 171 / V: ~ou, (reg) tăs~ / Pl: ~oane / E: friulană tasson] 1 Punct de concentrare a materialului lemnos în exploatările forestiere (de obicei la capătul de jos al ulucului), apropiat de căile de transport. 2 (Mol; Mun) Grămadă de bușteni, clădiți pe locul de colectare. 3 (Reg) Loc în pădure de unde se dau lemnele la vale.

targă sf [At: ANON. CAR. / Pl: tărgi, (reg) ~rge / E: ger Trage cf it targa] 1 Pat portativ, format dintr-o pânză sau plasă metalică fixată pe două bare de lemn paralele, cu care se transportă răniții sau bolnavii Si: (reg) părângă, troagăr² (1). 2 (Reg; pan) Șorț lung, în diferite culori, purtat de sătence în locul catrinței din spate. 3 (Reg; pan) Fiecare dintre cele două șorțuri țesute sau brodate cu flori care fac parte din costumul popular femeiesc Si: traglă (2). 4 Mică platformă portativă de scânduri, de nuiele etc., cu care se cară unele materiale Si: (reg) traglă (9). 5 (Rar; spc) Samar folosit la transportul cărămizilor pe schele Si: tamar¹. 6 (Reg) Cei doi drugi de lemn pe care se transportă fânul cu brațele, de către doi oameni. 7 (Reg) Cantitate de fân transportată pe o targă (6). 8 (Reg) Grămadă de paie și de pleavă cărată cu târșul de la treierătoare. 9 (Înv) Coș³ folosit la cărat peștele. 10 (Trs; Ban) Coș³ (1). 11 (Ban) Împletitură de nuiele sau scânduri puse deasupra loitrelor carului, atunci când se transportă porumbul. 12 (Reg) Codirlă (2). 13 (Reg) Cele două scânduri care formează fundul căruței. 14 (Reg) Coș³ pentru fum (la casă) împletit din nuiele. 15 (Reg) Coșar pentru porumb. 16 (Reg) Iesle în care se dă de mâncare oilor. 17 (Reg) Cele două prăjini legate la capete și puse peste vârful clăii de fân pentru a-l apăra de vânt. 18 (Reg) Capră pentru șindrilit Si: traglă (3). 19 (Reg) Unealtă de plugărie nedefinită mai îndeaproape. 20 (Îe) A trage ~ga pe uscat A o duce greu din punct de vedere material.

moloz sn [At: ODOBESCU, S. I, 388 / V: (reg) ~luz / Pl: (rar) ~uri, ~oaze / E: tc moloz , bg молоз „nisip”] 1 Material constituit din praf și din bucăți mici de cărămidă și de mortar întărit, rămas după dărâmarea sau executarea unei zidării. 2 (Reg) Chirpici. 3 (Reg) Nisip de râu. 4 (Pex; rar) Grămadă de pământ sfărâmat în bulgări și amestecat cu diverse resturi, cioburi, gunoaie. 5 (Reg; pan) Ceea ce cade de la curățatul sobelor sau de la tăiatul lemnelor. 6 (Reg) Pământ moale și lunecos.

durà v. Mold. 1. a clădi, a construi: aici să-mi durați o mânăstire ’naltă POP.; 2. a strânge grămadă: a dura girezi; 3. a fabrica, a face: să-mi durezi o cârjă de alun AL.; 4. fig. a născoci: ce minciună să-i durez? AL. [Lat. DOLARE, a ciopli lemnul: durà se zicea în vechime de casele făcute din bârne lungi: tălpile clădirii erau alcătuite din patru copaci descojiți, pe cari se ridicau pereții din despicături sau bârne de lemn].

MANGAL, mangaluri, s. n. 1. (Cu sens colectiv) Cărbune de lemn. V. cărbune. O tipsie plină de mangal aprins. ALECSANDRI, T. I 106. 2. (Învechit) Vas de tablă în care se pune jăratic și care servește la încălzit. Împrejurul unui mangal, lumea stă grămadă, ascultînd cum se cîrîiau unul pe altul trei inși așezați pe o laviță. GHICA, S. 501. Un mangal de aramă, plin cu cărbuni aprinși, slujea de încălzit. FILIMON, C. 220. – Pl. și: (2) mangale (ODOBESCU, S. I 292).

*báncă f., pl. băncĭ (it. banca și banco, fr. banque [zărăfie] și banc [scaun], sp. pg. banco, d. vgerm. banch, panch, ngerm. bank; ngr. bánka, pron. bánga, scaun, și bánkos, zărăfie; rus. bánka, bank. V. banc și pangar). Un fel de scaun lung de lemn, de fer saŭ de peatră pe care pot ședea maĭ mulțĭ inșĭ: bancă de grădină, băncĭ de școală, a fi pe băncile școaleĭ (a fi școlar). Banc, stîncă supt apă saŭ grămadă de nisip care împedecă navigațiunea. La unele jocurĭ de noroc, baniĭ pe care-ĭ are dinainte cel ce conduce jocu. Un fel de comerciŭ care consistă în acordarea banilor și în primirea interesuluĭ și în scontarea efectelor în schimbu uneĭ prime. Instituțiune publică de credit autorizată pin lege, pusă supt controlu statuluĭ și cu oarecare obligațiunĭ și privilegiĭ, mai ales acela de a emite bilete de bancă. Edificiu în care se face acest fel de comerciŭ și în care-s birourile acesteĭ instituțiuni. Banca Națională a Româniiĭ, cea maĭ veche instituțiune de credit a țăriĭ, fundată la 1879, cu un capital de 12,000,000 de francĭ reprezentat pin 24,000 de acțiunĭ de cîte 500 de francĭ. Banca Franciiĭ, înființată la 1803, are privilegiu excluziv de a emite bilete la vedere și la purtător, numite bilete de bancă. Operațiunile eĭ statutare îs următoarele: sconturĭ de efecte de comerciŭ și de efecte publice, avansurĭ pe drugĭ de metale prețioase, pe rente, pe acțiunĭ și obligațiunĭ de căĭ ferate și ale Creditului Fonciar ș.a. Are sediu în Paris și sucursale în departamente, ceĭa ce a făcut și B.N. a Româniiĭ, cu sediul în București și cu sucursale în județe. – Munt. Pop. bangă (după ngr.). V. bilet, hîrtie.

dâlmă sf [At: (a. 1737) IORGA, S. D. XIII, 231 / V: dâlm sn, dâmlă / Pl: ~me / E: ctm dâmb + gâlmă] (Reg) 1 Formă de relief cu aspect de deal mic, cu vârful rotunjit, neîmpădurit, care se găsește de obicei în regiuni de câmpie. 2 (Prc) Vârf de deal. 3 Grămadă de pământ pietros, ca o căpiță. 4 Răzor. 5 Loc în care se unesc două văi. 6 Insulă. 7 (Med; înv) Nodul. 8 Vârf al nasului. 9 (Înv) Perineu la femei. 10 (Bot) Nod la ramificația unei plante. 11 Nod în lemnul de foc sau în scândură.

MUȘUROI¹ s. n. 1. (Prin Ban. și Transilv.) Cîrtiță (Talpa europaea). Cf. ALR I 1 174/51, 56, 61, 278, 298, 302, 315, 320, 335, com. din TĂRCĂIȚA-BEIUȘ. 2. Moviliță formată din țărîna pe care o aruncă la suprafața solului cîrtițele, furnicile etc., cînd își sapă coridoarele subterane; (mai ales cu determinarea „de furnici” cuib de furnici; totalitatea furnicilor care trăiesc într-un asemenea loc, furnicar. Într-un mușinai, un guziu de cu vară, ca peste iarnă hrană să-i fie, . . . grăunțeane culesease. CANTEMIR, IST. 191. Fînațele . . . trebuie curățite de mușinoaie. ECONOMIA, 62/18. Din pricină că se lenevesc gospodarii noștri de a împrăștie moșinoaiele de pe fînațuri, li se pricinuiește cea mai mare pagubă. IONESCU, C. 45/11. Furnica-n timpul verei asudă ostenind Și cîte un grăunte adună-n moșinoi. NEGRUZZI, S. II, 247. Pe linia netedă a orizontului se profilează ca moșoroaie de cîrtițe uriașe, movilele. ODOBESCU, S. III, 15. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru mușunoaie de furnici. EMINESCU, O. I, 132. Oprindu-se cu mirare lîngă moșinoaiele de furnici. CREANGĂ, A. 133. Sobolul, dobitoc liniștit, nu vrea să știe de ce se petrece dincolo de moșoroiul lui. DELAVRANCEA, T. 63. Strîng tot părul tuns și-l pun sau sub tăietorul lemnelor sau îl îngroapă într-un moșinoi de furnici. MARIAN, S. R. II, 70. Pune fiecare legătură cu furnicile moarte la locul lor, adecă fiecare pe mușinoiul din care a fost luată. id. INS. 30. Cîrtița, sub mușuroaie, duce trai făr' de lumină. BELDICEANU, P. 57. Răsar pe țarină mușiroaie de cîrtiță. PAMFILE, A. R. 15, cf. 73. Se crede că pentru ca să crească pînea bine în cuptor, trebuie a risipi un mușinoiu de furnici. GOROVEI, CR. 256. Caracteristic acestui pămînt e asemuirea la pipăit cu a unui moșiroi de sobol. ATILA, P. 65. Nu departe de fîntîni ieșeau pe moșiroaie popîndoci. SADOVEANU, O. XI, 306. Este în colibă un mușuroi pustiu de furnici. id. M. C. 186. Tăcea îndelung, privind înfipt un mușuroi de cîrtiță. CAMIL PETRESCU, O. II, 23, cf. STANCU, R. A. III, 358. Cîrtița cînd va scoate mușinoaie și va ajunge cu lucrul ei la un drum . . . să piară. ȘEZ. V, 127, cf. ALR I 1 175, 1 195, 1 196, ALR II 5 053, A III 11, IX 1, 2, 6. Furnică cu furnică, fie cît de mică, face mare moșoroi. ZANNE, P. I, 463. ◊ F i g. Îți vor încununa în veaci creaștetul pentru trupul acesta care iaste muritoriu și vremealnică tină a pămîntului și un mușuroi viu de spurcăciuni,. MOLNAR, RET. 56/9. 3. Moviliță de pămînt făcută la baza tulpinii unor plante de cultură pentru a le feri de vînt, de buruieni sau de alți agenți dăunători și pentru a le favoriza dezvoltarea și productivitatea; cuib. Această a doua prașila să deosebește de acea dintâi în aceia ca acum la rădăcina fieștecăruia popușoi să strînge moșinoiu. I. IONESCU C. 101/18. Moșinoaiele la popușoii sămănați în linii și prășiți cu sapa calului, să fac cu un plug de cele cu două cucure. id. ib. 102/6. La porumbul ce se prășește de două ori se fac moșuroaiele la prășila a doua. id. M. 345, cf. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Cînd porumbul este mic, firile se numesc copiii, și smulgerea lor unde sînt de prisos în cuib, mușuroi, se numește copilire. I. CR. IV, 220. Prin prășire se face la rădăcina firului de popușoi un mușiroi, moșiroi, mușinoi, moșinoi sau cuib adică o mică adunătură de țărînă, care, pe de o parte îi adăpostește rădăcina fragedă de arșița soarelui, iar pe de alta îi înlesnește o înrădăcinare mai temeinică. PAMFILE, A. R. 73, cf. id. I. C. 156. Părul ei bălan se zbatea ca peștele lîngă corpul întins între mușuroaiele firelor de păpușoi. REBREANU, N. 81. Fură nevoiți să scoată tălpoaiele și să puie din nou roțile, căci altfel nu mai puteau trece peste mușuroaiele din porumbiști. V. ROM. noiembrie 1953, 13, cf. ALR SN I h 102, ALRM SN I h 71, A II 3, 6, 8, 12, III 7, 16, 17. 4. (Regional) Ridicătură (mică) de pămînt; dîmb, movilă (1) , deal (mic). Cf. ODOBESCU, S. III, 187. Unde i-a picat capul s-a făcut un mușunoi. SBIERA, P. 177, cf. CHEST. IV 90/29, 66, 173, 350, 547, 91/164, ALR SN III h 809, A II 5. ◊ (În imprecații, simbolizînd moartea, mormîntul) Făcea-te-ai moșoroi ! PAS, L. I, 287. Mușuroiule = mormîntule. CIAUȘANU, GL. ♦ Fiecare dintre movilițele (făcute de om) ridicate peste nivelul solului dimprejur, servind ca semn de hotar. Țăranii și-au împărțit pămîntul, însemnîndu-l cu mușuroaie, CĂLINESCU, N. 40, cf. ALR II 5 069/141, 182, 514, 682 , 705, 899, A I 23, II 12. ♦ (Regional) Strat (de legume) (Vînători-Sighișoara). ALRM SN I h 126/157. 5. P. a n a l. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Grămadă (mică). Focul scade, se sfîrșește și să fărîmă într-un moșiroiu de jar. DUNĂREANU, CH. 87. Le-am zărit privirile grele. . ., mutrele hîde Ale stăpînilor cei mari Dospinu în mușuroaiele de dolari. DEȘLIU, G 43. Pe un blidișel de lemn un moșinoi de brînză de oaie. RETEGANUL, P. III, 83, cf. com. MARIAN. – Pl.: mușuroaie. - Și: (învechit și regional mușinoi, moșinoi, (regional) mușunoi, mușiroi, mușoroi (POLIZU, CIHAC, II, 198), moșuroi, moșunoi (ALECSANDRI, POEZII, 63, ALEXI, W.), moșiroi, moșoroi s. n. – Lat. mus araneus.

pop¹ [At: LB / V: (reg) popă, pup / Pl: ~i, (reg, sn) ~uri / E: bg поп] 1 sm Par¹ (1) cu care se sprijină, provizoriu, gardul, crengile unui pom etc. Si: proptea, reazem, sprijin, susținere, (rar) sprijinitoare, (pop) poprea, (reg) popoinog, poponeț³ (12), pripoană, proptă, propteală, proptiș, șoș, șpreit, (înv) rezemătură, sprijineală, sprijinitură. 2 sm Stâlp sau bârnă la casele și acareturile țărănești, pentru a susține sau a consolida zidul, planșeul, acoperișul etc. Si: pălimar, (pop) popârțac (1), (reg) poponeț³ (13). 3 sm (Mun; îs) ~ul nasului Cartilaj care desparte între ele fosele nazale Si: vomer, (reg) popos. 4 av (Reg; d. oameni; îe) A sta ~ A se ține drept. 5 av (Reg; d. oameni; îae) A sta în picioare. 6 av (Reg; îae) Se spune despre un lucru foarte bine făcut. 7 sm Fiecare dintre stâlpii prispei sau ai pridvorului, care susțin streașina acoperișului. 8 sm (Mol) Fiecare dintre stâlpii care, având un capăt înfipt în pământ, susțin gardul sau poarta Si: (reg) popcie. 9 sm (Mun; Dob) Fiecare dintre stâlpii care susțin podul morii. 10 sm (Reg) Stâlp de telegraf. 11 sm (Trs) Grindă groasă folosită pentru pavat străzile. 12 sm (Reg) Bucată de lemn adăugată la o bârnă ca să o prelungească. 13 sm (Mol; Trs) Prepeleac pe care se atârnă oale. 14 sm (Reg) Butuc sau bolovan pe care se sprijină o pârghie. 15 sf (Reg; îf popă) Cui sau bucată de lemn în formă de „T”, care leagă, la plug, grindeiul de cotigă Si: (reg) ciocârlie, ciocâlteu, cocoș, măsea. 16 sm Bucată de lemn care leagă cele două lopățele ale cârceiei la car Si: (reg) jiglă, lopățică, scăiuș, spetează, stinghie. 17 sm (Reg) Fus la vârtelniță. 18 sf (Reg; îf popă) Bărbătuș la războiul de țesut. 19 sm Bețișor pus înăuntrul viorii, violoncelului etc., în dreptul cătușului, ca să sprijine peretele de deasupra. 20 sm (Reg) Băț scurt, ascuțit la un capăt, cu care se joacă copiii, lovindu-l cu alte bețe Si: (reg) popic² (14) Vz țurcă. 21 (Îcs) În ~ Joc de copii la care se folosește popul¹ (20). 22 sm (Reg) Scândură din mijloc, la fundul butoiului, pe care sunt așezate, perpendicular, doagele Si: chingă, stinghie. 23 sm (Reg) Piesă de lemn la teasc, care presează strugurii sau semințele plantelor oleaginoase. 24 sm (Reg) Bucată de lemn cu care presează ciobanii coșul pe brânză. 25 sm (Reg) Bucată circulară dintr-un trunchi de brad pe care stau ciobanii când mulg oile. 26 sm (Buc; Mol) Bucată rotundă de lemn în care se fixează nicovala de ascuțit coasa. 27 sm (Reg) Bucată de lemn groasă la un capăt cu care se bătucește pământul Si: (reg) popic² (11) Vz mai². 28 sm (Ban; Trs) Tăvălug cu care se ridică piatra. 29 sm (Mol; lpl) Parte a harnașamentului care stă sub coada calului Si: (reg) curar. 30 sm Grămadă de snopi sau mănunchi de plante (in, cânepă, coceni de porumb etc.) care se așază în picioare, ca un con, ca să se usuce Si: (reg) căpiță, ciuclă, poponeț³ (14). 31 sf (Reg; îf popă; șîs popa crucilor) Snop de grâu care se pune pieziș, în vârful clăii sau grămezii de snopi, formând o apărătoare de ploaie Si: (reg) căciulă, clop, măgar, preoteasă, vârf. 32 sm (Trs) Fir de cânepă mai bine dezvoltat, folosit pentru sămânță. 33 sm (Trs; lpl) Fire de cânepă semănate în porumbiște pentru sămânță Si: (reg) hăldani. 34 sm (Trs; lpl) Fire de grâu lăsate netăiate. 35 sm (Reg) Fir de porumb rămas nesăpat la a# doua prașilă.

târâș¹ [At: MINEIUL (1776), 192²/2 / V: (reg) tăr~, târ~, trăăiș av, ~âiș av, sn / Pl: ~uri sn, ~i sm / E: târî + -iș] 1 av (Pop) Târât² (1) pe jos. 2 av (Pop) Trăgând după sine cu sila. 3 av Târându-se pe jos (ca să nu fie văzut). 4 av (Pop) Abia mișcându-și picioarele de oboseală, de slăbiciune etc. 5 av (Pop; fig; și, reg, îlav ~ grăpiș sau gropiș) Cu (mare) greutate Si: anevoie. 6 av (Pop; îe) A o duce ~ A-i merge cuiva mai mult rău decât bine. 7 sn (Înv) Târâre (4). 8 sn (Reg; îlav) Pe ~ Trăgând pe jos (după sine). 9 sn (Reg; îlav) De-a ~ul Târându-se pe jos. 10 sn (Buc; îlav) Cu ~ul Cu totul. 11 sm (Reg; în descântece) Șarpe. 12 sn (Reg) Buștean târât din pădure. 13 sn (Îrg) Sarcină de nuiele, de lemne, de paie care se transportă prin târâre (1). 14 sn (Reg) Unealtă cu ajutorul căreia se trag paiele de la mașina de treierat, formată dintr-un triunghi legat cu o funie, de care trag caii sau dintr-un lanț care se înfășoară peste grămada de paie și este tras de boi. 15 sn (Reg) Laț de funie cu care se prinde o căpiță pentru a fi transportată. 16 sn (Înv) Creangă pe care se transportă fânul prin târâre (1). 17 sn (Înv) Cantitatea de fân transportată cu târâșul (16). 18 sm (Reg) Târlic (3).

MOLÓZ s. n. 1. Materia] constituit din bucăți mici și din praf de cărămidă și de mortar întărit, rămas după dărîmarea sau executarea unei zidării. Straturi de cărămidă roșie ce se alternă . . . cu așternuturi de un moloz țeapăn și gălbui. ODOBESCU, S. I, 388. Casa noastră – o grămadă de moloz acoperită de bălării. VLAHUȚĂ, O. A. 497, cf. id. N. 122. Oamenii urcau și coborau schelele, ducînd cărămizile ori molozul trebuitor. ANGHEL, PR. 57. S-a-necat în sadină smăcinătura de moloz și cărămidă. CIAUȘANU, R. SCUT. 91. Găsi la picioarele tovarășului său atîta moloz și cărămizi, că-i fu milă. BASSARABESCU, V. 50. Ne adunam să împărțim prada. . . în groapa săpată dinadins, în molozul ruinelor. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II, 336. Îți rămîne în stînga drumului o îmbulzeală de molozuri, după aceea pietrării risipite. SADOVEANU, O. XVI, 11. Gospodăria în miniatură era numai movili de moloz, cărămidă, țiglă pisată și cenușa din gura sobelor. PETRESCU, I.II, 5, cf. id. R. DR. 57. Un morman de moloz. DEMETRIUS, A. 338. Nu se văd decît grămezi de moloz, case năruite, bîrne negre, încercate de foc. V. ROM. mai 1954, 90, cf. ianuarie 1954, 173. Molozul și cheresteaua căzută îmi barau drumul. CONTEMP. 1956, nr. 514, 6/2. Materialul zidarului este cărămida, piatra și molozu. H X 31. Cînd tencuiala cade de pe zid în formă de bulgări, poartă numele de moloz. CHEST. II 128/70. ♦ (Regional) Chirpici (Pădurenii-Huși). CHEST. II 86/176. ♦ (Regional) Nisip (la rîu) (Bătrîni-Vălenii de Munte). ALR I 396/740. ♦ P. e x t. (Rar) Grămadă de pămînt (sfărîmat în bulgări și amestecat cu diverse resturi, cioburi, gunoaie). Cf. COSTINESCU. Chira îngenunchiă pe molozul proaspăt sub care odihnea alesul ei. DELAVRANCEA, S. 174. ♦ P. a n a l. (Regional) Ceea ce cade de la curățatul sobelor sau de la tăiatul lemnelor (Nemțișor-Tîrgu Neamț) I. CR. V, 183. 2. (Regional) Pămînt moale și lunecos (Hangu-Piatra Neamț), GLOSAR REG. – Pl.: (rar) molozuri și moloaze (BUL. FIL. V, 21). – Și: (regional) molúz s. n. CHEST. IV 94/452, ALR I 396/740, A V 3, 29. – Din tc. moloz. Cf. bg. м о л о з „nisip”.

IARNĂ, ierni, s. f. 1. Anotimpul cel mai friguros care urmează după toamnă și precede primăvara, reprezentînd (în emisfera boreală) intervalul de timp cuprins între solstițiul din preajma lui 22 decembrie și echinocțiul din preajma lui 21 martie. Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, cîmp de cristal, iaz de oglindă. GÎRLEANU, L. 18. E iarnă, cum e dînsa mai aspră-n firea ei, Iar negrul întunerec purtat de norii grei Stă mort. COȘBUC, P. II 185. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna. CREANGĂ, P. 73. (Alegoric) Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă. ALECSANDRI, O. 168. ◊ Fig. Cu ochii mari și-albaștri, cu părul dat în vînt, Tu-n iernile vieții ești zi de primăvară. COȘBUC, P. I 159. ♦ (Adverbial, în forma iarna) În timpul iernii, în cursul iernii. Iarna, de gerul cel amarnic trăsnea grinda în odaie, crîșcau lemnele și pietrele. EMINESCU, N. 41. Umblă vara desculță Și iarna cu opincuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ◊ Loc. adv. La iarnă = cînd va veni iarna sau în timpul iernii viitoare. Ba s-a-nsura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară. CREANGĂ, P. 141. De cu iarnă = fiind încă iarnă. Macul se seamănă cît se poate mai de cu iarnă. Astă-iarnă = iarna trecută. E dus de astă-iarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. Iarna asta = iarna prezentă; (conținînd ideea de apropiere în timp) iarna trecută sau viitoare. ◊ Loc. adj. De iarnă = necesar în timpul iernii; care apare iarna, care se practică iarna. Haine de iarnă. Sport de iarnă. 2. Fig. (Socotind iarna anotimpul cel mai greu al anului) An. Port în spate 80 de ierni. – Pl. și: ierne (NEGRUZZI, S. I 245).

porcoi (porcoaie), s. n. – 1. Mușuroit, grămadă de pămînt cu care se acoperă baza plantelor cultivate. – 2. Grămadă, morman. – Var. purcoi. Lat. porca „mușuroire”, care pare să fi fost cuvînt diferit de la porca „scroafă”, cf. it. porca „brazdă”, sp. aporcar; cu suf. augmentativ -oi. Nu există dovadă documentară a folosirii cuvîntului primitiv fără suf.; totuși, este posibil ca rus. porka „vas de lemn” (origine necunoscută după Vasmer, II, 407), să provină din rom.

schelă sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 24/20 / V: (îvp) ~le, șc~ / Pl: ~le / E: srb skela, bg скеля cf tc iskele] 1 (Îrg) Port³ mic, neechipat cu instalații portuare speciale, așezat pe fluvii sau pe râuri navigabile. 2 (Pgn) Port³. 3 (Prc) Debarcader. 4 (Pex) Punct vamal (situat adesea într-un asemenea port) Vz scală. 5 (Mol; Buc) Loc pe malul unei ape curgătoare unde se construiesc sau se ancorează plutele. 6 (Mol; Buc) Depozit de scânduri la marginea unei ape. 7 (Îvr; îf schele) Țărm. 8 (Îvr) Vad (al unei ape curgătoare). 9 (Ban) Târg. 10 Construcție auxiliară provizorie, metalică sau de lemn, care servește ca suport muncitorilor care lucrează la înălțime pentru executarea sau pentru repararea unei construcții, a unei instalații etc. și pe care se depozitează materialele necesare executării lucrărilor respective Si: eșafodaj, (reg) pat. 11 Punte ori construcție de lemn sau de metal, adesea mobilă, care face legătura între o navă și chei, pentru îmbarcarea și debarcarea pasagerilor, îmbarcarea și debarcarea mărfurilor etc. 12 Punte care se întinde de la țărm spre largul apei și pe care stau pescarii când pescuiesc. 13 (Ban) Bac, pod umblător. 14 (Rar) Grămadă de obiecte (de același fel) a căror așezare sugerează forma unei schele (10). 15 (Trs) Vas cu apă care se așază în pragul ușii unei case în care are loc o nuntă și peste care trec oaspeții când se întorc de la cununie. 16 (Înv) Eșafod (pentru execuții). 17 (Reg) Fiecare dintre lemnele cu care se prind câte doi căpriori la podul casei. 18 (Reg) Puntea stavilei la moara de apă. 19 (Reg) Stavilă, zăgaz la moara de apă. 20 (Reg; lpl) Căpițe de lucernă, de trifoi așezate în copaci. 21 (Șîs ~ petroliferă, ~ petrolieră, ~ de petrol) Unitate industrială de exploatare a unui zăcământ (sau a unor zăcăminte) de țiței, care include totalitatea sondelor și instalațiilor auxiliare din regiunea respectivă. 22 (Prc) Turlă a unei sonde petroliere. 23 (Reg; lpl; îf schile) Picioroange. 24 (Reg; lpl; îf schile) Patine.

NĂMETE s. m. (Mai ales la pl.) Cantitate mare de zăpadă căzută într-un loc sau îngrămădită de viscol; troian, noian (I 1). cf. lb, i. golescu, c., valian, v. O parte a gurguiului, împresurată de cenușă groasă ca un nămet de nea. codru-drăgușanu, c. 170, cf. polizu. Cîmpii de gheață cu nămieți de zăpadă. ispirescu, l. 57. Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeții pînă la streșini. DELAVRANCEA, H. T. 14, cf. PAMFILE, VĂZD. 168. Nămeții și, printre ei, pîrtiile făcute cu lopata, îmbîcsea și mai mult curtea caselor. ardeleanu, d. 294. Nămeți de la pol te cuprind. bacovia, o. 132. Nămeții se topiră în bălți murdare. c. petrescu, Î. ii, 157, cf. id. r. dr. 55. Nămeții urcau zăplazurile, și cu greu răzbeai pe la răspîntii, unde ninsoarea spulberată se vîntura ca pleava la aria de treierat. i. botez, șc. 49. Zece zile-a viscolit... Zece nopți și zece zile, Huruiau mii de tocile, Ascuțind printre nămeți, Suliți, săbii și săgeți. arghezi, s. p. 126. Viscolul care bîntuise... adunase nămeți uriași. stancu, r. a. iv, 62, cf. iii, 374, v, 299. Razele slabe ale soarelui au început să topească nămeții. scînteia, 1954, nr. 2 916. Mai greu era drumul în diminețile cu zăpadă multă și viscol, cînd trebuia să luptați cu nămeții. pas, z. i, 294. Trebuia să dea zilnic o bătălie cu nămeții, ca să ajungă la Gara de nord. beniuc, m. c. i, 298. Sprintenă, elegantă, sania despica nămeții, aruncînd în lături cu partea din față... două brazde albe. galan, z. r. 145. Acu sosise iarna și era nămetele mare, nu glumă. rădulescu-codin, l. 11, cf. 8, alr i 1252. Ridică-ți nemetul dinaintea ușii tale și nu îngriji de bruma ce cade pe casa vecinului tău. zanne, p. i, 50. ◊ Fig. Tăceți s-adorm, nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereții, Și-asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. vlahuță p. 210. ♦ p. ext. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare din ceva; grămadă, morman (1). Ulița... se ducea de-a berbeleaca în nămeții de verdeață prăfuiți ai Cișmigiului. macedonski, o. iii, 47. Talazurile negre... se izbesc de coastele vaporului, care, gîfîind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată. vlahuță, r. p. 55. Nămete de lemne. vîrcol, v. 96. ◊ Fig. A te copleși sub un nămete de erudițiune cinegetico-academică. odobescu, s. iii, 63. – pl.: nămeți. – Și: (regional) nămet s. m., nămeț (alr i 1 252/790; pl. nămete, ib.) s. n., nămăt (vîrcol, v. 96), năimeț (alr i 1 252/5) subst., namete (polizu, lm, tdrg, alr i 1 252/870, 885, 887) s. m., nameț (alr i 1 252/880) subst., nemete (lb, valian, v., costinescu, lm, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., DELAVRANCEA, O. II, 43, tdrg, alr i 1 252/100, 896, 898; pl. și, n., nemeturi, lb) s. m., nemet (pl. nemete, alr i 1252/748) s. n., nomeț (ib. 1 252/770) s. m., momet (vîrcol, v. 96) subst. – Din bg. намет.

NĂMETE s. m. (Mai ales la pl.) Cantitate mare de zăpadă căzută într-un loc sau îngrămădită de viscol; troian, noian (I 1). cf. lb, i. golescu, c., valian, v. O parte a gurguiului, împresurată de cenușă groasă ca un nămet de nea. codru-drăgușanu, c. 170, cf. polizu. Cîmpii de gheață cu nămieți de zăpadă. ispirescu, l. 57. Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeții pînă la streșini. DELAVRANCEA, H. T. 14, cf. PAMFILE, VĂZD. 168. Nămeții și, printre ei, pîrtiile făcute cu lopata, îmbîcsea și mai mult curtea caselor. ardeleanu, d. 294. Nămeți de la pol te cuprind. bacovia, o. 132. Nămeții se topiră în bălți murdare. c. petrescu, i. ii, 157, cf. id. r. dr. 55. Nămeții urcau zăplazurile, și cu greu răzbeai pe la răspîntii, unde ninsoarea spulberată se vîntura ca pleava la aria de treierat. i. botez, șc. 49. Zece zile-a viscolit... Zece nopți și zece zile, Huruiau mii de tocile, Ascuțind printre nămeți, Suliți, săbii și săgeți. arghezi, s. p. 126. Viscolul care bîntuise... adunase nămeți uriași. stancu, r. a. iv, 62, cf. iii, 374, v, 299. Razele slabe ale soarelui au început să topească nămeții. scînteia, 1954, nr. 2 916. Mai greu era drumul în diminețile cu zăpadă multă și viscol, cînd trebuia să luptați cu nămeții. pas, z. i, 294. Trebuia să dea zilnic o bătălie cu nămeții, ca să ajungă la Gara de nord. beniuc, m. c. i, 298. Sprintenă, elegantă, sania despica nămeții, aruncînd în lături cu partea din față... două brazde albe. galan, z. r. 145. Acu sosise iarna și era nămetele mare, nu glumă. rădulescu-codin, l. 11, cf. 8, alr i 1252. Ridică-ți nemetul dinaintea ușii tale și nu îngriji de bruma ce cade pe casa vecinului tău. zanne, p. i, 50. ◊ Fig. Tăceți s-adorm, nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereții, Și-asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. vlahuță p. 210. ♦ p. ext. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare din ceva; grămadă, morman (1). Ulița... se ducea de-a berbeleaca în nămeții de verdeață prăfuiți ai Cișmigiului. macedonski, o. iii, 47. Talazurile negre... se izbesc de coastele vaporului, care, gîfîind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată. vlahuță, r. p. 55. Nămete de lemne. vîrcol, v. 96. ◊ Fig. A te copleși sub un nămete de erudițiune cinegetico-academică. odobescu, s. iii, 63. – pl.: nămeți. – Și: (regional) nămet s. m., nămeț (alr i 1 252/790; pl. nămete, ib.) s. n., nămăt (vîrcol, v. 96), năimeț (alr i 1 252/5) subst., namete (polizu, lm, tdrg, alr i 1 252/870, 885, 887) s. m., nameț (alr i 1 252/880) subst., nemete (lb, valian, v., costinescu, lm, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., DELAVRANCEA, O. II, 43, tdrg, alr i 1 252/100, 896, 898; pl. și, n., nemeturi, lb) s. m., nemet (pl. nemete, alr i 1252/748) s. n., nomeț (ib. 1 252/770) s. m., momet (vîrcol, v. 96) subst. – Din bg. намет.

urla [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie 30^v/8 / Pzi: urlu și (înv) url / E: ml ululare] 1 vi (D. unele animale, mai ales d. câini și lupi) A scoate sunete prelungi, specifice. 2 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) lupii în casă (sau pe cuptor, în vatră) A avea casa părăsită. 3 vi (Pex; îae) A fi înșelat de soție. 4 vi A imita urletul lupului. 5-6 vi și (rar) vt (Pan; d. oameni) A scoate strigăte puternice (de durere, de mânie, de spaimă etc.). 7-8 vi și (rar) vt (Pan; d. oameni) A spune ceva cu glas foarte ridicat Si: a striga, a țipa, a răcni¹, a zbiera, a olălăi. 9 vt (Mun; îe) A ~ pe cineva A cicăli pe cineva. 10 vt (Mun; îae) A ruga insistent (pe cineva). 11 vt (Mun; îae) A bate foarte tare (pe cineva). 12 vi A cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz). 13 vi A plânge în hohote. 14 vi (Fig; d. o colectivitate umană exprimată de obicei metonimic printr-un substantiv care indică și locul unde se află aceasta) A produce un vuiet prin aclamații, proteste etc. 15 vi (Fig; d. o colectivitate umană exprimată de obicei metonimic printr-un substantiv care indică și locul unde se află aceasta) A se vorbi cu insistență despre ceva, aprobând sau reprobând Si: a vui. 16 vi (D. vânt, viscol, apă etc.) A produce un zgomot prelung și puternic. 17 vi (D. instrumente muzicale, aparate care emit sunete) A răsuna (1). 18 vi (D. tunete, arme de foc) A produce un zgomot puternic (și înfundat), adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte Si: a bubui (1). 19 vi (Rar; d. mecanisme, instalații etc.) A produce zgomote puternice și prelungi în timpul funcționării. 20 vi (D. locul unde se produc zgomote) A se umple de sunete puternice (și a le retransmite prin ecou) Si: a răsuna, a vui. 21 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) capul (sau urechile, auzul) A-i vâjâi (cuiva) capul sau urechile. 22 vz (Reg; d. intestine) A chiorăi (1). 23 vi (Reg; d. albine, muște etc.) A bâzâi, adunându-se grămadă. 24 vz (Trs; d. apa unui râu, mai ales cu nivelul crescut) A curge cu vuiet puternic. 25 vz (Trs; d. apa unui râu, mai ales cu nivelul crescut) A se revărsa (1). 26 vz (Trs; adesea urmat de determinări ca „la vale”, „de la munte”) A coborî (21) Si: a tuna. 27 vt (C. i. lemne) A da drumul la vale pe uluc. 28 vt (D. articole de îmbrăcăminte) A aluneca în jos de pe coip. 29 vt (Reg; fig; d. bărbie) A atârna (1). 30 vz (Trs; d. oameni) A veni. 31 vz (Trs; d. oameni) A ieși. 32 vz A se năpusti. 33 vz (Mun; Mol; îe) A-i ~ (cuiva ceva) prin (sau în) cap A-i trece cuiva prin minte. 34 vz (Trs; d. pământ) A se surpa. 35 vrp (Pex; d. construcții) A se dărâma (3).

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A (-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți etc. din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (În sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. – Lat. saccus.

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A(-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți sau de buci din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (În sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. – Din lat. saccus.

TRAVERSĂ, traverse, s. f. Bară de lemn, de oțel, de beton armat etc., așezată transversal pe axa longitudinală a unei construcții sau a unui sistem tehnic și folosită ca piesă de rezistență în construirea scheletului unei clădiri, a unui pod, a unei mașini etc.; bară de lemn, uneori de metal sau de beton armat, care se așază transversal sub șinele de cale ferată și de care acestea se fixează prin crampoane sau șuruburi. Jăratecul se stingea între șine, înnegrind traversele. DUMITRIU, B. F. 112. Alergau toți, pășind peste sîrme și lunecînd pe traversele unse cu catran. C. PETRESCU, C. V. 34. Sări ușor pe grămada unor traverse ruginite. SAHIA, N. 36.

măgar sm [At: PRAV. 178 / Pl: ~i / E: alb magar, bg магаре] 1 Animal domesticit din familia calului, mai mic decât acesta, cu capul mare, cu urechile lungi, folosit ca animal de povară Si: (reg) măgăreț (1), (gmț) urechiat (Equus asinus). 2 (Îc) ~-sălbatic Mamifer asemănător măgarului (1) și calului Si: colun. 3 (D. oameni; îe) A fi ~ul cuiva A-i face cuiva tot felul de servicii care cer eforturi fizice obositoare și umilitoare. 4-5 (Pop; îe) A ajunge (sau a face pe cineva) din cal ~ (A ajunge sau) a aduce pe cineva dintr-o situație mai bună în alta mai rea. 6-7 (Îae) (A ajunge sau) a face pe cineva de râs. 8 (Fam; îe) A nu fi nici cal, nici ~ A nu aparține nici unei categorii determinate, a nu avea o situație precisă. 9 (Reg; îcs) De-a ~ul (sau ~ii) Joc de copii Si: de-a caii. 10 (Reg; îacs) Joc de copii Si: de-a capra. 11 (Înv; îc) ~-de-Africa Zebră. 12 (Dep; irn) Om obraznic, ingrat, leneș, încăpățânat sau prost Si: (reg) măgăreț (2). 13 (Reg) Joc de cărți nedefinit mai de aproape. 14 (Reg) Snop de grâu care se pune în vârful unei grămezi de snopi și care se așază cu spicele pieziș, formând o apărătoare de ploaie Si: (reg) pop¹, preoteasă. 15 Grămadă de șapte, nouă sau zece snopi. 16 Jumătate de claie de grâu. 17 (Reg) Element de construcție sau dispozitiv care susține o greutate Si: platformă, suport. 18 (Reg) Chingă a căpriorilor. 19 (Reg; lpl) Bolduri sau țepușe ale unei case țărănești. 20 (Reg) Pinten la malul apei Si: capră, cășiță. 21 (Reg) Pod care susține moara Si: podină. 22 (Reg) Capră de tăiat lemne. 23 (Reg) Fiecare dintre suporturile de lemn prevăzute cu două picioare peste care se așează scânduri lungi, ca să servească drept bancă sau drept schelă pentru zidari. 24 (Reg) Suport pentru albie. 25 (Reg; la jocul „Capra”) Copil peste care sar ceilalți copii. 26 (Rar) Instrument care servește la ridicarea căruțelor și a trăsurilor pentru a li se spăla roțile.

LOPATĂ, lopeți, s. f. 1. Unealtă formată dintr-o placă de lemn sau de fier montată pe o coadă lungă, servind pentru a ridica din loc pămînt, pietriș, nisip etc. Țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. De la mic pîn’la mare, cu lopata în mînă, spintecau mormanele de omăt. BUJOR, S. 105. Lopata grămădește și sapa risipește. ◊ Loc. adv. Cu lopata = în cantitate mare, din belșug, din abundență; cu grămada, cu toptanul. ◊ Expr. (Familiar) Sapa și lopata = moartea. Belea, de care nu poate scăpa, fără numai o dată cu viața...: sapa și lopata are să-l scape. ISPIRESCU, U. 78. Numai sapa și lopata gîndeam să ne despărțească. NEGRUZZI, S. III 8. (Cu privire la cereale) A da la lopată = a vîntura. ♦ Cantitate de material luată o singură dată cu această unealtă. Înaintea lor, cîțiva soldați săpau într-o grabă neobișnuită, zvîrlind cu furie lopețile de pămînt. SAHIA, N. 87. ♦ Unealtă de lemn cu coada lungă, pe care se pune aluatul de pîine cînd se bagă în cuptor. 2. Vîslă. În urma lui licărea o cărare mișcătoare și luminoasă de valuri scurte, iar lopata plescăia încet în tăcerea apelor. SADOVEANU, O. II 56. Și încet înaintează [luntrea] în lovire de lopeți, Legănînd atîta farmec și atîtea frumuseți. EMINESCU, O. I 154. Face-oi, puică, cum mă-nveți, Face-oi luntre și lopeți Să despic Dunărea-n două, Cînd a ieși lună nouă. ALECSANDRI, P. P. 51.

PERNĂ, perne, s. f. (Și în forma perină) 1. Un fel de sac umplut de obicei cu fulgi, pe care-și pune cineva capul cînd se culcă. Își întorcea perna pe partea cealaltă și-și vîra brațul sub căpătîi. VLAHUȚĂ, O. AL. 103. Resfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Zi și noapte l-a vegheat, Perne albe i-a mutat. ALECSANDRI, P. P. 112. ◊ Expr. A muri fără pernă la cap = a muri în mare sărăcie. Ba moare fără lumină Și la cap fără perină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ Fig. Vînătorii osteniți S-așază-n giur grămadă, Unii pe trunchi, alții lungiți Pe perne de zăpadă. ALECSANDRI, P. III 139. ◊ Pernă electrică = pernă plată în care se găsesc rezistențe electrice izolate și releuri de protecție, întrebuințată ca termofor. ♦ Obiect de tapițerie format dintr-un sac umplut cu păr, iarbă-de-mare etc., care se așază pe scaune, pe băncile unui automobil, ale unui vagon de tren etc. 2. Stratul de lemn de care e prins brotacul (la roata morii); perinoc. 3. Nimfa furnicii. – Variantă: perină s. f.

peste pp [At: COD. VOR. 18/31 / V: (îrg) păstă, păs~, păște, pâstă, ~spe, ~spre, ~tă, ~tre, pește, pista, pis~, piște, prăstă, prestă, pres~, pris~, pristi / E: pre + spre] 1 Exprimă suprapunerea, directă sau mediată, în sau dincolo de limitele unei suprafețe sau ale unui spațiu conceput ca o suprafață. 2 Exprimă aplicarea pe o parte a unei suprafețe, pe un obiect etc. Au tras peste ferestre foi de cort. 3 (Îlav) Unul ~ altul, una ~ alta, unii ~ alții, unele ~ altele Suprapus în stivă. 4 Exprimă aplicarea violentă a unei lovituri pe o parte a corpului O plesni peste cap. 5 Arată aplicarea mediată, pe deasupra unei suprafețe, a unui obiect Norii stau grămadă peste sat. 6 Indică aplicarea transversală și mediată până dincolo de întinderea unei suprafețe Pod peste mare nu se poate. 7 Exprimă parcurgerea unei distanțe prin traversare Trece peste câmp. 8 Indică deplasarea pe o suprafață Râul alunecă peste prundiș. 9 Exprimă deplasarea superficială, lină pe suprafața unui obiect Aerul rece îi trece peste față. 10 Arată parcurgerea în întregime a întinderii Trecea râul peste podul de lemn. 11 Exprimă parcurgerea mediată a întinderii unei suprafețe O flacără trecea peste munți. 12 Arată că parcurgerea distanței se petrece prin intermediul privirii Privi peste curte. 13 Indică traversarea unei delimitări sau a unui obstacol prin depășire sau escaladare Au fugit peste Dunăre. 14 Exprimă revărsarea dincolo de o limită Ape revărsate peste maluri. 15 Arată că depășirea unui obstacol spațial se produce prin intermediul privirii sau al unui flux sonor Privesc peste ulucă. 16 Urmat de un determinant calitativ, exprimă extinderea, de obicei prin răspândire continuă ori intermitentă, a unei realități, a unei stări etc. pe un cuprins spațial delimitat prin acest determinant Zăpada s-a așternut peste sat. 17 Exprimă cuprinderea cu ajutorul privirii a unei întinderi spațiale Privea peste tot în căutarea unui adăpost. 18 Urmat de un determinant numeric, indică situarea dincolo de limita unei distanțe, precizată prin acest determinant Peste 100 de metri vei întâlni un parc. 19 Exprimă extinderea, răspândirea etc. prin orientare dinamică înspre un reper Căzuseră alți tovarăși peste leșurile lor. 20 Exprimă faptul că reperul spațial constituie obiectivul supus sau expus în mod forțat unei acțiuni directe și de obicei neașteptate Românii cad peste tabăra și bagajele turcilor 21 Indică localizarea unei realități prin raportare la depășirea unei limite Se vedeau peste dealurile negre Bucegii. 22 (Îlav) ~ drum Față în față la o distanță mică. 23 Exprimă încadrarea unui fapt, a unui eveniment etc. nedeterminat ca durată, în cursul desfășurării unei perioade Au măcinat grâul cules peste vară. 24 Indică posterioritatea scurgerii unei durate față de o unitate temporală determinată Într-o zi, peste care au trecut multe zile, am intrat în acea casă. 25 Exprimă scurgerea unei durate definite ca înșirare de perioade identice Românii au trecut peste vremuri grele. 26 Indică posterioritatea manifestării unei stări față de o perioadă scursă Au trecut peste vârsta copilăriei. 27 Exprimă încadrarea durativă a unei acțiuni, a unei stări etc. pe întregul cuprins al unei perioade, uneori marcat printr-un determinant cantitativ Asta pentru a evita rămânerea peste noapte a unei lămpi aprinse. 28 Indică posterioritatea unui fapt, a unui eveniment etc. față de o limită temporală determinată cantitativ Peste un ceas ieșise. 29 Arată prelungirea unei durate prin suplimentare nedeterminată față de o limită temporală precizată Vor trece zile peste zile. 30 Exprimă perspectiva temporală durativă care constituie obiectivul încadrării unei acțiuni, a unei stări etc. Să vă fie învățătură peste toată viața. 31 (Îlav) ~ curând Într-un viitor apropiat O să mă întorc peste curând. 32 Exprimă supraordonarea unei realități față de sfera, domeniul etc. asupra cărora își exercită o autoritate, de obicei ierarhică Se făcuse stăpână peste toți din casă. 33 Arată declanșarea unei circumstanțe, de obicei defavorabilă, asupra unei ființe sau a unui obiect Scăpase de primejdia să mai dea vreun frig peste el. 34 Indică superioritatea unei ființe sau a unui obiect asupra altora, prin depășire în importanță, în valoare etc. El este cu mult peste ceilalți. 35 Exprimă sfidarea cuiva prin ignorare, nepăsare etc. Am jurat să trec peste dânșii. 36 (Îe) A privi ~ umăr A desconsidera pe cineva prin dezinteres sau dispreț El privește peste umăr la activitatea culturală. 37 (Îe) A lua ~ picior A persifla Ne iau oamenii peste picior. 38 Exprimă depășirea unor situații, de obicei nefavorabile Vor trece peste greutăți mari. 39 Indică încălcarea unei norme, a unei dispoziții, a unei hotărâri etc. Fata cu feciorul se căsătoresc peste voința părinților. 40 (Îlav) ~ rând Fără a respecta o ordine prestabilită Medicul a primit-o peste rând. 41 (Îlav) ~ tot Acoperit integral. 42 Intră în componența unor formule de repetiție care exprimă aglomerarea, îngrămădirea etc. Își punea întrebări peste întrebări. 43 Intră în componența unor formule de repetiție care exprimă acumularea A adunat moșii peste moșii. 44 (Îlav) Claie ~ grămadă Aglomerat în dezordine În trăsuri erau ofițeri claie peste grămadă. 45 Urmat de un determinant cantitativ, indică depășirea limitei exprimate de aceasta Peste o mie de bolnavi zăceau în camere. 46 Exprimă depășirea unei limite prin adaos Peste toate a venit și seceta. 47 Arată depășirea unei cantități prestabile prin suplimentare Funcționarii au lucrat peste program. 48 Indică depășirea excesivă a unei limite A fost peste așteptări. 49 (Îe) A da ~ cineva sau ceva A se confrunta pe neașteptate cu un obiectiv întâlnit accidental Dăm peste o femeie rezemată de zid. 50 Arată intervenția inopinată asupra unui obiectiv A intrat peste mine în casă. 51 Indică imixtiunea în drepturile, în interesele, în atribuțiile cuiva Ce te bagi peste treburile mele?

PICA¹, pic, vb. I. Intranz. 1. A cădea (de la înălțime), a se deplasa (repede) spre pămînt; a se prăbuși. Paserea, drept mulțămită că o iertase cu viață, lăsă să-i pice din cioc pe oblîncul șelei voinicelului o piatră de zamfir mare și frumoasă. ODOBESCU, S. III 180. Meșterii gîndea Și ei își făcea Aripi zburătoare De șindrili ușoare. Apoi le-ntindea Și-n văzduh sărea, Dar pe loc cădea Și unde pica, Trupu-și despica. ALECSANDRI, P. P. 192. ◊ Expr. (Familiar) A-i pica cuiva mură în gură, se spune cînd cineva obține un bun, o favoare, un avantaj fără nici o osteneală. V. mură. Mihai știa că neamțul nu descărcase nici o pușcă, ca să apere aceste țări de neomeniile turcilor, și îi era ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucățică așa de bună din chiar senin. ISPIRESCU, M. V. 35. A pica cuiva nasul = a pierde mîndria, a se umili, v. nas. Nu i-a picat încă cașul de la gură = e încă copil nepriceput, fără experiență, v. caș. A pica cerul pe cineva = a) a se supăra rău; b) a rămîne stupefiat; c) a se simți rușinat (tare). ♦ (Despre brumă) A se lăsa, a se așterne. Iată storsul a trecut, Și badea încă n-o vint, Ba și bruma o picat, Badea-n cap nu m-o legat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. 2. (Despre lichide, mai ales despre ploaie) A cădea în picături. Ploaia peste case pică tot mai rar Și-n grămezi de neguri apele se strîng. TOPÎRCEANU, B. 78. Boabele de apă prelingîndu-se de pe streșini și picurînd în clipe ritmate... făceau un fel de cîntare. CARAGIALE, O. I 360. Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă. ALECSANDRI, O. 128. ♦ Tranz. A face să cadă (pe cineva sau pe ceva) picături dintr-un lichid sau dintr-o materie topită; a picura. Peștișorii mărunți... înfipți în frigărui de lemn și fripți, după ce fuseseră picați cu unt proaspăt. MACEDONSKI, O. III 8. Să picați trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeți și va învia. ISPIRESCU, L. 345. ◊ Expr. (Întărind o propoziție negativă) Să-l pici (sau să-l fi picat) cu ceară (sau cu lumînarea) = să-i faci orice..., cu nici un preț... Grigoriță, care. nu mînca iute să-l fi picat cu ceară, gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului. HOGAȘ, DR. 252. Hei, bădiță Costachi, zic eu în gîndul meu, dacă mă iai așa, nu-mi scoți tu vorbulița din gură să mă pici și cu luminarea. VLAHUȚĂ, O. AL. I 181. Nu-și astîmpăra gura cătră mai-marii săi, măcar să-l fi picat cu luminarea, CREANGĂ, A. 134. 3. A se desprinde (din locul său), a cădea (și a se pierde). Mai stăi de mă alintă Cu mîna ta cea mică, Și spune-mi de ce-i toamnă Și frunza de ce pică. BACOVIA, O. 82. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului Ș-așa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ș-așa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc, Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ◊ Expr. (Familiar) Pică de coaptă v. copt. ♦ (Familiar, despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp), a fi numai zdrențe. Amîndoi fost-ați la carte, De nici unul n-avui parte. Avui parte d-un mișel Pică țundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc Eu o iau și o izbesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. 4. A-și pierde poziția verticală, a se răsturna, a cădea întins (la pămînt). Vină, bădița, prin dos, Că-i portița de rogoz, Cum pui mîna pică jos. HODOȘ, P. P. 43. Măi bădiță, păr galbăn, De dorul tău mă leagăn Cum se leagănă iarba Cînd o taie cu coasa; Cum o taie pică jos Și cum pică-ngălbenește... Așa dorul mă topește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. ◊ Expr. A pica de somn = a fi foarte somnoros, a moțăi. Ilinca își frecă ochii cu dosul palmei: pica de somn. AGÎRBICEANU, S. P. 36. Aș vrea să fiu un biet bunic, Adus din spate și pitic, Să-mi mîngîi barba albă; Să stau la foc, de somn să pic, Visînd la vremea dalbă. IOSIF, PATR. 29. A pica de oboseală = a fi foarte obosit, sleit, extenuat. A pica la (sau în) genunchi (înaintea cuiva) = a se pleca (înaintea cuiva) în semn de supunere sau admirație sau pentru a cere iertare, ajutor etc. Niciodată nu voi pica la genunchi înaintea domnului Hufeland sau înaintea oricui. KOGĂLNICEANU, S. 123. ♦ (Neobișnuit, despre clădiri) A se dărîma, a se surpa, a se nărui. Eu sînt ca omul acela care, după ce a clădit un pala! măreț.. vede picînd într-un minut edificiul său. BOLINTINEANU, O. 337. ♦ Fig. A cădea în luptă, a muri. [Ștefan cel Mare] dădu poruncă să alegem și să îngropăm pe morții noștri. Puțini picară, dar mari suflete. DELAVRANCEA, A. 46. Leul se întărîtase nevoie-mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. ISPIRESCU, U. 31. Și nu mă lăsa să mor! Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 5. A sosi (pe neașteptate); a se ivi, a apărea. Pică tocmai cînd Florica aprindea lampa, abia puțin după ce se ostoise discuția, și se luară cu vorba despre alte treburi. REBREANU, R. I 280. Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic. CARAGIALE, O. II 124. ◊ Expr. A pica în (sau, învechit, la) mîna sau în palma, în mîinile cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. De mi-ți mai pica vrodată în mină, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311. Ah! talharul, cum m-a înșalat, zicea Tîndală. Dar las’, că-mi va pica el în palmă! ȘEZ. III 131. Eu la mînă ți-am picat, Tu de moarte m-ai scăpat. Cînd la mînă mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. ALECSANDRI, P. P. 209. 6. (Construit cu dativul; familiar) A dobîndi ceva întîmplător, a cîștiga ceva ocazional (de obicei în mod ilicit). Bică primește un leu și optzeci de bani pe săptămînă, leafă, și cu ce-i mai «pică» – vorba lui – ajunge la patru lei. PAS, Z. I 260. În port erau case, birouri de comerț, de unde știa el că-i pică în fiecare zi ceva. BART, E. 20. Poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa din cînd în cînd cîte unul și ceva mai grosuț. CREANGĂ, A. 3. ◊ Expr. Dacă nu curge, pică v. curge. 7. (Învechit) A cădea (în... ), a da în..., a fi cuprins de... Nu pot să-ți spun ce părere de rău am simțit cînd am văzut în răvașul dumitale că bietul spătariul Alecsandri au picat într-o boală atîta de urîtă! KOGĂLNICEANU, S. 67. Armata romînească era supusă unei discipline strașnice. Neagoe-vv. ne arată că ostașii cari picau în vini se pedepseau. BĂLCESCU, O. I 18. Legislatorii Parnasului... neînțelegînd că viața nouă se tălmăcește prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alții au picat în pedantismul cuvintelor. RUSSO, S. 49. 8. (În expr.) Frumoasă (sau, rar, frumușică) de pică = frumoasă de n-are pereche, neînchipuit de frumoasă, ruptă din soare, frumoasă coz. Trana – șireata! – frumușică de pica, cu gropițe la colțurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau. MACEDONSKI, O. III 6. Tatăl lui Meleagru avea o fată... frumoasă de pica și tînără și fragedă ca un boboc de trandafir. ISPIRESCU, U. 72. (La masculin) Are ochii negri ca mura, frumoși de pică. DELAVRANCEA, S. 9.

VAL¹, valuri, s. n. I. Masă de apă care înaintează (sau face impresia că înaintează) ridicîndu-se și coborîndu-se la suprafața unei mări, a unui fluviu etc.; talaz. Vasul nostru bătrîn, slăbit din încheieturi, gemea greoi, cutremurat la fiecare val ce se izbea în coastele-i de lemn. BART, S. M. 52. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad; Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. COȘBUC, P. I 48. Singuratece izvoare făc cu valurile larmă. EMINESCU, O. I 83. ◊ Fig. Mărirea să-l înece în valurile sale! ALECSANDRI, T. II 164. Loc. adv. În valuri sau valuri-valuri = unul după altul, succesiv, p. ext. din plin, cu grămada, puhoi. I se ridicau furiile valuri-valuri, ca penajul curcanului. VORNIC, P. 206. Căldura valuri-valuri Se revarsă. COȘBUC, P. I 222. Porțile zilei se deschid și, în valuri, curge lumina pe văi. VLAHUȚĂ, O. A. 410. Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă. EMINESCU, O. I 148. ◊ Expr. În valul apei = contra direcției valurilor, împotriva cursului apei, în susul apei. Din picioare se pescuiește și mergînd la deal «în valul apei». ANTIPA, P. 152. Valurile vieții (sau lumii, lumești) = greutățile, încercările prin care trece omul în viață; vicisitudinile vieții. Omul e dator să se lupte cît o putea cu valurile vieții. CREANGĂ, P. 235. În interval, cei trei frați desmoșteniți cercau valurile lumii sub orizonturi străine. HASDEU, I. V. 99. Adeseori departe de-a lumei triște valuri, Cu păsuri regulate eu măsur al tău pod, Bahlui! ALECSANDRI, P. I 202. Să mai uite de aste valuri lumești. ȘEZ. IV 17. Valurile tinereții = nestatornicia, inconsecvența, dibuirile inerente vîrstei tinere. Ei! nu te rușina! Ale tinereții valuri! CARAGIALE, T. II 68. Valul (sau valurile) vremii = curgere, desfășurare, trecere a vremii. Ca valul vremilor ce curg Atîtea cîntece s-au dus. GOGA, P. 22. Parcă nici n-o atinsese valul vremii. Aceeași bătrînică sprintenă și veselă. VLAHUȚĂ, O. A. 497. Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai. EMINESCU, O. I 213. II. Fig. Nume generic dat unor lucruri care pot fi comparate cu valul (I), ca formă sau ca mișcare. 1. (Predomină ideea de aplecare și de ridicare) Către sfîrșit de iunie, valurile spicelor încărcate se păstrează încă verzi. RALEA, O. 135. Vedeam valuri verzi de grîne, unduirea unei iniști. EMINESCU, O. I 141. Valurile de iarbă... nu-i insuflă îngrijarea nestatornicului ocean. ODOBESCU, S. III 15. ♦ Oscilație, fluctuație. Nu mai trebuiesc comentarii la mica poezioară pe care mi-a inspirat-o nestatornicia valurilor politicei daco-romane. CARAGIALE, O. VI 50. 2. (Predomină ideea de mase în succesiune continuă și tumultuoasă) Valul de oameni se retrage. DUMITRIU, N. 98. Valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 330. Colonelul asculta distrat, privind valurile de lume. C. PETRESCU, Î. II 11. 3. (Predomină ideea de masă învolburată) După un timp, oboseala îmi dă ca un val de nebunie. CAMIL PETRESCU, U. N. 391. Îmi venise așa în ochi ca un val de bucurie. C. PETRESCU, S. 146. Un val fierbinte de mînie parcă i se ridică din tălpi pînă-n rădăcina părului. MIRONESCU, S. A. 29. ♦ Impuls, avînt, curent. 4. (Predomină ideea de masă care se revarsă, copleșește) Cînd stătea valul de ploaie, rămînea vîntul sunînd și fluierînd. SADOVEANU, M. C. 51. Titu răspunse cu un val de sărutări. REBREANU, R. I 248. Un val de aer umed am adus cu mine-n casă. TOPÎRCEANU, B. 73. 5. (Predomină ideea de linie sinuoasă, învălurată) De la asfințit suiau cu grabă valuri de nouri spre creștetul bolții. SADOVEANU, O. III 591. Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde. EMINESCU, O. I 142. 6. (Învechit și arhaizant) încercare grea, cumpănă. N-ai știut nici de năcazurile, nici de zbuciumele, nici de valurile de pe la noi. SADOVEANU, O. VII 49. Se încurcă puțin pe la crîșma din sat, spre a-și drege cheful după un val așa de greu. GANE, N. II 13. ◊ Expr. A avea val = a avea neplăceri, dificultăți; a trece printr-un pericol, printr-o cumpănă. Așa că-i poate cunoaște un om înțelept că ei au avut val în noaptea aceea. PAMFILE, S. T. 127. Toarce subțire și răsucește bine tortul, să fie tare, să nu avem val cu el la țesut. RETEGANUL, P. I 53. A face cuiva val = a provoca cuiva neplăceri, a-i face greutăți. Mă duc să nu vă fac val. RETEGANUL, P. I 76. Du-te, mîndră, mutului, Nu-mi fă val tu capului. HODOȘ, P. P. 124. 7. (Popular) Treabă, motiv, pretext. Nu știu ce valuri mi-aș face să văd pe badea cum zace. ȘEZ. XX 39. III. Nume dat unor obiecte în formă de sul sau de cilindru. 1. Sul de pînză sau de altă țesătură, înfășurată de obicei pe un cilindru de lemn sau de carton; vălătuc, trîmbă. Își luă un val de pînză și coborî să-l ghilească. ANGHEL-IOSIF, C. L. 30. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. De la ușă pînă-n casă Numai valuri de mătasă. PĂSCULESCU, L. P. 52. Am să te vînd în tîrg la Buzău Pe chile de grîu, Valuri de postav. TEODORESCU, P. P. 57. Val de tei = sul făcut din șuvițe lungi de scoarță de tei, care se folosesc ca sfoară de legat. Fă-mă, doamne, val de tei, Și m-aruncă-ntre femei. CREANGĂ, A. 64. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat și de fălțuit. 3. (În expr.) Valul ștreangului = lațul cu care se prinde ștreangul sau șleaul de crucea căruței; orcicar. 4. (Regional) Tăvălug (2), treierătoare (2). Caii poartă după dînșii, mai ales la treieratul ovăzului, un sul de piatră cu șase praguri care se numește tăvăluc... val. PAMFILE, A. R. 207. 5. Sul de lemn sau de metal, pe care se înfășoară și de pe care se desfășoară lanțul care ține găleata la fîntînă. 6. Vălătuc (4).

potâng, ~ă [At: ECONOMIA, 21/17 /V: pat~ sn, ~nc sn, ~ting sn / Pl: (9-12) ~uri, (1-8, 13-17) ~i, ~e / E: slv потѧгъ, bg dal потеги] 1 sn (Pop) Împletitură circulară de nuiele sau lanț, curea etc. care leagă grindeiul plugului de roți sau de cotigă Si: (reg) chișer, gânj, mâță. 2 sn (Reg; d. carne; îla) Ca ~ul Foarte tare Si: ațos. 3 sn (Reg; d. oameni; îal) Vânjos. 4 sn (Trs; Ban; Olt) Lanț, curea, bucată de fier etc. cu care leagă leuca de loitra carului. 5 sn (Reg) Funie (de clopot). 6 sn (Trs) Inel de piele care leagă cele două curele ale oglavei. 7 sn (Reg) Lemn folosit atunci când se înjugă două rânduri de vite la plug. 8 sn (Reg; îf poting) Bătătură făcută la ceafa boului din cauza jugului. 9 a (Mun) Cocoșat. 10 a (Mun) Strâmb. 11 a (Mun) Pocit. 12 a (Reg) Murdar. 13 sn (Buc) Petec de pânză gros, plin de ațe cusute una peste alta, scorțos și negru. 14 sn (Reg; îlav) Negru ca ~ul Foarte negru. 15 sn (Ban; udp „de”) Mulțime. 16 sn (Ban) Grămadă. 17 sn (Trs) Poznă.

COLEA adv. 1. (Cu sens local) (Pe) aici (pe) aproape, încoace sau alături, în apropiere. Vin’ colea și mănîncă, îl îndemna ea. SADOVEANU, N. F. 31. Șezi colea și să ospătezi oleacă. CREANGĂ, P. 32. Vin’ colea, să o privim. ALECSANDRI, T. 460. (Urmat de determinări) Sînt mai liniștit dacă te văd colea înaintea mea. SLAVICI, O. I 352. Vin’ colea lîngă mine și nu fi dușman mie. ALECSANDRI, P. III 226. ◊ (După prepoziții) Pe colea, p’îngă palan, Mă-ntîlnii c-un bogătan. JARNÍK-BÎRSEANU, D.435. ◊ (În opoziție cu aici, ici) Astăzi ici, mîne colea, Vreme bună, vreme rea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. ◊ Expr. Ici și colea sau pe ici (pe) colea = pe alocuri. De ici, (de) colea = de aici (și) din altă parte, dintr-un loc în altul. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Prind cocoșii a cînta, Și de ici și de colea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Ba ici, ba colea = în toate părțile, pretutindeni. Tot mai cercînd el, ba ici, ba colea, înspre sară numai ce dă de-o pîrtie. CREANGĂ, P. 144. Colea și colea = rar, puțin, cîte unul în toate părțile. Numai grămezi, grămezi de oase... risipite colea și colea. ISPIRESCU, L. 101. De colea pînă colea = dintr-un loc într-altul, încoace și încolo, repede, fără multă vorbă. (Și în forma regională cole) Ba din una, ba din alta, și de cole pînă colea, și-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. ◊ (Precedat de alte adverbe) Cît colea = aproape, prin apropiere, de aproape, la o parte. Eu mă duc, ia, cît colea, să tai nițele lemne. ISPIRESCU, L. 334. Tița rîde și nu crede, Dar marghiolul să repede, Ș-o urmează cît colea. ALECSANDRI, P. P. 325. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Mai colea de... = ceva mai departe de...; în apropiere de... Astă-iarnă am iernat Mai colea de Calafat, Într-un bordei dărîmat. TEODORESCU, P. P. 289. 2. (Cu sens modal, avînd funcțiune mai mult de exclamație, întărește înțelesul frazei în care se găsește sau al cuvîntului pe care-l determină) într-adevăr, în toată puterea cuvîntului, bine de tot, tare, n-am ce zice! O drăguță de fată ca ruptă din soare și îmbrăcată colea, ca o zînă. RETEGANUL, P. V 46. Avea și el o păreche de boi, dar colea: porumbi la păr, tineri, nalți de trup. CREANGĂ, P. 37. Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. ◊ Expr. Știi (sau știți) colea = zdravăn, de soi, de seamă, extraordinar. Știu într-un loc vin bun, știi colea, phiu! EMINESCU, N. 98. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării, știi colea, ceva mai omenește. CREANGĂ, P. 9. Am văzut pe Radu haiducul... era, știi colea, voinic din patruzeci, rupea piatra în mină. FILIMON, C. 301. 3. (Cu sens temporal, întărind, uneori pleonastic, determinări temporale) Atunci, în timpul cînd..., în momentul cînd... Colea cînd arde soarele mai tare, dete de o fîntînă. RETEGANUL, P. I 17. Vai de mine, cît dor duc Colea seara cînd mă culc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Expr. Cînd colea (ce să vezi?) sau cîndu-i colea, se pune adesea înaintea unui adverb sau a unei construcții cu sens temporal, spre a pregăti pe ascultător că urmează ceva important, neașteptat, dorit. Cînd colea despre ziuă, cînd somnul e mai dulce, auzi un fîlfîit ca de un stol de păsări. ISPIRESCU, L. 74. Cîndu-i colea, dimineața, Lacrimile-mi taie fața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. – Variantă: (Mold.) cole adv.

CĂPIȚĂ, căpițe, s. f. 1. Grămadă de fîn (mai rar de alte plante de nutreț sau chiar de cereale) de formă conică și de mărime variabilă, după regiuni. Pleoapa soarele-și închide Sus pe-o căpiță de otavă. GOGA, P. 23. Dădură într-o poiană frumoasă, unde era cîteva căpițe de fîn și otavă groasă pe lîngă ele. RETEGANUL, P. I 46. ♦ Grămadă făcută din alte obiecte (avînd formă asemănătoare cu cea a grămezilor de fîn). O căpiță de brînză cu smîntînă. HOGAȘ, M. N. 36. ◊ (În comparații) Ce bucurie, ce răcnet au fost cînd și-au văzut pajura puii săi teferi în cuib și stîrvul dușmanului căpiță la poala muntelui. SBIERA, P. 86. 2. (Rar) Căciulie, căpățînă (de usturoi). Voia la d-voastră... răspunse moșneagul, scoțînd din niște desagi ce stăteau mai departe o căpiță de usturoi și pregătindu-se -a-i ucide cățeii într-o scăfiță de lemn. HOGAȘ, M. N. 66. – Variantă: copiță (ODOBESCU, S. I 148) s. f.

zadă sf [At: ANON. CAR. / V: (îvp) zad sm, ~die², ~dră, (reg) zădar² sm, zeadă / E: mlp daeda (=taeda)] 1 Arbore rășinos, cu tulpina dreaptă, cu frunze lungi în formă de ace (care cad toamna), cu lemn tare, durabil și foarte prețios, care crește în regiunea alpină inferioară Si: (reg) brad-de-vară, brad-roșu, cadrin, cătrin, crin, crin-de-munte, dăcrin, larice, lariș, lariță, rariț, viadă, zăduț (Larix decidua). 2 (Bot; înv) Pin² (Pinus silvestris). 3 Așchie (1) subțire de zadă (1), de brad sau de alt conifer întrebuințată pentru luminat sau pentru aprins focul. 4 (Pop; d. tulpini de plante, diverse obiecte etc.; îe) A fi (uscat) ~ A fi foarte uscat. 5 (Reg) Grămadă de crengi, coji, ogrinji etc. zdrobite, sfărâmate, tocate etc.

VARNIȚĂ, varnițe și varniți, s. f. 1. Înjghebare de scînduri în formă de cutie fără capac, pe jumătate îngropată în pămînt, folosită la stingerea varului sau la prepararea manuală a mortarului pe un șantier. Unde nici nu te aștepți întîlnești schele viguroase, stive de scînduri, grămezi de cărămizi și varnițe. STANCU, U.R.S.S. 206. Temeliile au așteptat privegheate de movilele de nisip și de varnițele gata de folosire. C. PETRESCU, R. DR. 96. Blocuri de piatră, nisip, varniți... stau toate îngrămădite împrejur. SP. POPESCU, M. G. 59. Varnițele clocoteau pufnind în stropi albi. ANGHEL-IOSIF, C. L. 53. 2. Groapă amenajată în pămînt pentru construirea cuptoarelor de var; cuptor în care se arde piatra de var. Varniții i se dă foc cu lemne de plop ori de răchită. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 226. – Pl. și: varniți (SP. POPESCU, M. G. 59).

încheiat², ~ă a [At: DOSOFTEI, V. S. 58/1 / V: (îrg) închiet / Pl: ~ați, ~e / E: încheia] 1 (D. obiecte de îmbrăcăminte) Prins cu nasturi, copci etc. 2 (D. persoane) Cu haina, cămașa prinse în nasturi, copci etc. 3 (D. încălțăminte) Cu șireturile legate. 4 (D. părțile componente ale unui obiect) Potrivite una în alta Si: îmbinat, unit. 5 (D. bârnele sau căpriorii unei case) Potrivit unul în scobitura celuilalt. 6 (Înv; pan; d. oasele omenești) Fixat unul în altul. 7 (Reg; d. car) Construit prin punerea împreună a părților componente. 8 (Reg; d. case de lemn) Construit din bucăți confecționate. 9 (Reg; d. o cămașă) Cu bucățile cusute la un loc. 10 (Îrg; d. un câmp) Acoperit cu multă iarbă. 11 (Înv) Zidit. 12 (Înv) Plăsmuit. 13 (Fig; d. vorbire) Bine articulat. 14 (Fig; d. mase de oameni) Organizat. 15 (Reg; d. găini) Cu orificiul strâmtat când nu sunt în perioada ouatului. 16 (Reg; d. nuci) Care nu se curăță ușor. 17 (D. o acțiune, muncă etc.) Terminat. 18 (D. o perioadă de timp) Sfârșit. 19 (D. o suprafață de pământ) Delimitat. 20 (D. grămezi, coloane etc.)Terminat în vârf sau la capăt cu... 21 (Rar) Ajuns la deplină maturitate. 22 Redus la... 23 Care constă din... 24 (Jur) Hotărât printr-un act Si: determinat, fixat. 25 (Înv) Care a fost stabilit în mod definitiv. 26 (D. lucrări literare, discursuri, spectacole etc.; udp „cu”) Terminat cu... 27 (Pex) Din care s-au tras concluziile. 28 (Înv) Completat. 29 (Reg) Acoperit peste tot. 30 (D. un acord, tratat rezoluție etc.) Definitivat. 31 (D. o căsătorie) Contractată. 32 (Jur; d. o hotărâre) Luată. 33 (Jur; d. o sentință) Dată. 34 (D. un proces verbal, act oficial) Întocmit.

VAL¹, valuri, s. n. I. 1. Masă de apă care înaintează prin mișcări oscilatorii la suprafața unei mări, a unui fluviu etc., formând creste și adâncituri; talaz. ◊ Loc. adv. Val-vârtej = în mare grabă, foarte repede; vijelios. În valuri sau valuri-valuri = a) unul după altul, succesiv; b) din plin, cu grămada. ◊ Expr. Valurile vieții (sau lumii, lumești) = greutățile, încercările prin care trece omul în viață; vicisitudinile vieții. Valurile tinereții = inconsecvența, dibuirile inerente vârstei tinere. Valul (sau valurile) vremii = curgere, trecere a vremii (cu toate evenimentele ei). 2. P. anal. Ceea ce se mișcă, vine în cantitate mare sau se năpustește ca niște valuri (I 1); ceea ce poate fi comparat (ca formă și mișcare) cu un val. 3. Fig. (Înv. și pop.) Încercare grea; neplăcere, necaz. II. 1. Cantitate de țesătură înfășurată pe un cilindru special de lemn sau de carton; vălătuc, trâmbă. ◊ Val de tei = sul făcut din șuvițe lungi de scoarță de tei care se folosesc ca sfoară de legat. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat și de fălțuit. 3. (Reg.) Tăvălug. 4. (Pop.) Sul mobil de lemn sau de metal, pe care se înfășoară lanțul care ține găleata la o fântână. 5. (În sintagma) Valul ștreangului = lațul cu care se prinde ștreangul sau șleaul de crucea căruței. – Din sl. valŭ.

VAL¹, valuri, s. n. I. 1. Undă formată la suprafața oceanelor, a mărilor și a lacurilor prin mișcarea oscilatorie a maselor de apă datorită vântului, mai rar, unui cutremur; talaz. ◊ Loc. adv. Val-vârtej = în mare grabă, foarte repede; vijelios. În valuri sau valuri-valuri = a) unul după altul, succesiv; b) din plin, cu grămada. ◊ Expr. Valurile vieții (sau lumii, lumești) = greutățile, încercările prin care trece omul în viață; vicisitudinile vieții. Valurile tinereții = inconsecvența, dibuirile inerente vârstei tinere. Valul (sau valurile) vremii = curgere, trecere a vremii (cu toate evenimentele ei). 2. P. anal. Ceea ce se mișcă, vine în cantitate mare sau se năpustește ca niște valuri (I 1); ceea ce poate fi comparat (ca formă și mișcare) cu un val. 3. Fig. (Înv. și pop.) încercare grea; neplăcere, necaz. II. 1. Cantitate de țesătură înfășurată pe un cilindru special de lemn sau de carton; vălătuc, trâmbă. ◊ Val de tei = sul făcut din șuvițe lungi de scoarță de tei care se folosesc ca sfoară de legat. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat și de fălțuit. 3. (Reg.) Tăvălug. 4. (Pop.) Sul mobil de lemn sau de metal, pe care se înfășoară lanțul care ține găleata la o fântână. 5. (În sintagma) Valul ștreangului = lațul cu care se prinde ștreangul sau șleaul² de crucea căruței. – Din sl. valŭ.