CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Cetate + suf. -ean.

VÂRSTĂ¹, vârste, s. f. 1. Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un anumit moment din viața ei; numărul de ani (și de luni, de zile) prin care se exprimă acest timp; etate. ◊ Președinte de vârstă = președinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri. ◊ Loc. adj. În vârstă = bătrân. De-o vârstă cu... = care are același număr de ani cu... Fără vârstă = a cărui vârstă nu se poate preciza, de vârstă incertă. Între două vârste = care nu este nici prea bătrân, nici prea tânăr. 2. Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. ◊ Vârsta a treia = perioada de după pensionare. 3. Număr de ani împliniți care se cer pentru ca cineva să se bucure de anumite drepturi (civile, politice etc.) 4. (Înv.; în sintagma) Vârsta de mijloc = evul mediu. 5. Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de straturi grupate într-un etaj geologic. [Var.: (reg.) vrâstă s. f.] – Din sl. vrusta.

MAJOR, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care a împlinit vârsta legală pentru a putea beneficia prin lege de drepturi civile și politice depline. 2. Foarte important, principal. ♦ (Log.; în sintagmele) Termen major = predicatul concluziei unui silogism. Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului. 3. (Înv.; Mil.; în sintagmele) Sergent major v. sergent. Plutonier major (și substantivat, m.) v. plutonier. 4. (Muz.; în sintagma) Gamă majoră sau mod major = gamă sau mod care cuprinde cinci tonuri și două semitonuri. – Din fr. majeur.

CIVIL, -Ă, civili, -e, adj. Care privește pe cetățenii unui stat (cu excepția militarilor și a reprezentanților bisericii) sau care aparține, este specific acestor cetățeni; care se referă la raporturile juridice ale cetățenilor între ei (cu excepția militarilor și a reprezentanților bisericii), precum și la raporturile economice ale acestora cu organele și organizațiile statului. ◊ Drepturi civile = drepturi de care se bucură o persoană (fizică sau juridică), reglementate și recunoscute ca atare. Drept civil = ramură a dreptului care studiază și reglementează relațiile sociale (convenite în raporturi juridice) existente între persoanele fizice sau juridice dintr-un stat. Cod civil = culegere unitară de norme juridice care reglementează raporturile de drept civil. Stare civilă = situația unei persoane așa cum rezultă din actele sale privitoare la naștere, căsătorie, deces. Ofițer al stării civile = salariat al unei primării însărcinat cu încheierea actelor de stare civilă. Căsătorie civilă = căsătorie oficiată de ofițerul stării civile în conformitate cu prevederile legale. Parte civilă = persoană care, într-un proces penal, formulează pretenții de despăgubiri pentru daunele suferite prin săvârșirea infracțiunii. Război civil = conflict armat între două grupuri adverse din aceeași țară, cu scopul de a prelua puterea. ♦ (Substantivat) Persoană îmbrăcată în haine obișnuite (și nu în haine militare sau preoțești); cetățean al unui stat, cu excepția militarilor și a preoților. [Var.: (înv. și pop.) țivil, -ă adj.] – Din fr. civil, lat. civilis.

CIVILIST ~stă (~ști, ~ste) m. și f. Jurist specializat în dreptul civil. /<fr. civiliste

CIVILISTICĂ f. Ramură a dreptului care se ocupă cu studiul dreptului civil. /civil + suf. ~istică

MAJORAT n. 1) Vârstă la care o persoană beneficiază de toate drepturile civile și politice, devenind totodată responsabilă de acțiunile sale în fața legii. 2) Situație a unei persoane majore. /<fr. majorat

DISPONIBILITATE s.f. Lucru de care se poate dispune; rezervă. ◊ Disponibilități bugetare = sume de bani nefolosite, de care dispune o instituție. ♦ Principiu de drept civil potrivit căruia părțile din proces pot dispune de dreptul invocat în fața organului de jurisdicție. ♦ Situație a unui militar care a fost lăsat la vatră, dar care poate fi chemat în orice moment sub drapel. ◊ A pune în disponibilitate = a concedia dintr-o funcție, dintr-un post, (mai ales) a scoate din armată. [Cf. fr. disponibilité].

CIVIL, -Ă adj. 1. Privitor la cetățenii unui stat; referitor la raporturile juridice dintre cetățeni. ◊ Drept civil = ramură a dreptului care se ocupă cu condițiile persoanelor, raporturile lor de familie și diferite legături juridice care dau naștere la drepturi, obligații etc.; cod civil = totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile de drept civil; stare civilă = situația unei persoane așa cum rezultă din actele sale privitoare la naștere, căsătorie etc.; ofițer al stării civile = delegat al puterii de stat însărcinat cu încheierea actelor de stare civilă; parte civilă = partea care pretinde despăgubiri pentru daunele suferite cu ocazia unei infracțiuni. 2. Care nu este militar, lipsit de caracter milităresc. ◊ Război civil = conflict armat pentru putere între două grupuri adverse din același stat. // s.m. și f. Persoană care nu face parte din armată. [Var. țivil, -ă adj., s.m.f. / < lat. civilis, cf. it. civile, fr. civil].

CIVILIST s.m. Specialist în studiul dreptului civil. [< fr. civiliste].

CIVILIST s. m. specialist în studiul dreptului civil. (< fr. civiliste)

CONTRADICTORIALITATE s. f. principiu fundamental în dreptul civil, constând în obligația de a se face cunoscut părților învinuirile formulate împotriva lor și totodată dreptul acestora de a discuta în contradictoriu. (după it. contraddittorietà)

DISPONIBILITATE s. f. 1. însușirea, starea a ceea ce este disponibil. 2. lucru de care se poate dispune; rezervă. ♦ ~ăți bugetare = sume de bani nefolosite, de care dispune o instituție; ~ monetară = cash. ◊ principiu de drept civil potrivit căruia părțile din proces pot dispune de dreptul invocat în fața organului de jurisdicție. ◊ situație a unui militar care a fost lăsat la vatră, dar care poate fi chemat în orice moment sub drapel. ♦ a pune în ~ = a concedia dintr-o funcție, dintr-un post. 3. stare sufletească în care sentimentele și rațiunea se manifestă neîngrădit. 4. (lingv.) posibilitate a unui cuvânt de a îndeplini o funcție, de a intra în raport cu alte cuvinte. (< fr. disponibilité)

la prep. – 1. Spre, către, în direcția (indică mișcarea). – 2. Pînă, înspre, aproape de (indică mișcarea și poziția). – 3. În, în apropiere (indică mișcarea și poziția). – 4. În. – 5. Acasă la, în casa lui. – 6. În privința, cu privire la; urît la față (Beldiman); se pricepea la cazane (Galaction). – 7. (Indică timpul); la nouă (Rebreanu). – 8. În timpul, pe durata (arată o coincidență temporală). – 9. Cu prilejul, cu ocazia, pentru; „nu iei și-un curcan fript la drum?” (Alecsandri). – 10. Pe parcursul, în timpul (indică un obiectiv temporal). – 11. În fața, față de (indică finalitatea); bun la Dumnezeu. – 12. (Formează dativul); să ne fie traiul bun la toți romînii (Alecsandri). – 13. În jur de, aproximativ (în loc de ca la); sint la opt ani de cînd i sint detoriu (Doc. 1610). – 14. A (formează genitivul, cînd este însoțit de un numeral); ibovnică la doi veri (pop. Jarnik). – 15. Mult, de mai multe ori (exprimă în parte aceeași idee cu partitivul fr.); începuseră să-și care la pumni (Rebreanu). – Mr., megl., istr. la. Lat. illac ad, formă întărită a prep. (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 364; Pușcariu 929; REW 4265; Candrea-Dens., 933; Weigand, Jb., X, 437; Pascu, I, 105; cf. Moser 436). Întrebuințările sînt în general cele ale prep. a, pe care a înlocuit-o aproape complet. Formarea dativului cu la (ca în rom. a), este paralelă formării cu art. encl., fără să se poată preciza regula de întrebuințare; îți spun ca la un frate (Creangă) este la fel de corectă, deși poate mai puțin frecventă decît îți spun ca unui frate. Se poate doar nota că dativul cu la pare să fie preferat cînd urmează după un alt dativ sau genitiv de același număr; chestiunea acordării drepturilor civile la femei (J. Bart), nu femeilor; și că acest dativ apare cu la pare să indice o idee mai generală decît cealaltă formă. Pentru genitivul cu la, cf. a. Ultima folosire a lui la diferă de partitivul fr., întrucît indică o repetare frecventă a acțiunii verbale.

ALEXANDRESCU, Dimitrie (1850-1925, n. Iași), jurist român. Prof. univ. la Iași. Specialist în dreptul civil („Explicațiunea teoretică și practică a Dreptului Civil Român în comparație cu legi vechi și cu principalele legislațiuni străine”).

BARASCH, Eugen A. (1906-1987, n. București), jurist român. M. coresp. al Acad. (1963). Lucrări de drept civil și de dreptul familiei („Teoria generală a contractelor economice”, în colab., „Ocrotirea părintească”, în colab.).

BOJINCA, Damaschin (1802-1869, n. sat Gîrliște, jud. Caraș-Severin), jurist și publicist român. Profesor de drept civil și roman la Academia Mihăileană din Iași, ministru de Justiție (1860-1861); susținător al ideilor promovate de Școala Ardeleană.

BRĂDEANU, Salvator (1902-1986, n. Radna, jud. Arad), jurist român. Specialist în drept civil și drept funciar („Către o nouă legislație funciară”, „Codul civil român – comentat”, în colab.).

CANTACUZINO, Matei (1854-1925, n. sat Fîntîna Mare, jud. Suceava), jurist și om politic român. Prof. univ. la Iași. Contribuții în domeniul dreptului familiei („Elementele dreptului civil”).

CAPITANT [capitã], Henri (1865-1937), jurist francez. Prof. univ. la Paris. Lucrări de drept civil („Introducere în studiul dreptului civil”, „Curs de drept civil francez”). M. de onoare al Acad. Române (1933).

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice. ♦ (La vocativ) Cuvînt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Din cetate + suf. -ean.

KOGĂLNICEANU 1. Mihail K. (1817-1891, n. Iași), om politic, istoric, scriitor și publicist român. Orator de mare talent. Acad. (1868). Președinte al Acad. (1887-1890). Prof. de istorie națională la Academia Mihăileană. A publicat documente istorice în revista „Arhiva românească” (1840-1841 și 1845), înființată și condusă de el, culegerile „Letopisețele Țării Moldovii” și, ed. a II-a, „Cronicele României sau Letopisețele Moldovei și Valahiei”. A editat periodicele: „Dacia literară” (1840), „Propășirea. Foaie științifică și literară” (1844) și „Steaua Dunării” (1855-1860). Romantic prin metoda de cercetare, K. a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoașterea trecutului patriei este o chezășie a afirmării naționale și a întocmit o istorie a românilor („Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, vol. I, perioada 1241-1792). Deși nu a participat direct la mișcarea revoluționară din 1848, se încadrează, prin programul său politic (emanciparea națională a românilor, prin unire și dobândirea autonomiei, regenerarea socială prin înlăturarea privilegiilor, împroprietărirea țăranilor și dezrobirea țiganilor, acordarea, în general, de drepturi civile și politice tuturor cetățenilor, răspândirea culturii prin școli, presă și tipărituri) în ideologia pașoptistă. A redactat, în emigrație, din însărcinarea Comitetului revoluționar moldovean, „Dorințele partidei naționale în Moldova” și „Proiect de constituție pentru Moldova”. Rol important în lupta pentru unirea Principatelor. După Unire, ministru, apoi prim-min. al României (1863-1865), contribuind la adoptarea unor legi democratice, ca secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară și electorală ș.a. Ca ministru de Externe (1876, 1877-1878) și-a legat numele de actul proclamării independenței naționale a României (9 mai 1877). În literatură, a abordat proza de inspirație autobiografică („Iluzii pierdute. Un întâiu amor”), istorică („Trii zile din istoria Moldaviei”), de observare satirică a moravurilor („Fiziologia provințialului din Iași”, „Adunările dănțuitoare”), romanul („Tainele inimii”, neterminat), pamfletul ș.a. 2. Vasile K. (1863-1941, n. Iași). ziarist și om politic român. Fiu al lui K. (1). Între 1906 și 1907, a încercat să constituie un partid țărănesc.

MANIFESTUM NON EGET PROBATIONE (lat.) ceea ce este evident nu are nevoie de dovadă – Principiu de drept civil roman.

DIVIZIBILITÁTE (< fr.) s. f. Calitatea de a putea împărți, de a fi divizibil. ♦ (MAT.) Proprietate a două numere întregi, a două polinoame etc. de a se împărți exact între ele (fără rest). ◊ Divizibilitatea obligațiilor = principiu de drept civil potrivit căruia drepturile de creanță și obligațiile corelative lor se divid de plin drept între creditori si/sau între debitori, atunci când aparțin / incumbă mai multor persoane sau când sunt dobândite în comun printr-o transmisiune cu titlu universal. Inconvenientele acestui principiu pot fi înlăturate de părți prin stipularea solidarității sau a indivizibilității.

CONTA, Vasile (1845-1882, n. Ghindăoani, jud, Neamț), filozof român. Prof. univ. de drept civil la Iași. Autorul unui sistem filozofic materialist, cuprinzând o teorie senzualist-empiristă a cunoașterii, o analiză evoluționistă a faptului biologic, o teorie de determinismului universal, numit „fatalism” aplicată și fenomenelor psihice și sociale („Bazele metafizicii”, „Teoria ondulațiunii universale”, „Teoria fatalismului”). Sub influența lui A. Compte și H. Spencer a susținut posibilitatea sociologiei ca știință („Originea speciilor”).

KU KLUX KLAN, organizație secretă teroristă și rasistă americană, fondată (1866) după Războiul de Secesiune, ca un club social în Pulaski (Tennessee), de veteranii sudiști, cu scopul declarat al îngrădirii drepturilor cetățenești acordate negrilor după desființarea sclaviei (în special dreptul la vot). Interzisă în 1877, a fost refăcută la Atlanta (1915), bucurându-se de un mare număr de adepți. Activitatea ei a fost îndreptată și împotriva evreilor, a străinilor și a sindicatelor. În declin după 1928, a reapărut în anii ’60 pentru a se opune politicii de integrare rasială și acordare de drepturi civile.

COSMOVICI, Mircea Paul (1921-2006, n. Iași), jurist român. M. coresp. al Acad. (1991). Cercetări de drept comparat, drept economic, drept civil („Tratat de drept civil”, „Probleme de drept economic”).

RĂZBOAIELE RELIGIOASE DIN FRANȚA (1562-1598), nume dat războaielor dintre catolici și protestanții calvini (numiți în Franța hughenoți). Edictul de toleranță din 17 ian. 1562 acorda protestanților libertatea cultului religios, ceea ce a provocat reacția partidei catolice. Uciderea protestanților calvini de la Wassy (1 mart. 1568) a declanșat seria celor opt războaie, întrerupte de scurte armistiții. Un moment dramatic al acestor confruntări l-a constituit masacrarea hughenoților din Paris în Noaptea Sf. Bartolomeu (23/24 aug. 1572). În timpul luptelor au murit atât ducele de Guise (1550-1588), conducătorul catolicilor cât și al Ligii Sfinte (dec. 1588), precum și regele Henric al III-lea asasinat la 1 aug. 1589. Henric III de Navarra, conducătorul hughenoților și urmașul legitim (din 1572) al lui Henric III al Franței, îi succede la tron la 2 aug. 1589, ca Henric IV (încoronat la 27 febr. 1594), întemeind dinastia regală a Bourbonilor. El îmbrățișează confesiunea catolică (iul. 1593), aducând pacea în Regatul Franței. La 13 apr. 1598 Edictul din Nantes acorda libertatea cultului protestant și garantarea drepturilor civile, juridice, politice și militare pentru hughenoți, în regat.

HAMANGIU, Constantin (1869-1932, n. Bârlad), jurist român. M. de onoare al Acad. (1930). Ca ministru al Justiției (1931-1932), s-a preocupat de unificarea legislativă a țării. Specialist în drept civil („Codul civil român”, „Codul general al României”, lucrare de referință „Codul comercial”).

LADAY, Ștefan (1873-1936), jurist român. Magistrat. Specialist în drept civil („Codul civil austriac în vigoare în Ardeal”). Autor al unor lucrări de drept penal și criminologie („Lupta contra criminalității minorilor”), de drept procesual („Procedura penală în Ardeal”) și de drept procesual civil („Legea de execuție din Transilvania”).

RIPERT [ripé:r], Georges (1880-1958), jurist francez. Prof. univ. la Paris. Autorul unor lucrări de drept civil, de drept comercial și maritim („Tratat practic de drept civil”, în colab., „Tratat de drept maritim”, „Tratat elementar de drept comercial”). M. de onoare al Acad. Române (1939).

FILIPESCU, Ion (1927-2002, n. Moțăței, jud. Dolj), jurist român. Acad. (1993), prof. univ. la București. Contribuții în domeniul dreptului civil, la dreptului internațional privat și al dreptului comercial internațional („Drept internațional privat”, „Drept civil, dreptul de proprietate și alte drepturi reale”).

*interdicțiúne f. (lat. interdictio, -ónis. V. direcțiune). Acțiunea de a interzice, oprire, prohibițiune: a interzice un fel de comerciŭ. Suspendarea din funcțiune: funcționar lovit de interdicțiune. Jur. Oprirea unuĭ nebun saŭ risipitor de a-șĭ administra averea. Luarea drepturilor civile unuĭa care a fost condamnat la o pedeapsă infamantă: interdicțiune legală. – Și -ícție.

*libertáte f. (lat. libértas, -átis). Puterea de a lucra saŭ nu, de a alege: libertatea e unită cu reponsabilitatea. Independență: a-țĭ angaja libertatea. Stare opusă captivitățiĭ saŭ constrîngeriĭ: a pune un deținut saŭ un sclav în libertate, a vorbi saŭ a lucra în libertate. Voĭe, permisiune. Îndrăzneală: mĭ-am luat libertatea de a vă scrie. Mod prea familiar saŭ necuviincĭos de a te purta: a-țĭ lua prea multă libertate saŭ prea multe libertățĭ. Libertatea civilă, dreptu orĭ-cuĭ de a face tot ce nu oprește legea. Libertatea politică, dreptu de a vota, a fi deputat ș. a. Libertatea preseĭ, dreptu de a tipări orĭ-ce (dar fără a minți orĭ a vătăma morala). Libertatea conștiințeĭ, dreptu de a avea orĭ-ce religiune saŭ credință. Libertatea individuală, dreptu de a fi liber, afară numaĭ de cazu cînd aĭ călcat legea. Pl. Imunitățĭ, drepturĭ: libertățile uneĭ instituțiunĭ.

ELIESCU, Mihail (1893-1977, n. Craiova), jurist român. Prof. univ. la Iași și București. Specialist în drept civil, în dreptul internațional privat („Essai sur les conflits de lois dans l’espace sans conflit de souveraineté”, „Transmisiunea și împărțeala moștenirii”, „Răspunderea civilă delictuală”).

NACU, Constantin (1844-1920, n. București), jurist și om politic român. Prof. univ. la București. De mai multe ori ministru. Autor al primului comentariu sistematic al codului civil român din 1864 („Drept civil român”, „Principii elementare de drept privat român”).

NOTARIÁT (< fr., germ.) s. n. Instituție publică având competența de a întocmi, autentifica și legaliza anumite acte, de a da dată certă, de a învesti cu formula executorie înscrisurile autentice, de a elibera certificate de moștenitor și de a face unele constatări sau de a săvârși alte acte de natură a înlesni cetățenilor dovedirea și valorificarea drepturilor civile; funcția și activitatea notarului public; concr. birou notarial; cabinetul sau locul de muncă al unui notar public.

PLEBÉI (< lat.) s. m. pl. 1. (În Roma antică) Categorie socială din care făceau parte oamenii liberi, lipsiți însă, pentru multă vreme, de drepturi civile și politice obținute în exclusivitate de patricieni. Separația celor două grupuri a fost determinată de condiții etnice, economice, politice și militare, secesiunea având loc în 494 î. Hr., când p. s-au retras pe Muntele Sacru, adoptând o organizare proprie. După 450 î. Hr. au obținut o legislație recunoscută în stat (lex Cambia, 445 î. Hr.), în urma căreia încep să acceadă la demnități de stat, deplina egalitate cu patricienii fiind obținută în 393 î. Hr. 2. (În Evul Mediu, în apusul Europei) Pătura cea mai săracă a populației orășenești, care, alături de țărănime, a avut un rol important în revoluțiile din sec. 16-18. ♦ (Livr.) Pătură socială pauperă, fără drepturi. ♦ Fig. Categorie socială declasată; drojdia societății.

privațiúne f. (lat. privátio, -ónis). Acțiunea de a priva. Lipsa unuĭ avantaj, uneĭ facultățĭ: privațiunea drepturilor civile, a vederiĭ. Pl. nevoĭ, suferințe: am suferit multe privațiunĭ.

POMPONIUS, Sextus (sec. 2), jurisconsult roman. Autor la unei sinteze a dreptului civil (Edictum perpetuum) și al unei istorii a dreptului roman până în timpul său; fragmente din lucrările sale au fost cuprinse în „Digeste”.

POPESCU, Tudor (1913-2004, n. Brăila), jurist român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la București. Lucrări de drept civil, dreptul familiei și drept internațional privat („Tratat de dreptul familiei”, „Călăuza juristului”, „Căsătoria, familia și dreptul”, „Teoria generală a obligațiilor”, „Dreptul internațional privat”, „Dreptul comerțului internațional”). Președinte al Societății Române de Drept Comparat (1957-1988).

PRAVILA LUI VASILE LUPU, culegere de norme de drept civil, vamal, fiscal și economic, cunoscută și sub numele de „Carte românească de învățătură”, primul cod de legi tipărit în limba română, care apare la Iași în 1646. Are ca principale izvoare o serie de norme ale legislației bizantine din sec. 7-8 (ex. legea agricolă și tratatul de drept penal al juristului italian Prospero Farisiacci, 1554-1618).

HAMMURABI (HAMMURAPI), suveran al regatului vechi babilonian (1792-1749 î. Hr.). Abil om politic, talentat comandant militar, H. a transformat micul regat din Mesopotamia centrală în cea mai importantă putere a Orientului Mijlociu. După ce a cucerit întregul Sumer și a distrus regatul Mari, H. a constrâns Asiria să recunoască suzeranitatea Babilonului. Domnia sa reprezintă o epocă de vârf a civilizației babiloniene care încearcă unificarea jurisdicției mesopotamiene și se cristalizează cele două mari eposuri: „Poemul creațiunii” și „Epopeea lui Ghilgameș”. – Codul lui H., cel mai vechi cod de legi cunoscut până astăzi, întocmit la inițiativa lui H. și păstrat pe o stelă de diorit, sub forma unei lungi inscripții cuneiforme, a fost descoperit la Susa, în 1901. El reunește, în 282 de articole, remarcabile prin concizia și claritatea enunțului, dreptul civil, penal și comercial al epocii.

IONAȘCU, Traian (1897-1981, n. Iași), jurist român. Acad. (1974), prof. univ. la Cernăuți, Iași și București. Lucrări, în domeniul dreptului civil („Cauza în convențiile cu titlu oneros”, „teoria generală a contractelor comerciale”, „Constantele dreptului – drept și logică”). M. al unor societăți științifice străine.

KENNEDY [kénədi], familie de oameni politici americani. Mai importanți: 1. Joseph Patrick K. (1888-1969), diplomat și om de afaceri. Ambasador în Marea Britanie (1937-1940). 2. John Fitzgerald K. (1917-1963), om politic democrat. Fiul lui K. (1). Președinte al S.U.A. (1961-1963). A promovat o politică dinamică, adoptând, pe plan intern un vast program de combatere a sărăciei și de acordare de drepturi civile minorităților, iar pe plan extern a contracarat cu abilitate ofensiva diplomatică și politică a U.R.S.S., opunându-se, între altele, instalării de rachete nucleare sovietice în Cuba (1962). A creat un nou stil în politica americană, caracterizat prin flexibilitate, dar și intransigență în rezolvarea principalelor probleme ale vieții interne și internaționale. Asasinat la Dallas (22 nov.). 3. Robert Francis K. (1925-1968), om politic democrat. Fiullui K. (1). Ca ministru al Justiției, a sprijinit politica fratelui său, John Fitzgerald. Asasinat în timpul campaniei electorale prezidențiale.

KING [kiŋ], Martin Luther Jr. (1929-1968), pastor și publicist american. Lider al mișcării populației de culoare din S.U.A. pentru recunoașterea pe cale pașnică a drepturilor civile ale negrilor americani. Asasinat. Premiul Nobel pentru pace (1964).

RĂDULESCU, Andrei (1880-1959, n. Chiojdeanca, jud. Prahova), jurist român. Acad. (1920), prof. univ. la București. Președinte al Acad. (1946-1948). Întemeietor al școlii de cercetare în dreptul românesc. Lucrări de istoria dreptului românesc. Lucrări de istoria dreptului românesc („Izvoarele Codului Calimach”, „Studii de drept civil”, „Romanitatea dreptului nostru”, „Originalitatea dreptului român”). Monografii („Juristul Andronache Donici”).

cetățean m. 1. locuitorul unei cetăți sau al unui oraș; 2. cel ce se bucură de drepturile civile și politice.

drept n. 1. ceace-i conform cu rațiunea sau cu legea, dreptate: ai drept, cu drept, fără drept; 2. facultate, naturală sau legală, de a face sau de a nu face ceva: orice drept presupune neapărat o datorie; 3. știința legilor: a studia dreptul; 4. corp de legi: dreptul roman; dreptul ginților, totalitatea regulelor cari conduc raporturile între popoare, între guverne; drepturile omului (egalitatea cetățenilor, libertatea individuală, libertatea de conștiință, etc.), drepturi eterne și inalienabile proclamate de Adunarea națională franceză la 1789, și apoi adoptate de toate popoarele culte; drepturi civile, cele de cari se bucură cetățenii în raporturile lor reciproce, ca dreptul de proprietate, de a cumpăra, de a vinde, etc.; drepturi politice, foloase particulare cetățeanului român, ca dreptul de a fi alegător și ales (deputat, senator, membru în consiliul comunal), de a fi jurat și de a putea ocupa funcțiuni publice, civile și militare; 5. impozit, taxă: drept de vamă. [Lat. DIRECTUM (cu sensul lui JUS, în latinitatea medievală)].

civil a. 1. privitor la cetățeni: societate civilă; răsboiu civil, luptă fratricidă între cetățenii aceleeaș țări; 2. în opozițiune cu militar și uneori cu ecleziastic: autorități civile; 3. în opozițiune cu criminal: codul civil; drepturi civile, cari apără interesele individuale; parte civilă, care reclamă daune interese; stare civilă, faptul de a fi major sau minor, flăcău sau însurat; registrele stării civile coprind actele de naștere, de căsătorie și de moarte: primarii sunt ofițerii stării civile; căsătorie civilă, fără vreo ceremonie religioasă. ║ m. cel ce nu e nici militar, nici preot: un civil.

majorat n. starea celui ce are vârsta cerută de lege spre a exercita drepturile civile și politice.

VÂRSTĂ¹, vârste, s. f. 1. Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un anumit moment din viața ei; numărul de ani (și de luni, de zile) prin care se exprimă acest timp; etate. ◊ Președinte de vârstă = președinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri. ◊ Loc. adj. În vârstă = bătrân. De-o vârstă cu... = care are același număr de ani cu... Fără vârstă = a cărui vârstă nu se poate preciza, de vârstă incertă. între două vârste = care nu este nici prea bătrân, nici prea tânăr. 2. Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. ◊ Vârsta a treia = perioada de după pensionare. 3. Număr de ani împliniți care se cer pentru ca cineva să se bucure de anumite drepturi (civile, politice etc.) 4. (înv.; în sintagma) Vârsta de mijloc = Evul Mediu. 5. Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de strate grupate într-un etaj geologic. [Var.: (reg.) vrâstă s. f.] – Din sl. vrusta.

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Persoană aparținând unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Cetate + suf. -ean.

CIVIL, -Ă, civili, -e, adj. Care se referă la cetățenii unui stat sau la raporturile juridice ale acestora între ei (cu excepția militarilor și a reprezentanților Bisericii), precum și la raporturile acestora cu organele și cu organizațiile statului. ◊ Drepturi civile = drepturi de care se bucură o persoană (fizică sau juridică), reglementate și recunoscute de stat. Drept civil = totalitatea normelor care reglementează relațiile sociale (convertite în raporturi juridice) existente între persoanele fizice sau juridice dintr-un stat. Cod civil = culegere unitară de norme juridice care reglementează raporturile de drept civil. Stare civilă = situația unei persoane așa cum rezultă din actele sale privitoare la naștere, căsătorie, deces. Ofițer al stării civile = salariat al unei primării însărcinat cu încheierea actelor de stare civilă. Căsătorie civilă = căsătorie oficiată de ofițerul stării civile în conformitate cu prevederile legale. Parte civilă = persoană care, într-un proces penal, formulează pretenții de despăgubiri pentru daunele suferite prin săvârșirea infracțiunii. Război civil = conflict armat între două grupuri adverse din aceeași țară, cu scopul de a prelua puterea. ♦ (Substantivat) Persoană îmbrăcată în haine obișnuite (și nu în haine militare sau preoțești); cetățean al unui stat, cu excepția militarilor și preoților. [Var.: (înv. și pop.) țivil, -ă adj.] – Din fr. civil, lat. civilis.

PLEBE s. f. 1. (În Roma antică) Categorie socială de oameni liberi lipsiți de drepturi civile și politice. 2. (În Evul Mediu) Pătura cea mai săracă a populației orășenești din apusul Europei, aflată în afara ierarhiei feudale și care, alături de țărănime, a avut un rol important în revoluțiile din sec. XVI-XVII. 3. (Livr.) Pătură socială fără drepturi, asuprită și exploatată; p. ext. mulțime, gloată. ♦ Fig. Categorie socială declasată; drojdia societății. – Din fr. plèbe, lat. plebs, -bis.

MAJOR, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care a împlinit vârsta legală pentru a putea beneficia prin lege de drepturi civile și politice depline. 2. Foarte important, principal. ♦ (Log.; în sintagmele) Termen major = predicatul concluziei unui silogism. Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului. 3. (Înv.; Mil.; în sintagmele) Sergent major v. sergent. Plutonier major (și substantivat, m.) v. plutonier. 4. (Muz.; în sintagma) Gamă majoră sau mod major = gamă sau mod care cuprinde cinci tonuri și două semitonuri. – Din fr. majeur, major.

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. 1. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice. Drepturile și îndatoririle cetățeanului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă. CONST. R.P.R. 36. Cetățeanul trebuie a da ascultare legii, căci legea arată voința poporului. BĂLCESCU, O. I 353. (Adjectival) Noi ce slăvim prin noi înșine viața biruitoare, Noi, femei cetățene. BANUȘ, B. 100. (Neacordat) Eu cer poeziei să glorifice viitorul, cer să cînte pe femeia cetățean. GHEREA, ST. CR. I 305. 2. (La vocativ) Cuvînt cu care ne adresăm cuiva (al cărui nume nu-l cunoaștem, căruia nu vrem sau nu putem să i ne adresăm cu un termen familiar), adesea pentru a-l apostrofa. Ascultă, cetățene, de ce calci pe iarbă?

CETĂȚENESC, -EASCĂ, cetățenești, adj. De cetățean, al cetățenilor. În țara noastră, milioane și milioane de oameni ai muncii au cucerit cele mai largi libertăți cetățenești și au dobîndit dreptul și putința de a lua parte la gospodărirea treburilor obștești. REZ. HOT. I 291. Cîștigarea drepturilor cetățenești și civile s-a aflat mereu în centrul luptei femeilor pentru o viață demnă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2686. Ați fost lipsiți de toate... Și de drepturi cetățenești, și de drepturi comunale, și de drepturi municipale, și de drepturi civile. ALECSANDRI, T. 260.

CIVIL, -Ă, civili, -e, adj. 1. Care privește pe cetățenii unui stat; care se referă la raporturile juridice ale cetățenilor între ei, precum și la raporturile economice ale acestora cu organele și cu organizațiile statului. Să ne rădicăm la o viață civilă și politică. GHICA, S. XIX. Drepturi civile = drepturi privitoare la interesele private pe care le au cetățenii unui stat și de care se bucură în parte și străinii. Drept civil = ramură a științei dreptului care studiază condițiile persoanelor, raporturile lor de familie, diferitele raporturi juridice din care se nasc drepturi și obligații etc. Cod civil = culegere unitară de norme juridice care reglementează raporturile de drept civil. Stare civilă = situația unei persoane, așa cum rezultă din actele sale privitoare la naștere, căsătorie, deces. Acte de stare civilă. ▭ Ofițer al stării civile = delegat al sfatului popular însărcinat cu încheierea actelor stării civile. (În opoziție cu căsătorie religioasă) Căsătorie civilă = căsătorie oficiată de ofițerul stării civile, în conformitate cu prevederile legale. (Jur.) Parte civilă = partea vătămată printr-o infracțiune și care are pretenții de despăgubiri pentru daunele suferite. Despăgubiri civile v. despăgubire. 2. Care nu este militar, care nu are caracter milităresc. Haine civile. Autorități civile. Aviație civilă. Război civil = conflict armat între două grupuri adverse din aceeași țară, cu scopul de a prelua puterea. ◊ (Substantivat) Persoană care nu este militar sau care nu poartă uniformă militară. Mai făcu doi-trei pași spre un grup de trei civili. CAMIL PETRESCU, N. 17. – Variantă: (învechit și popular) țivil, -ă (CAMILAR, N. II 377, CARAGIALE, O. I 144, RUSSO, S. 121) adj.

DREPT³, (3, 4) drepturi, s. n. 1. Totalitatea regulilor de conduită, a normelor care, instituite sau sancționate de puterea de stat, exprimă voința clasei dominante, reguli a căror respectare și aplicare este asigurată prin forța de constrîngere a statului, în scopul apărării, întăririi și dezvoltării relațiilor și rînduielilor sociale ce convin și folosesc clasei dominante. ◊ (Urmat de determinări arătînd conținutul) a) (După tipul de drept din care face parte) Drept socialist. Drept burghez. b) (După natura raporturilor sociale pe care le reglementează) Drept civil. Drept penal. Drept internațional. 2. Știința dreptului³ (1). A studia dreptul. Manual de drept civil. ▭ Tînărul Crețescu, după ce a stat vreo patru ani la Paris să facă dreptul, s-a întors în țară. BUJOR, S. 158. Costică... își luase licența în drept. MACEDONSKI, O. III 5. 3. Posibilitatea, facultatea recunoscută de regula de drept³ (1) unei persoane de a avea o anumită conduită, altă persoană (sau alte persoane) trebuind să aibă o conduită corespunzătoare. Drept la învățătură. Drepturi civile. Drepturile omului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă, adică dreptul de a căpăta o muncă garantată și plătită potrivit cu cantitatea și calitatea ei. CONST. R.P.R. 36. Femeia are drepturi egale cu ale bărbatului la muncă, salariu, odihnă, asigurare socială și învățămînt. ib. 39. Dreptul este ceailaltă față a datoriei, adecă, ca un lucru cu două fețe, dreptul și datoria nu se pot despărți unul de alta. BĂLCESCU, O. I 354. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. Vei ajunge totuși acolo unde se cuvine de drept s-ajungi. CAMIL PETRESCU, T. I 121. ◊ Expr. A avea dreptul (sau drept) să... (sau de a...) sau a fi în drept să... = a avea justificarea, facultatea sau puterea de a face sau de a pretinde ceva. Dacă nu ți-aș da învățătura cuvenită, [împăratul] ar avea drept să mă lovească. SADOVEANU, D. P. 21. Nu aveai totuși dreptul să faci ce ai făcut. CAMIL PETRESCU, T. III 138. Cuiu-i al meu și am drept de-a pune în el ce-oi vra. ALECSANDRI, T. I 322. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, a unui serviciu. Drepturi de autor. ▭ Bărbatul lasă în mîna podarului dreptul de trecere: cinci lei. BOGZA, C. O. 291. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. Bine că ați apucat a veni și d-voastră, ca să fiți de față cînd ne-om lua dreptul. CREANGĂ, P. 159. Să slujești tu degeaba?... Cum să nu-ți iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22. – Variantă: (3, popular) dirept s. n.

MAJOR, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni; în opoziție cu minor) Care a împlinit vîrsta cînd se poate bucura prin lege de drepturi civile și politice depline. Eleonora era majoră, era stăpînă pe moșie mai mult ca oricînd. DUMITRIU, B. F. 146. Ca mîine vii să-mi ceri consimțămîntul; și nu ți-l dau... – Nu-mi pasă; sînt majoră. D. ZAMFIRESCU, R. 139. 2. Foarte important, principal, de căpetenie. Preocuparea lor majoră, artă sau speculația filozofică, le absoarbe întreaga existență. SADOVEANU, E. 30. ◊ Caz de forță majoră v. forță. 3. (Mil.; numai în expr.) Sergent-major v. sergent. Locotenent-major v. locotenent. (Ieșit din uz) Plutonier-major v. plutonier. Stat-major = grup de ofițeri care funcționează pe lîngă un comandant în scopul conducerii trupelor. [Un] general scund și grozav de spătos, în uniformă cu buzunări numeroase și enorme, încît ar fi putut cuprinde toată arhiva marelui stat-major. C. PETRESCU, Î. II 71. 4. (Muz.; în expr.) Gamă majoră = modul diatonic (cu semitonuri între treptele 3-4 și 7-8) pe care se bazează sistemul armonic tonal. 5. (Logică; în expr.) Termen major (sau premisă majoră) = unul din cei doi termeni (sau din cele două premise) ai unui silogism, și anume acela care conține obiectul concluziei.

LIBERTATE, (3) libertăți, s. f. 1. (Fil.) Posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii din ce în ce mai profunde a legilor de dezvoltare a naturii și societății. Libertatea nu constă în visata independență față de legile naturii, ci în cunoașterea acestor legi și în posibilitatea deschisă prin acest fapt de a le pune sistematic în acțiune pentru atingerea anumitor scopuri. ENGELS, A. 134. 2. Starea unei persoane libere care se bucură de deplina egalitate de drepturi civile și politice în stat; lipsa de exploatare și de asuprire. Adevărata libertate există numai acolo unde a fost desființată exploatarea, unde nu mai există asuprirea unor oameni de către alții. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2839. Omul are drept la viață și la fericire, deci are drept la libertate, căci nu este fericire fără libertate. BOLINTINEANU, O. 255. ♦ (În opoziție cu robie, șerbie, iobăgie) Starea celui care nu e supus unui stăpîn și care se bucură de independență individuală și cetățenească. Ei hotărîră atunci libertatea tuturor țăranilor. BĂLCESCU, O. I 140. ♦ (În opoziție cu captivitate) Starea unei ființe libere care nu se află închisă sau întemnițată. ◊ Expr. A pune în libertate = a da drumul (din temniță, din colivie etc.). ♦ Independență, neatîrnare (a unui stat față de o putere străină). V. suzeranitate, autonomie. Cîntînd libertatea și numele sfînt Al țării străvechi... Cîntîndu-i supremul ei cîntec... COȘBUC, P. II 103. Cea mai mare dobitocie ar fi ca romînii, după ce își vor cîștiga cu sîngele libertatea lor, căci altfel nu se poate cîștiga libertatea, să meargă de bunăvoia lor să se dea pe vecinicie sau pe viață unui domn. BĂLCESCU, O. I 351. Munții noștri-au fost adesea scump azil de libertate. ALEXANDRESCU, P. 137. 3. (Adesea la pl.; uneori determinat prin «democratice») Drepturi cetățenești. ◊ Libertatea individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertatea de conștiință = dreptul oricărui cetățean de a avea o opinie proprie în materie filozofică, ideologică, religioasă etc. Libertatea de conștiință este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 39. Libertatea de gîndire sau libertatea cuvîntului = dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. 4. Posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință. Am și eu luna mea de libertate. SEBASTIAN, T. 64. Îmi aminteam viața de școlar, cînd libertatea nu-mi era măsurată. DEMETRESCU, O. 95. ◊ Loc. adv. În libertate = în voie, nestingherit, nestînjenit. El își închise ochii ca să viseze în libertate. EMINESCU, N. 46. ◊ Expr. A-și lua libertatea să... (sau de a...) = a-și permite să..., a-și îngădui. Îmi iau libertatea a vă trimite un mic tratat asupra literaturii romîne. KOGĂLNICEANU, S. 236.

PRIVA, privez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de ceva necesar, a-i lua cuiva dreptul sau posibilitatea de a se folosi sau de a se bucura de ceva. Privat de drepturile civile. ◊ Refl. M-am privat de altele, dar am ales în schimb niște plăci! C. PETRESCU, Î. II 131.

VÎRSTĂ¹, vîrste, s. f. 1. Timpul scurs de la nașterea unei ființe pînă la un anumit moment din viața ei; numărul de ani prin care se exprimă acest timp; etate. Mai aproape prin vîrstă de Eminescu... a fost fără îndoială tovarășul de joc al acestuia la Ipotești. CĂLINESCU, E. 36. Copii de toate vîrstele se adunau în jurul nostru. SADOVEANU, E. 45. E uimitor cum la vîrstă lui... mai păstrează o memorie atît de intactă. C. PETRESCU, C. V. 243. Slujind cu credință... pînă la vîrstă de treizeci și mai bine de ani. CREANGĂ, P. 139. Președinte de vîrstă = persoana cea mai în vîrstă dintr-o adunare, chemată să deschidă și să conducă dezbaterile pînă la alegerea biroului și a președintelui. ◊ Loc. adj. În vîrstă = bătrîn. Nu numai copiii să se ducă la carte, ci și oamenii în vîrstă. SADOVEANU, E. 26. Era un om în vîrstă și serios. C. PETRESCU, A. 453. Între două vîrste = nici prea bătrîn, nici prea tînăr. Înaintea noastră se află... un bărbat între două vîrste, ținînd de mînă o fetiță. STANCU, U.R.S.S. 37. După dînșii veni... cuconul Andronachi Brustur, un văduvoi între două vîrste. GANE, N. II 190. Fără vîrstă = a cărui vîrstă nu se poate preciza. Un chip uscățiv fără vîrstă, ars de soare. VLAHUȚĂ, la TDRG. (Despre două sau mai multe persoane) De-o vîrstă = numărînd același număr de ani. Mai am o fată luată de suflet, tot de o vîrstă cu fata mea. CREANGĂ, P. 270. În floarea vîrstei v. floare (I 1). 2. Etapă din viața unei ființe, caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. Are și planta rostul ei... vîrstele ei. Dacă nu se coace la vremea ei, nu mai apucă, se trece. V. ROM. noiembrie 1950, 50. Este o vîrstă, cînd toată lumea face poezii. VLAHUȚĂ, O. A. 399. Feciorașul s-a mărit, Vîrstă, măre, s-a-mplinit Și lui vremea i-a sosit, Vremea de căsătorit. TEODORESCU, P. P. 619. 3. Număr de ani împliniți care se cer pentru ca cineva să se poată bucura de anumite drepturi (civile sau politice). Nu votează pentru că n-are vîrsta. 4. (Învechit, în expr.) Vîrsta de mijloc = evul mediu. Ființa funcționarilor civili și militari... da acestei priveliști o pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vîrstei de mijloc. NEGRUZZI, S. I 36. – Variantă: (regional) vrîstă (ALECSANDRI, S. 95) s. f.

cetățean, ~ă [At: COD. VOR. 36/6 / V: (reg) ~țan / Pl: ~eni, ~ene, (înv) ~țeani, ~țeane / E: cetate + -ean] 1 sm Locuitor cu îndatoriri militare al unei cetăți, al unei fortărețe sau al unui oraș întărit. 2 a De cetățeni (1). 3 smf Locuitor de la oraș Vz burghez, orășan, pârgar, (înv) târgoveț. 4 smf (Pex) Locuitor. 5-6 a Din cetate (sau de la oraș) Si: cetățenesc. 7 smf (Pex) Locuitor (al unui stat) cu drepturi civile și politice. 8 sm (Fam) Apelativ cu sensul de „domn”.

civil, ~ă [At: (a. 1817) URICARIUL IV, 303/9 / V: (îvp) ți~ / Pl: ~i, ~e / E: fr civil, lat civelis] 1 a Care privește pe civili (6). 2 a Care aparține civililor (16). 3 a Care este specific civililor (16). 4-5 a Care se referă la raporturile juridice ale civililor între ei (sau la raporturile economice ale acestora cu organele și organizațiile statului). 6 a (Îs) Drepturi ~e Drepturi de care se bucură o persoană (fizică sau juridică), reglementate și recunoscute ca atare. 7 a (Îs) Drept ~ Ramură a dreptului care studiază și reglementează relațiile sociale (convertite în raporturi juridice) existente între persoanele fizice sau juridice dintr-un stat. 8 a (Îs) Cod (sau înv, codice, condică) ~ Culegere unitară de norme juridice care reglementează raporturile de drept civil. 9 a (Îs) Stare ~ă Situația unei persoane așa cum rezultă din actele sale privitoare la naștere, căsătorie, deces. 10 a (Îs) Ofițer al stării ~e (sau, înv ofițer țivil) Salariat al unei primării însărcinat cu încheierea actelor de stare civilă. 11 a (Îs) Căsătorie ~ă Căsătorie oficiată de ofițerul stării civile în conformitate cu prevederile legale (înaintea căsătoriei religioase). 12 a (Îs) Parte ~ă Persoană care, într-un proces penal, formulează pretenții de despăgubiri pentru daunele suferite prin săvârșirea acțiunii. 13 a (Îs) Război ~ Conflict armat între două grupuri adverse din aceeași țară, cu scopul de a prelua puterea. 14 a (Înv; îs) Listă ~ Sumă alocată anual de la bugetul statului pentru cheltuielile private ale regelui. 15 a (Înv; îs) Fructele ~e Chiriile caselor, venitul rentelor etc. 16 a (Îe) A se constitui parte ~ă (într-un proces) A cere, la judecată, despăgubiri bănești pentru pierderile cauzate de vinovat. 17 sm Cetățean al unui stat, cu excepția militarilor și preoților. 18 sm Persoană îmbrăcată în haine obișnuite (și nu militare sau preoțești). 19 av (Îe) A fi (îmbrăcat) în ~ A purta haine obișnuite.

civilist sm [At: SBIERA, F. S. 154 / V: (înv) ți~ / Pl: ~iști / E: fr civiliste, (1) ger Zivilist] 1 (Trs; Buc; înv) Civil (1). 2 Specialist în dreptul civil (7). 3 Profesor de drept civil (7). corectat(ă)

etate sf [At: ȚICHINDEAL, A. M. 53/9 / V: (reg) it~ / Pl: (rar) etăți / E: lat aetas, -atis] 1 Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un anumit moment din viața ei. 2 Numărul de ani (de luni, de zile) prin care se exprimă etatea (1) Si: vârstă¹. 3 (Îla) În ~ Bătrân. 4 (Îla) Fără ~ A cărui vârstă nu se poate preciza. 5 (Îvr, îla) În floarea etății Tânăr. 6 Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare Si: vârstă. 7 Număr de ani împliniți față de care o persoană poate fi considerată aptă pentru ceva, în funcție de care se acordă anumite drepturi (civile, politice etc.). 8 (Îdt) Epocă.

interdicție sf [At: I. IONESCU, P. 190 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr interdiction, lat interdictio, -onis] (Jur) 1 Interzicere a săvârșirii anumitor fapte sau acte Si: oprire, prohibiție. 2 (Spc) Măsură legală prin care se interzice unui răufăcător sau alienat mintal executarea anumitor acte juridice Si: interzicere (2), interzis¹ (2). 3 (Spc) Interzicere a exercitării drepturilor civile sau politice unei persoane ca o măsură represivă sau de protecție Si: interzicere (3), interzis¹ (3). 4 Situație în care se află persoana aflată sub interdicție (4). 5 (Îe) A pune pe cineva sub ~ A declara pe cineva incapabil să-și exercite drepturile civile.

liberticid, ~ă a [At: COSTINESCU / Pl: ~izi, ~e / E: fr liberticide] 1 Care desființează libertatea (1). 2 Care suprimă drepturile civile.

major, ~ă [At: NEGULICI / V: (înv) ~e, maior, (rar) ~oară, (pop) ~jur / Pl: ~i, ~e / E: fr majeur, major] 1-2 smf, a (Persoană) care a împlinit vârsta legală pentru a putea beneficia de drepturi civile și politice depline. 3 a Foarte important Si: principal Cf superior 4 a (La jocurile de cărți) Terță (sau cvartă, cvintă) ~ă Serie de trei (sau patru, cinci) cărți de aceeași culoare, în ordine descendentă, începând de la as. 5 a (Log; îs) Termen ~ Termen care servește de predicat concluziei unui silogism. 6 a (Log; îs) Premisă ~ă Premisă care conține termenul major al silogismului. 7 a (Mil; îs) Sergent ~ Grad militar între sergent și plutonier. 8-9 sm, a (Mil; îas) (Persoană) cu gradul de sergent major (6). 10 a (Mil; îs) Plutonier ~ Cel mai mare grad în ierarhia subofițerilor. 11-12 sm, a (Mil; îas) (Persoană) cu gradul de plutonier major (10). 13 a (Mil; îs) Locotenent ~ Grad militar în ierarhia ofițerilor între locotenent și căpitan. 14-15 sm, a (Mil; îas) (Persoană) cu gradul de locotenet major (13). 16 a (Muz) Care are un caracter aspru, dur. 17 a (Muz; îs) Mod ~ Mod a cărui gamă are la bază o terță mare. 18 sf (Muz; îs) Gamă ~ă Succesiune de opt sunete muzicale dispuse astfel, încât între treapta a treia și a patra, ca și între a șaptea și a opta, să existe un semiton, iar între celelalte trepte să existe tonuri.

majorean, ~ă a [At: STAMATI, D. / V: maio~ / Pl: ~eni, ~ene / E: ger majorenn] (Trs; înv) 1 (D. persoane) Care se bucură de deplinătatea drepturilor civile și politice Vz major (1). 2 (D. colectivități) Care a obținut drepturi politice în cadrul unui stat.

minor, ~ă [At: PONTBRIANT, D. / V: (înv) ~e / Pl: ~i, ~e / E: fr mineur, cf lat minor] 1-2 smf, a (Persoană) care nu a împlinit vârsta legală pentru a beneficia de drepturi civile și politice depline Si: (înv) minorean (1). 3 a Lipsit de importanță, de interes deosebit Si: secundar, șters Vz mărunt, inferior. 4 a (Log; îs) Termen ~ Termen care servește de subiect concluziei unui silogism. 5 a (Log; îs) Premisă ~ă Premisă care conține tennenul minor al silogismului. 6 a (Muz; îs) Mod ~ Mod a cărui gamă are la bază o terță mică. 7 a (Muz; îs) Gamă ~ Succesiune de opt note muzicale dispuse astfel încât între treapta a doua și a treia și între a cincea și a șasea să existe un semiton, iar între celelalte trepte să existe tonuri. 8 a (Muz; îs) Acord ~ Acord care are la bază o terță mică și o cvintă perfectă.

minorean, ~ă a [At: LM / Pl: ~eni, ~ene / E: ger minorenn] 1 (Înv; d. persoane) Minor (1). 2 (Pgn) Care nu se bucură de drepturi civile și politice depline.

notariat sn [At: I. GOLESCU, C. / P: ~ri-at / Pl: ~e / E: fr notariat, ger Notariat] 1 Funcție și activitate a notarului¹ (5). 2 Instituție publică în care se întocmesc, se legalizează, se autentifică etc. unele înscrisuri, se eliberează copii etc. 3 (Îs) Acte de ~ Acte întocmite de un notar¹ (6) sau de un notariat (2). 4 (Îs) Secție (sau tribunal) de ~ Secție a unui tribunal care se ocupa cu înregistrarea, legalizarea, autentificarea actelor. 5 (Îs) ~ de stat Organ de stat care întocmește acte menite să îndeplinească persoanelor constatarea raporturilor lor juridice, asigurându-le ocrotirea intereselor și exercițiul drepturilor civile.

Iustin Prenumele Iustín și Iustína, nu prea frecvente la noi, reproduc pe cale cultă numele pers. lat. Iustínus, Iustína. Frecvente încă din epoca imperială, acestea sînt derivate cu suf. -inus (-ina) de la cognomenul Iústus, a cărui semnificație era clară pentru romani (ca și pentru vorbitorii limbilor romanice), întrucît corespunde adj. iustus „just, drept, conform legii” și este derivat de la subst. ius, gen. iuris „drept” (din aceeași familie fac parte și justețe, justiție, juridic, jurisprudență). De la Iustinus s-a format și lustiniánus, devenit renumit mai ales datorită împăratului bizantin Iustinian. Deși Iustín și Iustína sînt nume calendaristice, ele nu au fost populare la români; ceva mai mult sînt folosite începînd cu secolul trecut, datorită modei numelor romane. ☐ Fr. Juste, Justin, Justine, germ. Justus, Justa, Justin, Justina, it. Giusto, Giusta, Giustino, Giustina, magh. Jusztusz, Jusztin, Jusztina, bg. Iustin, Iustina, rus. Iust, Iustin (popular Ustin), Iustina, ucr. Ustini, scr. Just, Justin, Justina etc. ☐ Iustinus, istoric roman din sec. 2 î.e.n., autor al unei compilații unde se găsesc și informații cu privire la daci; Iustinian, împărat bizantin (527 – 565), trac de origine, a încercat restabilirea Imperiului roman și a codificat dreptul civil roman (Codul lui Iustinian).

vârstă¹ sf [At: CORESI, EV. 35 / V: (pop) vrâs~, (reg) ~te, vâstră, vrâste, vrâstră / Pl: ~te / E: vsl връста] 1 Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un moment din viața ei Si: etate (1), (îrg) timp, (înv) crescut¹ (41), vreme (50). 2 Numărul de ani (luni, zile) prin care se exprimă vârsta (1) Si: etate (2), (îrg) timp, (înv) crescut¹. 3 (Îs) Președinte de ~ Președinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri. 4 (Îs) Decan de ~ Titlu dat persoanei care a împlinit numărul cel mai mare de ani sau care are vechimea cea mai mare în funcție în anumite corpuri constituite (asociații, colegii, instituții parlamentare etc.). 5 (Pgn; îas) Persoană care a împlinit numărul cel mai mare de ani într-o anumită comunitate. 6 (Îla) De aceeași ~ (cu ...) sau de-o ~ (cu ...), de ~ta (cuiva), (înv) într-o ~, (reg) o vrâstă Care are același număr de ani (sau de luni, de zile) (cu ...). 7 (Îla) Fără ~ Care are un număr de ani greu de determinat. 8 (Fig; îas) Nemuritor. 9 (Pan) Vechime (3). 10 (Spc) Număr de ani împliniți în funcție de care o persoană poate fi considerată aptă pentru ceva, în funcție de care se acordă anumite drepturi (civile, politice etc.). 11 (Înv; d. oameni; îla) Fără (sau nu) de ~ Minor. 12 (Îrg; d. oameni; îla) De (sau în ~ ) Care prin numărul anilor împliniți poate fi considerat apt pentru ceva. 13 (Spc; d. oameni; îal) Major. 14 (D. oameni; îla) În (sau, îrg, de) ~ sau (înv) în toată ~ Matur¹. 15 (Spc; d. oameni; îal) Bătrân (8). 16 (D. oameni; îla) Mai în (sau, înv, de) ~ Care a împlinit un număr mai mare de ani (decât altcineva). 17 (D. oameni; îal) Care aparține unei generații trecute de anii tinereții. 18 (Înv; îe) A veni la măsura ~tei sau a sosi (ori a aduce) la măsură de ~, a fi de măsura ~tei A depăși (sau a face să depășească) perioada adolescenței, devenind matur¹. 19 (Înv; îe) A avea ~ A fi matur¹. 20 Spor de ani trăiți (considerat ca factor al evoluției biologice). 21 (Îlav) (O dată) cu ~ta Pe măsura cumulării anilor trăiți. 22 Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. 23 (Îs) ~ta critică Fiecare dintre perioadele de tranziție ale vieții omenești, corespunzătoare mai ales apariției sau încetării funcțiilor sexuale, caracterizate prin procese fiziologice și psihice complexe. 24 (Îs) ~ta a treia Perioadă a vieții omenești, care corespunde bătrâneții și care începe după pensionare. 25 (D. oameni; îla) Între două ~te Care nu este nici prea bătrân, nici prea tânăr. 26 (Înv; fig; îs) Floarea ~tei Tinerețe. 27-28 (Îljv) În floarea (sau, înv, în primăvara) ~tei (Care se află) în plină tinerețe. 29-30 (Îljv) În (toată) puterea ~tei sau (înv) în ~ta puterii, (reg) în ~ta vieții (Care se află) la etatea deplinelor capacități fizice (și intelectuale). 31-32 (Pex; îal) (Care este) în plină vigoare (1). 33 (Îvr) Statură. 34 Perioadă de timp în care societatea omenească are anumite trăsături caracteristice Si: epocă (1). 35 (Înv; îs) ~ta de mijloc Evul Mediu. 36 (Îs) ~ta de aur Perioadă (mitică) de înflorire și strălucire a vieții materiale și spirituale. 37 (Fig; îas) Perioada cea mai fericită, cea mai prosperă din viața cuiva. 38 (Îvr; îs) ~ de vreme Perioadă de timp. 39 (Șîs ~ geologică) Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de straturi grupate într-un etaj geologic. 40 (Ast; îs) ~ta lunii Numărul de zile trecute de la faza de lună nouă.

salic, ~ă a [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ici, ~ice / E: fr salique, it salico, ger salisch] 1 Care aparține unui trib al vechilor franci din regiunea Țărilor de jos. 2 Privitor la salic (1). 3 (Îs) Lege ~ă Corp de legi elaborat în Franța medievală, care cuprindea o serie de reguli de drept civil, de drept penal și procedurale, dintre care cea mai cunoscută era prevederea care excludea femeile de la dreptul de succesiune a pământului.

MAJÓR, -Ă adj. 1. (Despre persoane, în opoziție cu minor) Care a împlinit vîrsta legală pentru a putea beneficia de drepturi civile și politice depline. Cf. NEGULICI, STAMATI, D. Majori se socotesc atît bărbatul cît și femeia cari au îndeplinit douăzeci și unu ani. HAMANGIU, C. C. 111. Ca mîine vii să-mi ceri consimțimîntul și nu ți-l dau. .. – Nu-mi pasă: sînt majoră. D. ZAMFIRESCU, R. 139. Mi se pare că dînsa-i majoră. C. PETRESCU, Î. II, 172. Cînd și-a publicat primul său volum de ode, tînărul poet nici nu era major. SADOVEANU, E. 224. ◊ (Substantivat) Majorele nu poate să-și atace accepțiunea. HAMANGIU, C. C. 168, cf. 279. 2. Foarte important, de căpetenie; principal. Cf. s u p e r i o r. Calitatea majoră a cărții lui nu constă de aceea numai în faptul că a adus în literatură o lume nouă. CONTEMP. 1949, nr. 159, 2/4. Preocuparea lor majoră, artă sau speculația filozofică, le absoarbe întreaga existență. SADOVEANU, E. 30. Se vor depune eforturi sporite... în vederea orientării ferme către problemele majore care stau în fața științei. CONTEMP. 1963, nr. 871, 7/7. ◊ Caz de forță majoră v. f o r ț ă. ♦ (La unele jocuri de cărți) Terță (sau cvartă, cvintă) majoră = serie de trei (sau patru, cinci) cărți de aceeași culoare, în ordine descendentă, începînd de la as. Cf. COSTINESCU. ♦ (Logică, în sintagmele) Termen major = termen care servește de predicat concluziei unui silogism. Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului. Cf. DICȚ. 3. (Mil., în sintagmele) Sergent major = grad militar între sergent și plutonier; persoană care are acest grad. Sergent major de pompieri. MAIORESCU, CR. II, 240. Îl cercetează un sergent major, STANCU, D. 160. Instrucția pe școli o făceau sergenți majori. PAS, Z. I, 112. Plutonier major (și substantivat, m.) = cel mai mare grad in ierarhia subofițerilor; persoană care are acest grad. Au rămas majurii... n-am putea intra... decît cu viclenie. SADOVEANU, N. F. 102. Își muștruluiește chiriașii mai abitir decît ne muștruluiesc pe noi majurii la cazarmă. STANCU, D. 245. Toader cornistul își puse la gură cornul și începu, cu glas repezit, adunarea majurilor. CAMiLAR, N. I, 404, cf. 395. Locotenent major = grad militar în ierarhia ofițerilor între locotenent și căpitan; persoană care are acest grad. ♦ Stat major v. s t a t. 4. (Muz.) Care are un caracter dur, aspru. Cf. TIM. POPOVICI, D. M., ȘĂINEANU, D. U. Ritmul roților vagonului bătea măsura pentru muzica amintirilor lui, o muzică aspră, majoră, colorată de mînie. BENIUC, M. C. I, 249. ◊ Mod major = mod a cărui gamă are la bază o terță mare. Gamă majoră = succesiune de opt sunete muzicale dispuse astfel, încît între treapta a treia și a patra, ca și între a șaptea și a opta, să existe un semiton, iar între celelalte trepte să existe tonuri. În muzica modernă se întrebuințează pentru același ton fundamental două game: cea majoră și cea minoră. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. II, 59. – Pl.: majori, -e. – Și: (învechit) majore, maior, -ă, (rar) majoáră (DDRF), (3 popular) majúr adj. – Din fr. majeur, major. Cf. lat. m a j o r.

MAJOREAN, -Ă adj. (Învechit, în Transilv.) 1. (Despre persoane) Care se bucură de deplinătatea drepturilor civile (și politice). V. m a j o r (1). Cf. STAMATI, D., PONTBRIANT, D. Fata, oricît de bătrînă ar fi ajuns. . . numai prin căsătorie devenea majoreană. f (1874), 213, cf. ALEXI, W. 2. (Rar, despre colectivități) Care a obținut drepturi politice (în cadrul unui stat). Recunoscînd și națiunei române drepturi perfect egale cu celelalte națiuni, aceasta fu declarată matoră și maioreană. BARIȚIU, P. A. III, 62, cf. 192. – Pl.: majoreni, -e. – Și: maioreán, -ă adj. – Din germ. majorenn.

vîrstă¹ s.f. 1 Timpul scurs de la nașterea unei ființe pînă la un anumit moment din viața ei; numărul de ani (și de luni, de zile) prin care se exprimă acest timp; etate. Unde era pe atunci, ce făcea, ce gîndea, ce vîrstă avea? (GAL.). ◊ Decan (sau președinte) de vîrstă = persoană care a împlinit numărul cel mai mare de ani sau care are vechimea cea mai mare în funcție în anumite asociații, colegii (parlament, senat universitar etc.).* Loc.adj. De aceeași vîrstă (cu...) sau de-o vîrstă (cu...), de vîrsta (cuiva), (înv.) într-o vîrstă = care are același număr de ani (sau de luni, de zile) (cu...). Ionică era de vîrsta mea; amîndoi la un loc am fi împlinit douăzeci de ani (VLAH.). Fără vîrstă = a cărui vîrstă nu se poate preciza, de vîrstă incertă. Femeia la care mă uit... e o cerșetoare, femeie fără vîrstă (ARGH.). În vîrstă = bătrîn. O damă în vîrstă... s-a-mpiedicat în rochie și a căzut pe șine (CAR.). ◊ expr. A nu-și arăta vîrsta v. arăta. A înainta în vîrstă v. înainta. ♦ Timpul scurs de cînd există, de cînd durează, de cînd se menține ceva; vechime. Casele erau bătrîne de vîrstă, dar trainice și tinere-n ziduri (CAR.). 2 Număr de ani împliniți de către o persoană pentru care poate fi considerată aptă pentru ceva, în funcție de care i se acordă anumite drepturi (civile, politice etc.). Ajungeau feciorașii la vîrstă de ajutor în gospodărie (SADOV.). ◊ Loc.adj. (înv.) Fără (sau nu) de vîrstă = (despre tineri, copii) minor. Oricare fără de vrîstă va face vreo greșală... giudețul nu-l va certa (PRAV.). (înv., reg.) De (sau în) vîrstă = (despre oameni) care prin numărul anilor împliniți poate fi considerat apt pentru ceva; major. Mai în (sau, înv., de) vîrstă = (despre oameni) care a împlinit un număr mai mare de ani (decît altcineva); care aparține unei generații trecute de anii tinereții. Un contimporan mai în vîrstă de-al său... a enunțat aproximativ aceeași teorie (BLA.). ♦ Număr de ani trăiți (considerat ca factor al evoluției biologice). Avea un glas spart și aspru pe care vîrstă și rutina îl dau unor femei (PAPAD.). 3 Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. Din cruda-mi vîrstă, de cînd ochii am deschis,... Am iubit deopotrivă tot ce mi-a părut frumos (ALEX.). ◊ Vîrsta a treia = perioadă a vieții omenești, care corespunde bătrîneții și care începe, de obicei, după pensionare. Vîrstă critică v. critic. Vîrstă fertilă v. fertil. Vîrstă fragedă v. fraged. ◊ Loc.adj. Între două vîrste = care nu este nici prea bătrîn, nici prea tînăr. S-a desprins din ceată un turc între două vîrste (STANCU). Δ analog. O cultură minoră nu este... vîrsta copilărească a unei culturi (BLA.). ◊ Loc.adj., adv. În (toată) puterea vîrstei = matur; în plină vigoare. Erau oameni în puterea vîrstei, plini de hotărîre și de energie (GAL.). 4 Perioadă de timp în decursul căreia societatea omenească are anumite trăsături caracteristice; epocă. Din vremile trecute, în veacuri viitoare, Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit, Să treacă peste vîrste și peste ani să zboare (ALEX.). ◊ Vîrsta fierului = epoca fierului. Vîrsta bronzului = epoca bronzului. Vîrsta de aur = (în antic.) perioadă (mitică) de înflorire și strălucire a vieții materiale și spirituale. A trecut demult vîrsta de aur, cînd alte sunete nu erau pe lume decît glasurile naturii generoase, acompaniate de ciobănașul arcadian pe un fluier cu două țevi de trestie (CAR.). (înv.) Vîrstă de mijloc = Evul Mediu. 5 (geol.; și vîrstă geologică) Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de strate grupate într-un etaj geologic. • pl. -e. și (înv., reg.) vrîstă s.f. /<sl. veche връста.

+civil² (drept civil) (fam.) s. n. (specializat în ~)

MINOR, -Ă adj. 1. (Despre persoane, în opoziție cu m a j o r) Care nu a împlinit vîrsta legală pentru a beneficia de drepturi civile și politice depline; (învechit) minorean. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, ALEXI, W. Nu era el instituit ca regent sau epitrop peste minorul principe. XENOPOL, I. R. IV, 217. Ești minoră încă, Mai ai de crescut. IBRĂILEANU, A. 29. ◊ (Substantivat) Tutela asupra minorilor copii revine de drept soțului rămas în viață. HAMANGIU, C. 90. 2. Lipsit de importanță, de interes deosebit; de ordin secundar; p. e x t. șters, slab. V. m ă r u n t, i n f e r i o r. În lunga ei existență, „Viața nouă” a tăgăduit, într-o formă minoră și inofensivă, toate valorile reale ale tinerii literaturi. LOVINESCU, C. V, 20. E ceva spectral în făptura și apucăturile acestui om: în paliditatea de vis a chipului. . ., în tonul minor al glasului. I. BOTEZ, I, 148, cf. SADOVEANU, E. 41, CONTEMP. 1949, nr. 164, 5/5. Imaginea nouă . . . a unui Don Quijote de dimensiunile celor mai înalte creații literare ale omenirii trebuie să înlocuiască azi. . . vechea imagine, minoră și falsă. LL I, 118. ♦ (Logică, în sintagmele) Termen minor = termen care servește de subiect concluziei unui silogism. Cf. MAIORESCU, L. 65, DL, DM. premisa minoră = premisă care conține termenul minor al silogismului. Cf. MAIORESCU, L. 65, DL, DM. 3. (Muz., în sintagmele) Mod minor = mod a cărui gamă are la bază o terță mică. Gamă minoră = succesiune de opt note muzicale, dispuse astfel, încît între treapta a doua și a treia și între a șaptea și a opta să existe un semiton, iar între celelalte trepte să existe tonuri. În muzica modernă se întrebuințează pentru același ton fundamental două game: cea majoră și cea minoră. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. II, 59. Acord minor = acord care are la bază o terță mică și o cvintă perfectă. -Cf. DER. – Pl.: minori, -e. – Și: (învechit) minore adj. LM. – Din fr. mineur. Cf. lat. m i n o r.

MINOREÁN, -Ă adj. (Învechit, despre persoane) Minor (1); p. g e n e r. care nu se bucură de drepturi civile (și politice) depline. Cf. LM. Fata, oricît de bătrînă ar fi ajuns, rămînea tot minoreanâ și numai prin căsătorie devinea majoreană. F (1874), 213, cf. EMINESCU, N. 106. - Pl.: minoreni, -e. – Din germ. minorenn.

JUS PRIVATUM (lat.) = Dreptul particularilo; dreptul civil.

CETĂȚEAN sm., CETĂȚEANCĂ (pl. -ence) sf. 1 ‡ Orășan, persoană care locuește într’un oraș, într’o cetate ¶ 2 ⏲ Persoană care se bucură de toate drepturile civile și politice ale unei țări.

CIVIL, -Ă, civili, -e, adj. 1. Care privește pe cetățenii unui stat; care se referă la raporturile juridice ale cetățenilor între ei, precum și la raporturile economice ale acestora cu organele și cu organizațiile statului. ♦ Drepturi civile = drepturi privitoare la interesele private pe care le au cetățenii unui stat (și de care se bucură în parte și străinii). Drept civil = ramură a științei dreptului care studiază condițiile persoanelor, raporturile lor de familie, diferitele raporturi juridice din care se naște drepturi și obligații etc. Cod civil = culegere unitară de norme juridice care reglementează raporturile de drept civil. Stare civilă = situația unei persoane așa cum rezultă din actele sale privitoare la naștere, căsătorie, deces. Ofițer al stării civile = delegat al sfatului popular însărcinat cu încheierea actelor stării civile. Căsătorie civilă = căsătorie oficiată de ofițerul stării civile în conformitate cu prevederile legale. Parte civilă = partea vătămată printr-o infracțiune și care are pretenții de despăgubiri pentru daunele suferite. 2. (Adesea substantivat) Care nu este militar, care nu are caracter milităresc. ♦ Război civil = conflict armat între două grupuri adverse din aceeași țară, cu scopul de a prelua puterea. [Var.: (pop.) țivil, -ă adj.] – Fr. civil (lat. lit. civilis).

* DOMICILIU (pl. -lii) sn. 1 Casa, unde locuiește cineva de obiceiu; la ~, acasă, la locul unde șade ¶ 2 Locul unde-și exercită cineva drepturile civile și politice: ~ legal [lat.].

MAJORAT s.n. 1. Vîrstă de la care cineva se poate bucura prin lege de drepturi depline civile și politice; starea juridică a celui devenit major; majoritate civilă. 2. (Ist.) Proprietate inalienabilă rezervată primului născut în linie masculină al unei familii nobile. [< fr. majorat, cf. germ. Majorat].

MAJORAT s. n. 1. proprietate inalienabilă rezervată primului născut în linie masculină al unei familii nobile. 2. vârstă de la care cineva se poate bucura prin lege de drepturi depline civile și politice; starea juridică a celui devenit major. (< fr. majorat, germ. Majorat)

*civíl, -ă adj. (lat. civilis, d. civis, cetățean. V. cetate). Cetățenesc: drepturĭ civile. Se zice în opoz. cu militar și ecleziastic: funcțiune, autoritate civilă. Fig. Cĭoplit, civilizat, bine crescut. Moarte civilă, perderea drepturilor de cetățean. Războĭ civil, între cetățeniĭ aceluĭașĭ stat. Dreptu, codu civil, cel relativ la drepturile și datoriile cetățeanuluĭ. Căsătorie, înmormîntare civilă, făcută numaĭ cu actele oficiuluĭ stăriĭ civile, decĭ fără preut. Stare civilă, situațiunea unuĭ om conform actelor de la oficiŭ stăriĭ civile (la primărie), de ex. dacă e bărbat, femeĭe, însurat orĭ nu, viŭ saŭ mort: ofițeru stăriĭ civile. Bĭurou în care se țin hîrtiile acesteĭ situațiunĭ. S. m. Un civil, o persoană civilă (nu militar, nicĭ preut). Adv. A te cununa civil, fără preut, ci numaĭ la primărie. Cu politeță: a te purta civil. – Vechĭ, azĭ pop. țivil (germ. zivil).

HENRIC, numele a opt regi ai Angliei.H. I (1100-1135), fiul lui William I Cuceritorul. A ocupat tronul cu sprijinul baronilor englezi, cărora le-a acordat, pentru prima dată, o „Cartă a libertăților”. Urmărind consolidarea puterii regale, a intrat în conflict cu Anselm, arhiepiscop de Canterbury, iar apoi cu papa în problema dreptului de învestitură. H. II (1154-1189), întemeietorul dinastiei Plantagenet. A stăpânit întinse teritorii și în Franța (Normandia, Anjou, Poitou, Aquitania ș.a.). Prin reformele sale administrative, militare și judecătorești a întărit puterea centrală. A încercat, prin Constituțiile de la Clanderon (1164), să subordoneze jurisdicția ecleziastică autorității regale, ceea ce a stârnit nemulțumirea clerului; însuși arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket, a căzut victimă acestui conflict (1170). În vremea sa, a început ocuparea Irlandei. H. III (1216-1272). În timpul domniei sale, impozitele, abuzurile, dependența de Papalitate etc. au provocat o ascuțire a luptei politice, care a condus la război civil (1263-1267), având drept principal rezultat instituirea practicii convocării Parlamentului în Anglia (1265). H. IV (1399-1413), întemeietor al dinastiei Lancaster. Proclamat rege în urma detronării lui Richard II. În timpul domniei sale au fost extinse drepturile Parlamentului. H. V (1413-1422). Fiul lui H. IV. Reluând ostilitățile în Războiul de 100 de Ani, a înfrânt armata franceză la Azincourt (1415). În urma Tratatului de la Troyes (1420), a obținut regența și moștenirea tronului Franței (prin căsătoria cu Caterina de Franța). H. VI (1422-1461 și 1470-1471). Fiul lui H. V. A pierdut toate posesiunile engleze din Franța (cu excepția Calais-ului). Dominația seniorilor feudali și fiscalitatea excesivă și au provocat mari nemulțumiri sociale, care au culminat cu răscoala condusă de John Cade (1450). În timpul domniei sale, a izbucnit și Războiul Celor Două Roze (1455-1485). A fost detronat, închis și ucis. H. VII (1485-1509), întemeietor al dinastiei Tudor. A pus capăt Războiului Celor Două Roze. Restaurând autoritatea regală, a creat bazele regimului monarhiei absolute din Anglia și a asigurat țării o lungă perioadă de prosperitate. H. VIII (1509-1547). A continuat politica de întărire a absolutismului, slujind, într-o anumită măsură, interesele burgheziei și a agravat situația țăranilor prin introducerea „legilor sângeroase” (1530 și 1536). S-a aflat în conflict cu Papalitatea și s-a separat de Biserica catolică, devenind șef al Bisericii anglicane (1534). A unit Țara Galilor la Anglia (1534-1536) și s-a proclamat rege al Islandei (1541). A secularizat averile mănăstirești (1536, 1539).

ÎNSTRĂINÁRE (< înstrăina) s. f. 1. Acțiunea de a (se) înstrăina. 2. (Dr.) Transmitere, prin act juridic ori prin efectul legii, a dreptului de proprietate sau a altor drepturi; alienare. 3. (FILOZ.) Noțiune care înglobează diferite fenomene de dezumanizare, caracteristice societății contemporane; transformarea produselor activității omenești, inclusiv a relațiilor și instituțiilor sociale, în forțe reificate, străine și ostile omului; depersonalizarea oamenilor, izolarea indivizilor unii de alții și a individului de societate, denaturarea relațiilor personale prin puterea banilor, a rangurilor sociale, reprezentarea iluzorie, denaturată a realității etc.; alienare. 4. (REL.) Acțiunea călugărului care părăsește deliberat viața socială și renunță la drepturile sale civile pentru a se consacra definitiv, în mănăstire sau în pustnicie, rugăciunii și slujirii lui Dumnezeu.

aflictiv a. care lovește direct în o persoană: pedeapsă aflictivă. În materie penală, pedepsele sunt aflictive și infamante; cele dintâi sunt: moartea, munca silnică, detențiunea și recluziunea; ele privează pe condamnat de drepturile sale civile și politice.

DECĂDÉRE (< decădea) s. f. 1. Declin, regres. ♦ Degradare morală; decadență. 1. (Dr.) Pierdere a dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini în general un act de procedură, prin neeexercitarea lui într-un anumit termen prevăzut de lege. ♦ Stingere a unui drept subiectiv prin neexercitarea lui în anumite condiții și într-un anume interval de timp. ♦ Lipsire a unei persoane de unele dintre drepturile sale civile sau politice ca pedeapsă complementară în cazul săvârșirii anumitor infracțiuni. ◊ D. din drepturile părintești ◊ sancțiune specifică dreptului familiei, pronunțată de instanța judecătorească, la sesizarea autorității tutelare, prin care sunt privați de toate drepturile și obligațiile părintești (cu excepția obligației legale de întreținere) părinții care pun în pericol sănătatea ori dezvoltarea fizică a copilului sau educarea, învățătura ori pregătirea lui profesională, prin purtare abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte.

NOTARIAT, notariate, s. n. Instituție publică în care se redactează, se legalizează și se autentifică anumite acte care să înlesnească cetățenilor dovedirea și valorificarea drepturilor lor civile; funcția și activitatea notarului sau a autorității însărcinate cu autentificarea și legalizarea actelor; birou notarial. ◊ Acte de notariat = acte autentice sau care urmează să fie autentificate, legalizate. [Pr.: -ri-at] – Din fr. notariat, germ. Notariat.

decădere sf [At: ALECSANDRI, S. 12 / Pl: ~ri / E: decădea] 1-4 Trecere într-o situație inferioară celei avute (ca avere,) (ca moralitate,) (ca prestigiu,) ca valoare etc. Si: decăzut¹ (1-4), decadență, declin, degradare, regres. 5 (Jur) Pierdere a unor drepturi sau a unor prerogative acordate de legi, prin neîndeplinirea unor condiții cerute. 6 (Jur; îe) ~ din drepturi Lipsire a unei persoane de unele dintre drepturile sale civile sau politice ca urmare a săvârșirii anumitor infracțiuni.

LIBERTATE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății. ◊ Loc. adv. În libertate = după bunul plac, nestingherit. ◊ Expr. A-și lua libertatea să... (sau de a...) = a-și îngădui, a-și permite să... 2. Starea unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat. ♦ Starea celui care nu este supus unui stăpân. ♦ Situația unei persoane care nu se află închisă sau întemnițată. ◊ Expr. A pune în libertate = a elibera din închisoare, din arest etc. 3. Independență, neatârnare (a unui stat față de o putere străină). 4. (De obicei la pl.) Drepturi cetățenești. ◊ Libertate individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertate de conștiință = dreptul oricărui cetățean de a avea o opinie proprie în orice domeniu de activitate. Libertate de gândire sau libertatea cuvântului = dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. – Din fr. liberté, lat. libertas, -atis.

CETĂȚENESC adj. civic, civil, (înv.) politicesc. (Drepturi ~ești.)

INTERDICȚIE s.f. Interzicere, opreliște, oprire (prin lege). ♦ Interzicere a exercitării drepturilor politice (și civile) ale unei persoane ca măsură represivă sau de protecție. [Gen. -iei, var. interdicțiune s.f. / cf. fr. interdiction, lat. interdictio].

INTERDICȚIE s. f. 1. interzicere (prin lege). ◊ tabu. 2. interzicere a exercitării drepturilor politice (și civile) ale unei persoane ca măsură represivă sau de protecție. ◊ stare a unei asemenea persoane. (< fr. interdiction, lat. interdictio)

COD¹ (< fr., lat. codex „culegere”) s. n. 1. Ansamblul unor reguli de conduită, de precepte, de prescripții; documentul ce le cuprinde. 2. (Dr.) Culegere de legi; codex (3). 3. Act normativ, cuprinzînd sistematizarea și unificarea principalelor norme dintr-o anumită ramură a dreptului (ex. c. civil, c. de procedură civilă, c. de procedură penală, c. muncii, c. penal). 4. Sistem de semnale sau de semne convenționale cu semnificații bine precizate, ale căror combinații sînt folosite pentru transmiterea unor mesaje (ex. c. Morse, c. Bodo, c. telegrafic). ◊ C. meteorologic = sistem de simboluri adoptat prin convenție internațională, pentru transmiterea concisă, rapidă și completă a mesajelor meteorologice necesare elaborării hărților sinoptice. ◊ C. de semnale = dicționar în care sînt înscrise semnificațiile combinațiilor de semnale optice, acustice sau radio, între nave și uscat. ◊ C. de pavilioane = ansamblul format din numărul minim de pavilioane, flamuri și triunghiuri necesare pe o navă pentru a semnaliza conform unui cod de semnale. 5. (INFORM.) Corespondență biunivocă între simboluri a două alfabete (în general unul este format din cifrele unui sistem de numerație), avînd drept scop trecerea de la o formă de reprezentare a informației la alta. ◊ C. ASCII (A[merican] S[tandard] C[ode] for I[nformation] I[nterchange]) = c. cu șapte cifre binare pentru alfabetul format din cifrele zecimale, literele mari și mici ale alfabetului englez, semnele de punctuație, operatorii aritmetici și logici, simbolurile pentru controlul comunicației și editare. ◊ C. binar = c. alcătuit din cifrele sistemului de numerație binar, 0 și 1. * C. mașină = c. binar în care fiecare cuvînt cu sens corespunde unui simbol al alfabetului format din operațiile pe care le poate executa o unitate centrală de prelucrare. 6. C. genetic = sistem unic în care mesajul genetic se găsește în însăși structura acizilor nucleici: ansamblul codonilor determină secvența aminoacizilor în proteine; ordinea înlănțuirii lor este dirijată de un ARNm, matrice pentru ARNt, care se atașează pe ea succesiv, conform regulii de complementaritatea bazelor nucleice (adenină, uracil, citozină); fiecărui codon din ARNm îi corespunde un ARNt care poartă un anticodon. Identificarea codonului corespunzător unui anume loc în acid se face cu ajutorul unui tabel ce rezumă c.g. universal, în care fiecare codon are, în ordine, o bază la stînga, una în partea de sus și a treia în dreapta tabelului.

1) drept n., pl. urĭ (d. drept adj.). Ceĭa ce ți se cuvine (ți-e permis) conform rațiuniĭ saŭ legiĭ: îmĭ cer dreptu meŭ, orĭ-ce drept presupune o datorie, stăpîn de drept (conform dreptuluĭ). Dreptate, justiție: pe drept (conform justițiiĭ), la drept vorbind (vorbind conform justițiiĭ). Știința legilor: a studia dreptu. Corp de legĭ: dreptu roman. Dreptu ginților saŭ internațional, legile după care se conduc țările în relațiunile dintre ele. Drepturile omuluĭ, drepturile eterne și inalienabile proclamate de Adunarea Constituantă franceză la 1789 (egalitatea cetățenilor, libertatea individuală, libertatea conștiințeĭ ș.a.). Drepturĭ civile, cele cuprinse în codicele civil (relativ la persoane și avere: căsătoria, divorțu, cumpărarea, vînzarea, testamentu ș.a.). Drepturĭ politice saŭ cetățeneștĭ saŭ civice, cele acordate cetățeanuluĭ p. relațiunile luĭ cu statu (dreptu de a alege și a fi ales deputat, senator, consilier comunal orĭ județenesc, de a fi jurat și a ocupa funcțiunĭ publice civile și militare). Dreptu divin, cel dat de Dumnezeŭ, după cum zic uniĭ: țaru era monarh de drept divin. Dreptu natural, cel bazat pe simțu de dreptate cu care te naștĭ. Dreptu canonic, legile bisericeștĭ. V. drit.

POP, Traian (1885-1960, n. sat Șinca Veche, jud. Brașov), jurist român. M. de onoare al Acad. (1948), prof. univ. la Cluj. Membru al Partidului Național Țărănesc. Lucrări de legislație civilă și penală („Dreptul penal”, „Curs de criminologie”, „Dreptul penal procesual”). Membru al comisiei care a redactat Codul penal (1933).

LIBERTATE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. ◊ Loc. adv. În libertate = după bunul-plac, nestingherit. ◊ Expr. A-și lua libertatea să... (sau de a...) = a-și îngădui, a-și permite să... 2. Starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat. ♦ Starea celui care nu este supus unui stăpân. ♦ Situația unei persoane care nu se află închisă sau întemnițată. ◊ Expr. A pune în libertate = a elibera din închisoare, din arest etc. 3. Independență, neatârnare (a unui stat față de o putere străină). 4. (La pl.) Drepturi fundamentale recunoscute prin Constituție cetățenilor, de dezvoltare și liberă manifestare a personalității (libertatea cuvântului, a presei etc.). ◊ Libertate individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertate de conștiință = principiu formal în societatea modernă pluralistă, care face posibilă acțiunea în conformitate cu propria conștiință, în principal în ce privește religia.. Libertate de gândire = drept al cetățeanului prevăzut de constituțiile democratice, de a-și exprima modul propriu de gândire. – Din fr. liberté, lat. libertas, -atis.

INTERDICȚIE, interdicții, s. f. Faptul de a interzice; interzicere (prin lege) de a face un lucru. ♦ Măsură legală cu caracter represiv, aplicată unui răufăcător sau cu caracter de protecție, aplicată unui alienat mintal, prin care li se interzice acestora exercitarea drepturilor politice (și civile). A pune pe cineva sub interdicție.

SCIALOJA [ʃiáloia], Vittorio (1856-1933), jurist și om politic italian. Prof. univ. la Roma și Siena. Ministru al Justiției (1909-1910) și de externe (1919-1920). A reprezentat Italia la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). A înființat (1888) Institutul de Drept Roman din Roma. Lucrări: „Sistemul dreptului roman actual”, „Probleme ale statului italian după război”, „Studii juridice”, „Teoria proprietății în dreptul roman”, „Procedura civilă romană”. Membru de onoare al Acad. Române (1933).

CETĂȚENESC adj. civic, civil, (înv.) politicesc. (Drepturi ~.)

CIVIC adj. cetățenesc, civil, (înv.) politicesc. (Drepturi ~.)

drept, ~eaptă [At: PSALT. HUR. 50²/5 / V: (1-108) dir~ a, (122) drit sn, (147-155) deptu, der~, derepto, dereptu pp / Pl: ~pți, ~e a; ~uri sn / E: ml directus (109-146) după fr droit] 1 a (D. drumuri, căi, etc.) Care reprezintă cea mai mică distanță între două puncte, fără ocolișuri Si: (pop) oblu. 2-3 sf, a (Linie) care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt Si: (pop) oblu. 4 a (Îs) Unghi ~ Unghi format de două drepte perpendiculare una pe cealaltă. 5 av (Înv; îla) ~ căzător Perpendicular. 6 a (Îs) Prismă ~eaptă Prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. 7 a (Fig; d. privire) Care este fără ascunzișuri Si: deschis, direct. 8 a (D. haine) Care are o croială simplă. 9-10 av (Înv; îs; îla) (Linie) ~ alergătoare (Linie) paralelă. 11 a (D. lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). 12 av (Îe) A se ține ~ A avea o poziție perfect verticală. 13 a (Îla; d. ființe, lucruri, elemente de același fel înșiruite) În linie ~eaptă (sau în linii ori în rânduri ~e) Aliniat. 14 a (Îlav) În linie ~eaptă Direct. 15 a (Mii; îe) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de ~pți A lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. 16 i Drepți! Formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți (15). 17 av (Îe) A călca ~ A fi dârz. 18 av (Îae) A avea o purtare cinstită. 19 a (D. terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical Si: abrupt, escarpat, povârnit. 20-21 sf, a (Literă) care are tăietura verticală. 22 a Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper) Si: neted, orizontal, plan. 23 a (Grm; înv; îs) Complement ~ Complement direct. 24 sn (Îlav) De-a ~ul În mod direct. 25 sn (Îal) Fără oprire. 26 sn (Îal) Fără ezitare. 28 sn (Îal) Fără ascunzișuri Si: franc³ (5). 29 sn (Îal) Neîndoielnic. 30 av (Îvr; îe) A-i fi (cuiva) ~ A-i fi la îndemână (cuiva). 31 av (Îe) A merge ~ A merge cu mișcări sigure, fără a se clătina. 32 a (Îoc strâmb; d. obiecte cu formă alungită) Care nu prezintă curburi sau cotituri Si: (pop) oblu, regulat. 33 a (D. părți ale corpului la om sau la animale) Care are o formă (sau este într-o poziție) corectă, normală, fără defecte. 34 a (D. suprafețe) Neted. 35 a (Fig; d. acțiuni ale omului sau d. noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului Si: bun, cinstit, întemeiat, just. 36 a (Îs) Parte ~eaptă Parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la împărțeală. 37 a (Îs) Luptă ~eaptă Luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. 38 a (Îlav) Cu ~ cuvânt Pe bună dreptate Si: justificat. 39 av (D. acțiuni) În conformitate cu dreptatea Si: just. 40 av În conformitate cu adevărul Si: adevărat, corect. 41 av (Îe) Ce-i ~, e ~ Se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. 42 av (Îe) (Este) ~ că... Este adevărat că... 43 av (Îe) A spune ~ A spune adevărul. 44 av (Îae) A vorbi deschis, sincer. 45 a (D. oameni) Care trăiește și acționează conform dreptății, adevărului, omeniei Si: cinstit, integru. 46 sn (Pex; îe) La ~ (sau, rar, ~ul) vorbind În realitate. 47 a (Îe) Ce-i ~(ul) Într-adevăr. 48 a (Fig; îs) Calea (cea) ~eaptă Comportare cinstită. 49 a (Spc; îas) Purtare cucernică, în spiritul moralei creștine. 50 a (În limbajul bisericesc) Cuvios. 51 sm (Îe) A se odihni cu ~pții A fi mort. 52 a (D. oameni; îe) A se duce în lumea celor ~pți A muri. 53-54 smf, a (Îc) ~ credincios (Persoană) care face parte din Biserica creștină ortodoxă. 55-56 smf, a (Îae) (Persoană) care se comportă ca un bun creștin. 57 sm (Bis; mpl) Om lipsit de păcate, care a respectat în timpul vieții preceptele religiei creștine și care este acceptat de judecata lui Dumnezeu. 58 a (D. sentimente, manifestări ale oamenilor) Care reflectă sinceritate. 59 a (Pex) Care nu favorizează pe cineva sau ceva Si: imparțial, obiectiv. 60 a (Înv) Devotat. 61 a (Înv) Nevinovat. 62 af (Reg) Virgină. 63 a (D. oameni; îla) ~ cu inima Sincer. 64 a (Îae) Prietenos. 65 a (Pop; d. oameni) Care este legat de cineva printr-un grad apropiat de rudenie (în linie ascendentă sau descendentă). 66 av (Îvr; îe) A fi ~ (cuiva, cineva) A semăna leit (cu cineva). 67 a Care este potrivit (conform) cu anumite reguli sau cu anumite cerințe Si: bun, corect, riguros. 68 av (Îe) A sta (sau a ședea etc.) strâmb și a judeca (sau a grăi etc.) ~ A aprecia just, corect (o situație, un om etc.), indiferent de împrejurările (nefavorabile). 69 a (D. viață) Care este în conformitate cu normele moralei Si: etic, moral. 70 a (Pex) Auster. 71 a Cuvenit. 72 a Împărțit echitabil. 73 a Veritabil. 74 (Îoc stâng; d. organe sau părți ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. 75 sfa Mâna dreaptă. 76 sf (Îe) A-și da ~eapta A-și strânge mâinile în semn de salut, de bucurie, de împăcare. 77 sf (Îe) Să nu știe stânga ce face ~eapta Formulă prin care se impune discreție absolută. 78 sfa (În religia creștină) Mâna lui Dumnezeu considerată ca putere sfântă. 79 a (Îe) A fi mâna ~eaptă (a cuiva) A fi omul de încredere (al cuiva). 80 a (Îae) A fi cel mai apropiat colaborator (al cuiva). 81 sna Picior drept. 82 sna (Îe) A călca (sau a păși, a porni, a intra, a ieși) cu -ul (înainte) A începe o acțiune sub bune auspicii. 83 a (D. părți ale îmbrăcămintei) Care corespunde părții drepte a corpului. 84 a (D. simptome, boli etc.) Care apare, care se manifestă etc. în partea dreaptă (74) a corpului sau a unui organ. 85 a (D. construcții, obiecte etc.) Care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane orientate cu fața în aceeași direcție cu obiectul. 86 a (D. cursuri de apă sau d. malurile lor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte a unei persoane așezate cu fața în direcția cursului unei ape. 87 a (D. obiecte sau d. părțile obiectelor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte (74) a persoanei care privește obiectul din față. 88 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în același sens cu obiectul, construcția etc. respectivă. 89 sfsa Parte a unui curs de apă sau a unui mal al acestuia care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în sensul de curgere a apei respective. 90 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane care privește obiectul, construcția etc. respective. 91 sf (Îlav) Din (la, pe, în, înspre, către, din, din a) ~eapta Din (sau în) partea mâinii drepte (74). 92 sf (Îlav) În direcția mâinii drepte (74). 93 sf (Îe) A fi (a sta, a ședea etc.) la ~eapta (den, den a ~pta (cuiva), (înv) a ~pta (de cineva) A ocupa locul de onoare aflat în partea dreaptă (74) a unei personalități. 94 sf (Îe) A-i cânta (cuiva) cucul la (în) ~pta A avea noroc. 95 sf (Îe) A face (a apuca, a o lua) la ~eapta A coti, a se îndrepta către partea dreaptă (74) a unui drum, în direcția mâinii drepte (74). 96 sf (Îe) A ține ~eapta A merge (numai) pe partea dreaptă (74) a unui drum. 97 sf (Fam; îe) A trage pe ~eapta A se opri cu un vehicul pe partea dreaptă (74) a carosabilului pentru odihnă sau remedieri tehnice. 98 sf (Îlav) În (din) ~eapta și-n (din) stânga sau de-a ~eapta și de-a stânga În (din) ambele părți. 99 sf (Îal) În (din) toate părțile Si: pretutindeni. 100 sf (Îlav) (Nici) în ~eapta nici în stânga Nicăieri. 101 sf (La) ~eapta! Comandă (adresată unui militar) prin care se cere întoarcerea spre dreapta (90). 102 av (În legătură cu unele verbe de mișcare și urmat de determinări locale; indică direcția) În linie dreaptă Si: direct, (pop) oblu. 103 av (Îlav) De-a ~ul Fără a se abate din drum. 104 av (Cu nuanțe spațiale sau temporale) Tocmai. 105 av (Îe; înv) ~ dragul să Ți-e mai mare dragul să. 106 a (Înv; d. bunuri materiale, sume de bani etc.) Care aparține sau se cuvine cuiva în temeiul legii. 107 sfa (Fig; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. 108 sf (Îlaj) De ~eapta Conservator. 109 sn Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. 110 sn Știință (sau disciplină) care studiază dreptul (1) 111 sn (Îs) ~ penal Ramură a dreptului (110) care se ocupă de normele juridice cu caracter represiv. 112 sn (Îs) ~ civil Ramură a dreptului (110) care studiază și reglementează relațiile sociale (convertite în raporturi juridice) dintr-un stat. 115 sn (Îs) ~ constituțional Totalitatea normelor fundamentale care reglementează relațiile privitoare la orânduirea social-economică și de stat. 116 sn (Îas) Ramură a dreptului (110) care studiază drepturile și datoriile cetățenilor decurgând din constituție. 117 sn (Îs) ~ internațional Totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. 118 sn (Flz) (Îs) ~ natural Drept (1) considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara structurilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. 119 sn (Îs) ~ comercial Ansamblu de reguli, de instituții și de practici aplicabile actelor de comerț, comercianților și societăților comerciale. 120 sn (Îs) ~ administrativ Ansamblu de norme care reglementează organizarea și activitatea administrației. 121 sn (Îs) ~ul muncii Totalitatea regulilor aplicabile raporturilor individuale sau colective ale salariaților. 122 sn (Înv; șîf drit) Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane (unei instituții, unui popor) de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc. 123 sn (Înv; îlav) Cu ~ul În mod legitim. 124 sn (Îal) Justificat. 125-126 sn (Și îljv) În ~ Împuternicit prin lege. 127 sn (Îal) Îndreptățit. 128 (Îal) Pe bază legală. 129 sn (Îe) A avea ~ul A avea voie (în temeiul legii) să întreprindă ceva Si: a fi îndreptățit. 130 sn (Îae) A se bucura de un privilegiu. 131 sn (Îe) A fi (sau a se simți, a se crede) în ~ (sau în ~ul său) A beneficia sau a crede că beneficiază de condițiile^[1] necesare favorabile pentru îndeplinirea legală a unor acțiuni, pentru exercitarea unui privilegiu etc. 132 sn (Îe) A da ~(ul) sau ~uri ori a face ~ cuiva A acorda cuiva posibilitatea, a-i oferi condițiile necesare favorabile pentru îndeplinirea unei acțiuni în mod legal sau legitim. 133 sn (Îe) A repune în ~uri A acorda cuiva un privilegiu de care anterior a fost privat. 134 sn (Îe) A reintra în ~urile (lui, ei etc.) A dobândi o situație privilegiată de care anterior a fost privat. 135 sn (Îe) A-și lua (sau a-și aroga) ~ul (de a face ceva) ori ~uri (asupra cuiva) A se comporta ca și cum ar fi îndreptățit, împuternicit legal, pretinzând anumite privilegii. 136 sn (Îlav) De ~ Conform legii. 137 sn (Îal) În mod legitim. 138-139 sn (Îljv) Fără ~ Care nu este în temeiul legii. 140 sn (Îal) Nejustificat. 141 sn Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, în mod legal, în spiritul dreptății. 142 sn (Ccr) Sumă de bani sau bun material cuvenite cuiva în mod legal în urma prestării unei munci. 143 sn (Îs) ~ de apel Permisiune legală de a contesta o hotărâre judecătorească. 144 sn (Îe) ~ul lui Dumnezeu Într-adevăr. 145 sn (Îrg) Dreptate. 146 sn (Înv; îe) A avea ~ul A avea dreptate. 147 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă echivalența între două elemente A primit banii drept recompensă. 148 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei funcții Si: ca¹ (9), în calitate de... Drept procuror a lucrat numai un an. 149 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei calități, a unei identități etc. Drept cine mă iei?. 150 pp (Introduce un complement indirect) În loc de... O draperie groasă servea drept paravan. 151 pp (Îlav) ~ care În concluzie Era târziu, drept care s-a grăbit să plece. 152 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) Lângă. 153 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) În fața. 154 pp (Pop; îe) A i se pune (cuiva) soarele ~ la inimă A i se face (cuiva) foame. 155 pp (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru Drept încercare s-a folosit de un clește.^[2] corectat(ă)

plebe sf [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 16 / V: (înv) plebă / E: fr plèbe, lat plebs, -bis] 1 (Csc; în Evul Mediu) Cea mai săracă pătură a populației orășenești din apusul Europei, aflată în afara ierarhiei feudale, care, alături de țărănime, a avut un rol important în revoluțiile din sec. XVI-XVII. 2 (Csc; pgn; liv) Pătură socială fără drepturi, asuprită și exploatată. 3 (Csc; prt) Oameni de rând Si: gloată, mulțime, norod. 4 (Rar) Origine socială umilă, de rând. 5 (Csc; prt) Pătură socială declasată. 6 (Csc; în Antichitatea romană) Categorie socială din care făceau parte oamenii liberi de la orașe și sate, lipsiți de anumite drepturi politice și civile, fără o activitate permanentă și care trăiau din câștiguri întâmplătoare și din distribuții făcute de către stat.

cetáte f., pl. ățĭ (lat. civitas, civitátis, cetățenie, oraș, stat; it. cittá, vpv. ciutat, fr. cité, sp. ciudad, pg. cidade. V. civil). Oraș fortificat. Fort. Dreptu de cetate, dreptu de cetățenie. Artilerie de cetate, artilerie compusă din tunurĭ stabile în forturĭ. – Vechile cetățĭ moldoveneștĭ cu zidurĭ de peatră eraŭ comandate de cîte un pîrcălab, apoĭ de cîte doĭ. Ele eraŭ: Hotinu, Orheĭu, Soroca, Tighina (turc. Bendér, adică „port, șcheĭe”), Cetatea Albă (turc. Ak-kermán), Chilia, Țețina, Ciceu, Suceava, Romanu, Cetatea Neamțuluĭ și Crăcĭuna. Unele tîrgurĭ, ca Baĭa, eraŭ întărite numaĭ cu șanțurĭ și palisade (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. 1910, I, 71, 123 și 152). V. nazir, raĭa.

lége f. (lat. lex, légis, lege, religiune; it. legge, pv. pg. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley). Actu pin care autoritatea suverană regulează, ordonă, permite saŭ apără: legea e rațiunea omenească care guvernează popoarele, a promulga o lege. Totalitatea acestor acte: nimenea nu e considerat că nu știe legea. Principiĭ imutabile care regulează ordinea lumiĭ fizice: legile greutățiĭ. Oare-care obligațiunĭ ale viețiĭ morale: legile onoriĭ, ale politețiĭ. Putere, autoritate: legea celuĭ maĭ tare, regulă, principiŭ: legile limbiĭ. Religiune, credință (Pop.): legea creștinească, pe legea mea! Obiceĭ, mod de a trăi, de a lucra: lasă-l să lucreze’n legea luĭ! Lege naturală, regule de purtare fundate chear pe natura omuluĭ și a societățiĭ. Legea divină (Teol.) preceptele pe care Dumnezeŭ le-a dat oamenilor pin revelațiune. Legea morală, legea care ne ordonă să facem bine și să evităm rău. Legea civilă, legea care regulează drepturile private ale cetățenilor între eĭ. Legea veche, religiunea luĭ Moĭse. Legea noŭă, creștinizmu. Legea marțială, care autorizează întrebuințarea forțeĭ armate în anumite caturĭ, maĭ ales în caz de revoluțiune. Legile războĭuluĭ, totalitatea regulelor pe care anumite state și le-aŭ impus să le observe în modu lor de a face războĭ. A-țĭ face o lege din onoare ș. a., a-țĭ impune obligațiunea de a nu viola onoarea ș. a. A lua lege (saŭ a lua legea țăriĭ), a recurge la judecata megiașilor, a căror hotărîre era suverană (Giur. 40-42). Lege peste lege, judecarea din noŭ a unuĭ proces pintr’un îndoit număr de megiașĭ care să desființeze hotărîrea precedentă. Legea luĭ Lynch, obiceĭu poporuluĭ în Statele Unite de a-ĭ ucide pe loc pe criminalĭ. În lege, curat, adevărat, de-a binele, realmente, în regulă: acesta-ĭ nebun în lege. Pe legea mea (mold. fam. și premelége, adv. făcut din pre a mea lege), zăŭ, mă jur!

moarte f. 1. încetare din vieață; moarte civilă, privațiune absolută de drepturile cetățeanului; 2. pedeapsă capitală: osândit la moarte; 3. fig. mâhnire adâncă: cu moartea în suflet; 4. moarte personificată, închipuită ca o babă sfrijită cu o coasă în mână: a văzut moartea cu ochii; 5. cauză de distrucțiune, ruină: revoluțiunea e moartea comerțului. [Lat. MORTEM].

TERȚ² ~i m. jur. Persoană care nu figurează ca parte într-un proces, dar are dreptul de a participa la un proces civil pentru a-și apăra drepturile sale, ce nu coincid cu interesele celor două părți (reclamant și reclamat).

disponibilitate sf [At: NEGULICI / Pl: ~tăți / E: fr disponibilité] 1 Inexistență a unei destinații precise. 2 Libertate de utilizare. 3 (D. oameni; îlav) În ~ Scos (temporar) dintr-o slujbă (cu posibilitatea de a fi rechemat în activitate). 4 (Spc) Situație a unei persoane scoasă temporar din serviciu (și care poate fi oricând rechemată). 5 (Spc) Principiu juridic potrivit căruia părțile dintr-un proces civil pot să dispună asupra dreptului în discuție și a mijloacelor procedurale. 6 (Mpl) Bunuri materiale de care se poate dispune. 7 (Mpl) Rezerve care stau la dispoziție. 8 (Îs) ~tăți bugetare Sume de bani nefolosite care constituie rezerva unei instituții. 9 (Fig) Înclinare către ceva 10 (Mpl) Stare sufletească în care sentimentele și rațiunea se manifestă libere și în plenitudinea lor. 11 Posibilitate a cuvintelor de a veni cu ușurință în mintea vorbitorilor. 12 Situație a unui militar care a fost lăsat la vatră, dar care poate fi chemat oricând sub drapel. 13 (Îe) A pune în ~ A concedia dintr-un post. 14 (D. oameni; îae) A scoate din armată.

Răsboiul mondial (1914-1918) se deschise printr’un ultimatum adresat de Austro-Ungaria Serbiei (28 Iulie 1914). Cu toate că Serbia acceptă condițiile-i umilitoare, totuși Germania, aliata Austriei, declară răsboiu Rusiei (1 Aug. 1914) și Franței (3 Aug.). Armatele germane invadară apoi Belgia, pustiind țara și incendiând orașele (Louvain). Anglia mai întâi, apoi Italia și România, la urmă America veniră în ajutorul Franței. După numeroase lupte de aproape 3 ani (în tranșeele din Nordul Franței), Germanii, amenințați de înfrângere și de invaziune, acceptară (18 Nov. 1918) condițiile Aliaților, și anume: retrocedarea Alzaciei-Lorene, dezarmarea, pierderea coloniilor, plata unei indemnizări, repararea departamentelor devastate și ocuparea de Francezi (în timp de 15 ani) a malului stâng al Rinului. Răsboiul mondial a fost unul din cele mai sângeroase. El a cauzat moartea sau mutilarea a 14 milioane de soldați și a reclamat cheltuieli extraordinare (peste 1500 de miliarde), având drept urmare, după armistițiu, o criză economică nemaipomenită. În cursul acestui răsboiu, Nemții au reîmprospătat procederile din timpurile cele mai barbare: târîrea locuitorilor civili în captivitate, călcarea continuă a dreptului ginților prin atacuri aeriene și submarine, prin incendiarea și devastarea totală a departamentelor prospere din Nordul Franței.

AIUREA adv.. (Uneori în opoziție cu aici) În alt loc, în altă parte; undeva, departe. Eu cred c-a obosii pădurea, Căci ziua-ntreag-a tot cîntat Și tace-acum gîndind aiurea. COȘBUC, P. II 50. Danțul, muzica, pădurea, Pe acestea le-ndrăgii, Nu chiliile pustii Unde plîngi, gîndind aiurea! EMINESCU, O. I 102. (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) De aiurea = din alt loc, din altă parte. Pe aiurea = prin alte locuri, pe altundeva. Aș fi foarte mulțumită dac-aș obține și pe aiurea un rezultat atît de bun. ALECSANDRI, T. 1318. De pe aiurea = de prin alte locuri, de prin alte părți. Într-aiurea = a) (cu sens local) fără țintă. V. razna; b) (cu sens modal) la întîmplare, cu gîndul departe. Răsfoiam o carte într-aiurea. ◊ Ghiță Botgros e cu chef, dar nu se cumpănește, nici nu vorbește într-aiurea... SADOVEANU, O. I 74. ◊ Expr. A vorbi aiurea (sau într-aiurea) = a vorbi fără rost, a spune absurdități. (Fig.) Printre spice [vîntul] șoptește. Vorbind aiurea și-alintat. COȘBUC, P. I 88. (Familiar) A călca într-aiurea = a se abate de la calea dreaptă, a avea purtări rele. Iubești pe alta... – Ai nebunit? – Te-am înțeles eu de mult că-mi calci într-aiurea! ALECSANDRI, T. 1017. ◊ (Cu valoare de interjecție, familiar) Vom săvîrși masacre, domnule colonel? Destul se masacrează populația civilă... – Aiurea! Asta nu-i în dreptul d-tale de judecată. CAMILAR, N. I 151. ♦ (Adjectival, familiar) Zăpăcit, aiurit. E cam aiurea. – Variantă: aiure (ALECSANDRI, T. 111, KOGĂLNICEANU, S. 203) adv.

CIVIL adj. 1. cetățenesc, civic, (înv.) politicesc. (Drepturi ~.) 2. (înv. și pop.) pămîntesc. (Probleme ~ și probleme bisericești.)

ADMINISTRA A administra o probă (Jur.) = A folosi un mijloc de probă într-un proces: Din probele administrate rezultă că cei trei inculpați au comis acte de șantaj și anterior anului 2004. (DORIN ȘTEF) Totodată instanța apreciază că în acest caz devin incidente prevederile art. 171 din Codul de procedură civilă, conform cărora partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuși să se apere […]. (www.cdep.ro)

* CIVIL adj. 1 Privitor la cetățeni: războiu ~, luptă între cetățenii aceleiași țări ¶ 2 ⚖️ Stare ~ă, situațiunea unei persoane cu privire la vîrsta ei sau în raport cu familia (major sau minor, însurat sau holteiu, dacă are copii sau nu, etc.); actele stării ~e, actele de naștere, de căsătorie, de deces sau de adopțiune; ofițer al stării ~e, primarul sau consilierul municipal delegat să dreseze actele stării civile ¶ 3 Care nu e nici militar nici bisericesc: autoritate ~ă; căsătorie ~ă, care se săvîrșește de ofițerul stării civile ¶ 4 ⚖️ În opoziție cu criminal: codul ~ ¶ 5 Drepturi ~e, care regulează raporturile între particulari și independente de drepturile politice ¶ 6 ⚖️ Parte ~ă, care lucrează pe seama sa, împotriva unui acuzat, cerîndu-i despăgubiri. II. sm. 1 Cel ce nu este militar ¶ 2 📆 An ~ 👉 AN 5 [fr. < lat.].

COD, coduri, s. n. 1. Culegere sistematică de reguli juridice relative la o anumită ramură a dreptului. La 1815 vodă Caragea, voind să publice noul cod, a cerut lui Văcărescu să-i facă cîteva versuri, care să figureze pe frontispiciul cărții. GHICA, S. 485. [Vasile Lupu] adună pravelile lui Alexandru I, ce au fost rămas uitate și părăsite cînd domnea numai dreptul celui mai tare, adaoge sau scade din ele și alcătuiește un cod de legi, care, pentru ca să fie respectat, este aspru. NEGRUZZI, S. I 276. ◊ Cod civil = ansamblul principalelor norme juridice care reglementează drepturile private ale persoanelor (drepturile personale, căsătoria, divorțul, proprietatea, contractele etc.). Cod penal = ansamblul principalelor norme care definesc infracțiunile (crimele, delictele și contravențiile) și stabilesc sancționarea, lor. Codul muncii = ansamblul principalelor norme care reglementează raporturile de muncă. Codul muncii stabilește reguli pentru contractele colective și contractele de muncă. 2. Fig. Culegere de reguli cu privire la un domeniu de activitate. Codul sportiv. Cod telegrafic = tabel de semne convenționale folosit la transmisiunile telegrafice. Cod de semnalizare = tabel de semnale convenționale care se folosesc cînd diferite persoane sau echipe lucrează la distanță mare unele de altele.

Capitis deminutio (lat.) Aceste cuvinte nu se folosesc decît în forma originară. Ele constituie o formulă din dreptul roman, care aducea unei persoane un fel de moarte civilă, o stare juridică lipsită de libertate, de drepturi cetățenești etc. De altfel, dacă am traduce liber capitis deminutio, ar trebui să spunem: diminuarea sau chiar stingerea unor drepturi civice. Astăzi aceste două cuvinte se aplică de obicei unei persoane ostracizate, care nu-și mai poate exercita puterea sau influența în societate ori într-un anumit domeniu de activitate. Expresia se folosește sub forma: „lovit de un capitis deminutio”. IST.

OBLIGAȚIE, obligații, s. f. 1. Datorie, sarcină, îndatorire. 2. Raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3. Hârtie de valoare care conferă posesorului ei calitatea de creditor și-i dă dreptul de a primi, pentru suma împrumutată, un anumit venit fix sub formă de dobândă. [Var.: obligațiune s. f.] – Din fr. obligation, lat. obligatio, -onis.

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

NAPOLEON BONAPARTE I (1769-1821), împărat al Franței (1804-1814 și 1815). Unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie. Ca general, s-a remarcat în campaniile din Italia (1796-1797), Egipt (1798-1799), Prusia (1806), Austria (1809), câștigând bătălii rămase celebre, ca acelea de la Arcore (1796), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Jena (1806), Wagram (1809) etc. După lovitura de stat de la „18 brumar” (9 nov.) 1799, a instaurat un nou regim politic, întâi sub forma Consulatului, iar din 1804, sub forma Imperiului. Prin politica sa internă a contribuit la consolidarea și dezvoltarea statului modern în Franța, de numele lui fiind legate codurile civil (1804), comercial (1808) și penal (1810), baza noilor relații juridice. Politica sa externă se caracterizează printr-un șir aproape neîntrerupt de războaie (Războaiele napoleoneene)pentru hegemonie în Europa, împotriva coalițiilor statelor europene, războaie care au provocat mari pierderi materiale și de vieți omenești atât Franței, cât și adversarilor săi, fără precedent în istoria europeană modernă. În 1806, a instituit Blocada continentală, îndreptată împotriva Angliei, principal adversar al Franței. După campania dezastruoasă din Rusia (1812), înfrângerea de la Leipzig (Bătălia națiunilor, 1813) și invadarea Franței de către armatele Coaliției VII (Rusia, Austria, Prusia, Anglia), a abdicat și a fost exilat pe ins. Elba (1814). Revenit în Franța la 1 mart. 1815 („Cele 100 de zile”), a fost înfrânt la Waterloo de armata anglo-prusiană și silit din nou să abdice. A fost exilat pe ins. Sfânta Elena din Oc. Atlantic, unde a și murit. Personalitatea sa a fost apreciată diferit în epocă, cât și după aceea. – Codul ~, codul civil francez din 1804, în vigoare și astăzi. A servit drept model codurilor elaborate de numeroase țări, inclusiv codul civil român din 1864.

prejúr s. n. uzitat numaĭ în loc. prepozițională în prejur, care se scrie de ordinar împrejur (pre și jur 1). În jur, pe lîngă partea exterioară și ocolind: mă uĭt în (saŭ pin) prejur, semăn florĭ în (saŭ pin) prejuru caseĭ, locu din prejuru caseĭ, copiiĭ fug în prejuru caseĭ. De jur în prejur, din toate părțile (se zice și numaĭ jur în prejur, ceĭa ce nu e maĭ bine). Arm. A te întoarce la stînga (orĭ dreapta) în prejur, a te întoarce cu fața drept în apoĭ. Stînga’n prejur! comandă militară de întoarcere drept în apoĭ și întrebuințată ironic și în vĭața civilă cu înțelesu de „ĭeșĭ, du-te, pașol, marș, pleacă imediat”: fă stînga’n prejur, orĭ mănîncĭ bătaĭe! – Vechĭ cu ac.: prejur dînsa, prejur cetate, în prejuru eĭ, în prejuru cetățiĭ.

liberal a. 1. care dă bucuros; om liberal; 2. demn de un om liber: educațiune, carieră liberală; arte liberale, cele privitoare la cultura spiritului (învățământul, dreptul, medicina), în opozițiune cu artele mecanice; 3. favorabil libertății civile și politice: idei liberale. ║ m. cel ce profesează sau afectează idei liberale.

OBLIGAȚIE, obligații, s. f. 1. Datorie, sarcină, îndatorire. 2. Raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3. (Fin.; în foma obligațiune) Valoare mobiliară reprezentând un titlu de credit pe termen lung, emisă de o autoritate de stat și de companii autorizate în acest sens, prin care beneficiarul împrumutului se obligă să restituie deținătorului suma împrumutată de acesta și să-i plătească o dobândă. [Var.: obligațiune s. f.] – Din fr. obligation, lat. obligatio, -onis.

MᾹLIK ibn Anas (pe numele întreg Abū ’Abn Allāh Mālik ibn Anas ibn al-Hārith al Asbahῑ) (c. 715-795), teolog musulman. Fondator al școlii malikite. Autor al primului compendiu de legi islamice privind probleme civile și religioase („Drumul netezit”), cel mai vechi tratat de drept musulman.

PROCEDURĂ, proceduri, s. f. 1. Formă legală de a proceda în cazuri determinate de lege; (în special) mod de a proceda în fața instanțelor judiciare. Judecătorii și asesorii populari sînt aleși în conformitate cu procedura stabilită prin lege. CONST. R.P.R. 34. Am început a merge regulat la tribunal, a mă îmbrăca în negru... și a mă face că pricep încurcăturile procedurii. ALECSANDRI, T. I 371. Comisiunea Centrală a urmat o procedură cu totul alta de aceea păzită de comisiunile din 1850. KOGĂLNICEANU, S. A. 122. 2. Ramură a dreptului care are ca obiect studiul procedurii (1). Tratat de procedură civilă.

PRAVILĂ, pravile, s. f. (Înv.) 1. Lege (sau corp de legi), dispoziție, regulament, hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc). ◊ Loc. adv. După pravilă = conform legii, legal; just, drept. Peste pravilă = (pe) nedrept, ilegal. ◊ Expr. A pune (sau a rândui) pravilă = a stabili o regulă. ♦ Lege naturală, lege a firii; p. ext. destin. ♦ Carte care conține astfel de legi. ◊ Pravilă împărătească = corp de legi și de dispoziții juridice întocmit inițial pe vremea împăratului Iustinian. 2. Normă după care se produce sau se alcătuiește ceva; regulă. 3. Regulă de comportare. ♦ Obicei, tradiție, datină. [Pl. și: pravili] – Din sl. pravilo.

OSTATIC ~ci m. Persoană civilă reținută de către un stat (sau de către o organizație) drept garanție pentru realizarea unor obligații asumate de către statul (sau organizația) căruia îi aparține persoana respectivă. /<it. ostatico

IZVOR (<sl.) s. n. 1. Loc de ivire la suprafața pământului a apei dintr-un strat acvifer sau a surplusului de apă dintr-un teren mlăștinos sau turbos, constituind de multe ori obârșia unui curs de apă; i. este considerat uneori și locul prin care se produce deversarea unui lac. După durata curgerii, se deosebesc: i. permanente, periodice și intermediare. În funcție de temperatura apei, există: i. reci (cu temperaturi sub 20°C) și i. termale (cu temperaturi mai mari de 20°C). După compoziția chimică, se deosebesc: i. ordinare (cu conținut până la 0,1% săruri minerale), i. minerale (care conțin între 0,1 și 5% săruri minerale) și i. radioactive. După particularitățile hidrogeologice sunt: i. descendente (apariția la suprafață a apelor subterane care circulă în stratul acvifer conform gravitației) și i. ascendente (apariția la suprafață a apelor din stratul acvifer sub influența presiunii hidrostatice). ◊ I. carstic = ivirea la suprafața pământului a apei acumulate în fisurile și în golurile din calcare. 2. (FIZ.) Sursă de lumină, de căldură etc. 3. Fig. Sursă, cauză, obârșie, origine. 4. Fig. Document (științific, istoric); izvod, informație. ◊ I. bibliografic = publicație, lucrare sau document scris, folosit la studierea unei probleme sau la întocmirea unei lucrări științifice. 5. Izvoarele dreptului = forme de exprimare a dreptului: legea, decretul, Constituția, Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă.

PRAVILĂ, pravile, s. f. 1. Lege (sau cod de legi), dispoziție, regulament, hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc). ◊ Loc. adv. După pravilă = conform legii, legal; just, drept. Peste pravilă = (pe) nedrept, ilegal. ◊ Expr. A pune (sau a rândui) pravilă = a stabili o regulă. ◊ Lege naturală, lege a firii; p. ext. destin. ♦ Carte care conține astfel de legi. ◊ Pravilă împărătească = corp de legi și de dispoziții juridice întocmit inițial pe vremea împăratului Iustinian. 2. Normă după care se produce sau se alcătuiește ceva; regulă. 3. Regulă de comportare. ♦ Obicei, tradiție, datină. [Pl. și: pravili] – Din sl. pravilo.

parte sf [At: COD. VOR. 10/5 / Pl: părți, (înv) parți / E: ml pars, -tis] 1 (Csn; udp „de”, „din”) Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., ca rezultat al unei fragmentări, în raport cu întregul Si: bucată, fragment, porțiune, (pop) partal (1). 2 Cantitate oarecare, nedeterminată precis, din ceva Si: (pop) partal (2), (îrg) părtenie. 3 (Înv; îla) În ~ Personal. 4 (Îlav) În ~ Separat. 5 (Îal) Pe rând. 6 (Îal; îoc în general) În special. 7 (Îal) Parțial¹. 8 (Îal) Reciproc. 9 (Îal) Și de-o parte și de alta. 10 (Îe) A vorbi în ~ A vorbi făcând abstracție de unii dintre cei de față. 11 (Îae) Aparte. 12 (Îae) Confidențial. 13-14 (Îlav) În (cea mai) mare ~ sau (îvr) spre cea mai multă ~ În foarte mare măsură. 15-16 (Îla) (Cea mai) mare ~ (din... sau dintre...) Cei mai mulți din... sau dintre... 17-18 (Pop; îe) A (se) face (în) părți A (se) rupe în bucăți. 19-20 (Îae) A (se) împărți. 21-22 (Îae) A (se) risipi. 23 (Îcrî) Atât..., cât și... 24 (Îcrî) Unii oameni..., alți oameni... 25 (Îcrî) Unele lucruri..., alte lucruri... 26 Element care intră în structura unui tot, fiind precis delimitat în cadrul lui Si: element constitutiv. 27 Element legat de componența, de esența, de calitatea unui lucru. 28 (Pex) Compartiment. 29 (Grm; îs) ~ de vorbire (sau, înv, de cuvânt) Fiecare dintre clasele de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. 30-31 (Grm; îs) ~ de propoziție (Cuvânt sau) grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte, după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. 32 (Îe) A lua (sau, îvr, a avea) ~ la ceva A participa la ceva. 33 (Îae) A contribui la ceva. 34 (Îe) A face ~ din... (sau dintre...) A fi unul dintre elementele componente și principale ale unui tot. 35 (Îae) A fi membru al unei grupări, al unei organizații etc. 36 (Spc) Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează de obicei o unitate cu caracteristici proprii în cadrul întregului Vz regiune. 37 (Îvr; îs) ~ nobilă Viscere. 38 (Euf; îs) Părțile rușinoase (sau, rar, naturale) Organe genitale Si: sex. 39 (Îvr; euf; îs) Părțile bărbătești Organe genitale masculine. 40 (Îvr; euf; îs) Părțile femeiești Organe genitale feminine. 41 (Reg; îs) ~a albă Cornee. 42 (Spc) Diviziune a unei lucrări, a unei opere literare, muzicale etc. cu caracteristici bine precizate în cadrul ansamblului Si: secțiune. 43 (Pex) Capitol. 44 (Pex) Pasaj. 45 (Spc; Muz) Ceea ce revine fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. 46 (Spc; înv) Rol în teatru. 47 (Spc; îvr) Moleculă. 48 (Ggf; îvr) Grad de longitudine. 49 (îvp; lpl) Trăsătură caracteristică Si: particularitate. 50 (Spc) Defect. 51-52 Ceea ce (revine sau) urmează să-i revină cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Si: drept, (rar) părtășie, (reg) partal (5-6). 53 (Îe) A(-i) face (cuiva) ~ (de... sau din...) sau, înv, a scoate ~ (cuiva) A-i da cuiva ceva ce îi revine de drept. 54 (Îae) A-i face rost cuiva de ceva. 55 (Îae) A avea în vedere pe cineva cu... 56 (Îae) A hărăzi. 57-58 (Îe) A (nu) avea ~ A (nu) avea dreptul la... 59-60 (Îae) A (nu) primi. 61 (Îe) A-și face ~ (din...) A lua în mod abuziv ceva. 62 (Reg; îe) A căpăta ~ (din...) A moșteni. 63 (Îe) A-i cuveni (cuiva) ~a A-i da dreptate cuiva. 64 (Îe) A(-i) fi (sau a-i veni) (cuiva) ~a (sau, rar, ~) A-i reveni cuiva ceva. 65 (Îe) A lua ~a leului (sau, rar, a lupului) Cea mai mare cantitate dintr-un bun, arogată de cel mai puternic în calitate de stăpân. 66 (Îae) Cel mai de seamă folos sau câștig dintr-o afacere, dintr-o acțiune realizată în comun, pe care cineva și le rezervă fără să le merite, prin abuz. 67 (Înv; îs) ~a sufletului Mulțumire sufletească. 68 (Pop; îas) Ceea ce pune cineva deoparte, încă din timpul vieții, cu scopul de a fi folosit la îndeplinirea obiceiurilor și ritualurilor legate de înmormântare. 69 (Îvp) Zestre. 70-71 Contribuție egală (în bani sau) în muncă la o întreprindere, la o afacere, dând drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu. 72 Cotă care revine fiecărui participant. 73 (Pes; iuz; îs) ~a apei (sau a proprietății) Cotă sau sumă realizată prin vânzarea peștelui pescuit de o echipă de pescari, care revenea proprietarului bălții din care s-a scos peștele. 74 (Pes; iuz; îs) ~a năvodului Cotă din suma realizată prin vânzarea peștelui pescuit de o echipă de pescari, care revenea proprietarului uneltelor de pescuit. 75 (Pes; iuz; îs) ~a muncii Cotă din suma realizată din vânzarea peștelui pescuit de o echipă de pescari, care revenea membrilor echipei respective, proporțional cu rolul pe care-l avea fiecare în munca echipei. 76 (Iuz; îs) ~ socială Contribuție în bani, în unelte etc. pe care o aducea fiecare membru cooperatar la intrarea în cooperativa agricolă de producție. 77-78 (Îljv) În ~ (În mod) proporțional. 79-80 (Îal; în sistemul de arendare a pământurilor) (Care se face) în dijmă. 81-82 (Îljv) La ~ (În sistemul de retribuire a angajaților la un patron) (Care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat, mai mare decât cel mai ridicat salariu fix. 83 (Îs) ~ și ~ Contribuție egală în bani sau în muncă la o întreprindere, dând drept la cotă egală de beneficiu. 84 (Trs) Fiecare dintre acțiunile pe care le deține cineva la o întreprindere, la o mină etc. 85 (Îvr) Obligație de îndeplinit. 86-87 (Pop; îe) A (nu) avea ~ A (nu-)i fi sortit cuiva, în bine sau în rău. 88 (Pop) Destin. 89 (Pex) Șansă. 90 Bucurie. 91 Folos. 92-93 (Pfm; în urări, jurăminte sau imprecații; îe) A (nu) avea ~ de (sau, înv, cu) cineva A (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia, de tovărășia sau de existența cuiva. 94-95 (Îae) A (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. 96 (Pop) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soț sau soție cuiva. 97 (Reg; îe) A-și face pe ~ A face vrăji pentru a-și afla ursitul. 98 (Pop) Partidă. 99 (Cu sens spațial) Regiune geografică. 100 (Cu sens spațial) Loc. 101 (Cu sens spațial) Țară. 102 (Îla) Din (sau de prin) ~a (sau, rar părțile) locului Care este din sau de prin regiunea despre care se vorbește Si: băștinaș, originar. 103 (Îal) Care se află situat în regiunea despre care se vorbește. 104-105 (Îlav) În (sau din, prin) toate părțile sau (îrg) de toate părțile ori de toată ~a sau în toate părțile (De) pretutindeni. 106-107 (Îal) (În sau) din toate direcțiile. 108 (Îlav) În altă ~ Altundeva. 109 (Îlav) (Pe) de o ~...(pe) de altă ~ Într-un loc..., în altul. 110-111 (Îal) (Pe) aici..., (pe) dincolo. 112 Veche unitate teritorial-administrativă din epoca feudală, care servea la împărțirea pământurilor obștii Si: judecie, unghi. 113 Margine. 114 (Spc) Fiecare dintre cele două laturi, dreapta și stânga, ale corpului unei ființe sau ale unui lucru, ale unui drum etc., ori fiecare dintre fețele sau muchiile unui obiect. 115 (Îlav) Într-o (sau la o) ~ Pieziș. 116 (Îlav) La o (sau într-o) ~ La oarecare distanță. 117 (Îal) Deoparte. 118 (îal) Izolat. 119 (Îe) A se da la o (sau într-o, de-o) ~ A se da în lături. 120 (Îae) A se retrage din calea cuiva. 121 (Pex; îae) A se eschiva. 122 (Cu sens imperativ; îe) La o ~! Fă loc! 123 (Îae) Ferește-te! 124 (Îe) A da la o ~ A deplasa în lături pe cineva sau ceva. 125-126 (Fig; îae) A priva pe cineva (de un avantaj sau) de un drept. 127 (Îe) A lăsa la o ~ A nu mai face un lucru. 128 (Îae) A abandona. 129 (Îae) A nu mai vorbi despre... 130 (Îe) A pune la (sau de) o ~ A economisi. 131 (Îae) A strânge. 132 (Reg; îe) A da într-o ~ A ocoli. 133 (Reg; fam; îe) A pune mai (sau prea) mult într-o (sau de o, pe o) ~ sau a fi nea-tr-o ~, a-l atârna într-o ~ A se îmbăta foarte rău. 134 (Pop; îe) A se pune (sau a o apuca) într-o ~ (ca Uca) A nu asculta, a fi încăpățânat, a o lua razna. 135 (Îe) A fi (cam) într-o (sau pe o) ~ sau (reg) a fi nea-ntr-o ~, a alunea într-o ~, a fi hop, de o ~ A fi nebun. 136 (Îs) ~a aceea sau ceea ~ Mal¹. 137 (Îas) Țărm. 138 (Fig) Aspect pe care îl ia un anumit lucru Si: latură. 139-140 (Îcr alta) Direcție în spațiu. 141 (Fig) Punct de vedere. 142 (Îlav) (Pe) de o ~ (sau, îvp, pe o ~)..., (pe) de altă ~ (sau, îvp, pe altă ~) Într-o privință..., în altă privință... 143 (Îs) Din (sau dinspre, îvp, despre) ~a (cuiva sau a ceva) În ceea ce privește pe cineva sau ceva. 144 (Îas) Sub aspectul... 145 Tabără. 146 Partidă. 147-148 (Îla) Din (sau dinspre) ~a mamei (sau a tatălui) Care face parte din familia (mamei sau) a tatălui. 149 (Îs) Din (sau, înv, despre) ~a (cuiva) În numele cuiva. 150 (Îas) Trimis de cineva. 151 (Îas) De către cineva. 152 (Îe) A fi (sau a se declara) de ~a cuiva A fi alături de cineva susținându-l pe cel în cauză. 153 (Îe) A avea de ~a A fi susținut de... 154 (Îvp; îe) A trage (pe cineva) în (sau spre) ~a sa A face să adere la... 155 (Îe) A-i lua sau a(-i) ține cuiva ~a (sau ~ ori, înv, de ~) A apăra pe cineva. 156 (Îae) A susține. 157 (Îae) A favoriza. 158 (Pop; îe) A se arunca (sau a se da) în ~a cuiva A semăna cu cineva. 159 Categorie socială, profesională etc. Si: tagmă. 160 (Csc) Reprezentanți ai uneia dintre aceste categorii Si: breaslă. 161-162 (Pop; îls, îla) ~(a) bărbătească sau (reg) ~a bărbatului (Ființă) de sex masculin. 163 (Îal) Totalitate a bărbaților. 164-165 (Îs, îla) ~ femeiască (sau, îrg, muierească) (Ființă) de sex feminin. 166-167 (Îal) (Totalitate) a femeilor. 168-169 Fiecare (dintre persoanele sau) dintre grupurile de persoane angrenate, interesate într-o acțiune, în special într-o afacere sau într-un proces Vz părtaș. 170-171 (Jur; îs) ~ adversă (sau în proces, litigantă) Fiecare (dintre persoanele sau) dintre grupurile de persoane care valorifică un drept sau se apără în fața unui organ de jurisdicție, împotriva dreptului valorificat de altă (persoană sau) grup de persoane. 172 (Jur; îs) ~ civilă Persoană care, în cadrul procesului penal, exercită acțiunea civilă. 173 (Jur; îs) ~ responsabilă civilmente Persoană care, în cadrul procesului penal, răspunde de pagubele pricinuite prin infracțiunea săvârșită de o altă persoană, aflată sub tutela sa sau pe care o reprezintă. 174 (Jur; îs) ~ vătămată Persoană căreia, prin săvârșirea unei infracțiuni, i s-a cauzat o vătămare, pe care încearcă să o recupereze printr-un proces penal. 175 (Jur; îs) ~ contractantă Fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord etc.

PROCESUAL, -Ă, procesuali, -e, adj. 1. (În sintagma) Drept procesual =ansamblul normelor juridice care reglementează procedura de rezolvare a litigiilor civile sau penale, precum și de executare a hotărârilor pronunțate; b) disciplină care se ocupă cu studiul acestei proceduri. 2. Care se desfășoară în etape succesive specifice dezvoltării fenomenului; treptat, gradat.[Pr.: -su-al] – Din it. processuale.

persoană sf [At: (a. 1768) IORGA, S. D. XII, 82 / V: (înv) ~onă, ~rzonă / Pl: ~ne / E: lat persona, ger Person, it persona, fr personne] 1 Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice Si: creatură, ființă, ins, (reg) nat, (înv) obraz. 2 (Pex) Personalitate. 3 (Îlav) În ~ sau (înv) În ~na sa Personal, fără intermediul cuiva. 4 (Îal) Personificat. 5 (Înv) Personaj. 6 (Înv) Membru. 7 (îs) ~ fizică Om considerat ca subiect de drepturi și obligații și care participă, în această calitate, la raporturile juridice civile. 8 (Îs) ~ juridică (sau morală) Organizație care, având o alcătuire de sine stătătoare și un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect al drepturilor și al obligațiilor, deosebit de persoanele fizice care intră în componența ei. 9 Categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul și orice obiect deosebit de vorbitor și de interlocutor. 10 Fiecare dintre formele flexibile ale verbului și ale unor pronume prin care se indică raporturile mai sus definite.

PERSOANĂ, persoane, s. f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins. ◊ În persoană = a) loc. adj. și adv. însuși, personal, singur (fără intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne și oase, personificat, ♦ (Înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoană fizică = om considerat ca subiect cu drepturi și cu obligații și care participă în această calitate la raporturile juridice civile. Persoană juridică (sau morală) = organizație care, având o alcătuire de sine stătătoare și un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi și cu obligații, deosebit de persoanele fizice care intră în componența ei. 3. Categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul și orice obiect, deosebit de vorbitor și de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului și ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.

OSTATIC, ostatici, s. m. Persoană din rândul populației civile oferită sau reținută de către un stat, de către o organizație etc. drept garanție pentru îndeplinirea unor obligații asumate sau impuse ori pentru prevenirea unor acte de ostilitate împotriva statului sau a organizației respective. ♦ Fig. (Fam.) Amanet, zălog². [Var.: ostatec s. m.] – Din it. ostatico.

autoritate f. 1. puterea sau dreptul de a comanda: autoritatea părinților; 2. administrațiune publică, guvern: reprezentant al autorității; autoritățile civile și militare, magistrații, funcționarii și ofițerii superiori învestiți cu autoritate; 3. fig. influență morală, considerațiune: ei se bucură de o mare autoritate; 4. autor cu greutate, persoană de încredere: e o autoritate; 5. sentimentul unui autor: autoritatea lui Cicerone.

PERSOANĂ, persoane, s. f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins. ♦ În persoană = a) loc. adj. și adv. însuși, personal, singur (fără intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne și oase, personificat. + (înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoană fizică = om considerat ca subiect cu drepturi și cu obligații și care participă în această calitate la raporturile juridice civile. Persoană juridică (sau morală) = organizație, instituție etc. care, având o alcătuire de sine stătătoare și un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi și cu obligații, deosebit de persoanele fizice care intră în componența acestora. 3. Categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul și orice obiect deosebit de vorbitor și de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului și ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus. 4. (Rel.) Subiectul care este și își asumă în mod individual substanța comună a lui Dumnezeu: Dumnezeu este unu în trei persoane, Hristos este unu ca persoană. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.

OSTATIC, -Ă, ostatici, -ce, s. m. și f. Persoană din rândul populației civile aflate pe teritoriul ocupat de forțele inamice, pe care acestea, încălcând normele dreptului internațional, o rețin spre a preveni acte ostile împotriva lor sau pentru a o executa dacă asemenea acte s-au produs. ♦ Persoană răpită și sechestrată în vederea obținerii unor recompense bănești sau revendicări politice. ♦ Fig. (Fam.) Amanet, zălog². [Var.: ostatec s. m.] – Din it. ostatico.

SOLEMN, -Ă, solemni, -e, adj. Care are un caracter de ceremonie, plin de fast, sărbătoresc; p. ext. important, serios, grav. Concertul e un moment solemn, și oamenii simpli respectă arta în chip instinctiv. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 388, 3/1. Urcă treptele tribunei cu ținută solemnă. PAS, Z. IV 184. Cînd vorbește omul pe piatră de mormînt, E drept să se asculte solemnul său cuvînt. ALECSANDRI, T. II 192. Ființa funcționarilor civili și militari, toți înmundirați, da acestei priveliști o pompă solemnă. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Fig. Noaptea se lasă tăcută, vastă, solemnă. VLAHUȚĂ, O. A. 408. ◊ (Adverbial) Mi s-a prezentat solemn, înclinîndu-se și rostindu-și numele. SADOVEANU, A. L. 5. Felicită solemn pe Ghighi pentru logodnă. REBREANU, R. I 207. ♦ Desăvîrșit; intens, profund. Se făcu tăcere solemnă, ca și cînd ar fi fîlfîit deasupra capetelor o pagină de istorie. VORNIC, P. 230. ♦ (Mai ales despre fenomene ale naturii) Măreț, grandios, maiestos. La solemnul ceas al răsăritului, toate căsuțele care găzduiau pe orășeni dormeau, cu ferestrele orbite de storuri. SADOVEANU, O. VI 518. În solemna încremenire a firii, nu se mișca, încet și gînditor, decît doar chipul meu tăiat în umbră pe fundul de lumină al adîncului pădurilor din dreapta. HOGAȘ, M. N. 92.

RĂZBOI. Subst. Război, răzbel (înv.), oaste (înv.), conflagrație. Beligeranță, stare de război. Război mondial; război civil, război de secesiune; război pentru apărarea patriei; război de partizani, gherilă; război drept, război de eliberare; război de independență (de neatîrnare); război nedrept; război de cucerire; război colonial; război chimic; război bacteriologic; război atomic. Război rece. Măcel (fig.), masacru, carnaj (franțuzism). Conflict militar (armat), confruntare de forțe, ostilități. Agresiune, invazie, intervenție militară. Campanie militară, expediție militară; cruciadă. Operații militare, incursiune, raid. Luptă, luptare, bătălie, bătaie (înv.), ciocnire (fig.), războire. Ofensivă, atac; apărare, rezistență; retragere, defensivă. Stare de război; declarație de război. Ocupație. Capturare. Capitulare; armistițiu; tratat de pace. Militarism. Tactică. Strategie. Militar, luptător, soldat, războinic, combatant, beligerant; agresor; invadator, cotropitor, cuceritor; militarist. Adj. De război, de luptă; beligerant, conflagrant; războinic, râzboinicesc (înv.), războitor (înv.), răzbelnic (înv.), belicos (livr.), belicist (rar); agresiv, revanșard, militarist. Vb. A (se) război, a duce (a purta) război, a se bate în război, a fi pe picior de război; a se bate, a se lupta, a (se) oști (înv. și pop.), a ostăși (înv.), voinici (înv.). A declara război, a declanșa un război, a dezlănțui un război, a aprinde butoiul cu pulbere, a se pune pe picior de război, a intra în război, a intra în luptă, a începe războiul, a chema sub arme (sub drapel), a ridica (a lua) armele, a scoate sabia din teacă, a dezgropa securea de război. V. apărare, armată, armă, atac, ostaș.

CIVIL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de cetățenii unui stat și raporturile juridice dintre ei. Drept ~. Acțiune ~ă. ◊ Stare ~ă situație a unui cetățean în raport cu familia. Război ~ luptă armată pentru putere dintre diferite grupuri sociale în cadrul aceleiași țări. Căsătorie ~ă căsătorie oficiată de organele puterii de stat (fără participarea bisericii). 3) și substantival Care nu este militar sau preot; care este în afara vieții militare sau bisericești. Parte ~ă. Haine ~e. /<fr. civil, lat. civilis

CIVIL, -Ă I. adj. 1. care privește pe cetățenii unui stat; referitor la raporturile juridice dintre cetățeni. ♦ drepturi -e = drepturi de care se bucură o persoană (fizică sau juridică), reglementate și recunoscute ca atare; drept ~ = ramură a dreptului care studiază și reglementează raporturile juridice existente între persoanele fizice și juridice dintr-un stat; stare ~ă = situația unei persoane așa cum rezultă din actele sale privitoare la naștere, căsătorie etc.; parte ~ă = persoană care, într-un proces, pretinde despăgubiri pentru daunele suferite cu ocazia unei infracțiuni. 2. care nu este militar, lipsit de caracter milităresc. ♦ război ~ = conflict armat pentru putere între grupuri adverse din același stat. II. s. m. f. persoană care nu face parte din armată. (< fr. civil, lat. civilis)

pasiv, ~ă [At: TEMPEA, GRAM. 150/2 / Pl: ~i, ~e / E: lat passivus, fr passif, ger Passiv] (Îoc activ) 1-2 sf, a (Diateză, conjugare, formă verbală) care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva. 3 a (D. oameni) Care nu reacționează în nici un fel la o excitare sau la o acțiune din afară. 4 a (Spc; d. oameni) Care nu participă direct la acțiune. 5 a (Spc; d. oameni) Care este lipsit de inițiativă. 6 a (Pex; d. oameni) Care manifestă o stare de indiferență. 7-9 a (D. manifestările oamenilor) Care exprimă, indică, trădează etc. (inactivitate) (lipsă de inițiativă sau) indiferență Vz imobil, inactiv, indiferent, inert, neutru, resemnat. 10 a (Îs) Vocabular (sau, lexic, fond) ~ (al limbii) Parte a vocabularului care nu este folosită în mod frecvent în vorbire, deși este cunoscută de vorbitor. 11 a (Îs) Drept electoral ~ Drept de a fi ales în diverse organe legislative. 12 a (Îs) Apărare ~ Formă de apărare a populației civile de atacurile aeriene inamice. 13 a (Îas) Totalitate a măsurilor necesare pentru realizarea acestei acțiuni. 14 a (Chm; rar) Care nu intră într-o reacție. 15 a (D. metale, aliaje) Care are pasivitate. 16 sn (Fin) Totalitate a mijloacelor economice ale unei interpretări, ale unei instituții sau ale unei organizații economice, privite din punctul de vedere al surselor de constituire și al destinației lor. 17 sn (Fin) Parte din dreapta a bilanțului, în care sunt înscrise, în expresie valorică, sursele de constituire a pasivului (16) și rezultatele financiare ale activității unei întreprinderi, ale unei instituții sau ale unei organizații economice la un moment dat. 18 sn (Fin; jur) Parte a patrimoniului unei persoane fizice sau juridice, alcătuită din datorii și din obligații evaluabile în bani care depășește bilanțul activ al unei întreprinderi, al unei instituții sau al unei organizații economice.

ÎNVOIALĂ, învoieli, s. f. 1. Înțelegere, învoire, convenție, aranjament, pact. Această învoială a oamenilor a se opri de la unele fapte firești și pe altele a le face ca să poată trăi împreună se numește contract social. BĂLCESCU, O. I 355. Știi învoiala care o ai cu stăpînul nostru. ȘEZ. IX 68. ◊ Loc. adv. Prin bună învoială = prin bună înțelegere. ◊ Expr. A face (sau a cădea, a sta la) învoială = a se învoi, a se înțelege, a fi de acord. Am fost silit să stau la învoială cu ea și să-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. Să facem între noi o învoială. ODOBESCU, S. III 45. 2. Tîrg, tocmeală; p. ext. angajare, contract. Astăzi se hotărăște simbria și se reînnoiește învoiala cu stăpînul. EMINESCU, N. 141. ◊ (În orînduirea burghezo-moșierească) Învoială (agricolă) = contract agricol cu caracter de exploatare între moșier sau arendaș și țăranii muncitori. N-au cu cine face învoielile, că arendașii de p’aici sînt morți. DUMITRIU, N. 122. Miron Iuga lăsase baltă la Amara pregătirea învoielilor pentru munca pămînturilor. REBREANU, R. I 255. Învoielile agricole, deși sînt obligațiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari (= cu ajutorul armatei), ca și așa-numita, în dreptul penal, «munca silnică». CARAGIALE, O. III 181. 3. (Rar) Permisie, voie, îngăduire.

MILITAR¹, militari, s. m. (În opoziție cu civil) Persoană care face parte din cadrele armatei sau care își face stagiul militar (indiferent de grad). V. ostaș, oștean. Drept să vă spun, ca vechi militar care am făcut campania cu rușii în tinerețe, îi admir. SADOVEANU, M. C. 92. Frumos, domnule maior, foarte frumos. Ce fel de cavaler ești dumneata? Ce fel de militar ești dumneata? SEBASTIAN, T. 38. Frunză verde de stejar, M-a dat satul militar. TEODORESCU, P. P. 300.

PROPRIETÁTE (< fr., lat.) s. f. 1. (Dr.) Stăpânirea deplină a unui bun în baza unui drept recunoscut de lege. ◊ P. publică = proprietate care aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, fiind formată din bunuri care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice sunt bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile și pot fi date în administrarea regiilor autonome ori a instituțiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate. ◊ P. privată = proprietate care aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale, fiind formate de obicei din orice bunuri, cu excepția celor aflate exclusiv în proprietate publică, și asupra cărora titularul sau proprietarul exercită posesia, folosința și dispoziția în interes propriu, însă în limitele determinate de lege. P. privată este conform Constituției garantată, iar în condițiile legii, inviolabilă; bunurile p. private se află în circuitul civil. ◊ (EC.) P. imobiliară = terenul și resursele naturale ca și amenajările și construcțiile atașate terenului prin prin activitate umană. ◊ P. intelectuală = drepturile referitoare la: opere literare, artistice și științifice; interpretări ale artiștilor interpreți și execuții ale artiștilor executanți, fonograme și emisiuni ale radiodifuziunii; invenții în toate domeniile activității umane, descoperiri științifice; desene și modele industriale; mărci de fabrică, de comerț și de serviciu, precum și nume comerciale și denumiri comerciale; protecția împotriva concurenței neloiale și orice alte drepturi aferente activității intelectuale în domeniile: industrial, științific, literar și artistic. 2. Obiect, bun aflat în proprietatea (1) cuiva. 3. Caracteristică, însușire, trăsătură predominantă a cuiva sau a ceva. 4. Calitatea unui cuvânt, a stilului etc. de a fi propriu (4).

perimare sf [At: PR. DREPT, 808 / Pl: ~mări / E: perima] 1 (Jur) Stingere a unei acțiuni, a unei căi de atac, a unei executări silite în cadrul procesului civil, din cauza depășirii termenului legal Si: perempțiune. 2 Ieșire din uz. 3 Învechire. 4 Demodare.

MATRIMONIAL, -Ă adj. De căsătorie, privitor la căsătorie. V. c o n j u g a l. Cf. NEGULICI, STAMATI, D., PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Încălzise inima colegilor: le spusese că-i chestie matrimonială la mijloc. VLAHUȚĂ, D. 231. Verice convențiuni matrimoniale sînt libere între soți, întrucît. . . nu vatămă drepturile bărbatului de cap al familiei. HAMANGIU, C. C. 309, cf. BARCIANU. I se luă jurisdicțiunea în afacerile matrimoniale și se încredință judecătoriilor civile. SBIERA, F. S. 213, cf. ALEXI, W. Putea să mai aștepte Magda cu marafeturile prezentațiilor și ale reprezentațiilor sale matrimoniale. HOGAȘ, DR. I, 171. Se dovedeau rebeli proiectelor matrimoniale. C. PETRESCU, C. V. 180. ◊ (În context figurat) Knapp pretinde că spiritul reprezintă forța masculină, natura forța feminină, iar istoria e unirea matrimonială între ele. RALEA, S. T. II, 284. - Pronunțat: -ni-al. – Pl.: matrimoniali, -e. – Din fr. matrimonial.

Ultima ratio (lat. „Ultima rațiune”) – prescurtarea inscripției Ultima ratio regis (Ultimul argument al regilor), care, din ordinul lui Ludovic al XIV-lea, a fost gravată pe toate tunurile armatei franceze. Regele a preluat-o de la cardinalul Richelieu, care o folosise ca maximă favorită. Ea înseamnă că atunci cînd toate celelalte mijloace izovorîte din drept, din tratate, s-au dovedit zadarnice, singurul argument ce mai rămîne regilor va fi rostit de vocea tunurilor. Expresia a făcut și carieră civilă, tot cu înțelesul de argumentul cel din urmă. Balzac o folosește în romanul Moș Goriot: „Lumea i se înfățișa așa cum era: legile și morala neputincioase față de ”cei bogați, iar averea – ultima ratio mundi" (Opere, vol. III, ESPLA, 1957, pag. 292). IST.

*AUTORITATE sf. 1 Putere, drept de a porunci, de a impune cuiva ceva: trece peste marginile autorității sale ¶ 2 ⏲ Stăpînire, cîrmuire, guvern: agenții autorității ¶ 3 pl. ⏲ Dregătoriile, instituțiunile dintr’o țară: autoritățile civile, militare; fiind sărbătoare, toate autoritățile sînt închise ¶ 4 Înrîurire asupra cuiva, darul de a se face stimat de alții: te înșeli cînd crezi că ar avea mai multă ~ ¶ 5 Considerațiune ce se dă unui lucru, preț ce se pune pe el: a crezut că prin aceasta va da mai multă ~ spuselor sale ¶ 6 Sprijin ce se cere de la cineva, în spec. de la un scriitor, pentru a întări un fapt, o părere: invocă greșit ~a acestui cronicar [fr.].

lună s.f. I 1 (astron.) <înv. și reg.> lumină. Luna se zărește printre nori. 2 (astron.) lună nouă <pop.> crai nou, <înv. și reg.> lumină nouă, <reg.> lună în două coarne, lună seacă, lună tânără. Luna nouă este prima fază a Lunii, când aceasta este în conjuncție cu Soarele și când se vede numai o mică parte din ea; lună plină = <pop.> crai vechi, <reg.> lună împlinită, lună întreagă, lună veche, pleniluniu. Nu prea doarme bine când este lună plină; (reg.) lună împlinită = lună întreagă = lună veche v. Lună plină; lună în două coarne = lună seacă = lună tânără v. Lună nouă. 3 (nav.; rar) v. Pânză. Velă. 4 (înv.; și, art., luna înjumătată, luna jumătate) v. Semilună. 5 (art.; anat.; reg.) luna ochiului = luna ochilor = luna neagră v. Pupilă. II 1 <înv.> lumină. Luna este intervalul de timp corespunzător duratei unei revoluții complete a Lunii în jurul Pământului. 2 lună anomalistică = lună anormală; lună anormală = lună anomalistică. Luna anormală este intervalul de timp necesar Lunii pentru a reveni la perigeu; lună calendaristică = <înv.> lună civilă. Lunele calendaristice sunt intervalele de timp apropiate de perioada unei revoluții a Lunii; lună draconică = lună draconitică, lună zodiacală. Luna draconică este intervalul de 27 de zile, 5 ore, 5 minute și 36 de secunde în care Luna se învârte în jurul nodului ascendent al orbitei sale; lună draconitică = lună draconică, lună zodiacală; lună zodiacală = lună draconică, lună draconitică; lună siderală = <rar> lună siderică. Luna siderală este intervalul de timp dintre două treceri succesive ale Lunii prin dreptul aceleiași stele fixe; lună sinodică = lunație, <rar> lună lunară, <înv.> lumină; (rar) lună lunară v. Lunație. Lună sinodică; lună siderică v. Lună siderală; (înv.) lună civilă v. Lună calendaristică. 3 <înv. și reg.> mesiță². Luna ianuarie are 31 de zile. 4 (fiziol. ; pop.; și, art., luna femeilor) v. Ciclu. Ciclu menstrual. Menoree. Menstre. Menstruație. Period.