JAPONÉZ, -Ă (< fr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a format ca națiune în Japonia. Mai trăiesc în S.U.A., Brazilia, Canada, Perú etc.; de religie șintoistă, budistă și creștină. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Japonia; nipon. 2. Adj. Care aparține Japoniei sau japonezilor, referitor la Japonia sau la japonezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia altaică, vorbită de japonezi. Primele inscripții în japoneză, cu caractere ideografice, împrumutate de la chinezi, datează din sec. 6. J. modernă folosește una dintre cele mai complicate scrieri, constând din trei sisteme de scriere diferite (unul ideografic, de origine chineză și două silabice) care coexistă în mod sincretic; textele se scriu în coloane verticale de la dreapta la stânga. ◊ Arta j. = artă dezvoltată în Japonia încă din perioada Neoliticului și materializată inițial, în perioada Jōmon, prin vase de ceramică al căror decor specific era torsada. În perioada următoare, Yayoi (sec. 3 î. Hr.-2 d. Hr.), apar vasele de bronz în formă de clopot cu motive decorative liniare, subțiri, deosebit de rafinate. Perioada Kufun, se caracterizează printr-o dezvoltare a artei funerare, morminte de tumuli, sarcofage din teracotă și piatră, alături de care pot fi găsite statuete de lemn, podoabe și arme de fier. În arhitectură predomină elementele specifice templelor șintoiste: construcții simple de lemn, cu acoperișul în coamă, ridicate deasupra unei platforme mult înălțate. În perioada Asuka (593-710), arta j. cunoaște o deosebită înflorire sub influența artei chineze și coreene. Construcțiile arhitecturale religioase (pagodele) și civile (palatele), din lemn, se caracterizează prin acoperișul piramidal, format din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv având marginea streșinii ridicată, și prin pereții cu decorații policrome, luxuriante. Cea mai veche mănăstire budistă japoneză este Hōryŭri (607) lângă Nara, care include „Sala de aur” (Kondo), unde se află grupul statuar din bronz denumit „Triada lui Sakyamuni” – mărturie a unei arte figurative, dezvoltată sub influența celei chineze în perioada Tang. În perioada Nara (710-794), sub influența continentală, în arta j. de manifestă gustul pentru grandios și monumentalitate (templul Todaiji), iar arta lăcuitului cunoaște o înflorire deosebită („Tabernacolul lui Tamamushi”). Sculptură în lemn, bronz sau piatră, reprezentând divinități budiste, figuri de împărați și demnitari, animale fantastice cu semnificații simbolice la dimensiuni colosale („Triadele lui Yakushi”, sec. 7; „Budha Roshana”, sec. 8). În pictură încep să fie întrebuințate noi materiale, printre care creta, ruloul de hârtie (emakimono) și ruloul de mătase. În perioada Heian (794-1185), influența chineză își pierde din importanță, statuile, în special din lemn, au trăsături mistice, enigmatice („Amyda Nyorai”, sec. 11, de Jocho). Alături de pictura religioasă se dezvoltă și stilul yamato-e, în culori pastelate, delicate („Istoria lui Genji”). Elementele arhitectonice se armonizează cu peisajul („Engakuji”, lângă Kyōto; Kongobuji, pe muntele Konya), iar grădinile sunt integrate în locuințele aristocraților. Creșterea importanței aristocrației războinice în perioada Kamakura (1185-1333) se traduce pe plan artistic în forme de un auster realism. În statuara de lemn o atenție sporită este acordată trăsăturilor feței. În pictură sunt abordate noi subiecte: hagiografice, anecdotice, povestiri populare. Arta portretistică ia un mare avânt („Minamotono Yoritomo” și „Tairano Shigemori” picturi de Fushiwara no Takanobu, sec. 13). O dată cu răspândirea ritualului servirii ceaiului se dezvoltă arta ceramicii (regiunea Seto). În perioada Muromachi (sau Ashikaga, 1333-1573), caracterizată prin răspândirea ideilor budiste zen, care promovau recuperarea valorilor materiale și spirituale, și în perioadele următoare, un loc important îl ocupă pictura sub formă de kakemono-uri și makimono-uri, de un mare rafinament al liniei și coloritului (Sesshū, sec. 15; Kāno Motonobu, sec. 16; Kāno Masanobu, Kōrin Ogata, sec. 17). Cu toată politica izolaționistă instaurată în perioada Tokugawa (1615-1868), infiltrațiile de tehnică artistică occidentală vor duce la formarea unor curente opuse picturii oficiale Kāno; școala decorativă Rimpa (sec. 17), reprezentată de Sōtatsu („Povestea lui Genji”) și Kōrin Ogata („Prune roșii și albe”), precum și școala Maruyama (sec. 18-19), cu tendințe realiste. De o răspândire rapidă se bucură genul popular ukiyo-e (sec. 18-19) care exaltă viața pământească, manifestându-se cu deosebire în xilogravură și în arta stampelor mono- și policrome de mare rafinament. (Harunobu, Sharaku, Utamaro, Hokusai, Hiroshige). Arhitectura (sanctuare, mausolee) continuă să se dezvolte în forme șintoist-budiste (complexul de la Nikkō). Tot acum, sub influența teatrului, se dezvoltă creația de măști. Ca urmare a preluării contactelor cu Occidentul (perioada Meiji, 1868-1912), se introduc materiale și și stiluri tipic europene. După primul război mondial, iau naștere mișcări de avangardă (grupul Bunriha) și Asociația japoneză pentru designul industrial. După al doilea război mondial, cinematografia j. se impune prin marii regizori A. Kurosawa, M. Kobayashi, M. Kenji, S. Kanetoçare aduc o notă specifică, tradițională, de mare plasticitate. Asupra arhitecturii j. se manifestă în special influența funcționalismului american, adaptat exigențelor locale (K. Tange, J. Sakakura). În anii ’60 se remarcă activitatea grupului Metabolism (K. Kikutake, N. Kurokawa) și așa-numitului New Wave japonez (A. Isozaki, K. Shinohara). În pictură, sfârșitul anilor ’50 este dominat de grupul Gutaj din Osaka (K. Shiraga, S. Murakami), înrudit cu neodadaismul, iar după anii ’60, de mișcarea Mono-ha.