CHENAR, chenare, s. n. Margine (lucrată, desenată, sculptată etc.) pe care o are de jur împrejur un obiect și care de obicei servește ca ornament. Chenarul covorului, al diplomei, al ferestrei. – Din tc. kenar.

GHEB¹, (1, 2) gheburi, (3) ghebe, s. n. 1. Cocoașă (la om). 2. Ridicătură de teren în formă de gheb (1). 3. (La pl.) Specie de ciuperci comestibile cu piciorul gălbui sau brun, având de jur-împrejur un inel alb, și cu pălăria galbenă-brună (Armillaria mellea). ◊ Ghebe de brad = ciupercă comestibilă cu pălăria albă, subțire, cărnoasă și cu piciorul lung și subțire (Lepiota clypeolaria). Ghebe de pădure = ciupercă comestibilă cu pălăria roșiatică ori brună, catifelată (Collybia longipes). – Probabil lat. *glibbus (formă metatezată a lui *gibb(u)lus < gibbus).

GULER, gulere, s. n. 1. Parte a unor obiecte de îmbrăcăminte care acoperă de jur împrejur gâtul sau cu care se termină o haină la gât. ◊ Expr. A lua (sau a apuca) (pe cineva) de guler = a) a prinde, a duce etc. (pe cineva) cu forța; b) a cere cuiva socoteală pentru cele făcute. ♦ Fâșie de pânză, de obicei scrobită, care se pune în jurul gâtului (la bărbați), prinzându-se (cu butoni, nasturi) de cămașă. 2. Spumă care se formează la gura paharului de bere. 3. Porțiune dintr-o piesă cilindrică, conică etc. cu diametrul mai mare decât restul piesei. – Din magh. gallér.

INTRACOLINAR, -Ă, intracolinari, -e, adj. Care este situat între coline; dominat de jur împrejur de coline. – Intra¹- + colinar.

ÎMPREJUR adv. În (sau pe) locul înconjurător; în jur. ◊ Loc. adv. (De) jur împrejur = din (sau în) toate părțile, în jur. ◊ Expr. (La) stânga-mprejur! comandă (militară) de întoarcere îndărăt prin învârtire de 180° spre stânga. – În + pre + jur.

ÎMPREJURA, împrejur, vb. I. Tranz. (Înv.) A ocoli de jur împrejur, a cuprinde din toate părțile; a înconjura. ♦ (Reg.) A lega un obiect cu o sfoară etc. trecută împrejur; a încinge. – Lat. pop. inpergyrare sau din împrejur.

ÎNCONJURĂTOR, -OARE, înconjurători, -oare, adj. Care se află de jur împrejur, care înconjură. – Înconjura + suf. -ător.

ÎNVÂRTI, învârtesc, vb. IV. 1. Tranz. refl. și intranz. A (se) mișca în cerc, a (se) întoarce de jur împrejur, a determina sau a face o mișcare de rotație; a (se) roti, a (se) răsuci. ◊ Expr. (Refl.) A se învârti casa (sau locul, pământul) cu cineva, se spune când cineva are amețeli sau când se simte foarte rușinat. (Tranz.) A-și învârti ochii = a mișca ochii în toate direcțiile pentru a privi (înjur). (Refl. și tranz.) A se învârti în horă sau a învârti hora = a dansa, a juca. (Refl.) A se învârti pe lângă cineva (sau în jurul, împrejurul cuiva) = a căuta să câștige simpatia, bunăvoința cuiva. (Tranz.) A învârti (pe cineva) pe (sau după) deget(e) = a conduce (pe cineva) după plac. ♦ Tranz. A răsuci pe deget, între degete sau cu degetele. ♦ Tranz. A întoarce în toate felurile, a privi pe toate părțile. 2. Tranz. A mânui (cu dibăcie) o unealtă, o armă. ♦ Intranz. A amesteca în ceva (cu lingura). 3. Refl. A umbla de colo până colo fără scop; a se mișca de jur împrejur, a se întoarce (într-un spațiu îngust); a se foi. 4. Tranz. și refl. Fig. (Fam.) A se îndeletnici cu afaceri (dubioase); a câștiga, a dobândi ceva, a profita (pe căi lăturalnice) de un concurs de împrejurări favorabile. [Prez. ind. și: învârt] – Cf. sl. vrŭtĕti.

JUR², jururi, s. n. Spațiu în mijlocul căruia se află cineva sau ceva; împrejurime; vecinătate. ◊ Loc. adv. În (sau prin) jur = în (sau prin) preajmă, alături, prin apropiere, împrejur. Din jur = din împrejurimi, dimprejur. (De) jur împrejur = din (sau în) toate părțile. ◊ Loc. prep. În jurul... = a) în preajma...; b) relativ la..., despre...; c) aproximativ în..., cam pe la... Prin jurul... = în apropiere de...; cam pe la...; Din jurul... = pe lângă, din preajma... (De) jur împrejurul... = în preajma... – Lat. gyrus.

FORMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.; în corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.). ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (extern), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în cele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.; în sintagma) Formă de relief = neregularitate a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care contribuie la redarea conținutului de idei și de sentimente al unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o funcție gramaticală. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită înfățișare în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.

ROATĂ¹, roți, s. f. 1. Cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care, învârtindu-se în jurul unei osii, pune în mișcare un vehicul. ◊ Caii (sau boii) de la roată = caii (sau boii) rotași. ◊ Expr. A fi cu trei roate la car = a fi zăpăcit, nebun. A pune (ceva) pe roate sau a merge (ceva) (ca) pe roate = a face să se desfășoare sau a se desfășura în condiții foarte favorabile, a organiza sau a fi bine organizat, astfel încât să funcționeze perfect. 2. (Tehn.) Organ de mașină sau ansamblu unitar de piese în formă de cerc, care se poate roti în jurul unei axe proprii. 3. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. asemănătoare cu roata (1), având diverse întrebuințări. ◊ Roata olarului = mașină de lucru rudimentară a olarului, construită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul, dând diferite forme oalelor. Roata norocului = cerc mare, numerotat cu numere câștigătoare, care este învârtit cu mâna de jucătorul care își încearcă norocul. ◊ Expr. Roata lumii (sau a vremii) = mersul, succesiunea evenimentelor. S-a întors roata = s-a schimbat situația (în defavoarea cuiva); s-a întors norocul (de partea altcuiva). 4. Obiect fabricat, aranjat sau legat în formă de roată (1), de cerc, de disc. Roată de cașcaval. Roată de frânghie. ♦ Desen sau contur rotund ca un cerc; disc. 5. Figură pe care o formează mai multe ființe sau lucruri așezate în formă de cerc. ◊ (Adverbial) Ședeau roată în jurul focului. 6. Mișcare circulară; învârtitură, răsucire, rotocol. ◊ Expr. A da roată = a merge de jur împrejur, a înconjura, a da ocol; a descrie unul sau mai multe cercuri (în mers sau în zbor), a face ocoluri. ♦ Figură de acrobație care constă în rotirea corpului prin sprijinirea succesivă pe mâini și pe picioare. ◊ Roata morții = acrobație care constă în alergarea în cerc, cu un vehicul, pe pereții (aproape verticali ai) unei construcții special amenajate. ◊ Loc. vb. A (se) duce de-a roata = a (se) rostogoli. 7. Instrument de tortură și execuție de formă circulară, folosit în evul mediu. [Pl. și: roate] – Lat. rota.

PESTE prep. (Semnifică ideea de suprapunere, de aplicare etc., directă sau mediată, prin extensiune) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. (În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază, se aplică sau cade deasupra altuia) Ploaia cade peste noi. ◊ (Mișcarea are direcția orizontală) Părul se împrăștie peste pernă. 2. (În legătură cu substantive care arată suprafața, întinderea) Pe tot cuprinsul; de-a lungul. Alerga peste câmpuri. ◊ Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. ♦ De jur împrejur. Încinsă peste brâu cu un cordon. 3. Deasupra. Se apleacă peste el. 4. Pe deasupra; dincolo de... Sare peste gard. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (În legătură cu substantive însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărâte) După... Peste un ceas. 2. (În legătură cu substantive care exprimă noțiuni de timp durative) În timpul, în cursul. Peste zi lucrează. 3. Mai mult decât... A întârziat peste două ceasuri. III. (Introduce complemente circumstațiale de mod) 1. (Așezat între două cuvinte identice, exprimă ideea de superlativ) Pune întrebări peste întrebări. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decât. Peste o mie de oameni. ◊ Loc. adv. Peste puterea (sau puterile) cuiva = depășind puterile, posibilitățile cuiva, foarte greu. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra. S-a făcut stăpână peste toate. – Pre (= pe) + spre.

CIRCULAR, -Ă, circulari, -e, adj., s. f. 1. Adj. În formă de cerc; care descrie un cerc. ◊ Ferăstrău circular (și substantivat, n.) = ferăstrău mecanic cu pânza în forma unui disc dințat, care taie învârtindu-se în jurul propriului ax. ♦ (Adverbial) De jur împrejur. 2. Adj., s. f. (Dispoziție, directivă, ordin de serviciu) care a fost trimis în scris, pentru a fi aplicat de cei în subordine. – Din fr. circulaire.

CIRCUMCIZIE, circumcizii, s. f. Tăiere rituală a prepuțului de jur împrejur, practicată de unele popoare orientale. [Var.: circumciziune s. f.] – Din lat. circumcisio.^[1]

TAMBURINĂ, tamburine, s. f. Instrument muzical popular, folosit pentru acompanierea ritmică a dansului în Spania, Italia și în Orient, de forma unei tobe mici, portative, cu pielea întinsă pe o singură parte și cu plăci de metal sau cu zurgălăi de jur împrejur. [Var.: tamburin s. n.] – Din fr. tambourin, it. tamburino.

TÂRCOL, târcoale, s. n. (În expr.) A da târcoale (sau rar, un târcol) = a se învârti în preajma cuiva sau a ceva, a umbla de jur împrejur. – Din bg. tărkalo „cerc, roată”.

ROTI, rotesc, vb. IV. 1. Refl. A se mișca descriind cercuri. 2. Tranz. A efectua o rotație. ♦ Refl. (Pop.) A dansa mișcându-se în cerc. ◊ Tranz. Rotesc hora. 3. Refl. (Despre ape) A forma ochiuri, vârtejuri. 4. Refl. A se învârti împrejurul cuiva sau a ceva. 5. Refl. Fig. A sta mereu în preajma cuiva, căutând să-i câștige simpatia, bunăvoința. 6. Tranz. A-și plimba ochii, privirea în toate părțile, de jur împrejur. 7. Tranz. (Adesea fig.) A învârti în aer, deasupra capului o armă, un baston etc. 8. Refl. și tranz. (Despre păsări) A-și desface penele cozii și aripile (în perioada împerecherii); a (se) înfoia. [Var.: (rar) rota vb. I] – Din roată.

CUPRINDE, cuprind, vb. III. I. Tranz. 1. A prinde, a apuca ceva de jur împrejur cu mâinile sau cu brațele. ♦ Tranz. și refl. recipr. A (se) îmbrățișa. ♦ (Înv.) A lua prizonier; a captura. 2. Fig. A îmbrățișa cu privirea; a vedea; a înțelege, a cunoaște. ♦ A închide în sine; a îngloba. 3. (Despre o haină) A fi potrivită pentru corpul cuiva. 4. (Reg.) A bara, a bloca, a închide un drum. I-a cuprins calea. II. 1. Tranz. (Și fig.) A acoperi din toate părțile; a învălui. 2. Tranz. A pune stăpânire; a cuceri. ♦ Fig. (Despre idei, mișcări sociale) A pătrunde în...; a atrage. ♦ Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A apuca, a stăpâni. 3. Refl. A-și mări averea; a se îmbogăți. III. Tranz. 1. (Despre corpuri) A umple un spațiu cu volumul sau cu dimensiunile sale; a ocupa. 2. (Despre numere) A include, a conține în valoarea, în mărimea pe care o reprezintă. Numărul patru cuprinde de două ori numărul doi. ♦ Refl. A intra de... ori (în alt număr). Numărul doi se cuprinde de două ori în numărul patru. ♦ (Despre texte) A fi alcătuit din..., a îngloba în structura sa...; a avea în compoziția sa... ♦ (Despre epoci istorice sau geologice) A se întinde pe o perioadă de... [Perf. s. cuprinsei, part. cuprins. – Var.: coprinde vb. III] – Lat. comprendere (= comprehendere).

de jur împrejur loc. adv.

CIRCUMTERESTRU ~stră (~ștri, ~stre) 1) Care cuprinde Pământul de jur împrejur. Orbită ~stră. 2) Care se efectuează în jurul Pământului. Zbor ~. /<fr. circumterrestre

DAIREA ~ele f. Instrument muzical de percuție oriental, constând dintr-o tobă portativă de dimensiuni mici, cu pielea întinsă pe o singură parte, prevăzut de jur împrejur cu plăci de metal sau cu zurgălăi; tamburină. [Sil. dai-rea] /< turc. daire

FUNDĂTURĂ ~i f. 1) Drum închis la un capăt (care întrerupe continuitatea circulației). 2) Parte a unei localități aflată departe de centru. 3) Localitate izolată, aflată într-un loc adâncit, închis de jur împrejur (de păduri, dealuri etc.). 4) Loc în adâncul unei păduri. /a [în]funda + suf. ~ătură

A ÎMPREJURA împrejur tranz. 1) înv. A cuprinde din toate părțile; a încercui; a înconjura; a împrejmui; a împresura. 2) pop. A ocoli de jur împrejur. /Din împrejur

ÎNCHEIETOARE¹ ~ori f. rar Laț sau tăietură în stofă, tivită de jur împrejur, prin care se trece nasturele; cheotoare; butonieră. ~ la o haină. /a încheia + suf. ~toare

A ÎNCHIDE închid tranz. (în opoziție cu a deschide) 1) (uși, ferestre, porți etc.) A aplica la deschizătura corespunzătoare (pentru a împiedica trecerea dintr-o parte în alta). ~ o cameră. 2) (valize, sertare, sticle etc.) A face să nu mai aibă o deschizătură sau o trecere aplicând piesa corespunzătoare (ușa, capacul, dispozitivul etc.). ◊ ~ cuiva gura a face pe cineva să tacă. ~ ochii a) a împreuna pleoapele; b) a trece voit cu vederea; c) a adormi; d) a muri. A nu ~ nici un ochi (toată noaptea) a nu dormi deloc. ~ cuiva ochii a se afla lângă cineva în ceasul morții. 3) fig. (o curte, un teren etc.) A cuprinde de jur împrejur (cu un gard, cu un zid); a împrejmui. 4) (caiete, cărți etc.) A face să nu mai fie desfăcut, împreunând copertele. 5) (întreprinderi, instituții, localuri etc.) A desființa, suspendând activitatea. 6) (adunări, ședințe etc.) A face să ia sfârșit.7) (aparate, mecanisme etc.) A face să nu mai funcționeze. ~ radioul. 8) (infractori, criminali etc.) A priva de libertate. A-l ~ la arest. 9) fig. înv. A cuprinde în sine; a conține.10) (căi de comunicație) A face să nu poată fi exploatat; a bara; a bloca. ~ drumul. /<lat. includere

A ÎNCONJURA înconjur 1. tranz. 1) A ocoli de jur împrejur. ~ Pământul. 2) A cuprinde de jur împrejur (ca într-un cerc); a încercui; a împrejmui; a împresura. Munții înconjoară câmpia. 2. intranz. 1) A trăi în anturajul cuiva. A fi ~t de prieteni. 2) A face un ocol; a merge pe un drum mai lung. Ai ~t mult până la mine? 3) fig. rar A vorbi pe ocolite; a nu spune pe de-a dreptul. [Și înconjor] /în + înv. a conjura

ÎNCONJURĂTOR ~oare (~ori, ~oare) Care înconjoară; dispus de jur împrejur; împrejmuitor. /a înconjura + suf. ~ător

A ÎNFĂȘURA înfășor tranz. 1) A face să se înfășoare; a învălătuci; a încolăci. ~ ața pe mosor. 2) A înveli de jur împrejur; a învălătuci. 3) fig. rar A cuprinde din toate părțile; a cotropi; a învălura; a învălui. Valea s-a ~t în umbră. /<lat. infasciolare

A ÎNLĂNȚUI ~iesc tranz. 1) (persoane) A pune în lanțuri; a fereca; a lega. 2) fig. A ține ca în lanțuri; a împiedica să se manifeste. 3) A cuprinde de jur împrejur. 4) fig. A pune stăpânire pe deplin; a subjuga; a robi; a cuceri; a captiva. 5) A face să se înlănțuiască. /în + lanț

A ÎNVĂLĂTUCI ~esc tranz. 1) A face să se învălătucească; a înfășura; a încolăci. 2) A înveli de jur împrejur; a înfășura. /în + vălătuc

A ÎNVELI ~esc tranz. 1) A acoperi cu ceva de asupra sau de jur împrejur. 2) (urzeală) A înfășura pe sulul dinapoi al războiului de țesut. /în + sl. valiti

OTROCOL ~oale n.: A face (sau a da) ~ a) a face un ocol; a înconjura; b) a umbla de jur împrejur. [Sil. -tro-] /cf. rotocol, târcol

PLAPUMĂ plăpumi f. Învelitoare groasă pentru dormit, confecționată din două bucăți de țesătură, cusute de jur-împrejur, între care se pune un strat de lână, de puf sau de vată, prins printre cusături (ornamentale). ◊ Întinde-te cât ți-i ~a acționează în limitele posibilităților pe care le ai. [G.-D. plăpumii] /<ngr. páploma corectat(ă)

TAMBURINĂ ~e f. Tobă portativă de dimensiuni mici, care se bate cu mâna, având pielea întinsă pe o singură parte și prevăzută de jur împrejur cu plăci de metal sau cu zurgălăi; dairea. /<fr. tambourin, it. tamburino

A ȚĂRCUI ~iesc tranz. 1) (vite, oi etc.) A închide într-un țarc. 2) A prevedea cu un țarc (de jur împrejur); a îngrădi. /țarc + suf. ~ui

A ZIDUI ~iesc tranz. rar A închide cu un zid (de jur împrejur). /zid + suf. ~ui

CIRCULAR, -Ă adj. 1. În formă de cerc, care descrie un cerc. ♦ (Adv.) De jur împrejur. 2. (și s.f.) (Ordin, dispoziție) care se transmite în aceeași formă la mai multe instituții, persoane etc. // s.n. 1. Ferăstrău în formă de disc, care taie prin învîrtire în jurul propriei sale axe. 2. (Teatru) Fundal care acoperă peretele din fundul scenei. [Cf. fr. circulaire, lat. circularis].

OCHI s.n. În gastronomie, preparat culinar dintr-un ou întreg, desfăcut din coajă, prăjit în tigaie sau la capac, fără a fi amestecat, astfel încât gălbenușul să rămână întreg în mijlocul albușului coagulat de jur împrejur; (la pl.) ochiuri românești = ouă întregi, desfăcute din coajă și fierte în apă cu oțet, astfel încât gălbenușul să fie învelit de albușul coagulat, numite și ouă poșate (din fr. poche = buzunar).

VITRINĂ s.f. 1. Spațiu amenajat într-un magazin destinat expunerii de mărfuri care să poată fi văzute din stradă. 2. Dulăpior cu geamuri (de jur împrejur), în care se țin diferite obiecte (cărți, cristaluri, bibelouri etc.). [< fr. vitrine].

prestăvili, prestăvilesc, vb. IV (înv. și reg.) a rostogoli de jur împrejur.

cuprinde (cuprind, cuprins), vb. – 1. A prinde, a apuca ceva de jur împrejur cu brațele. – 2. A îmbrățișa. – 3. A înconjura, a împresura. – 4. A ocupa, a invada. – 5. A cuceri, a cîștiga. – 6. A se îmbogăți, a se umfla. – 7. A include, a îngloba. – 8. A înțelege, a pricepe. – 9. A se extinde, a acoperi, a învălui. – 10. A acoperi cheltuielile, a echilibra. – 11. A reprezenta o cantitate. – 12. A conține. -Lat. comprehēndēre (Pușcariu 451; Candrea-Dens., 1449; REW 2106; DAR); cf. it. comprendere, prov., fr., cat. comprendre, sp., port. comprender, cuvinte în general dezvoltate cu sensurile 1 și 8. – Der. cuprins, s. n. (împrejmuire; proprietate; ocupație, invazie); necuprins, s. n. (infinit); cuprinzător, adj. (încăpător; care cuprinde).

CIRCULAR, -Ă I. adj. în formă de cerc; care descrie un cerc. ◊ (adv.) de jur împrejur. II. s. f. ordin, dispoziție care se transmite în aceeași formă la mai multe instituții, persoane etc. III. s. n. 1. ferăstrău în formă de disc. 2. (teatru) fundal care acoperă peretele din fundul scenei. (< fr. circulaire, lat. circularis)

ECLISĂ s. f. 1. placă de lemn, de metal etc. care servește la înnădirea a două piese alăturate prin șuruburi, nituri sau sudură. 2. partea laterală a unui instrument cu coarde, care leagă de jur-împrejur cele două fețe. (< fr. éclisse)

înconjura (înconjur, înconjurat), vb. – 1. A face ocolul unui loc, unui obiect. – 2. A împrejmui, a străjui. – 3. A asedia, a încercui. – 4. A evita, a eschiva. – 5. A merge spre o țintă pe un traseu ocolit. Lat. congyrare (Pușcariu 826; Candrea-Dens., 925; DAR). Rezultatul normal, încunjura, var. destul de frecventă, a suferit o disimilație; cf. jur, împrejur. – Der. înconjurător, adj. (care înconjură); înconjurime, s. f. (împrejurime).

înfășa (înfăș, înfășat), vb. – 1. A Înfășura în scutece. – 2. A bandaja. – 3. A înfășura, a acoperi strîns de jur împrejur. – Var. fașa, înfăș(u)ia. Mr. nfaș, nfășare, megl. anfaș, anfășari. Lat. fasciāre (Pușcariu 839; Candrea-Dens., 554; REW 3209; DAR), cf. alb. faškjoń, it. (in)fasciare (sard. fašare), prov. faissar, fr. faisser, sp. fajar, port. enfaixar. Pref. în- trebuie să fie tîrziu; ar putea fi vorba și de un der. intern de la fașe, s. v. Este cuvînt comun, cf. ALR, I, 228. Der. înfășetură, s. f. (acțiunea de a înfășa; legătură; scutec); înfășura, vb. (a înfășura, a acoperi; a ascunde, a acoperi pînă la ochi; a răsuci), der. de la un pl. ipotetic sau colectiv *fășuri < fașe, ca gînd › gînduri › îngîndura; fum › fumuri › înfumura, cf. îngrijora etc. (după Pușcariu 840; Tiktin; Candrea-Dens., 558; DAR, din lat. *in-fasciolāre, etimon a cărui utilitate nu este evidentă și care nu este confirmat nici de dialecte și nici de celelalte limbi romanice); înfășurător, adj. (care înfășoară); înfășurătură, s. f. (înfășurare); desfășa, vb. (a scoate scutecele); desfășura, vb. (a descolăci, a întinde, a desface; a dezvolta).

tablî, instrument muzical indian provenit din separarea celor două membrane de piele ale instrumentului numit mridanga (o tobă* mare cu două fețe): t. este o tobă mică cu o singură membrană, ce se ține vertical. Pe sârma de oțel care fizează membrana de corpul de lemn, sunt atârnate de jur împrejur lame metalice care vibrează o dată cu membrana de piele ce este lovită cu un ciocan.

indit, indite s. n. Pânză albă de in cu care se acoperă pristolul (masa din altar). Este legată de jur împrejur cu un șnur, apărând astfel în fiecare colț semnul crucii. [Var.: indition s. n.] – Din gr. indition.

scaun, scaune s. n. 1. Mobilă cu sau fără spetează, pe care poate sta o singură persoană. ♦ Laviță. ♦ (Reg.) Năsălie. 2. Tron (pentru monarhi, înalți prelați și pentru divinitate); p. ext. autoritate sau funcție supremă a unui înalt demnitar (ecleziastic), a divinității etc. ♦ (La pl.) Numele uneia dintre cele două cete ale îngerilor, care împreună cu heruvimii și cu serafimii, alcătuiesc prima treaptă a ierarhiei lor, făcută de Dionisie Areopagitul. Sunt înfățișați ca niște roți de foc, având de jur împrejur aripi și ochi în mijlocul aripilor (Iezechiel 10, 12). Adesea au figura unor roți de foc, împletite în așa fel încât să alcătuiască un tron, tronul Celui preaînalt, de unde și denumirea de scaune. 3. Reședință a unui monarh, a unui cler înalt; capitală. ◊ Sfântul scaun sau scaunul apostolic (ori pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. 4. Scaun de lumânări = dispozitiv format din două scânduri în care se introduc țevile prin care se toarnă materialul pentru fabricarea lumânărilor. [Var.: (reg.) scamn s. n.] – Din lat. scamnum.

COLUMNA LUI TRAIAN, monument aflat la Roma, în Forumul lui Traian; ridicat în 113 d. Hr., de către Apolodor din Damasc, din ordinul împăratului Traian, în amintirea victoriilor repurtate împotriva dacilor. Înălțată de 29,78 m, este acoperită de jur împrejur cu un basorelir în spirală, care constituie una dintre importantele surse arheologice pentru studiul războaielor daco-romane. O copie desfășurată a basoreliefurilor Columnei se găsește expusă la Muzeul de Istorie Națională a României (București).

1) hóră f., pl. e și ĭ (bg. horó, d. ngr. horós, horă, de unde și alb. hóră, de jur împrejur, și turc. hora, horă). Cel maĭ obișnuit dans popular românesc (în cerc și ținîndu-te de mînă) pe măsura 3-4 saŭ 3-8 și 2-4. Melodia după care se dansează acest dans (în Trans., horă înseamnă și „strigătură” și „doĭnă”). Odinioară, locu coruluĭ în biserică, cafas, balcon. Dacă intri în horă, trebuĭe să jocĭ, dacă te-aĭ apucat de o treabă (de ex., de războĭ), trebuĭe s’o terminĭ. A te prinde în horă, a intra în horă, a începe să jocĭ hora. – La Dos. hoară. V. doĭnă.

șátră f., pl. șatre (ca la J. Bt. Dat. uĭt. 33) și șetre, ca vadră-vedre, vatră-vetre (bg. šatra, cort; sîrb. šatra, baracă, umbrar, šator și čador, cort; rus. šatér, d. csl. šatĭrŭ, šatorŭ, čatoru, cort, care vine d. turc. çadyr, çatyr, cort, d. pers. čatr, id.; țig. șater, șatra. V. ceadîr). Vechĭ. Cort. (La Dos. Ps. „sat”). Azĭ. Ceată de Țiganĭ nomazĭ așezațĭ în corturĭ. A umbla cu șatra, a umbla cu tot calabalîcu. A face șatră, a te instala ca acasă. Ca la șatră, ca la Țiganĭ, în mare dezordine și murdărie. Vest. Magherniță, gașcă, șopron, șandrama, baracă de negustor: cum intră pe poarta cimitiruluĭ, merg cătră șatră, care este un fel de șopron lung și lat acoperit cu șindrilă, ĭar de jur împrejur sînt scaune și o masă lungă și lată. Aceste șoproane (în Maram. și Trans.) se află la fie-care biserică. (Șez. 30, 205). Pridvor, verandă, ceardac, portic. – Pl. vechĭ și șetri, ca piatră, pĭetri.

de jur împrejur loc. adv.

jur-împrejur loc. adv.

de jur împrejur loc. adv.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

jur n. ocol: în jurul său [Lat. GYRUS]. ║ adv. în cerc: de jur împrejur.

prestăvălì v. a rostogoli de jur împrejur. [Compus din preste și tăvăli].

roată f. 1. cerc solid ce se învârtește în jurul unei osii și servă a pune ceva în mișcare: roatele unei trăsuri; a face roată, a destinde ca o apărătoare penele coadei (vorbind de păun); roata norocului, schimbările neașteptate ale ursitei omenești (locuțiune mitologică luată din sfera simbolică a Fortunei); 2. supliciu ce consta a rupe membrele unui criminal întins pe o roată; 3. fig. cerc: flăcăi voinici șed roată pe lângă un foc mare AL.; 4. ocol: a da o roată prin vecini; 5. roata de foc, V. alimori. [Lat. ROTA]. ║ adv. de jur împrejur: a arunca roată ochii; de-a roata, rostogolindu-se.

TAMBURINĂ, tamburine, s. f. Instrument muzical popular, folosit pentru acompanierea ritmică a dansului în Spania, Italia și în Orient, de forma unei tobe mici, portative, cu pielea întinsă pe o singură parte și cu plăci de metal sau cu zurgălăi de jur-împrejur. [Var.: tamburin s. n.] – Din fr. tambourin, it. tamburino.

TÂRCOL, târcoale, s. n. (în expr.) A da târcoale (sau, rar, un târcol) = a se învârti în preajma cuiva sau a ceva, a umbla de jur împrejur. – Din bg. tărkalo „cerc, roată”.

CIRCULAR, -Ă, circulari, -e, adj., s. f. 1. Adj. În formă de cerc; care descrie un cerc. ◊ Fierăstrău circular (și substantivat, n.) = fierăstrău mecanic cu pânza în forma unui disc dințat, care taie învârtindu-se în jurul propriului ax. ♦ (Adverbial) De jur-împrejur. 2. Adj., s. f. (Dispoziție, directivă, ordin de serviciu) care a fost trimis în scris de un organ administrativ unei organizații sau unor angajați aflați în subordinea sa. – Din fr. circulaire.

CUPRINDE, cuprind, vb. III. I. Tranz. 1. A prinde, a apuca ceva de jur-împrejur cu mâinile sau cu brațele. ♦ Tranz. și refl. recipr. A (se) îmbrățișa. ♦ (Înv.) A lua prizonier; a captura. 2. Fig. A îmbrățișa cu privirea; a vedea; a înțelege, a cunoaște. ♦ A închide în sine; a îngloba. 3. (Despre o haină) A fi potrivită pentru corpul cuiva. 4. (Reg.) A bara, a bloca, a închide un drum. I-a cuprins calea. II. 1. Tranz. A acoperi din toate părțile; a învălui. 2. Tranz. A pune stăpânire; a cuceri. ♦ Fig. (Despre idei, mișcări sociale) A pătrunde în...; a atrage. ♦ Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A apuca, a stăpâni. 3. Refl. (Pop.) A-și mări averea; a se îmbogăți. III. Tranz. 1. (Despre corpuri) A umple un spațiu cu volumul sau cu dimensiunile sale; a ocupa. 2. (Despre numere) A include, a conține în valoarea, în mărimea pe care o reprezintă. Numărul patru cuprinde de două ori numărul doi. ♦ Refl. A intra de un anumit număr de ori în alt număr. Numărul doi se cuprinde de două ori în numărul patru. ♦ (Despre texte) A fi alcătuit din..., a îngloba în structura sa...; a avea în compoziția sa... ♦ (Refl.) (Despre epoci istorice sau geologice) A se întinde pe o perioadă de... [Perf. s. cuprinsei, part. cuprins. – Var.: coprinde vb. III] – Lat. comprendere (= comprehendere).

INTRACOLINAR, -Ă, intracolinari, -e, adj. Care este situat între coline; dominat de jur-împrejur de coline. – Intra¹- + colinar.

ROATĂ¹, roți, s. f. 1. Cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care, învârtindu-se în jurul unei osii, pune în mișcare un vehicul. ◊ Caii (sau boii) de la roată = caii (sau boii) rotași. ◊ Expr. A fi cu trei roate la car = a fi zăpăcit, nebun. A pune (ceva) pe roate sau a merge (ceva) (ca) pe roate = a face să se desfășoare sau a se desfășura în condiții foarte favorabile, a organiza sau a fi bine organizat, astfel încât să funcționeze perfect. 2. (Tehn.) Organ de mașină sau ansamblu unitar de piese în formă de cerc, care se poate roti în jurul unei axe proprii. 3. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. asemănătoare cu roata (1), având diverse întrebuințări. ◊ Roata olarului = mașină de lucru rudimentară a olarului, construită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul, dând diferite forme oalelor. Roata norocului = cerc mare, numerotat cu numere câștigătoare, care este învârtit cu mâna de jucătorul care își încearcă norocul. ◊ Expr. Roata lumii (sau a vremii) = mersul, succesiunea evenimentelor. S-a întors roata = s-a schimbat situația (în defavoarea cuiva); s-a întors norocul (de partea altcuiva). 4. Obiect fabricat, aranjat sau legat în formă de roată (1), de cerc, de disc. Roată de cașcaval. Roată de frânghie. ♦ Desen sau contur rotund ca un cerc; disc. 5. Figură pe care o formează mai multe ființe sau lucruri așezate în formă de cerc. ◊ (Adverbial) Ședeau roată în jurul focului. 6. Mișcare circulară; învârtitură, răsucire, rotocol. ◊ Expr. A da roată = a merge de jur împrejur, a înconjura, a da ocol; a descrie unul sau mai multe cercuri (în mers sau în zbor), a face ocoluri. ♦ Figură de acrobație care constă în rotirea corpului prin sprijinirea succesivă pe mâini și pe picioare. ◊ Roata morții = acrobație care constă în alergarea în cerc, cu un vehicul, pe pereții (aproape verticali ai) unei construcții special amenajate. ◊ Loc. vb. A (se) duce de-a roata = a (se) rostogoli. 7. Instrument de tortură și execuție de formă circulară, folosit în Evul Mediu. [Pl. și: roate] – Lat. rota.

ROTI, rotesc, vb. IV. 1. Refl. A se mișca descriind cercuri. 2. Tranz. A efectua o rotație. ♦ Refl. (Pop.) A dansa mișcându-se în cerc. ◊ Tranz. Rotesc hora. 3. Refl. (Despre ape) A forma ochiuri, vârtejuri. 4. Refl. A se învârti împrejurul cuiva sau a ceva. 5. Refl. Fig. A sta mereu în preajma cuiva, căutând să-i câștige simpatia, bunăvoința. 6. Tranz. A-și plimba ochii, privirea în toate părțile, de jur-împrejur. 7. Tranz. (Adesea fig.) A învârti în aer, deasupra capului o armă, un baston etc. 8. Refl. și tranz. (Despre păsări) A-și desface penele cozii și aripile (în perioada împerecherii); a (se) înfoia. [Var.: (rar) rota vb. I] – Din roată.

JUR² s. n. Spațiu în mijlocul căruia se află cineva sau ceva; împrejurime; vecinătate. ◊ Loc. adv. În (sau prin) jur = în (sau prin) preajmă, alături, prin apropiere, împrejur. Din jur = din împrejurimi, dimprejur. (De) jur-împrejur = din (sau în) toate părțile. ◊ Loc. prep. În jurul... = a) în preajma...; b) relativ la..., despre; c) aproximativ în..., cam pe la... Prin jurul... = în apropiere de...; cam pe la... Din jurul... = pe lângă, din preajma... (De) jur-împrejurul... = în preajma... – Lat. gyrus.

PESTE prep. (Semnifică ideea de suprapunere, de aplicare etc., directă sau mediată, prin extensiune) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. (În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază, se aplică sau cade deasupra altuia) Ploaia cade peste noi. ◊ (Mișcarea are direcția orizontală) Părul se împrăștie peste pernă. 2. (În legătură cu substantive care arată suprafața, întinderea) Pe tot cuprinsul; de-a lungul. Alerga peste câmpuri. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. ♦ De jur-împrejur. încinsă peste brâu cu un cordon.Deasupra. Se apleacă peste el. 4. Pe deasupra; dincolo de... Sare peste gard. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (În legătură cu substantive însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărâte) După... Peste un ceas. 2. (În legătură cu substantive care exprimă noțiuni de timp durative) în timpul, în cursul. Peste zi lucrează. 3. Mai mult decât... A întârziat peste două ceasuri. III. (Introduce complemente circumstanțiale de mod) 1. (Așezat între două cuvinte identice, exprimă ideea de superlativ) Pune întrebări peste întrebări. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decât. Peste o mie de oameni. ◊ Loc. adv. Peste puterea (sau puterile) cuiva = depășind puterile, posibilitățile cuiva, foarte greu. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra. S-a făcut stăpână peste toate. – Pre (= pe) + spre.

FORMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.; în corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filosofia, morala, arta, știința etc.). ♦ Normă morală care trebuie respectată. ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (exterior), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în cele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.; în sintagma) Formă de relief = denivelare a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care redau conținutul unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Învelișul sonor al unui cuvânt prin care se exprimă sensul, valoarea sau funcția gramaticală a acestuia. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită configurație în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata pentru a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.

GHEB¹, (1,2) gheburi, s. n., (3) ghebe, s. f. 1. S. n. Cocoașă (la om). 2. S. n. Ridicătură de teren în formă de gheb (1). 3. S. f. (În forma gheabă) Specie de ciuperci comestibile cu piciorul gălbui sau brun, având de jur-împrejur un inel alb, și cu pălăria galbenă-brună (Armillaria mellea). ◊ Gheabă-de-brad = ciupercă comestibilă cu pălăria albă, subțire, cărnoasă și cu piciorul lung și subțire (Lepiota clypeolaria). Gheabă-de-pădure = ciupercă comestibilă cu pălăria roșiatică ori brună, catifelată (Collybia longipes). [Var.: gheabă s. f.] – Probabil lat. *glibbus (formă metatezată a lui *gibb(u)lus < gibbus).

GULER, gulere, s. n. 1. Parte a unor obiecte de îmbrăcăminte care acoperă de jur-împrejur gâtul sau cu care se termină o haină la gât. ◊ Expr. A lua (sau a apuca pe cineva) de guler = a) a prinde, a duce etc. (pe cineva) cu forța; b) a cere cuiva socoteală pentru cele făcute. ♦ Fâșie de pânză, de obicei scrobită, care se pune în jurul gâtului (la bărbați), prinzându-se (cu butoni, nasturi) de cămașă. 2. Spumă care se formează la gura paharului de bere. 3. Porțiune dintr-o piesă cilindrică, conică etc. cu diametrul mai mare decât restul piesei. – Din magh. gallér.

ÎMPREJUR adv. În (sau pe) locul înconjurător; în jur. ◊ Loc. adv. (De) jur-împrejur = din (sau în) toate părțile, în jur. ◊ Expr. (La) stânga-mprejur! comandă (militară) de întoarcere înapoi prin învârtire de 180° spre stânga. – În + pre + jur.

ÎMPREJURA, împrejur, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A ocoli de jur-împrejur, a cuprinde din toate părțile; a înconjura. ♦ (Reg.) A lega un obiect cu o sfoară etc. trecută împrejur; a încinge. – Lat. pop. inpergyrare sau din împrejur.

ÎNCONJURĂTOR, -OARE, înconjurători, -oare, adj. Care se află de jur-împrejur, care înconjoară. – Înconjura + suf. -ător.

ÎNVÂRTI, învârt, vb. IV. 1. Tranz. refl. și intranz. A (se) mișca în cerc, a (se) întoarce de jur împrejur, a determina sau a face o mișcare de rotație; a (se) roti, a (se) răsuci. ◊ Expr. (Refl.) A se învârti casa (sau locul, pământul) cu cineva, se spune când cineva are amețeli sau când se simte foarte rușinat. (Tranz.) A-și învârti ochii = a mișca ochii în toate direcțiile pentru a privi (în jur). (Refl. și tranz.) A se învârti în horă sau a învârti hora = a dansa, a juca. (Refl.) A se învârti pe lângă cineva (sau în jurul, împrejurul cuiva) = a căuta să câștige simpatia, bunăvoința cuiva. (Tranz.) A învârti (pe cineva) pe (sau după) deget(e) = a conduce (pe cineva) după plac. ♦ Tranz. A răsuci pe deget, între degete sau cu degetele. ♦ Tranz. A întoarce în toate felurile, a privi pe toate părțile. 2. Tranz. A mânui (cu dibăcie) o unealtă, o armă. ♦ Intranz. A amesteca în ceva (cu lingura). 3. Refl. A umbla de colo până colo fără scop; a se mișca de jur împrejur, a se întoarce (într-un spațiu îngust); a se foi. 4. Tranz. și refl. Fig. (Fam.) A se îndeletnici cu afaceri (dubioase); a câștiga, a dobândi ceva, a profita (pe căi lăturalnice) de un concurs de împrejurări favorabile. [Prez. ind. și: învârtesc] – Cf. sl. vrŭtĕti.

ALOCURI adv. (Și în forma alocurea; de obicei precedat de prep. «pe») În unele locuri, pe ici pe colo. Cîmpia era nesfîrșită de jur împrejur. Pe alocuri se ridica sau cobora în văi puțin adînci. DUMITRIU, N. 14. P-alocurea viile se mlădiau, încărcate de ciorchini, pe aracii plecați de greutatea rodului. DELAVRANCEA, S. 215. Șesul Seretului este alocurea năsipos și alocurea argilos. I. IONESCU, D. 302. – Variantă: alocurea adv.

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi, a deveni mut. ♦ Fig. (Despre ființe, p. ext. despre glas) A înceta de a vorbi sau de a se face auzit; a rămîne tăcut (ca mut). Cînd reflectoarele se stinseră și aparatul cinematografic prinse a țăcăni uțor, vorbele, șopotele amuțiră. CAMILAR, TEM. 47. Greierul, cîntăreț neobosit al zilelor de vară, amuțise, istovit, sub umbra înălțimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAȘ, M. N. 172. Pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile ți să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. ♦ Fig. (Despre obiecte care produc zgomot) A înceta să mai emită sunete. Acum totul amuțise, iar bătaia metalică a pendulei... umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de mașinărie. DUMITRIU, B. F. 48. Vorbea cu un vizitiu... și-i umbla totodată privirea de jur împrejur, să nu amuțească nicovalele, să nu stea lucrătorii degeaba. PAS, L. I 72. ◊ Tranz. fact. Fig. Țipetele disperate ale familiei Gălăciuc au amuțit furia tuturor. SAHIA, N. 42. – Variantă: muți (SADOVEANU, Z. C. 291, C. PETRESCU, C. V. 249) vb. IV.

DĂLTUITURĂ, dăltuituri, s. f. (Rar) Scobitură, crestătură făcută cu dalta. Teascul este făcut dintr-o masă paralelogramă, în care se face de jur împrejur o dăltuitură... În dăltuitură se pun doage. I. IONESCU, P. 252.

AROMI, aromesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi cuprins de un somn lin, plăcut, a fi pe jumătate adormit; a ațipi, a dormita. Un zîmbet e apa, la scaldă momește. Băiatul pe verdele țărm aromește. IOSIF, T. 59. După ce-mi umbla După ce-mi vina. Soare scăpăta... Voinic aromea, Frîul că slăbea, Pe cal Adormea, Greu somn Că-l fura. TEODORESCU, P. P. 490. ◊ Fig. Aerul plin de răcoare, umbra ce le-ncoronează Dragi îmi fac ale lor țărmuri tainice jur-împrejur, Și precum copilu-adoarme cînd dulci cîntece vibrează, Sufletul meu aromește la al apelor murmur. MACEDONSKI, O. I 237. 2. Tranz. A ameți prin miros îmbătător. Rozmarine, Calofire, Cum m-ai aromit Și m-ai adormit! TEODORESCU, P. P. 412. Ici pe iarbă m-am lungit, Florile m-au aromit Și somn greu am adormit. TEODORESCU, P. P. 683. 3. Tranz. Fig. A potoli, a liniști. (Atestat în forma aroma) Te plîng, iubită maică! Te plîng, o scump părinte, Cu lacrămile-acuma durerea-mi aromez. ALEXANDRESCU, P. 24. – Variantă: (învechit) aroma, aromez, vb. I.

FĂCLIE, făclii, s. f. 1. Lumînare mare de ceară. Era împodobită numai cu aur, cu petre nestemate și cu făclii de jur împrejur, ce ardeau în niște sfeșnice de aur. ISPIRESCU, L. 237. Ne așteaptă omul împăratului cu masa întinsă, făcliile aprinse și cu brațele deschise. CREANGĂ, P. 251. O făclie e înfiptă într-un stîlp de piatră sură. EMINESCU, O. I 50. Nu mă poci apropia... De para făcliilor, De fumul tămîilor, De mirosul florilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ Fig. Se afundă iar în întunericul pădurii și printre făcliile pe care soarele le turna, întoarse cu flăcările în jos. GALACTION, O. I 46. Brazi și păltinași I-am avut nuntași, Preoți, munții mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Și stele făclii. ALECSANDRI, P. P. 2. ♦ Fig. Flacără, văpaie, căldură. Vin’ s-aprinzi a ta simțire La a dragostei făclie. ALECSANDRI, P. I 191. 2. Fig. Forță aducătoare de libertate, de adevăr, de cultură. V. far. Mai viu ca oricînd strălucește astăzi măreața făclie a socialismului internațional, făclia lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563.

FORMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.) Aspect exterior sub care se prezintă orice fenomen sau lucru din natură și societate, expresie a conținutului, cu care formează o unitate dialectică. Dacă latura materială, condițiile exterioare, existența și alte fenomene asemănătoare le numim conținut, atunci latura ideală, conștiința și alte fenomene asemănătoare le putem numi formă. De aici își trage obîrșia vestita teză materialistă: în procesul dezvoltării conținutul precede formei, forma rămîne în urma conținutului. STALIN, O. I 328. Actuala cultură rusă, ucraineană, bielorusă și celelalte sînt socialiste în conținut și naționale în formă. id. PROBL. LINGV. 20. ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seama de mărimea ei. ♦ (Adesea construit cu prep. «în», «de», «sub») Înfățișare, aspect exterior. Ochii tăiați în forma migdalei. EMINESCU, N. 34. Inel de formă antică. ALEXANDRESCU, M. 374. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se prezenta în cele mai bune condiții. ♦ Contururile unui corp; siluetă. Prin curte se mișcau, în întunericul serii, forme nedeslușite. DUMITRIU, B. F. 36. Formele schimbătoare ale lucrurilor se topiră și se mistuiră în noapte ca într-o mare întunecoasă și fără de margini. HOGAȘ, M. N. 168. 2. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. «Poveștile» lui Creangă sînt ale lui Creangă, nu prin subiect, prin «istoric» – care sînt ale tuturora, – ci tocmai prin forma dată de el. IBRĂILEANU, S. 150. Una din cele mai întrebuințate forme ale scrierii e desigur, forma polemicii. GHEREA, ST. CR. II 7. ◊ (Uneori urmat de determinările «artistică», «poetică» etc.) Formalismul nu numai că poartă în sine idei reacționare, nu numai că nu se mărginește să rupă arta de realitatea vie, ci distruge și forma artistică. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 332, 4/4. 3. Fel, chip, mod. Una dintre formele prin care țărănimea a luptat împotriva exploatării ei, a fost nesupunerea la lucru sau la muncă. IST. R.P.R. 146. ♦ Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. Dezvoltarea democrației populare ca formă de trecere de la capitalism la socialism are loc în condițiile unei lupte de clasă ascuțite. REZ. HOT. I 48. Partidul își poate îndeplini rolul său conducător pentru că este înarmat cu cunoașterea legilor de dezvoltare a societății, pentru că este cea mai înaltă formă de organizare de clasă a proletariatului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 31. Orînduirea feudală reprezintă, față de cea sclavagistă, o formă mai înaintată a societății. IST. R.P.R. 62. [Valea Lotrului] e un drum îngust și aspru, sălbatic și frumos, spre un ținut în care viața oamenilor a rămas la formele ei cele mai primitive. BOGZA, C. O. 369. ◊ Formă de stat = caracter sau mod de conducere a unui stat. [Lenin] a descoperit Puterea sovietică ca cea mai bună formă de stat a dictaturii proletariatului, folosind în acest scop experiența Comunei din Paris și a revoluției ruse. STALIN, O. X 101. ♦ Modalitate. Căutînd necontenit alte forme de trai, omul a lepădat ce nu-i mai convenea spre a încerca ceva mai bun. SADOVEANU, E. 18. 4. Dispoziție legală de procedură. După toate formele, legile și obiceiul pămîntului, lupii se cuvine a fi volnici să mănînce oi. NEGRUZZI, S. I 280. ◊ Viciu de formă = nerespectare a unei dispoziții de procedură care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărîri judecătorești. ♦ Loc. adv. De (sau, neobișnuit, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele, formal (1). Pe la școală mai dam noi așa, cîteodată, de formă. CREANGĂ, A. 104. Unul propunea să tocmească oameni... care... să iasă pe scenă pentru formă și rolul lor să se citească de un lector ad-hoc, între culise. NEGRUZZI, S. I 342. 5. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul luat de un cuvînt pentru a exprima o valoare sau o funcțiune gramaticală. Forma de plural a unui substantiv. 6. Vas, tipar, model, care servește pentru a da o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior unor materiale. Formă în care se toarnă fonta. Formă de cozonaci. ◊ Fig. La ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de introdus în mașina de tipar.

BRÎNCĂ², brînci, s. f. 1. (Regional) Mînă. Domnul Romii cu fulgerul în brîncă Lega și dezlega după voie. BUDAI-DELEANU, Ț. 150. ◊ (În limba literară numai în expr.) A merge (sau a fugi, a se urca, a se tîrî etc.) pe (sau, mai rar, în) brînci =(în opoziție cu a merge etc. în picioare) a merge (sau a se urca etc.) pe mîini și pe picioare, pe burtă, de-a bușilea. Urc toți munții pe brînci. TULBURE, V. R. 19. M-am lungit pe brînci lîngă foc. GALACTION, O. I 66. Ca niște uriași culcați pe brînci stau în neclintire, de jur împrejur, dealuri nesfîrșite. VLAHUȚĂ, O. A. 153. Și-au prăpădit papucii, fugind mai mult pe brînci decît în picioare. CREANGĂ, A. 79. A cădea (sau a da) în (sau pe) brînci = a) a cădea în mîini, a se sprijini în cădere cu mîinile de pămînt. El vrea să se ridice și cade-n brînci din nou. IOSIF, PATR. 71; b) fig. a cădea la pămînt (istovit de oboseală). Ne prădau logofeții, cîinoșii vătafi ai puterii, Dam în brînci sub biciul de plumb al poruncii. TOMA, C. V. 389. Mîna puternică a călărețului, care pe dată scurta frtiele, nu lăsa dobitocul obosit să cadă în brînci. CONTEMPORANUL, III 921. Muncești pînă cazi pe brînci. PANN, P. V. I 135. A munci (sau a lucra) pe brînci = a munci pînă la istovire. N-ai putea spune că se lucra pe brînci. PAS, Z. I 294. Patruzeci și opt de ani a muncit pe brînci. SAHIA, N. 94. 2. (La pl.; de obicei construit cu verbul «a da») împinsătură, izbitură (repede și neașteptată); ghiont. Din brînci și din bătăi n-o slăbește. GHEREA, ST. CR. I 186. Ce te izbești de oameni...? și-i dete brînci de-l aruncă cît colo. SLAVICI, O. I 327. Cînd cu brînci groaznice, cînd cu dinte Apărîndu-să, sugrumă și ucide. BUDAI-DELEANU, Ț. 171. ◊ Expr. A-i da inima brînci = a se simți împins către ceva, a simți un imbold pentru (a face) ceva. Inima îi dete brînci, și ea nu se putu opri, ci îl sărută. ISPIRESCU, L. 47. 3. (Regional) Partea de jos a picioarelor animalelor; labă. V. gheară. Să ne scăpăm stăpînul din brîncile lupului. RETEGANUL, P. III 41. Să fiu cîne-n patru brînci! BIBICESCU, P. P. 388. ◊ Compuse: brînca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina și frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia Scopolii); b) cinsteț (Salvia glutinosa); brînca-ursului = a) crucea-pămîntului; b) pedicuță (Lycopodium cluvatum). – Variantă: (2) brînci (ISPIRESCU, L. 108) s. m.

GOBAIE, gobăi, s. f. (Regional) Pasăre de curte; orătanie. Jur împrejur avea pomăt, grădină, ogradă încăpătoare, în care se lăfoiau o sumedenie de gobăi. CONTEMPORANUL, V 97.

CATIFEA, catifele, s. f. Stofă fină (de mătase, de lînă sau de bumbac), avînd dosul ca stofele obișnuite, iar fața cu peri deși și scurți făcînd la atingere impresia unei blăni. V. pluș. Văzu un băiat cu fața ovală, palidă, cam slăbită, părul de aur, acoperit de o pălărie de catifea neagră. EMINESCU, N. 81. Jiletcă de catifea vișinie cu găitan de fir de jur împrejur. GHICA, S. 150. Peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabanița turcească. NEGRUZZI, S. I 148. ◊ (Poetic) În veșmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87.

DEFUNCT, -Ă, defuncți, -te, adj. (Despre persoane și substantivat) Mort, decedat, răposat. De jur împrejur se ivesc toate personajele dramei, în frunte cu fantoma regelui defunct. BOGZA, C. O. 49.

DERVIȘ, derviși, s. m. Călugăr musulman. Peste altă jumătate de ceas, mai leneș decît un derviș... stăteam lungit la umbră, cu capul pe desagi. HOGAȘ, M. N. 76. Dervișul de la Meca... Primblînd ochi cu durere pe morți, jur împrejur, Spre cer a sale brațe le-au ridicat. ALECSANDRI, P. III 353.

CEAUȘ, ceauși, s. m. (Învechit) 1. (La turci) Funcționar inferior al sultanului, care făcea mai ales serviciul de ușier sau de curier al curții, ori de aprod. Împăratul de vedea, Nici p-atît nu se lăsa: Semn ceaușului făcea Și degrabă c-aducea Un cal negru. TEODORESCU, P. P. 608. 2. (La noi, în orînduirea feudală) Nume dat unor funcționari publici: a) căpetenie, șef (al unui grup mai mic). Un ceauș de dorobanți venea înainte mîncînd pămîntul și învîrtea peste cap ștreangul. CARAGIALE, O. I 240. Pornirăm amîndoi pe jos spre casa clucerului, la care, în urma noastră, ceaușul de slujitori înșiruia oameni de jur împrejur. GHICA, S. 9. Iar ceaușul poterii, Slujitorul domniei, De-l vedea, îi tot zicea: Iancule, Jianule... TEODORESCU, P. P. 291. ◊ Ceauș spătăresc = comandant al lefegiilor spătărești. Lefegiii spătarului, în număr de 500 [erau] subt comanda ceaușului spătăresc. BĂLCESCU, O. I 13; b) vătaf sau căpetenie de surugii de la poștele statului. Opt cai cu doi surugii, precedați de un ceauș călare. GHICA, S. A. 94; c) aprod. Un ceauș îi aduce înainte doi împricinați, să-i judece. GHICA, S. XVI. 3. Om de serviciu la sinagogă. Din cînd în cînd un ceauș trece grăbit spre sinagogă. SADOVEANU, O. II 421.

DEȘTEPTA, deștept, vb. I. Refl. 1. (Uneori determinat prin «din somn») A se trezi, a se scula din somn. Flăcăul tresări... din somn și se deșteptă. PREDA, Î. 176. Stoicea dormi un pui de somn... și cînd razele îl înțepară în pleoape se deșteptă. GALACTION, O. I 46. Se ridică de mijloc și privi de jur împrejur zîmbind, ca un om care se deșteaptă plin de mulțumire după un somn bun cu vise plăcute. CARAGIALE, P. 133. ◊ Fig. Un duruit de ciocănitoare, un țîrîit de pasere măruntă, un muget moale de căprior se deșteptau din somnul pădurii. SADOVEANU, O. VII 37. Deșteaptă-te, tu vînt de sud, Ridică-te, tu criveț! COȘBUC, P. II 219. ◊ Tranz. Se culcă atent, cu mișcări prevăzătoare, să nu-l deștepte pe Levi. SAHIA, N. 108. Fabricile continuau... să deștepte mahalalele vecine. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 11. În toată dimineața, copilița noastră vine de ne deșteaptă. NEGRUZZI, S. I 75. ◊ (Neobișnuit, subiectul e ochiul) La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă; Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă. EMINESCU, O. I 142. 2. Fig. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «din») A se trezi din letargie, dintr-o stare de amețeală, de amorțeală, din visare etc.; p. ext. a reveni la viață, a începe o viață nouă. Cezar, ca deșteptat din distracție, se întoarce repede. CAMIL PETRESCU, T. III 448. Călătorul tresări, deșteptat din gîndurile lui depărtate. C. PETRESCU, A. 287. Iată, lumea se deșteaptă din adînca-i letargie! ALECSANDRI, P. A. 81. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii... Nu știu cît ținu astă fantasmagorie, căci, cînd m-am deșteptat, eram singură. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Fig. Cum se deșteaptă firea-nveselită, Și rîde soarele a sărbătoare! CERNA, P. 160. ◊ Tranz. O schimbare în lumea din afară m-a deșteptat din semihalucinația turburătoare. IBRĂILEANU, A. 126. 3. A apărea, a lua ființă, a se întrupa, a se produce. Gore simțise cum se deșteaptă în el prăvăliașul de odinioară. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 156. În mine s-a deșteptat duh de neliniște. SADOVEANU, P. M. 140. Alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 36. ◊ Tranz. (Cu privire la un sentiment, o dorință, o idee, o bănuială etc.) Sînt ființe care... deșteaptă în noi o vie curiozitate. M. I. CARAGIALE, C. 33. Tu... ai deșteptat în mine poetice simțiri. ALECSANDRI, P. A. 63. Ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțămînt de mirare sau un fior de amor. NEGRUZZI, S. I 44. ♦ Tranz. (Neobișnuit, cu privire la glas) A face să se audă, să răsune. Într-o grămadă de copii, ca în pădurea fermecată cînd rupi o frunză și se trezesc copacii și încep să murmure, e de ajuns ca unul să deștepte întîiul glas. ANGHEL, PR. 78. 4. A deveni conștient, a ajunge să înțeleagă ceva, să-și dea seama de ceva. Dar cărările lumii se ridică spre creștete, Se desfac din paragini deșteptate popoare. DEȘLIU, G. 54. Copiii săraci s-au deșteptat. Acum în zadar le veți spune povești Cu îngeri, cu sfinți. ISAC, O. 137. De multe ori stăpînitorii au stricat și acele mici școale, dinadins, ca să nu să deștepte norodul. GOLESCU, Î. 34. ◊ Tranz. Cîte mulțimi de școale, prin care să străduiesc a-și deștepta norodul, a-l aduce la adevărată cunoștință! GOLESCU, Î. 59.

CIRCULAR, -Ă, circulari, -e, adj. 1. În formă de cerc, descriind un cerc. Steriu își șterse cu o mișcare circulară sudoarea de pe chelia rotundă. C. PETRESCU, C. V. 25. De la semicercul portului pornește în sus... o mulțime de strade de-a curmezișul stradelor circulare, paralele cu cheiul. GHICA, S. 536. Ferăstrău circular (și substantivat, n.) = ferăstrău în forma unui disc dințat, care taie învîrtindu-se în jurul axei sale. ♦ (Adverbial) De jur împrejur; roată. Mușat privi circular prin sticla monoclului. C. PETRESCU, C. V. 199. 2. (Despre o dispoziție, un ordin etc.) Trimis ca directivă în mod simultan la mai multe instituții sau persoane. Ordin circular.

CLIT, clituri, s. n. (Mold., Transilv.) Vraf, teanc (de lucruri așezate în ordine unu! peste altul); grămadă. O ladă ce gemea de pînzuri, iar deasupra stăteau păturite lăicere și scoarțe puse clit. CONTEMPORANUL, V_I 99. Lăzi de Brașov cu clituri de scoarțe pe dînsele. I. IONESCU, D. 206. ◊ (La pl., repetat) Jur împrejur, așezate bucăți de mălai și de pîine, tot clituri-clituri. SEVASTOS, N. 283.

CLOCOT, clocote, s. n. 1. Mișcarea zgomotoasă pe care o face un lichid cînd fierbe. Se pune într-un ceaun lapte dulce și se fierbe pînă la clocot. ȘEZ. I 251. ◊ Expr. A da în clocot = a începe să fiarbă, a da în undă. 2. Mișcare zgomotoasă produsă de lichide agitate de altceva decît de căldură. Zvonurile din stepă muriseră și, în locul lor, clocotul mării stăpînea stepa, pe cînd valurile spumoase năzuiau spre țărm. DUNĂREANU, N. 199. Foșnesc valurile de jur-împrejur, un clocot e rîul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 168. Sîngele de-i năvălea în clocote la cap, se trîntea cu fața la pămînt și săruta florile sălbatice. DELAVRANCEA, S. 27. 3. Fig. Mișcare năvalnică, furtunoasă; zbucium, agitație, frămîntare. Prin mijlocul acestui clocot geologic, o apă mare se rostogolește la vale. BOGZA, C. O. 250. Zgomotele depărtate, clocotul de codri, veneau crescînd, bubuind, întinzîndu-se într-o sălbatică melodie, scuturînd codrii plini de rouă. SADOVEANU, O. I 64.

HAOS, haosuri, s. n. 1. (În mitologia greacă) Stare primitivă de neorganizare în care, după presupunerea celor vechi, s-ar fi aflat materia înainte de apariția universului cunoscut de om; (în unele concepții teogonice) prăpastie fără fund în care s-ar fi găsit într-un amestec confuz și dezordonat elementele și materia înainte de organizarea lumii; abis. Ca o lacrimă de aur Cade-n haos cîte-o stea. DEMETRESCU, O. 56. Și din a haosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentîi, Cum izvorau lumine. EMINESCU, O. I 176. Se pare că tot cerul căzut e pre pămînt Și c-au rămas în urmă-i un haos, un mormînt. ALECSANDRI, P. A. 139. 2. Fig. Confuzie, dezordine, neorînduială. V. debandadă. Statul de democrație populară a avut de luptat împotriva haosului economic și financiar. HOT. R. B. 8. – Variantă: caos (EMINESCU, O. IV 49), scris și chaos (EMINESCU, O. I 177), s. n.

COMĂNAC¹, comănaci, s. m. (Regional) Creangă, ramură. Între comănacii mărului își așeză mărăcinii de jur împrejur, ca pe un cuib de barză. VISSARION, B. 14.

HEI², heiuri, s. n. (Mold., Transilv., mai ales la pl.) Dependințe, acareturi. Comisul se ridică și intră în umbra care împresura casa, sub streșinile teilor și-ntre heiurile gospodăriei. SADOVEANU, F. J. 62. Mai mergem prin mănăstire, dacă vrați să-i vedeți heiurile. HOGAȘ, DR. 269. Prispa lipită cu lut, ograda largă, din sus de poartă heiurile gospodăriei, de jur împrejur gard de nuiele încununat cu mărăcini. VLAHUȚĂ, O. A. 423.

IMENS, -Ă, imenși, -se, adj. (În legătură cu ideea de dimensiune) Foarte mare, foarte întins, nesfîrșit, nemărginit; vast, nemăsurat, enorm. De jur împrejur, pe variația infinită a imensei perspective, se risipeau umbrele norilor și strălucirea soarelui. GALACTION, O. I 346. Și-n mintea lui se desfășurau tablouri: ogoare imense, lanuri de grîu. VLAHUȚĂ, O. AL. II 62. ♦ (În legătură cu ideea de număr, de cantitate) Foarte numeros, nenumărat. Bogăția imensă a expresiilor pentru «curătură» arată în mod elocvent, munca pe care au depus-o romînii, de-a lungul veacurilor, spre a transforma în terenuri cultivabile, pășuni etc. o mare parte dintre pădurile și codrii așa de numeroși odinioară. IORDAN, N. L. 9. Zeci, sute de mii de flori se ivesc dinăuntrul apelor... în vreme ce deasupra, din adîncimile cerului izbucnește imensa puzderie de stele. BOGZA, C. O. 301. ♦ (În legătură cu ideea de intensitate) Foarte mare, foarte important. Un rol imens are activul de partid în viața partidelor comuniste și muncitorești din țările capitaliste, coloniale și dependente. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805. N-aș putea să-mi explic mai bine gîndul asupra acestei materii, de o imensă importanță. GHEREA, ST. CR. I 252. ♦ Fig. Adînc, profund. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit, e o liniște imensă. BOGZA, Ț. 46. O tristețe imensă îi inundă inima. SAHIA, N. 95. ♦ (Adverbial, familiar; legat de adjectivul sau de adverbul pe care îl determină prin prep. «de», exprimă ideea de superlativ) Foarte, tare. Sonia, îmi pare imens de rău. CAMIL PETRESCU, T. II 26.

INFINIT², -Ă, infiniți, -te, adj. Care n-are capăt, margini, limite; nesfîrșit, nemăsurat, nelimitat, nețărmurit. Natura este infinită și ea are o existență infinită. LENIN, O. XIV 256. De jur împrejur, pe variația infinită a imensei perspective, se risipeau umbrele norilor și strălucirea soarelui. GALACTION, O. I 346. ◊ (Adverbial, pe lîngă adjective la gradul comparativ, formează un comparativ intensiv) Infinit mai valoros decît... ▭ Sfaturile populare sînt cele mai democratice organe ale puterii de stat cunoscute istoriei țării noastre, infinit superioare prin profundul lor democratism organelor puterii de stat din țările capitaliste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2784.

JUR¹ s. n. Loc, spațiu care împrejmuiește pe cineva sau ceva; înconjur, împrejur, împrejurime. O casă albă ca laptele cu jurul geamurilor încondeiat în roșu și-n albastru. DELAVRANCEA, S. 3. Un hohot răsunător... făcu într-o clipă jurul rondului. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Loc. adv. În jur = în preajmă, alături; în cerc. Afară bat zorii, și iată, culorile-n jur se stîrnesc nencetat. CASSIAN, H. 21. Constatînd lipsa, mă uitam în jur, destul de indispus. SADOVEANU, A. L. 26. În jur stăteau bătrînii. COȘBUC, P. I 216. Prin jur = împrejur, pe aproape, în apropiere. Din jur = dimprejur, din preajmă, din apropiere. (Rar) De jur = în jur. Un chioșc... cu stîlpi și arabescuri De jur împodobit. ALECSANDRI, P. III 76. (De) jur împrejur sau (rar) jur prejur = din (sau în) toate părțile, în jur, în cerc. De jur împrejur erau numai cîmpii fertile. BOGZA, Ț. 9. [Castelul] era înveșmîntat jur împrejur cu iederă. REBREANU, R. I 79. De jur împrejur cădea zăpada albă-albă, moale ca puful. SANDU-ALDEA, U. P. 35. Ochii roată că-și făcea, Jur prejur că se uita. TEODORESCU, P. P. 440. ◊ Loc. prep. (Construit cu genitivul, cu un adjectiv posesiv sau, regional, în forma nearticulată, urmat de prep. «de») În jurul = a) împrejurul, în preajma. Să privesc puțin în juru-mi! EFTIMIU, Î. 124. Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată în jurul meu, – ce groaznică tăcere! IOSIF, P. 43. [Cătana] plîngea și se văieta de gemea lumea-n jur de el. RETEGANUL, P. III 20. Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiți. EMINESCU, O. I 93; b) cu privire la, relativ la, despre. S-au dus discuții în jurul problemei dezarmărilor; c) (arătînd aproximația în timp) cam pe la..., aproximativ în... În jurul anului 1844, locuitorii din satele Gaila, Dimitria și Terpiu se răscoală împotriva proprietarilor. IST. R.P.R. 108. Prin jurul = de jur împrejurul, pe lîngă, în apropierea; (temporal) cam pe la. În zborul lui [vîntul] spulbera prin jurul săniei o ometiță ușoară ca o negură. SADOVEANU, P. S. 32. Din jurul = dimprejurul, din preajma, de lîngă. Cu vorbirea-i entuziastă și înflăcărată despre libertate, dragoste, jertfă și fericire, mișca pe toți cei din juru-i. SADOVEANU, E. 237. (De) jur împrejurul (sau, rar, jur prejur) (de...) = în jurul. Da, pace de jur împrejurul țării ca și înlăuntrul ei. DELAVRANCEA, A. 23. Jur împrejur de sine Vedea, ca-n ziua cea de-ntîi, Cum izvorau lumine. EMINESCU, O. I 176. Jur prejur de mese. TEODORESCU, P. P. 23.

LARG¹, larguri, s. n. 1. Loc deschis care se întinde departe, în toate direcțiile; întindere mare, spațiu nelimitat. Răsare o zi ca orice zi Pe largurile țării noastre, Cu frămîntări și bucurii, Cu zări ca lacurile-albastre. DEȘLIU, M. 20. ◊ Largul văii = loc unde o vale iese dintre doi munți. Largul văii gemea sub belșugul greu al sămănăturilor, ce se legănau în valuri verzi. HOGAȘ, DR. 241. ◊ Loc. adv. În lung și în larg v. lung. ◊ Loc. prep. În largul (unui loc) = pe toată suprafața unui loc întins. Vîntul se ogoiase și el, și acu trecea ca un plîns greu numai, în largul cîmpiilor și prin văzduhul umed. SADOVEANU, O. I 150. Cînd începu soarele a cumpăni dincolo de amiază, ieșirăm în largul plaiurilor acestui munte mai mărunt decît Goșmanul. HOGAȘ, M. N. 211. Ceru-i fără pată cît de slabă în tot largu-i de jur împrejur. CARAGIALE, O. I 368. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) la (în) largul său = a fi (sau a se simți) în deplină libertate, nesupărat, nestingherit. Seara numai, seara Mă simt la largul meu. COȘBUC, P. I 61. Văzîndu-se Pepelea acum la largul său, sări gardul din ogradă și se... duse. SBIERA, P. 21. Dragă primăvară, De-ai veni cînd aș vrea eu... Să fiu iar la largul meu. ALECSANDRI, P. A. 56. 2. (În legătură cu marea) Loc depărtat de țărm. Toată lumea de pe cheu își îndrepta ochii spre larg. BART, E. 116. De fiori încremenește Largul apelor adînci. COȘBUC, P. I 12. ◊ Loc. adj. De larg (despre pescari) = care pescuiește în largul mării. Departe de tot se zăreau vreo patru-cinci lotci, tot din Danilofca, și dincolo de orizont erau de bună seamă altele: toți pescari de larg risipiți pe acel colț de mare. DUMITRIU, P. F. 4. ◊ Loc. adv. În larg = departe de țărm, pe apă. La nouă ore bricul Mircea va părăsi portul Sulina, ieșind în larg. BART, S. M. 13. ◊ Loc. prep. În largul mării = într-un loc depărtat de țărm. În largul mării corabia s-oprește Cînd vîntul nu mai suflă și pînza pe catart Atîrnă ne-nstrunată. MACEDONSKI, O. I 108.

MĂSEA, măsele, s. f. 1. Dinte mare, de obicei terminat cu o suprafață lată, fixat în partea posterioară a maxilarelor, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și măcinarea alimentelor. V. molar. O durea îngrozitor o măsea de sus. CARAGIALE, P. 21. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărîm măselele din gură cu buzduganul. NEGRUZZI, S. I 139. Că din sus Măsele nu-s Și din jos Dinții i-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Măsea de minte v. minte. ◊ Expr. (Familiar) Oltean cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = om vioi, isteț și priceput să se descurce; abil, șmecher. Tinerețea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viață au făcut să se zică despre olteni că au «douăzeci și patru de măsele»). VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu-l durea pe cineva măselele (sau măseaua) de ceva = a nu-i păsa. De te-ar calici numai pe tine... nu m-ar durea măseaua. ALECSANDRI, T. 1232. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele în gură) = a fi foarte nerăbdător; a dori mult ceva; a avea mare nevoie de ceva. Mă uitam.. așteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de școlar de afară... și-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine. CREANGĂ, A. 5. A trage (sau a lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-are ce pune(n-ajunge) nici pe-o măsea sau nici cît să puie pe-o măsea = prea puțin, foarte puțin, insuficient. Îi rîdea mustața cînd vedea atîta hoit: lua tot, și oamenilor nu le lăsa nici măcar cît să puie p-o măsea. Vedeți lăcomie de zeu! ISPIRESCU, U. 84. Și nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi reteză capul pe loc, și-l mînîncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. ◊ Compus: măseaua-ciutei = mică plantă erbacee, din familia liliaceelor, cu flori frumoase roșii-purpurii aplecate și frunze cu pete roșii-brune (Erythronium dens canis). 2. Fiecare dintre bucățile de lemn dreptunghiulare prinse, la distanțe egale, de jur împrejurul obezilor roții care învîrtește piatra de deasupra morii. Lovi c-un ciocan în șele De o dete pe măsele; Atunci moara s-a pornit Roțile și le-a-nvîrtit. ALECSANDRI, P. P. 103. 3. Colț, dinte de fier ascuțit al grapei, ia încrucișarea legăturilor de la chingi. Grapa pe părete-o stat, Cinci măsele i-o picat. ȘEZ. XXI 83. 4. Proeminență în formă de cîrlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă; ureche. ♦ Cui cu care sînt prinse cele două blăni care leagă tălpile săniei de-a dreptul de proțap. 5. Cui cu o floare colțuroasă și ascuțită care se fixează de jur împrejur pe tălpile bocancilor.

ÎMPREJMUI, împrejmuiesc, vb. IV. Tranz. A închide un loc de jur împrejur cu gard, cu spini etc.; a îngrădi. E împrejmuită cu ziduri înalte curtea. STANCU, D. 136. Vezi tu departe-n răsărit Aprins lucind ca focul Palatul lor? Împrejmuit Cu zid d-argint e locul. COȘBUC, P. I 66. ♦ Fig. A înconjura, a împresura. Muncitorii sînt împrejmuiți de pretutindeni, și împinși sub lovituri, spre oraș. SAHIA, N. 45.

ÎMPREJMUIRE, împrejmuiri, s. f. 1. Îngrăditură; gard. Mulțimea neagră năvăli înăuntrul împrejmuirii. DUMITRIU, N. 65. La munte, cultivatorii găsesc destule înlesniri în pădurile ce au, de a face împrejmuiri de garduri. I. IONESCU, M. 331. 2. (Învechit) Împrejurime. Împrejmuirile acestui loc erau pustii, căci aproape de acolo, la gura unei fîntîni, trăia o iazmă sălbatică, un balaur uriaș care prăda și bîntuia jur împrejur. ODOBESCU, S. III 297.

ÎMPREJUR adv. În (sau pe) locul înconjurător, în jur. Șeful stației se opri, privind îngrijorat împrejur. C. PETRESCU, A. 305. Mare veselie se făcu în sat la nunta lor, și trăiesc în fericire pînă în ziua de azi. Cine nu crede, să facă bine să se uite împrejur și va vedea multe de aceste case. ISPIRESCU, L. 351. Împrejur gard nu era, ci numai niște lungi țerușe ascuțite. EMINESCU, N. 19. ◊ Loc. adv. (De) jur împrejur = din (sau în) toate părțile, în jur; roată. Ca niște uriași, culcați pe brînci, stau în neclintire, de jur împrejur, dealuri nesfîrșite. VLAHUȚĂ, O. A. 153. A deschis ochii privind de jur împrejur. CARAGIALE, O. III 81. Turcu-afară că ieșea Și-n pivniță se ducea, Iar Mărculeț rămînea Și prin casă se primbla Și jur împrejur căta, Și căta și prea căta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. ◊ Expr. (La) stînga-mprejur, comandă la care o persoană sau un grup de persoane face, pe loc sau din mers, o întoarcere de 180° spre stînga. – Variantă: (în locuțiuni) prejur (TEODORESCU, P. P. 440) adv.

ÎMPREJURA, împrejur, vb. I. Tranz. (Învechit) A înconjura, a cuprinde din toate părțile; a ocoli de jur împrejur. Intrînd nunta acasă, împrejură masa de trei ori. SEVASTOS, N. 219. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lăsase pe un scaun, unde-l împrejiuraseră copiii, amețit, zăpăcit. NEGRUZZI, S. I 6. ♦ (Rar) A lega de jur împrejur, a încinge. Oșlobanul ia atunci lemnele... descinge brîul de pe lîngă sine și le împrejură. CREANGĂ, A. 83.

MÎNIE, mînii, s. f. 1. Supărare mare, nestăpînită, furie (trecătoare). O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare și de mînie. REBREANU, R. II 230. Abu-Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochii rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, P. 146. A lui mînie ca trăsnetul era, în patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. ◊ Loc. adj. Iute (sau grabnic, rău) la mînie = care se aprinde ușor; iritabil, irascibil. Om bun, dar iute la mînie. BART, S. M. 101. ◊ Loc. adv. (Neobișnuit) Într-o mînie = într-un moment de mînie. De-ar fi lumea de hîrtie, i-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ♦ Necaz, ciudă. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. 2. (Uneori determinat prin «lui dumnezeu») Dezlănțuire (a naturii), urgie, grozăvie. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. III 289. Mînia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 143. ◊ (Cu sens atenuat) Mai ține mult mînia asta de pădure? GALACTION, O. I 211.

ÎNCONJURA, înconjur și înconjor, vb. I. Tranz. 1. A se mișca în jurul unui punct fix, a umbla de jur împrejur, a face ocolul unui loc. Înconjura casa alergînd. ♦ (Despre grupuri, colectivități etc.) A se afla, a sta, a fi așezat de jur împrejurul (unei ființe sau al unui lucru); a împresura, a încercui. Oamenii veniră în fața lui și-l înconjurară. DUMITRIU, N. 91. Aș vrea să văd, să-mi umplu sufletul de mișcarea și de priveliștile ce mă-nconjoară. VLAHUȚĂ, O. A. 424. Stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară. EMINESCU, O. I 152. ◊ (Poetic) Pădurea de brazi de la marginea podișului îl înconjoară cu liniștea ei. BOGZA, C. O. 87. ♦ (Cu privire la o casă, un oraș, o cetate etc.) A încercui cu forțe armate, a împresura, a asedia. Înconjurați casa, strigă Măgură. CAMILAR, N. I 13. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A primi pe lîngă sine, a trăi în societatea, în tovărășia cuiva. S-a înconjurat de oameni harnici. 2. A închide, a izola printr-un gard, a face o împrejmuire. A înconjurat terenul cu gard. ♦ A încercui. Susan a măsurat de cîteva ori din ochi ramurile copacului, pe urmă, zgîriind pămîntul cu bățul, a înconjurat tulpina larg, la cinci-șase metri distanță. GALAN, Z. R. 92. ♦ A cuprinde, a îmbrățișa. Pe genunchi îmi șezi, iubito, brațele-ți îmi înconjoară Gîtul... iar tu cu iubire privești fața mea pălindă. EMINESCU, O. I 42. ◊ Fig. Poporul nostru înconjură cu dragostea sa armata populară. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2235. 3. A umbla mult (în căutarea unui lucru), a bate drumurile, a străbate, a cutreiera, a alerga dintr-un loc într-altul. A înconjurat tot orașul. ♦ A face un ocol, a ocoli. Ca să ajungă la gară trebuie să înconjure mult. ▭ Goliciunea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul, se spune pentru a arăta că dintre toate nevoile omului foamea e cea mai imperioasă. – Variantă: încunjura (CREANGĂ, P. 278, EMINESCU, N. 9, ALECSANDRI, P. I 10) vb. I.

ÎNCONJURĂTOR, -OARE, înconjurători, -oare, adj. Care se află de jur împrejur, care înconjoară. Mediu înconjurător.

ÎNLĂNȚUI, înlănțui, și înlănțuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Învechit) A pune în lanțuri; (azi, mai ales fig.) a nu da voie să se manifeste, a încătușa. Și cu ce drit vrei să-mi privighezi purtările... și să-mi inlănțuiești voile? NEGRUZZI, S. III 146. 2. A cuprinde de jur împrejur. Las’ să-ți înlănțui gîtul cu părul meu bălai. EMINESCU, O. I 95. 3. A așeza în rînd, a lega unul de altul, a coordona, a împreuna (în mod logic). A înlănțui ideile. ♦ Refl. A urma într-o succesiune neîntreruptă. Evenimentele se înlănțuie în mod veridic. 4. Fig. A captiva, a subjuga, a fermeca. A înlănțui inimile. – Variantă: lănțui (BĂLCESCU, O. II 11) vb. IV.

ÎNȘIRUI, înșirui, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la mărgele) A înșira. Boabele între ele înseși fiind neatîrnate, sînt numai petrecute și înșiruite pe același fir. CARAGIALE, O. III 220. ♦ (Cu privire la alte lucruri) A așeza în șir. Frusinica înșirui semănătorile, trase de cîte patru cai, pe drumul din capătul ogoarelor. MIHALE, O. 442. ◊ Refl. Broboane de sudoare rece i se înșiruiau pe frunte. DUMITRIU, B. F. 159. Erau mulți și n-ar fi încăput în odăile care se înșiruiau, dînd din una în alta. PAS, Z. I 175. ♦ (Cu privire la unități militare) A așeza în ordine de marș sau de bătaie. Pornirăm amîndoi pe jos spre casa clucerului, la care, în urma noastră, ceaușul de slujitori înșiruia oameni de jur împrejur. GHICA, S. A. 51. Acela voinic, Noi că l-am văzut În gura rîului Oști înșiruind, Cai buni împărțind. PĂSCULESCU, L. P. 62. ◊ Refl. Oștirea că mi-i gonea, După ei se-nșiruia Și de loc mi-i ajungea. ȘEZ. VIII 166. 2. A expune pe rînd, a enumera. Nu ne face cinste să înșiruim pricinile pentru care... GOLESCU, Î. 87. 3. (Învechit) A înconjura, a îngrădi. Toată fața zidului despre curte înșiruită cu un lanț de fier. GOLESCU, Î. 47.

ÎNVÎRTI, învîrtesc și învîrt, vb. IV. 1. Tranz. A mișca (ceva sau pe cineva) în cerc, a da o mișcare de rotație, a întoarce printr-o mișcare circulară; a roti; a suci; a răsuci. Ar număra cu voce tare de cîte ori se învîrte roata și ar stabili apoi, printr-o simplă înmulțire, distanța străbătută de căruță de la un punct la altul. GALAN, B. I 411. Un mecanism pe care să-l învîrți cu o cheie. C. PETRESCU, Î. II 68. Călăul n-avea decît să învîrtească grindeiul. NEGRUZZI, S. I 311. ◊ Refl. pas. Mielul gras încet, cu lene, se învîrte pe frigare. BELDICEANU, P. 53. ◊ Refl. Eu mi-am făcut un cîntec, Și n-aș fi vrut să-l fac, Dar fusul e de vină Că se-nvîrtea mereu, Și ce-mi cînta-nainte Cîntam pe urmă eu. COȘBUC, P. I 59. Pe deasupra bălții nagîții se-nvîrtesc. ALECSANDRI, P. A. 118. (Expr.) A se învîrti casa (sau locul, pămîntul etc.) cu cineva, se zice cînd cineva are amețeli sau se simte foarte încurcat, foarte rușinat. Cerca parcă să-și dea samă, să afle ce-i cu el și nu putea... se-nvîrtea odaia cu dînsul. MIRONESCU, S. A. 35. Nu mi-e bine... pămîntul se învîrtește cu mine. BOLINTINEANU, O. 386. Vai de mine, se învîrtește casa cu mine. Toate le văd pe dos. ALECSANDRI, T. I 223. ♦ (Complementul indică obiectul rezultat prin răsucirea părților componente) A răsuci cu mîna, între degete. Oamenii șopteau liniștiți, așezați pe răzor. Unii își învîrteau cîte-o țigară. DUMITRIU, N. 88. Mama [pîinea] plămădea Ș-o lăsa pînă dospea; Apoi colaci învîrtea, Pe lopată mi-i culca. ALECSANDRI, P. P. 390. ♦ (Însoțit de verbul «a suci», exprimă o repetare a mișcării de învîrtire) A întoarce în toate felurile, a potrivi pe toate părțile. Ia el punga, o sucește, o învîrtește. CREANGĂ, P. 44. Vine-mpărăteasa mînioasă și intră în boltă, ca să-și aleagă multe de toate. Tot învîrte și sucește. RETEGANUL, P. III 21. ◊ Fig. L-a băgat în judecăți, l-a sucit, l-a învîrtit și l-a lăsat sărac luciu. DELAVRANCEA, S. 19. ◊ Absol. Și nici una nici două... învîrte, sucește, trage, întinde. ȘEZ. I 258. ♦ (Cu complementul «ochii») A mișca în toate direcțiile, pentru a privi (în jur). Mănîncă flăcăul cu toți ai casei și-și tot învîrte ochi în jur. GALAN, Z. R. 65. ♦ Intranz. A mesteca. Învîrtea cu o lingură de lemn Prin cratița în care sfîrîia rîntașul. BENIUC, V. 37. P-a lui mumă o găseau Din gură frumos cîntînd Și din drugă învîrtind. TEODORESCU, P. P. 559. 2. Tranz. (Cu complementul «horă») A juca, a dansa. Busuioc avuse grijă să tocmească lăutari ca să poată tineretul să învîrtească hora toată după-amiaza. REBREANU, R. I 125. Fete mîndre cari știau a învîrti și hora, dar și suveica. CREANGĂ, A. 1. Să-nvîrtim hora frăției Pe pămîntul Romîniei. ALECSANDRI, O. 94. Și ia pe nuna de mînă, Cu mireasa dimpreună, Și-nvîrtiți o horă bună. TEODORESCU, P. P. 182. ◊ Refl. Hora se învîrtea sub streșina unui nuc bătrîn. SADOVEANU, O. I 73. Lăutarii cîntă, hora se-nvîrtește. BOLINTINEANU, O. 10. 3. Tranz. (Cu privire la arme sau instrumente) A mînui. Brațul meu... Nu mai poate să învîrtească paloșul. ISPIRESCU, L. 12. Noi știm a învîrti sapa, coasa și secerea. CREANGĂ, A. 163. Și spre Dunăre-alerga, Hăulind și chiuind, Buzduganul învîrtind. ALECSANDRI, P. P. 59. 4. Refl. A umbla de colo pînă colo fără scop; a se foi. Mai mă învîrtesc pe lîngă căruță, desham, dau la cai niște ovăz, pe urmă iar mă duc la el. PREDA, Î. 92. Se învîrteau prin ogrăzi, se uitau la cerul senin și mai ales la vîrtejurile de fum. REBREANU, R. II 108. Începe a se învîrti prin casă cu neastîmpăr. CREANGĂ, P. 24. ◊ Fig. Tina Diaconu se învîrtea în jurul aceluiași subiect de conversație. C. PETRESCU, A. 473. ♦ A se mișca de jur împrejur, a se întoarce (într-un spațiu îngust). Cinci cămăruțe în care abia te poți învîrti. NEGRUZZI, S. I 70. 5. Tranz. Fig. A exercita o meserie, a se îndeletnici cu o treabă neprecisă (de obicei necinstită). Fusese zece ani factor poștal, pe urmă... învîrtise niște afaceri nelămurite. C. PETRESCU, Î. II 141. Măi Leonte, băieții ăștia ai noștri de la curte ce treabă învîrtesc acuma? REBREANU, R. II 66. Peruianu era un avocat mediocru, dar învîrtea afaceri care nu mai erau mediocre. VLAHUȚĂ, O. A. 275. ◊ Expr. A învîrti capul (cuiva) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. De ce caută să-i învîrtească el capul fetei? REBREANU, I. 25. A învîrti (pe cineva) pe degete v. deget. ♦ A procura cuiva o situație nemeritată, a face ca cineva să beneficieze de favoruri ilegale. Cei avuți i-am învîrtit eu pe la partea sedentară. CAMILAR, N. I 136. ♦ Refl. A obține o favoare sau un avantaj (datorită abilității, împrejurărilor favorabile etc.), a-i reuși o afacere necinstită; a scăpa dintr-un bucluc. Ne-om învîrti astăzi și de țigări. PAS, Z. IV 16. Ei bravo! Te învîrți, ai? C. PETRESCU, C. V. 125.

OCOLI, ocolesc, vb. IV. Tranz. 1. A străbate o distanță făcînd un înconjur; a merge de jur împrejur, a înconjura. Mic, cît un fir de linte, mișca piciorușele fragede și ocolea, pe de margini, frunzișoara care-l adăpostise. GÎRLEANU, L. 22. Pentru ochi ca murile, Ocolii pădurile. ȘEZ. VI 125. ◊ Intranz. Ocoliră pe la biserică. CAMILAR, N. I 68. Ocolea așa, de bunăvoie, umblînd după turmele ciobanilor. SADOVEANU, B. 67. Ocolește în vîrful picioarelor casa... mai sînt cîțiva pași... A ajuns. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. L. 1. ♦ A evita să atingi sau să lovești pe cineva, ferindu-te într-o parte, făcînd un mic ocol. Cînd să iasă din Bădeni, în lumina farurilor, le apăru o căruță pe care Bunea o ocoli cu îndemînare la numai o palmă de roți. MIHALE, O. 524. La fiecare pas ocolim lucrări, eșafodagii, canale desfundate. BART, S. M. 42. ◊ Intranz. Fig. A ieși din subiect, a divaga. Moșul ocolea cu povestirea. La TDRG. 2. A evita să întilnești (pe cineva sau ceva) sau să vorbești (despre cineva sau ceva). Oricît o insista el, ocolește deocamdată chestia nunții. CAMIL PETRESCU, T. 1148. Că pentru dînsul, că-l iubesc, Părinții-n drum mă ocolesc Și m-au gonit din casa lor. COȘBUC, P. I 283. Oamenii sînt ca păsările: pe cît un arbore este înflorit, ele îl vizitează, iar cînd frunza și floarea se usucă, ele zboară și-l ocolesc. BOLINTINEANU, O. 380. 3. (Rar) A pune gard împrejurul unui loc; a înconjura, a împrejmui, a îngrădi. Gîndeai că toate curțile sînt ocolite cu sori, așa lumină arunca. RETEGANUL, P. II 16. Ion-vodă ocoli cu șanțuri platoul muntelui. HASDEU, I. V. 159. Au ocolit locul acela de lăcuință. DRĂGHICI, R. 52. ♦ Fig. (Învechit) A apăra, a proteja, a ocroti. Fieșcare după a sa avere și agoniseală răspunde...; iar nu cel mare și bogat nimic, căci îl ocolește puterea., și cel mic și sărac să dea tot. GOLESCU, Î. 44. De toată neputința Cea păgubitoare...le ocolește. TEODORESCU, P. P. 394. ♦ (Învechit) A încercui din toate părțile, a înconjura, a împresura, a asedia. Deodată năvăli O ceată numeroasă, pe rege-l ocoli. MACEDONSKI, O. II 249. Țara era ocolită de vrăjmași. BĂLCESCU, O. II 275.

PATĂ, pete, s. f. 1. Semn, urmă lăsată pe un corp de o materie de altă culoare, de un corp gras, de murdărie etc. Pleacă iar, lăsînd în urmă Pete negre pe zăpadă. TOPÎRCEANU, B. 72. Picuri mari de ploaie cădeau necontenit și tot ce era alb purta acum o pată. ANGHEL, PR. 94. ◊ Fig. Decît în cartea țării să las o neagră pată. Mai bine cu-al meu sînge s-o văd azi inundată. ALECSANDRI, T. II 178. Alexandru Lăpușneanul... lăsă o pată de sînge în istoria Moldaviei. NEGRUZZI, S. I 165. ♦ Porțiune, petec diferit colorat pe un fond omogen. Nava se depărta făcîndu-se din ce în ce mai mică, o umbră... o pată... un punct... nimic. BART, E. 237. Nici o pată de nor nu plutea peste seninul albastru și limpede. HOGAȘ, M. N. 170. E a doua zi de sfîntul Gheorghe. Ceru-i fără pată cît de slabă în tot largu-i, de jur împrejur. CARAGIALE, O. I 368. ◊ (Poetic) Mestecenii și cireșii însemnau pe luncă pete de aur vechi și de aramă. SADOVEANU, F. J. 364. Spre miazăzi, dincolo de Valea Zăbalii, cad pete de soare pe munții Vrancii. VLAHUȚĂ, O. AL. I 94. 2. Porțiune pe corpul animalelor sau păsărilor unde părul sau penele sînt de altă culoare. Graurii noștri cu penele negricioase și presărate cu pete albe sau sure... trăiesc în Europa – din fundul Șvediei pînă în insula Malta – și chiar în Africa. ODOBESCU, S. III 31. ♦ Părticică a pielii corpului divers colorată. Pe obraz avea pete vinete care se cojeau. DUMITRIU, N. 27. El văzu că pe obrazul lui din stînga sînt niște pete negre. ISPIRESCU, L. 377. 3. (Mai ales la pl.) Porțiune întunecată care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe suprafața soarelui, uneori și a lunii sau a altui corp ceresc. Vezi tu colo, în lună, niște pete? – Le văd. CREANGĂ, O. A. 156. Eu sînt de cînd pe mîndrul soare Nu erau pete arzătoare, De cînd un purice ușor Purta potcoavă la picior. ALECSANDRI, T. I 392. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în soare = a vedea cu orice preț defecte acolo unde nu sînt; a căuta nod în papură. Iar cine caută pete, le găsește chiar în soare. HASDEU, R. V. 133. M-am tot oprit, cum vezi, dinaintea temerii de a nu intra în gura lumii, care găsește pete chiar în soare. GHICA, S. 293. 4. Fig. Defect moral, faptă care știrbește onoarea, reputația cuiva; rușine, stigmat. Despre sora aceasta coanei Leanca nu-i venea la îndemînă să vorbească... fiindcă aruncase o pată asupra familiei. PAS, Z. I 183. Vor căta vieții tale Să găsească pete multe. EMINESCU, O. I 134. ◊ Loc. adj. Fără (de) pată = curat, nepătat, nevinovat, neprihănit; cast.

RĂTUTIȘ adv. (Regional) De jur împrejur. El apă că nu lua, Se uita cam rătutiș, Cam pe-o gură de colnic, Vedea tinerel voinic. ȘEZ. II 77.

LOCUȚIUNE s. f. (cf. fr. locution, lat. locutio): grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. În limba română există l. aproape pentru fiecare parte de vorbire (excepție făcând articolul și numeralul). ◊ ~ substantivală: l. care se comportă gramatical ca un substantiv. De exemplu: aducere-aminte (amintire), băgare de seamă (atenție), bătaie de joc (batjocură), părere de rău (regret), ținere de minte (memorie), aruncătură de ochi (ochire), deschizător de drumuri (pionier), nod în papură (cusur), punct de vedere (opinie) etc. ◊ ~ adjectivală: l. care se comportă gramatical ca un adjectiv. De exemplu: de valoare (valoros, -oasă), de ispravă (capabil, -ă), în toată firea (matur, -ă), în floarea vârstei (tânăr, -ă), de neuitat (minunat, -ă), de invidiat (deosebit, -ă), scos din fire (înfuriat), ca vai de lume (necorespunzător, -oare) etc. ◊ ~ pronominală: l. care se comportă gramatical ca un pronume nehotărât. De exemplu: cine știe cine (cineva), cine știe ce (ceva), nu știu cine (cineva), nu știu ce (ceva), câte și mai câte (multe), de toate (multe și felurite), vrute și nevrute (multe și felurite) etc. ◊ ~ verbală: l. care se comportă gramatical ca un verb personal sau impersonal (de aici cele două feluri de l. verbale: personală și impersonală). De exemplu: a da ajutor (a ajuta), a-și bate joc (a batjocori), a se face foc (a se supăra), a-și veni în fire (a se trezi), a o lua la sănătoasa (a fugi), a o lăsa moartă (a renunța), a lua la trei păzește (a certa), a se da jos (a coborî), a se da de-a dura (a se rostogoli), a da cu sâc (a necăji), a face tranc (a trânti), a se crăpa de ziuă (a se lumina), a se face cald (a se încălzi), a se da de veste (a se vesti), a se lua în considerație (a se considera), a(-i) părea bine, a(-i) părea rău, a(-i) sta bine, a(-i) sta rău etc. ◊ ~ adverbială: l. care se comportă gramatical ca un adverb de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop sau de concesie (de aici și denumirea l. adverbiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop și concesivă). De exemplu: în față, în spate, în urmă, la dreapta, de jur împrejur, ici și colo, colo și colo etc.; de dimineață, cu noaptea-n cap, din vreme-n vreme, într-un rând, în permanență, după aceea, din când în când etc.; bob cu bob, cu asprime, din fir în păr, de nevoie, de-a berbeleacul, pe îndelete, pe din două, cu grămada, de multe ori, din ce în ce, cu siguranță, fără îndoială, în nici un caz, așa și-așa, cel puțin, cât pe ce, de exemplu etc.; de aceea, de asta, de aia; pentru aceea, pentru asta, pentru aia; cu toate acestea, cu toate astea etc. ◊ ~ interjecțională: l. care se comportă gramatical ca o interjecție. De exemplu: apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, doamne ferește!, la naiba!, păcatele mele!, na-ți-o bună!, ți-ai găsit! etc. ◊ ~ prepozițională: l. care se comportă gramatical ca o prepoziție cu genitivul sau cu acuzativul. De exemplu: a) în fața, în spatele, în largul, în stânga, în susul, în josul, în urma etc.; b) conform cu, de față cu, alături cu, alături de, din sus de, începând cu, împreună cu, cât despre, cât pentru, cu privire la, în ce privește etc. ◊ ~ conjuncțională: l. care se comportă gramatical ca o conjuncție coordonatoare (copulativă, adversativă sau conclusivă) sau subordonatoare (necircumstanțială sau circumstanțială). De exemplu: cât și, precum și – copulative; în schimb, decât că, numai că – adversative; ca atare, în concluzie, în consecință, cu alte cuvinte, prin urmare – conclusive; cum că – necircumstanțială; în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, până ce, până să, după ce, îndată ce etc. – circumstanțiale de timp; fără să, pe măsură ce, după cum, ca și cum, ca și când etc. – circumstanțiale de mod; de ciudă că, din cauză că, dat fiind că, pentru că, odată ce, de vreme ce, din moment ce etc. – circumstanțiale de cauză; pentru ca să, ca nu cumva să etc. – circumstanțiale de scop; chiar dacă, chiar de, cu toate că, măcar că, măcar de etc. – circumstanțiale de concesie; în caz că, în caz de etc. – circumstanțiale de condiție; așa încât, astfel încât – circumstanțiale de consecință; în loc să, pe câtă vreme etc. – circumstanțiale de opoziție; după ce că, în afară că etc. – circumstanțiale de cumul; decât să – circumstanțială de excepție. ◊ ~ arhaică: l. specifică limbii române vechi, ca de exemplu a face năvală, a face cercare, a(-i) veni aminte etc. ◊ ~ dialectală: l. proprie unuia dintre dialectele sau subdialectele limbii române, ca de exemplu dr. a-și lua valea și arom. a cădea pi ună parte („a se înțelege unul cu altul”).

PERSPECTIVĂ, perspective, s. f. 1. Imagine obținută prin proiectarea unui obiect pe un tablou, în general plan, folosind raze proiectante sau paralele. În atmosfera acestui mic interior burghez e ceva înghețat ca într-un interior cu perspective răsturnate. CAMIL PETRESCU, T. II 50. 2. Privire generală asupra unui peisaj sau a unui obiect văzut din depărtare; p. ext. priveliște. Simțeam cum mi se încheagă în minte o icoană tristă într-o perspectivă nesfîrșită de toamnă. SADOVEANU, O. VI 528. Eram între nori și pămînt și de jur împrejur, pe variația infinită a imensei perspective, se risipeau umbrele norilor și strălucirea soarelui. GALACTION, O. I 346. ◊ Fig. Este o caracteristică a creației sale mai noi, metoda povestirii din propriul unghi de om cult, interpretînd cu noțiunile sale oamenii, întîmplările și locurile, privindu-le dintr-o perspectivă superioară. VIANU, A. P. 237. 3. Ceea ce se întrevede ca posibil în viitor. Moartea unui deputat dintr-o regiune romînească îi deschidea din nou perspectiva candidaturii. VORNIC, P. 161. La întoarcerea mea, voi avea mult de cetit și această perspectivă mă bucură. ALECSANDRI, S. 51. ♦ Posibilitate de dezvoltare în viitor a cuiva. Cum nu ai tu, la fel nu am nici eu, aici, vreo perspectivă. PAS, Z. I 298. Alți devotați tineri... aveau aceeași perspectivă: lipsa și oftiga. NEGRUZZI, S. I 345. ◊ Loc. adj. și adv. În perspectivă = pe cale sau cu șanse de a se îndeplini în viitor. Lumea trecutului se scufundă; o lume nouă e în perspectivă. SADOVEANU, E. 18. Deșteptarea populară a conștiințelor naționale și necesitatea în perspectivă de nouă combinațiuni politice. GHICA, A. 32.

PESTE prep. I. Introduce complemente circumstanțiale de loc. 1. În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază sau cade deasupra altuia, lipit de acesta. Adă mîna, să nu cazi Peste pietrele din cale! COȘBUC, P. I 165. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrrr! cade copacul peste car de-l sfarmă. CREANGĂ, P. 46. Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi. EMINESCU, O. I 101. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur’ frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? id. ib. 235. ◊ (În legătură cu verbe ca: «a da», «a lovi», «a izbi» etc.) Ba mai bine îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. Și ea-l lovește-ncetișor Zîmbind, cu palma peste gură. COȘBUC, P. I 183. Atunci odată încep ele a se boci înădușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. ◊ Loc. adv. Picior peste picior v. picior. ◊ (Mișcarea are direcție orizontală) Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. id. ib. 85. 2. (Urmat de substantive care arată suprafața, întinderea) De-a lungul... Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Și azi el se avîntă pe calul său arab Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie. EMINESCU, O. I 97. ♦ Pe tot cuprinsul. Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roșeața peste obrajii lui. SLAVICI, N. I 70. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. Și-i întunerec peste tot. IOSIF, P. 32. Marea se vărsa peste tot locul. DRĂGHICI, R. 112. ♦ De jur împrejur. Brațul drept dacă-l întinde Roată peste brîu te prinde Și te-n- treabă: «Dragă, strîngu-l?». COȘBUC, P. I 104. Hiltruna vine drept Spre el și îl cuprinde puternic peste piept Cu brațele-amîndouă. id. ib. 162. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. 3. (În legătură cu verbe ca: «a se apleca», «a se înclina» etc.) Deasupra... M-aplec înfrigurat peste țarină Și caut rădăcinile ascunse. BENIUC, V. 84. Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față. EMINESCU, O. I 120. Dintre flori copila rîde și se-nclină peste gratii, Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei, id. ib. 154. 4. Pe deasupra. De unde sînteți, moșule? întrebă el cătînd cu blîndețe peste ochelari. MIRONESCU, S. A. 32. Stelele clipesc peste bălțile de sînge. VLAHUȚĂ, R. P. 25. Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie... și inima i se umple de îndărătnicie. SLAVICI, N. I 139. (Poetic) Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?... Ca și vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc. EMINESCU, O. I 133. ◊ (În prepoziții compuse) Se uită în jurul lui, se opri o clipă. apoi dădu drumul căpăstrului și trase de peste cingătoare o frînghie pe care o petrecu pe gîtul calului. PREDA, Î. 138. 5. (În legătură cu verbe care arată trecerea, plecarea etc.) Dincolo de... Cînd astupi gardul, dai că sare peste gard și îți face mai multă pagubă, stricînd și streșina gardului. SLAVICI, N. I 13. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. CREANGĂ, P. 284. Și aceiași pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. EMINESCU, O. I 112. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 252. ◊ (În prepoziții compuse) Din munți și văi, de peste mări. Din larg cuprins de multe zări, Nuntași din nouăzeci de țări S-au răscolit. COȘBUC, P. I 55. Era bîlciul de toamnă de la Sărata. la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 134. II. Introduce complemente circumstanțiale de timp. 1. (Urmat de substantive care de obicei sînt însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărîte) După... Peste un ceas începem să urcăm dealul. VLAHUȚĂ, R. P. 51. Nu se mai îndoia că Marta peste cîtva timp se va alina și va pierde gîndul de dragoste pentru păstor. SLAVICI, N. I 120. Peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. 2. În timpul, în cursul. Încă duminecă se vorbea că peste săptămînă Toderică va peți pe Marta. SLAVICI, N. I 98. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna Și peste zi de-atitea ori Și noaptea totdeauna. EMINESCU, O. I 190. Peste noapte am visat că aveam un nas cît a lui de mare. NEGRUZZI, S. I 7. III. în construcții modale. 1. Fiind așezat între două părți de vorbire identice, exprimă ideea de superlativ. În sufletul meu fierbeau întrebări peste întrebări. SADOVEANU, O. I 420. Și ce să vezi?... Biserici peste biserici, cruci peste cruci, pustnici peste pustnici. DELAVRANCEA, O. II 317. Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. adv. Peste puterea sau puterile (cuiva) = mai presus de puterea sau puterile cuiva, depășind puterile cuiva. Peste măsură v. măsură. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decît... Peste o mie de bolnavi zăceați în camere. MIRONESCU, S. A. 122. ♦ (Rar) împotriva, contrar... Se întoarce numaidecît, peste așteptarea tutulor. ISPIRESCU, L. 367. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra... Mi-ai luat apoi copilul, să-l ucizi! Și-am zis: E bine! Tu-i ești tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine. COȘBUC, P. I 120. Marta se făcuse stăpînă peste toți stăpînii din casă. SLAVICI, N. I 80.

REVĂRSAT³, -Ă, revărsați, -te, adj. 1. (Despre ape curgătoare) Care s-a vărsat peste maluri, care a ieșit din albie. Se apucau strîns unii de alții, ca-ntr-o primejdie de ape revărsate. CAMILAR, N. I 91. Șuvoaiele duceau departe pe Bistrița revărsată bucăți de case, brazi fărmați, stejari uriași și trupuri zdrobite. RUSSO, O. 115. 2. Răspîndit, risipit, împrăștiat. Ileana, îmbrăcată în alb, cu părul blond revărsat pe umeri, se sprijină de el. EFTIMIU, Î. 123. Zărim în curînd și pădurea de la Adîncata: revărsată pe o coastă, e îmbrăcată în vălul negurilor care se ridică. DUNĂREANU, N. 132. ♦ (Rar, cu pronunțare regională) Presărat. Și cît e drumul de lat... Și de lacrămi răvărsat. ȘEZ. I 107. 3. Întins, lățit. Conacul Hagiu... era așezat între salcîmi rari, bătrîni, pe un gorgan revărsat, la marginea pustiei de la Dropii. SADOVEANU, M. C. 20. [Acoperișul caselor] se-ntindea jur împrejur cu streșine largi și revărsate. ODOBESCU, S. I 107. 4. (Familiar; despre trupul omului sau despre părți ale lui) Care atîrnă de prea multă grăsime; lăbărțat, lăsat. E o femeie trupeșă, cît trei muieri de voinică, cu picioarele groase ca uleiele și cu sînii mari, revărsați. STANCU, D. 461. Moș Dănilă era un om cît trei... cu foalele revărsate pe care abia le stăpînea chimirul lat de piele. SADOVEANU, O. L. 38.

ROATĂ¹, roți și roate, s. f. 1. Cerc de lemn sau de metal, cu spițe sau plin, care, învîrtindu-se în jurul unei osii, pune în mișcare un vehicul. Roțile pocneau tot mai des peste încrucișări, treceau de pe o linie pe alta cu o siguranță mașinală. REBREANU, R. I 13. Drumul era lung și obositor. Roatele căruței scoteau un țipăt ascuțit și se părea că taie auzul. DEMETRESCU, O. 116. [Moș Nichifor] pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba și-a strînge la scară. CREANGĂ, P. 125. Lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile și-l făcea obadă de roată. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Caii (sau boii) de la roată = caii (sau boii) rotași. Caii de la roată fură schimbați cu o pereche din cei legați de codîrlă. CAMIL PETRESCU, O. II 286. Cînd sînt două perechi de boi, perechea din urmă se cheamă... boii de la roate, rotași. PAMFILE, A. R. 50. ◊ Expr. A fi cu trei roate la car = a nu fi întreg la minte, zăpăcit, nebun. Înțeles-ați oare vrun singur cuvînt măcar? Mă tem că hatmanul nostru e cu trei roate la car. HASDEU, R. V. 149. A pune (o acțiune) pe roate sau (despre acțiuni) a merge (ca) pe roate = a organiza (sau a fi organizat) așa ca să funcționeze fără piedici, a face ca cineva sau ceva să fie activ. A pune (cuiva) bețe în roate v. băț. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) v. cincilea. (În construcție cu verbul «a bate» sau cu verbe care sugerează această acțiune) De la roate = foarte tare, strașnic. Să apuci un băț scurt, dar gros și sănătos, și cu acela să începi a mi-o măsura peste spate, știi colea... de la roate. MARIAN, O. I 345. 2. Organ de mașină în formă de cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care servește într-un sistem tehnic la transmiterea sau la transformarea unei mișcări. Sonda e numai un vuiet de roți. BOGZA, A. Î. 49. Patru oameni stau la roata de la cîrmă. VLAHUȚĂ, R. P. 6. Fîntîna era adîncă și nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborît pînă la apă. CREANGĂ, O. A. 230. ◊ Roata morii = roată, acționată de o apă curgătoare, care pune în mișcare o moară. Am stat la roata morii, Și roata umblă des. COȘBUC, P. I 60. 3. Nume dat diferitelor obiecte asemănătoare cu roata (1) și avînd diverse utilizări: a) unealtă care servește la torsul lînii, cînepii și inului. Roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. La cusut și sărăduit sumane, și mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors. id. ib. 63; b) (determinat prin «olarului») mașină de lucru rudimentară a olarului, constituită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul și dă formă oalelor; c) instrument de tortură pe care se legau altădată osîndiții, pentru a fi zdrobiți printr-o mișcare repede de învîrtire; d) (determinat prin «norocului») cerc mare, numerotat cu numere cîștigătoare, care este învîrtit cu mîna de cumpărătorii biletelor de tragere. Se opri în grădina lui Eliade, chiar în fața unei roate a norocului. CAMIL PETRESCU, O. II 113; e) (în expr.) roata lumii (sau a vremii) = succesiunea evenimentelor. Cine zice altfel, moșule, decît, vezi dumneata, roata lumii se învîrtește și noi cu dînsa. HOGAȘ, M. N. 67. Ascultînd cu adîncime glasul gîndurilor mele, Uriașa roat-a vremii înapoi eu o întorc și privesc. EMINESCU, O. IV 111. ◊ S-a întors roata = s-a schimbat situația (în defavoarea cuiva); s-a întors norocul (de partea altcuiva); f) vîrtelniță. 4. Obiect, desen sau contur rotund ca un cerc; disc. Soarele scapăt-acum, iar roata-i s-ascunde sub culme, Vîntul alene cîntînd deasupra pădurii, prin vîrfuri Spune trăite povești din lumile albastre-ale zării. COȘBUC, P. II 63. [Corăbii învechite] trecînd încet ca umbre – țin pînzele umflate În fața lunei care prin ele-atunci străbate, Și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn. EMINESCU, O. I 63. ♦ Obiect fabricat, așezat sau împachetat în formă de cerc, de colac sau de covrig. Roată de cașcaval. Roată de frînghie. 5. Figură formată de mai multe ființe sau lucruri așezate în formă de cerc. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. SADOVEANU, O. I 330. ◊ (În metafore și comparații) Una, mai cu moț, a rămas lîngă buduroi să-i înfrunte [pe turci]. Turcii călări, cu fesuri, cu cealmale, mustăcioși, bărboși, roată în jurul ei. STANCU, D. 10. ◊ (În construcție cu verbele «a sta», «a ședea», «a se aduna», «a se strînge» etc.) Împrejurul focului, stătură toți roată, pînă tîrziu de tot. BUJOR, S. 136. Făcîndu-se toți roată împrejurul mămăligii, își trase fiecare înspre dînsul partea sa. HOGAȘ, M. N. 195. La un semn dat de zmeul cel cu trei ochi, zmeii se adunară roată pe lîngă foc. BOTA, P. 69. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Flăcăi voinici șed roată pe lîngă un foc mare. ALECSANDRI, P. III 234. ◊ (Repetat) Oamenii au aprins focuri din paie vechi și mărăcinișuri și s-au strîns roate-roate, zvonind din glasuri cu mare însuflețire. SADOVEANU, M. C. 206. 6. Mișcare circulară; învîrtitură, răsucire, rotocol, cerc. Și fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate Cu-aripile-ostenite un alb ș-un negru corb. EMINESCU, O. I 93. Paloșul Radului zbură un minut, făcînd roată împrejuru-i, dar săbiile și lăncile îl înconjurau. ODOBESCU, S. I 157. Ghiță se necăjea... Mîna-n chimir că-i punea, De mijloc că-l apuca Vreo trei roate-l învîrtea. TEODORESCU, P. P. 629. Șoimule, șoimuț ușor, Fă-te roată sus în zbor. ALECSANDRI, P. P. 172. ◊ (În construcție cu verbe ca «a se uita», «a privi» sau în construcții legate de ideea de a privi) Ziulica, ziua toată Își poartă vederea roată, Degeaba că o rotește, Pe mine nu mă zărește. DEȘLIU, M. 31. Negoiță s-a suit într-un dud mare și s-a uitat pretutindeni roată. CARAGIALE, P. 88. Ursane frate! să-ți faci ochirea roată, Și cît îi vedea zare a ta să fie toată! ALECSANDRI, P. A. 164. Ochii roată că-și făcea, Jur prejur că se uita Ș-o fîntînă că-mi zărea. TEODORESCU, P. P. 440. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată, Să-mi fac ochișorii roată, Să mă uit în lumea toată, Pe unde-am umblat odată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 314. ◊ Expr. A da roată = a merge de jur împrejur, a descrie un cerc (în mers, în zbor); a face ocoluri. Augurul... dă roată prin odaie și... roagă cerul cu stelele și luna. COȘBUC, P. II 192. Vînători de dropii au dat roată, ore, zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi. ODOBESCU, S. III 14. Apoi Corbea ce-mi făcea? În scară picior punea, Pe Roșul încălica Ș-o roată curții că da. Dete-o roată, dete două, Dete, măre, pîn’ la nouă. TEODORESCU, P. P. 531. (Rar) A face o roată = a alerga, a da o fugă; a da o raită. Maică, măiculița mea, Fă o roată pîn’ acasă. BIBICESCU, P. P. 327. ♦ (De obicei în construcție cu verbele «a face» sau «a se da») Figură de acrobație constînd în rotirea laterală a corpului prin sprijinirea succesivă pe mîini și pe picioare. Se țineau de caretă, alergînd după ea, iar cei mai sprinteni se dau tumba sau făceau roata pe lîngă porțile ei. MACEDONSKI, O. III 25. [Atletul] îmbla pe mîni și pe cap și cu picioarele sta în sus... se da de-a roata peste cap. SBIERA, P. 262. ◊ Expr. A (se) duce de-a roata = a (se) rostogoli. O fărîmătură de stîncă se duce de-a roata în vale. GANE, N. I 94. Deasupra sufla furtuna așa de puternic, încît ducea păsările de-a roata în aer. id. ib. 91. Știubeiul... se duse de-a roata pînă devale. ȘEZ. III 24. ◊ Roata morții = acrobație care constă din alergatul în cerc cu motocicleta pe pereții unei construcții special amenajate.

ROTI, rotesc, vb. IV. 1. Refl. A se mișca descriind unul sau mai multe cercuri. Pe sub pîlcurile albe de nouri, sus, în cerul adînc-albastru, se roteau vulturi. SADOVEANU, O. VI 97. Stolul de cocori s-a rotit tot mai aproape de pămînt. C. PETRESCU, R. DR. 192. Paiele din cîmp, de spaimă, În vîrtej acolo prinse, Se rotesc și joacă-mpinse, Se ridică-n sus. COȘBUC, P. II 17. ◊ Intranz. Deasupra lor porumbii vineți roteau voioși. ANGHEL, Î. G. 29. ♦ (Popular; rar) A juca, a dansa mișcîndu-se în cerc. Frunză verde liliac, Bată-l vina de gîndac, C-au mîncat frunza de fag; N-au lăsat să odrăslească, Fetele să se umbrească, Flăcăii să se rotească. SEVASTOS, C. 83. ◊ Tranz. (Complementul e dansul sau fata jucată) Rar le vine feciorilor chef să aducă lăutarul... de mai rotesc cele fete. SEVASTOS, N. 3. Danțul cine-l trage?... – Bun jupîn (cutare) Cu toiag în dreapta, Danțul îmi rotește. TEODORESCU, P. P. 80. ♦ (Despre ape) A forma cercuri de unde concentrice; a produce ochiuri, vîrtejuri. Și apa, unde-au fost căzut, În cercuri se rotește, Și din adînc necunoscut Un mîndru tînăr crește. EMINESCU, O. I 170. ◊ Intranz. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint, Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind... Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, În cuibar rotind de ape, peste care luna zace. EMINESCU, O. I 85. (Fig.) Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere. EMINESCU, O. I 171. 2. Refl. (Mai ales urmat de determinări introduse prin prep. «împrejurul», «în jurul» etc.) A face o mișcare de rotație în jurul a ceva; a se învîrti. Pămîntul se rotește în jurul soarelui. ▭ Ursa-mare se rotea în jurul polului ceresc. DUMITRIU, N. 267. ♦ Fig. A sta mereu în preajma cuiva, căutînd să-i cîștige simpatia sau bunăvoința. Fiul împăratului era mîndru nevoie-mare, fiindcă zîna numai cu dînsul jucă cît ținu hora. Și unde se rotea pe lîngă dînsa și se îngîmfa ca un curcan. ISPIRESCU, L. 311. ♦ (Despre oameni; uneori determinat prin «pe loc») A se întoarce roata, a se răsuci, a se învîrti pe loc. Se rotesc pe loc, fără astîmpăr, într-o panică adevărată. SAHIA, N. 18. Se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. CONTEMPORANUL, IV 390. 3. Tranz. A-și schimba, a-și plimba ochii, privirea în toate părțile, de jur împrejur. Își roti un moment privirea asupra pieții, care era o mare de capete. PAS, Z. IV 39. De-ți roteai pe lanul vieții ochii mari și visători, Nu-ntîlneai decît podoabe, fluturi, pajiște și flori. VLAHUȚĂ, P. 24. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. EMINESCU, O. I 88. 4. Tranz. (Cu privire la arme sau la obiecte analoge) A învîrti în aer, deasupra capului, înainte de a lovi. Muncitorii roteau bastoanele. PAS, Z. IV 265. ◊ Fig. Albert Kiraly... prădînd și pustiind, își rotește armele fulgerînd prin toată Bulgaria. BĂLCESCU, O. II 51. 5. Refl. (Despre păsări) A-și desface penele din coadă; a se înfoia. Cîntă cucul, se rotește, Ca mîndra cînd se gătește. TEODORESCU, P. P. 346. Pe cea verde moviliță, Se rotește-o păuniță Ș-un păun cu chica scurtă. ALECSANDRI, P. P. 410. ◊ Tranz. (Cu privire la coadă sau la pene) [Păunul] se primbla pe sub ferești rotindu-și coada cea lungă și frumoasă. SBIERA, P. 33.

ROTILIȚĂ, rotilițe, s. f. (Popular) Rotiță. Asta-i roata, rotilița, Fără osii, fără spițe. MAT. FOLK. 1445. ♦ (Adjectival) Rotunjoară. Fă, leliță rotiliță, Dă-mi gura peste portiță. ALECSANDRI, P. P. 366. ♦ (Adverbial) De jur împrejur, roată. Am pus mîna pe baltag Și m-am vîrtit rotiliță, Ș-am scăpat de-o poteriță. SEVASTOS, C. 299.

ROTUND², -Ă, rotunzi, -de, adj. 1. De forma unui cerc, a unei sfere, a unui disc. Tudor intră în cortul rotund al lui Tomșa. SADOVEANU, O. VII 25. Soarele rotund și palid se prevede printre nori Ca un vis de tinerețe pintre anii trecători. ALECSANDRI, P. A. 112. Codrule, frunză rotundă, De mi-ai da puțină umbră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ♦ (Despre dealuri, coline etc.) Cu creasta fără muchii sau colțuri; rotat. Iașul se întinde în albia făcută de cîteva dealuri rotunde, dar mai ales între povîrnișul Copoului și valea bătută a șerpuitului Bahlui. CĂLINESCU, I. C. 62. Un deal rotund, îmbrăcat în brazi, se culcă în fața apei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 168. ♦ (Mat.; despre o curbă plană sau despre o suprafață) Care are toate punctele la aceeași distanță de un punct dat. ♦ Fig. Care se rotește de jur împrejur, circular. Cîrciumarul constată dintr-o privire rotundă că n-a rămas nimeni neplătit. REBREANU, R. I 137. 2. (Despre ființe sau despre unele părți ale trupului lor) Împlinit, grăsuț, dolofan, durduliu. Obraji rotunzi. ▭ Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, Și-l visez, cînd cu-a mea mînă al tău braț rotund îl pipăi. EMINESCU, O. I 82. 3. (Despre cifre, sume, cantități etc.) Fără fracțiuni sau subdiviziuni; întreg, complet. Totalul va fi dat în număr rotund. ♦ De o valoare importantă. Oricît de ieftină va fi fost căsuța de mahala pe care și-o va cumpăra în curînd, ea va trebui să fie plătită cu o sumă de bani rotundă. CĂLINESCU, I. C. 112. Pl. și: (m.) rotunji (ODOBESCU, S. I 390). – Variantă: (învechit și regional) rătund, -ă (KOGĂLNICEANU, S. 5) adj.

TAMBURINĂ, tamburine, s. f. Instrument muzical de forma unei tobe, cu pielea întinsă numai pe o singură parte, iar de jur împrejur cu plăci de metal sau zurgălăi prinși de un cerc; dairea.

POCANIE, pocanii, s. f. (Învechit) Pocăință. Între comănacii mărului își așeză mărăcinii de jur împrejur, ca pe un cuib de barză, și, de seara pînă dimineața, acolo între ei, își făcea pocania. VISSARION, B. 14.

PODMOL, podmoluri, s. n. (Popular) 1. (Și în forma potmol) Pămînt adus de torente și depus pe albiile rîurilor sau pe malurile lor; aluviune, mîl, nămol. Simțind că vin și cumnații lui, băgă iapa iar în potmol. VISSARION, B. 45. La potmolul Dunării, Und’s-adună gîrlele, Und’se varsă apele. TEODORESCU, P. P. 563. ♦ Cantitate mare, grămadă. A plouat. Ce potmol de apă! I. CR. IV 59. 2. Mal înalt, abrupt, ros de ape. Cînd te uitai pe podmolul dinspre apus, vedeai jos, în vatra cîmpului, spinarea argintie a Mureșului, alături de coama neagră a căii ferate. DAN, U. 195. Ne-am oprit pe un podmol spațios ce s-a ridicat lîngă Dunăre. La TDRG. 3. (Regional) Prispă. Fuseseră puse în rînd și celelalte încăperi ale casei, iar podmolul, ca un brîu ce-o înconjura de jur împrejur, înnoit și îndreptat. V. ROM. iulie 1953, 129. ♦ Vatră de lut pe care este clădit cuptorul în unele case țărănești. (Atestat în forma pomnol) Pătru... își puse pălăria pe vîrful cuptorului și se așeză pe pomnol. La TDRG. – Variante: pomnol, potmol s. n.

TĂRTĂCUȚĂ, tărtăcuțe, s. f. 1. Plantă agățătoare, din familia cucurbitaceelor, cu flori albe (Coccinia indica). 2. Fructul tărtăcuței (1), asemănător cu dovleacul, de formă lunguiață și de culoare roșie. Pe brîul sobei, de jur împrejur, sînt înșirate gutui, mere domnești și tărtăcuțe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 148. Tărtăcuță brează, Tot cîmpul nechează (Glonțul). ȘEZ. VII 102. Tărtăcuță unsă, în frunziș ascunsă (Iepurele). TEODORESCU, P. P. 230. 3. Fig. (Glumeț) Cap. V. dovleac. Mama a repetat ca să-mi intre în tărtăcuță odată G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 232. ♦ Ființă mică, bondoacă. Băieții se nasc mărunți, tărtăcuțe. STANCU, D. 87. Cînd m-o vedea tărtăcuța mea îmbrăcat așa, ce o să mă mai sărute. I. CR. IV 91. – Variante: tertecuță (ȘEZ. VIII 127), tătărcuță s. f.

TIPAR, tipare, s. n. 1. Totalitatea operațiilor de tipărire a unui text; imprimare cu ajutorul mașinilor tipografice; tehnica, meșteșugul de a tipări; ansamblul mijloacelor tehnice care imprimă un text. Trimite la tipar o carte amuzantă. TOPÎRCEANU, P. 50. Tu, drag copil al închipuirii mele, mîni vei vedea lumina tiparului. GANE, N. III 155. Am dat de o greșeală de tipar. ALECSANDRI, S. 154. În zilele noastre, un scriitor fără tipar este un soldat fără armă, un căpitan fără comandă, mai puțin decît nimic. BOLLIAC, O. 53. ◊ Coală de tipar v. coală. ◊ Expr. Bun de tipar v. bun⁴ (III 1). A da (ceva) la tipar = a preda pentru publicare. A da (pe cineva) în tipar = a vorbi în presă despre cineva. De ar fi o mulțumire să te vezi în tipar dat... apoi eu te-aș ferici. ALEXANDRESCU, M. 245. (Despre texte, scrieri) (A fi sau a se afla) sub tipar = (a se afla) în pregătire pentru a apărea, (a fi) în curs de tipărire. Trei mari scrieri ale lui Bolliac... sînt sub tipar. GHICA, A. 574. 2. Șablon, model (după care se pot confecționa diferite lucruri). Cu creionul mi-a luat de jur împrejur tiparul tălpii. I. BOTEZ, ȘC. 32. ♦ Formă în care se toarnă sau se confecționează anumite obiecte. După ce au fost turnate în tipare, cărămizile sînt puse la uscat. BOGZA, C. O. 219. ◊ Fig. O limbă... își sfarmă și își înnoiește necontenit tiparele. SADOVEANU, E. 38. Orice rol al actorului trebuie să fie creat după tiparele vieții. SAHIA, U.R.S.S. 144. ♦ Formă, ștanță pentru baterea monedelor. Zavragiii, țiganii căldărari, care au și tipare de bani, sînt cei mai bogați. ȘEZ. III 36. ♦ Cofraj. 3. Urmă, întipărire. Cine-și mai aduce aminte astăzi de noroiul adînc de un cot din zăvoiul Orbului... în care pocnea picioarele cailor și lăsau tipar la fiecare pas! GHICA, S. XVII.

TÎMPINĂ, tîmpine, s. f. (Învechit și arhaizant) Instrument muzical, format dintr-o bucată de piele întinsă pe un cerc ca o ramă de sită, de obicei cu zurgălăi de jur împrejur și care, lovit cu mîna, scoate sunete; (impropriu) tobă, darabană. V. dairea, tamburină. Într-un ostrov... se aude pe toată noaptea bătîndu-se tîmpine (tobe). GORJAN, H. II 11. – Variante: timpină (ISPIRESCU, L. 2), tîmpănă (SADOVEANU, O. VII 11) s. f.

TÎRCOL, tîrcoale, s. n. (Numai în expr.) A da tîrcoale (sau, rar, un tîrcol) = a se învîrti (în preajma cuiva sau a ceva), a umbla de jur împrejur. Moș Costache vine des să vadă casa, îi dă tîrcoale atente. CĂLINESCU, E. O. I 144. O viespe, cu trupul subțire și inelat, dădu cu îndărătnicie tîrcoale perelor de pe masă. C. PETRESCU, S. 178. Își priveau tăcuți clăițele de fîn, dădeau tîrcoale în jurul lor și oftau din greu. AGÎRBICEANU, S. P. 28. Se oprește să dea un tîrcol, cu ochii la marfă. CARAGIALE, O. II 81. (Fig.) Eu vă țiu pe loc, dînd mereu tîrcoale prin micile taine ale vieții ostășești. ODOBESCU, S. III 579. (Rar) A face un tîrcol = a da o raită. N-ar fi rău să te hotărăști a face cu mine un mic tîrcol de două zile pîn Harz. CARAGIALE, O. VII 170.

TÎRCOLI, tîrcolesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A se învîrti (în preajma cuiva sau a ceva), a umbla de jur împrejur, a da tîrcoale. Așteptau tremurînd, bombănind, tîrcolind, cu nerăbdare... să arunce nenorocitul stîrv în ograda vrăjmașei. DELAVRANCEA, T. 150.

PRIDVOR, pridvoare, s. n. Galerie exterioară, deschisă, cu acoperișul sprijinit pe stîlpi (uneori pe arcade), așezată în partea de dinainte sau de jur împrejur la o clădire; foișor. [Bisericuța] era de lemn și acoperită cu șindrilă... Am șezut la umbră, pe pragul pridvorului. GALACTION, O. I 40. După horă ieri ieșiră Toate fetele-n pridvor. COȘBUC, P. II 64. Frunză verde de bujor, La biserică-n pridvor Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ♦ Cerdac.

PRIGITOARE, prigitori, s. f. (Regional) Fotă formată dintr-o singură bucată de țesătură, care acoperă de jur împrejur partea corpului de la mijloc în jos. Femeile cele bătrîne... se încing cu catrințe și prigitori. MARIAN, Î. 63.

TROPOT, tropote, s. n. 1. Zgomot de copite sau de picioare încălțate care izbesc pămîntul; mișcare precipitată care produce acest zgomot. Parcă venea și de pe șosea, și de pe cîmp, și din pădure, greu, apăsat, tropot de pași de jur împrejur. DUMITRIU, N. 120. Din goana cailor, cu tropote scurte, șase călăreți se opriră. SADOVEANU, O. VII 46. Deodată un tropot răsună Din stînga, de cai în galop. COȘBUC, P. I 291. Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. EMINESCU, O. I 148. ◊ Fig. Valurile-n tropot fără frîu vuiesc la prag, cînd ploile coboară. DEȘLIU, M. 37. 2. Numele unui dans popular. Cînd aburii vinului și ochii crîșmăresei au produs efectul lor, încep horele, tropotele. NEGRUZZI, S. I 315. – Variantă: trapăt (MACEDONSKI, O. I 42) s. n.

ȚĂRMURI, țărmuresc, vb. IV. 1. Tranz. A mărgini, a limita, a pune hotar. Îndată și-ncepu a vorbi, în cercul de lumină țărmurit de zidul negru al nucilor. SADOVEANU, O. VIII 26. Trăsura mea... se află dodată dinaintea unei mari întinderi de apă, țărmurită în depărtare, jur împrejur, de păduri dese. ODOBESCU, S. I 386. ◊ Fig. A înțeles că ceva îl amenință, că cineva vrea să-i țărmurească libertatea. GÎRLEANU, L. 32. 2. Refl. (Învechit) A trage la țărm, a aborda, a țărmui. Ajunserăm la un ostrov și ne țărmurirăm, ca să ne mai odihnim. GORJAN, H. II 57.

ȚĂRUȘ, țăruși, s. m. Par scurt și ascuțit la un capăt, care se înfige în pămînt și servește pentru a se fixa sau a se lega ceva de el sau pentru a stabili un hotar, o linie. Inginerii tîrau lanțuri și băteau țăruși. C. PETRESCU, R. DR. 184. Toată averea-i era o coșniță, o manta, niște hîrburi și un pat de scînduri făcut pe țăruși bătuți în pămînt. DUNĂREANU, N. 16. Luai șaua și desagii din spetele Pisicuții și o priponii de un țăruș. HOGAȘ, M. N. 66. Chiajna... adăsta pe boierii moldoveni într-un falnic cort rotat de covor alb, cusut cu fir și legat jur împrejur cu țăruși poleiți. ODOBESCU, S. I 173. ◊ Expr. (Popular) A i se strînge (cuiva) funia de țăruș = a i se apropia (cuiva) sfîrșitul vieții, a îmbătrîni. – Variantă: țărușă (RUSSO, S. 93, TEODORESCU, P. P. 477) s. f.

ZĂVEAZĂ, zăveze, s. f. (Învechit și regional) 1. Gard improvizat la cîmp, ca adăpost; perdea. Ambele vînători de care avem aci a vorbi sînt coprinse în două cadre pătrate, închipuind țarcuri îngrădite cu tar aci, de care stau atîrnate zăveze ori perdele, spre a încinge tot ocolul unde se petrece vînătoarea. ODOBESCU, S. III 109. Covor care se pune pe perete, scoarță. (Atestat în forma zaveză) Pereții sînt acoperiți cu zaveze și împodobiți jur împrejur cu fel de fel de case. SLAVICI, N. I 96. – Variante: zaveză, zăvadă (la CADE) s. f.

VARIAȚIE, variații, s. f. (Și în forma variațiune) Faptul că un lucru se poate prezenta sub aspecte diferite (ca urmare a unor împrejurări diferite); trecere de la un aspect la altul; înfățișare deosebită sub care se poate prezenta unul și același lucru. Variație de temperatură. ▭ Aspectele și variațiile ei (= ale naturii) trebuie să fie pentru noi tot așa de interesante ca și manifestările pasiunilor omenești. SADOVEANU, E. 174. De jur împrejur, pe variația infinită a imensei perspective, se risipeau umbrele norilor. GALACTION, O. I 346. ♦ Diversitate, felurime. Nu puteam să admir destul variația de culori și de nuanțe. GALACTION, O. I 93. ◊ (Mat.) Calculul variațiilor = calculul întrebuințat în analiza infinitezimală (prin care se rezolvă anumite probleme a căror soluție nu se poate obține prin calculul diferențial). 2. (Muz.; numai în forma variațiune, mai ales la pl.) Modificare a unei teme muzicale sub raportul ritmului, măsurii, armoniei, tonalității etc., păstrîndu-se în mod obligator legătura cu tema principală. «Carnavalul de Veneția» cu variațiuni! CARAGIALE, O. I 377. – Variantă: variațiune s. f.

SCÎNTEIETOR, -OARE, scînteietori, -oare, adj. Strălucitor, sclipitor. Valea Jiului strălucea într-o splendidă zi de toamnă. De jur împrejur se ridicau munții, măreți și liniștiți, iar crestele Parîngului erau acoperite de zăpezi albe, scînteietoare. BOGZA, V. J. 142. Cum ședea spînul împreună cu moșu-său și cu verele sale sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare... și de ce se apropia, de ce lumina mai tare. CREANGĂ, P. 228. ◊ Fig. Singur Eminescu a știut să scoată dintr-un cîmp așa de îngust frumusețe nepieritoare de formă, finețe de sentimente scînteietoare. IONESCU-RION, C. 104. ♦ Care pare că împrăștie scîntei; viu, strălucitor, lucitor. Era înaltă... cu ochii scînteietori, cu buzele subțiri și roșii. IBRĂILEANU, A. 124. Ce pictor va putea vreodată să ne reproducă sclipirea scînteietoare a unui ochi frumos. GHEREA, ST. CR. II 50. După ce se uită o dată cu ochii scînteietori împrejurul său... începu să scurme pămîntul cu ghearele. SLAVICI, N. II 239. Focurile pietrelor scumpe se uneau cu razele scînteietoare ale ochilor. ALECSANDRI, O. P. 86. – Variantă: schinteietor, -oare (MACEDONSKI, O. I 24) adj.

VECHIL, vechili, s. m. 1. (În trecut) Persoană care supraveghea și administra munca de pe o moșie; administrator. V. vătaf. Nu e bine să ai clăcași risipiți pe două poște jur împrejur... Cu șapte vechili și era greu să le vie de hac. CAMIL PETRESCU, O. II 158. Trăsese targa pe uscat, vită în jug sub biciu vechilului. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 219. Vara plecau cu toții afară, la un unchi al lor, care era vechil la Leonida. VLAHUȚĂ, O. AL. II 14. ♦ (Învechit) Locțiitor de domn (sau de împărat). Orînduind vechil în locul său... ca să oblăduiască împărăția... pînă să se întoarcă. GORJAN, H. I 3. 2. (Învechit) Avocat. Am studiat legile. – Vrei să te faci vechil? ALECSANDRI, T. 1336. Și-au tocmit un vechil, ca să le apere dreptul. NEGRUZZI, S. I 280.

VESTON, vestoane, s. n. Obiect de îmbrăcăminte bărbătească (în special de uniformă militară) făcut din stofă sau din pînză și care acoperă partea superioară a corpului (peste cămașă); haină, sacou, surtuc. Se caută pe sub vestonul negru de uniformă. DUMITRIU, N. 111. L-a prins de mîneca vestonului și a vrut să-l tragă spre el. SAHIA, N. 82. [Învățătorul] purta un veston negru de subt care atîrnau jur împrejur poalele cămășii țărănești înflorite. REBREANU, R. I 94.

colibă, colibe, s.f. – Adăpost provizoriu pentru oameni. Casă mică și sărăcăcioasă; cocioabă: „La colibă stau bărbații din primăvară până în toamnă, la animale și la făcut fânul” (AER, 2010: 90; Budești). ♦ Coliba păcurarilor era construită din patru pereți cu capetele îmbinate în chetori. „În mijlocul ei se înfigeau patru furci ce susțineau acoperișul în două fețe, din scoarță de molid acoperită cu pietre. Interiorul acesteia cuprinde o singură încăpere, unde dorm păcurarii și se prepară cașul. Vatra, așezată în mijloc, este formată din două lespezi de piatră fixate în pari. În fundul colibei era priciul – o poliță pe care se așezau făina și alte lucruri” (Morariu, 1937: 161-162). ♦ Coliba butinarilor avea formă octogonală, era construită din bârne rotunde cioplite în interior și căptușită cu mușchi, cu pereți înalți de 1-1,20 m. Avea acoperișul din draniță; acesta creștea progresiv spre centru, care era lăsat deschis, pentru aerisire. La mijloc era așezată vatra. Se dormea pe priciuri așezate de jur-împrejur, perpendicular pe vatră (Dăncuș, 1986: 66-67). ♦ (top.) Valea Colibelor, pârâu ce izvorăște din Munții Rodnei și se varsă în Izvorul lui Dragoș (afluent al râului Vișeu); Colibi, mlaștină situată pe râul Colibi, afluent de stânga al Văii Runcului, ce se varsă în râul Săpânța (Timur, 2007: 16; Ardelean, Bereș, 2000: 35); Colib’di, una din vetrele vechi ale localității Gârdani (zona Codru); bordeie semiîngropate sau de suprafață. Erau niște locuințe cu acoperișul sprijinit în două furci de lemn, iar pereții din pari bătuți în pământ, împletiți cu nuiele și lipiți cu lut (Gârdani, 2007:131). ♦ (onom.) Colibășanu, Colibășeanu, Colibașu, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). – Et. nec. (DER); din sl. koliba, prin intermediul bg. sau srb. (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, Conev, Pușcariu, DA, cf. DER; DEX, MDA); cuv. autohton (TILR).

VUI, pers. 3 vuiește, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit (uneori intens, alteori înăbușit); a vîjîi, a mugi, a hui. Fugarii se pierdeau, – înainte – ca nălucile; vîntul vuia, ploaia vuia, nourii vuiau, copitele vuiau surd pe pămîntul plin de apă. SADOVEANU, O. I 150. Trenul trecu vuind peste podul alb. C. PETRESCU, S. 33. Prin vulturi vîntul viu vuia. COȘBUC, P. I 56. ♦ (Despre tunet) A bubui. Tunetul se poartă vuind din loc în loc. ALECSANDRI, P. I 193. Tunetul vuia în depărtare. NEGRUZZI, S. I 57. ♦ (Despre foc și lucrurile supuse acțiunii lui) A dudui; a țiui. Vuia în sobă tăciunele aprins. CREANGĂ, A. 34. ♦ (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A suna, a răsuna. Clopotul prinse a vui prin noapte. SADOVEANU, O. VII 366. Metalica, vibrînda a clopotelor jale Vuiește în cadență și sună întristat. EMINESCU, O. I 1. Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi. ALECSANDRI, P. A. 45. S-aud tobele vuind. NEGRUZZI, S. II 77. ♦ (Despre mulțimi, colectivități) A face gălăgie, a vocifera; a fremăta. Mulțimea vuia într-una, întrecînd vuietul apei. V. ROM. noiembrie 1953, 20. Lumea foia vuind. SADOVEANU, O. I 511. Cei de-afară însă, cu cît se apropiau, cu atît vuiau mai cuprinzător. REBREANU, I. 33. ♦ (Despre obiecte lovite, care vibrează) A produce un sunet prelung; a trosni, a pîrîi, a hurui. Poarta închizîndu-se, vuiește lung. SADOVEANU, O. VI 284. Schelele vuiau, macaralele țipau în lanțuri grele, iar ceata înainta în două șiruri, unii care încărcau și alții care descărcați. DUNĂREANU, N. 13. 2. (Subiectul indică locul în care se produce zgomotul) A se umple de sunete puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. Era rece și umed, și de jur împrejur vuiau codrii de brad pe munți. SADOVEANU, O. VIII 12. Capul greu îi vuia amarnic a pustiu. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Valea, muntele vuiesc, în nori, corbii croncăiesc. ALECSANDRI, P. A. 40. ◊ Impers. Și-n urmă-i vuiește, Codrul clocotește De-un mîndru cîntic. ALECSANDRI, P. P. 68. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd cauza zgomotului) Singurătățile Prutului vuiau de furtuna războiului. SADOVEANU, O. VII 7. De departe curtea Iuga vuia de gălăgie. REBREANU, R. II 199. De vaiet lung vuiește Golul mucedelor stînci. COȘBUC, P. II 12. (Fig., eliptic) Discreția ta nu mai are rost. Vuiește Bucureștiul. N-ai citit nici un ziar? BARANGA, I. 159. De cîteva ceasuri vuia Bucureștii și umblau fel de fel de zvonuri, nimeni neștiind ce s-a întîmplat anume. CAMIL PETRESCU, O. II 224.

ȘINDRILĂ, șindrile și șindrili, s. f. (Adesea cu sens colectiv) Scîndurică de brad îngustă și subțire, care servește ca material de acoperit casele; șiță. V. draniță. Repede-o ploaie căzu, cu picuri ca boaba de strugur, Vuiet de mii de ciocane-aducînd pe șindrilele casei. COȘBUC, P. II 61. Lat acoperiș de șindrilă se-ntîndea jur împrejur cu streșine largi. ODOBESCU, S. I 107. Și ei își făcea Aripi zburătoare De șindrili ușoare. ALECSANDRI, P. P. 191. – Variantă: (regional) șindilă (CREANGĂ, A. 2, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 139) s. f.

SPĂLĂCIT, -Ă, spălăciți, -te, adj. 1. Care este lipsit de culori vii; șters, fără strălucire. V. decolorat. Vameșul englez... cu ochii... spălăciți călcă apăsat. BART, S. M. 97. Stau în neclintire, de jur împrejur, dealuri nesfîrșite ce-și lungesc coama netedă, ca un volan negru, pe cenușiul spălăcit al bolții fără lumini. VLAHUȚĂ, N. 179. La lumina spălăcită a becului... chipul camaradului seamănă cu icoana unui martir. CARAGIALE, O. II 239. 2. Palid, searbăd; p. ext. lipsit de expresie, de vioiciune; ofilit. Și-a ales mireasă din cătun... O fetișcană spălăcită, pistruiată, cu coade lungi, galbene. STANCU, D. 75. Giupîne, ești spălăcit și sarbăd, parc-ai ieșit acu din mormînt. ALECSANDRI, T. 1616. ◊ Fig. Condeiul meu cel smead, molatic, searbăd și spălăcit. ODOBESCU, S. III 159. ◊ (Substantivat) Tăcu, o apucă de bărbie, apoi, netezind-o pe frunte, îngînă cu glas trăgănat: N-ai grijă; nu te dau eu nici pe zece spălăcite de-acelea. DUNĂREANU, CH. 112.

SPINARE, spinări, s. f. 1. Parte a corpului oamenilor (sau al animalelor) de-a lungul coloanei vertebrale (de la umeri pînă la șale); spate. Peste spinările umede și aburinde ale cailor se vedea lacul alb de ceață cu margini nedeslușite. DUMITRIU, N. 146. Mihu, cu spinarea aplecată, își frămînta obrajii zbîrciți. SADOVEANU, O. VII 160. Ploaia curgea cu găleata în spinarea udă, lipindu-i cămașa. C. PETRESCU, R. DR. 59. Închise cartea, suflă în lumînare și-și vîrî capul în învălitoare. Spinarea-i era înghețată. VLAHUȚĂ, O. AL. 100. ◊ Fig. Flăcările... țîșneau din turla pătrată și din spinarea de jeratic a bisericii. CAMIL PETRESCU, O. II 228. Știa scrie cît îi trebuia pentru a-și zugrăvi iscălitura cu niște litere ca talpa gîștii, aruncate unele în spinarea altora. GANE, N. II 4. ◊ Șira spinării = coloana vertebrală. Pe șira spinării prezidentului curgeau încet stropi grași de sudoare. VORNIC, P. 166. Se îndreptă de șira spinării într-o mișcare de ultim efort. SAHIA, N. 102. Crucea spinării v. cruce (I 6). Măduva spinării v. măduvă. ◊ Loc. adv. (Arătînd felul de a purta poverile) În (sau pe) spinare, de-a spinare (sau spinarea) sau cu spinarea = în spate. Aduc cu spinarea mere, nuci, smintină și lapte. BOGZA, Ț. 27. Nu putu scoate un cuvînt și o porni, obosit deodată, către casă, cu coșurile goale în spinare. ARGHEZI, P. T. 119. Lucindu-i oțelele pe spinare, ieși poftindu-le bună seara. AGÎRBICEANU, S. P. 24. Moșneagul ziua întreagă alerga în port cu coșul de-a spinare, vînzînd covrigi. DUNĂREANU, N. 16. Ei îl legară cot la cot, apoi îl așezară de-a spinarea pe șeaua calului. GANE, N. II 67. Mama v-aduce vouă... Drob de sare În spinare. CREANGĂ, P. 20. (Fig.) Să tot zbor neobosit, Pe spinarea vîntului, În giurul pămîntului. ALECSANDRI, P. P. 141. ◊ Expr. A-l mînca (pe cineva) spinarea v. mînca (3). A-și lua picioarele la spinare v. lua (I 1). A cădea în spinarea cuiva = a cădea în sarcina sau în grija cuiva, a-i reveni cuiva. Noroc că toată grija căruțelor și a mărfii cădea acum în spinarea slugilor și a calfelor care mînau, că de jupîni era slabă nădejde. GALACTION, O. I 266. A arunca (ceva) în spinarea cuiva = a da vina pe altcineva (de obicei nevinovat). Dascălul o mîlcise de tot, iară femeia îndrugă și ea cîteva vorbe, aruncînd toată vina în spinarea dascălului. ISPIRESCU, L. 277. A trăi pe spinarea cuiva = a trăi ca un parazit, din munca altuia. ♦ (Rar) Cantitate din ceva, cît poate fi cărat o dată în spate. Își pusese-n gînd să pregătească un doctorat greu, pentru care în adevăr îi trebuia o spinare de cărți. MIRONESCU, S. A. 131. 2. Partea unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă spatele omului. A cusut două petice mari pe cămașa tatei. Mai are de cusut cîteva. Îi trebuie un petic mare s-o cîrpească în spinare, acolo unde bate mai aprins soarele. STANCU, D. 106. 3. Partea cea mai înaltă a unui munte, a unui deal, a unei stînci, culme prelungită; creastă, coamă. Tabăra, așezată pe spinarea unui deal, își întindea pînă în marginea satului de pe coastă corturile și carele de război. SADOVEANU, O. VII 24. La miazănoapte munții Călimanului își rotunjesc spinările goale, fumurii, pe bolta albastră a cerului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 157. ♦ Creasta unui val de apă. Luntrea se suia pe suișuri de apă, plutea pe spinări de valuri, se povîrnea și cădea în găvane adînci, înconjurate de jur împrejur de valuri. SANDU-ALDEA, U. P. 198.

SPIRALĂ, spirale, s. f. Curbă plană descrisă de un punct, care se rotește în jurul unui punct fix, depărtîndu-se din ce în ce mai mult de el; p. ext. obiect care are această formă, fiecare dintre rotocoalele acestui obiect. Spirale de sîrmă fierbinte. BOGZA, A. Î. 482. ◊ (Poetic) Vîrtejurile fumurii ale norilor furtunoși din martie care-și răsuceau și-și desfăceau spiralele de abur negru. DUMITRIU, N. 14. ◊ Fig. [Bătăile] se opriră în două răstimpuri și porniră ș-a treia oară; apoi rămaseră numai spiralele ecourilor, pînă ce se stînseră și ele. SADOVEANU, Z. C. 146. Cîteva discursuri își despletiră spiralele, un cor de glasuri armonioase... se înălță după o perdea de chiparoși. ANGHEL, PR. 40. ◊ Loc. adj. și adv. În spirală = în formă de spirală; răsucit, încolăcit. Obosi, i se păru că de multe ceasuri nu face decît să rătăcească de jur împrejur în spirală prin pădure. DUMITRIU, V. L. 140. Vartolomeu Diaconu răsuci mîna în spirală deasupra capului, într-un gest care însemna că de aceasta nu poartă el grijă. C. PETRESCU, A. 347.

CUPRINDE, cuprind, vb. III I. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A prinde ceva apucînd de jur împrejur, pe toată grosimea, cu mîinile sau cu brațele. Se răsucește pe genunchii lui, îi cuprinde obrazul în palme și îl privește în ochi. C. PETRESCU, A. 297. Cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. ♦ (Cu privire la persoane) A strînge în brațe în semn de afecțiune, a îmbrățișa. Grigore Oanea a venit lîngă mine, cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Încearcă să ne cuprindă pe toți la pieptul lui. SAHIA, N. 52. Se alipi de bătrînă; o cuprinse pe după gît cu brațele ei. DELAVRANCEA, S. 16. Tată-său cuprinzîndu-l în brațe, îl sărută. CREANGĂ, P. 198. Nu zi ba de te-oi cuprinde. O. I. 209. ◊ Refl. reciproc Tainic se-ntîlnește în prag, Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag. COȘBUC, P. I 49. ♦ (Învechit și arhaizant) A prinde, a captura (prin învăluire). L-au cuprins slujitorii și l-au dus. SADOVEANU, D. P. 32. 2. A îmbrățișa cu privirea, a vedea. Pretutindeni, cît cuprindeau ochii, abureau șesurile, dealurile, văile. CAMILAR, TEM. 7. Bieți ochi, slabi și numai doi, Puține zări cuprind. COȘBUC, P. I 232. Atîția zmei veniră, încît nu i-ar fi putut nimeni cuprinde cu ochii. RETEGANUL, P. II 53 ♦ A închide în sine, a îngloba. Mîna care au dorit sceptrul universului și gînduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri. EMINESCU, O. I 134. 3. (Popular, despre o haină) A fi destul de larg pentru cineva. Nu-l mai cuprinde sumanul. 4. (Popular; cu privire la drumuri) A închide, a tăia; a bara, a bloca. Înainte i-o ieșit... năfrămi înainte i-o întins, calea i-o coprins. ȘEZ. I 177. ◊ Absol. Iute la pîndă, la țiitori! Cuprindeți bine din muche-n vale! La ODOBESCU, S. III 88. II. 1. Tranz. A acoperi, a învălui în întregime, a încinge. Focul mă cuprinde, Carnea mi-o aprinde. ALECSANDRI, P. P. 118. (Cu pronunțare regională) Un nor de colb îi cuprinsă. EMINESCU, N. 15. ◊ (Poetic) O! vin pe marea ce-o cuprinde Un cer înalt de stele plin, Și vîntul serii va întinde A luntrei pînză în senin. EMINESCU, O. IV 540. Pe cînd era în pădure la vînat, l-a cuprins un întuneric de nu știa el încotro s-apuce. ȘEZ. I 225. 2. Tranz. A pune stăpînire; a cuceri. S-o sorbi pînă-n străfunduri, să o cuprinzi întreagă Această sevă tare, țîșnită din ogor. DEȘLIU, G. 7. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I 43. ♦ (Despre idei, concepții, mișcări sociale) A se întinde, a pătrunde în..., a atrage, a cuceri. Revoluția democratică cuprinde poporul întreg. ♦ Fig. (Despre stări fizice sau psihice) A prinde, a apuca, a stăpîni. Se strînse lîngă sobă cuprinsă de frig. C. PETRESCU, A. 462. I-a cuprins O jale pe-amîndoi. COȘBUC, P. I 228. Un tremur o cuprinse în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. ♦ (Refl., rar) A fi sau a lăsa să fie pătruns de un sentiment. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfînt, Și noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pămînt. EMINESCU, O. I 192. V-ași cuprins de groază și de descuragiare. ALECSANDRI, T. II 36. 3. Refl. A-și face (sau a-și mări) averea; a se îmbogăți, a se înstări, a deveni chiabur. De n-ar fi fost oastea, așa cum era, te mai cuprindeai, apucai vreo păreche de juncănași, vreo vițică. CONTEMPORANUL, VI_I 496. III. Tranz. 1. (Despre corpuri) A ocupa, a umple (un spațiu) cu volumul, cu dimensiunile. Același loc umbrit umbrești Și-un colț de cer întreg cuprinzi – Nuc falnic, strajă din povești, D-asupra casei părintești. IOSIF, PATR., 7. 2. (Despre numere) A închide în valoarea, în semnificația, în mărimea pe care o reprezintă. Numărul nouă cuprinde de trei ori numărul trei. ♦ A intra, încăpea (în alt număr) Numărul doi se cuprinde de două ori în număru patru. ♦ (Despre texte scrise) A fi (parțial) alcătuit din..., a avea în compoziția sa..., a implica. Romanul cuprinde numeroase descrieri de natură. ♦ (Despre epoci istorice, geologice) A se întinde pe o perioadă de... (în forma coprinde) Cea dintîi epocă a întemeierii Principatelor... coprinde tot secolul al XIV-lea. BĂLCESCU, O. II 12. – Forme gramaticale: perf. s. cuprinsei, part. cuprins. – Variantă: coprinde vb. III.

SPULBERĂTURĂ, spulberături, s. f. Zăpadă spulberată de vînt. Era atîta spulberătură de zăpadă, încît ți se părea că se dărîmă cerul. SANDU-ALDEA, U. P. 60. ♦ (Cu sens colectiv) Lucruri spulberate, împrăștiate. De jur împrejur sta în iarbă o largă spulberătură de fulgi cenușii, ca după o încăierare între vulturi. GALACTION, O. I 168.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).