CLOCOT, clocote, s. n. 1. Mișcarea zgomotoasă pe care o face un lichid cînd fierbe. Se pune într-un ceaun lapte dulce și se fierbe pînă la clocot. ȘEZ. I 251. ◊ Expr. A da în clocot = a începe să fiarbă, a da în undă. 2. Mișcare zgomotoasă produsă de lichide agitate de altceva decît de căldură. Zvonurile din stepă muriseră și, în locul lor, clocotul mării stăpînea stepa, pe cînd valurile spumoase năzuiau spre țărm. DUNĂREANU, N. 199. Foșnesc valurile de jur-împrejur, un clocot e rîul. VLAHUȚĂ, O. A. II 168. Sîngele de-i năvălea în clocote la cap, se trîntea cu fața la pămînt și săruta florile sălbatice. DELAVRANCEA, S. 27. 3. Fig. Mișcare năvalnică, furtunoasă; zbucium, agitație, frămîntare. Prin mijlocul acestui clocot geologic, o apă mare se rostogolește la vale. BOGZA, C. O. 250. Zgomotele depărtate, clocotul de codri, veneau crescînd, bubuind, întinzîndu-se într-o sălbatică melodie, scuturînd codrii plini de rouă. SADOVEANU, O. I 64.