CĂLĂUZĂ, călăuze, s. f. 1. Persoană care însoțește pe cineva spre a-i arăta drumul și spre a-i da indicațiile sau explicațiile necesare; ghid. 2. Persoană care îndrumează într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: călăuz s. m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalauzis.

CONSULTANT, -Ă, consultanți, -te, s. m. și f. Specialist care dă indicații sau trage concluziile în chestiuni care privesc specialitatea sa. – Din fr. consultant.

NEHOTĂRÂT, -Ă, nehotărâți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este hotărât, care este lipsit de hotărâre; șovăitor, nesigur; lipsit de claritate, de precizie; neclar, confuz, vag. 2. (Gram.; în sintagmele) Adjectiv nehotărât = adjectiv pronominal care însoțește substantivul fără să individualizeze obiectul denumit de acesta. Pronume nehotărât = pronume care dă indicații imprecise asupra obiectului al cărui nume îl înlocuiește. Articol nehotărât = articol care indică obiectul desemnat de substantiv drept reprezentant al speciei. Numeral nehotărât = numeral care exprimă un număr nedeterminat de obiecte sau de ființe. – Ne- + hotărât.

TRIMITE, trimit, vb. III. Tranz. 1. A dispune sau a ruga ca cineva să se ducă undeva. ◊ Expr. (Fam.) A trimite (pe cineva) pe cealaltă lume (sau la moarte, în rai) = a ucide, a omorî. A trimite (pe cineva) la plimbare = a) a refuza să mai stea de vorbă (cu cineva), a nu da curs discuției, a da pe ușă afară; b) a concedia (pe cineva) din serviciu. A trimite (pe cineva) în judecată = a intenta (cuiva) un proces. A trimite (pe cineva) la ocnă (sau la temniță, la închisoare) = a pedepsi (pe cineva) cu închisoarea. 2. A delega, a alege într-un organ de conducere sau într-un organ reprezentativ. 3. A îndruma pe cineva, a da indicații cuiva să consulte un text în legătură cu o anumită problemă. 4. (Despre divinitate) A face să vină, să se arate, să se producă, să se manifeste. 5. A dispune ca un obiect să fie dus, transportat, predat la o anumită destinație; a expedia. 6. A transmite prin cineva vești, porunci, salutări etc. [Var.: trimete vb. III] – Lat. tramittere.

CONSULTANT, -Ă s.m. și f. Specialist al unei instituții etc. care dă indicații, pune concluzii și face diferite lucrări care privesc specialitatea sa. [Cf. fr. consultant, rus. konsultant].

VITEZOMETRU aparat de bord care indică viteza de zbor a aeronavei față de masa de aer înconjurătoare, funcționând pe baza acțiunii dinamice a aerului asupra unei capsule aneroide. Vitezometrul se compune dintr-un tub Pilot (v.) montat pe aripă sau pe fuzelajul aeronavei și instrumentul propriu-zis de pe planșa de bord, alcătuit dintr-o carcasă de aluminiu închisă cu un sistem de pârghii legat la una sau două capsule aneroide deschise, destinderea sau comprimarea acestora (sub presiunea dinamică furnizată de tubul Pilot) antrenând acul indicator din fața cadranului gradat, care arată viteza în Km/h. Vitezometrul interesează prin datele furnizate pentru calculul duratei de zbor, dând indicații și pentru menținerea portanței necesare zborului în diferite manevre și evoluții. Vitezometrul electric transmite deformările capsulelor în tensiuni electrice proporționale deformării, acționând un sistem de indicare, înlăturând o serie de erori datorate jocului pârghiilor și a roților dințate Vitezometrul combinat (indică viteza proprie și pe cea proprie adevărată a aeronavei cu ajutorul a două ace, fiind utilizat în special la decolare și aterizare).

geroigienă s. f. (med.) Ramură a medicinei care se ocupă cu modul de viață rațional în scopul întârzierii îmbătrânirii ◊ „Față de eforturile din ce în ce mai mari [...] în domeniul profilaxiei și terapiei îmbătrânirii, cred că trebuie să acordăm, în activitatea de educație sanitară, mai mare atenție problemelor de geroigienă. Organizarea unor «sfaturi de geroigienă» ar fi o cale dintre cele mai bune pentru a da indicații și a prescrie tratamentul individual necesar.” Sc. 28 II 76 p. 2; v. și bioritm //din gero- + igienă//

HÁBITUS (cuv. lat.) s. n. 1. (MED.) Aspect fizic exterior, static și dinamic al unui individ, care poate da indicații asupra stării de sănătate, a existenței unei predispoziții morbide sau a unei boli (ex. h. fizic, h. apopletic). 2. Manieră, mod de a fi; obișnuință. 3. (SOCIOL.) Mod personal ori generic de a fi, a gândi, a acționa sau a reacționa în conformitate cu valorile normale, principiile reprezentative sau dominante dintr-o cultură sau dintr-un sistem social. 4. (MINER.) Aspect morfologic exterior, specific, pe care îl capătă cristalele prin dezvoltarea relativă a fețelor cristalografice (ex. h. prismatic, acicular, tabular, lamelar etc.).

LOMONOSOV 1. Mihail Vasilievici (1711-1765), savant enciclopedist și scriitor rus. A enunțat principiul conservării materiei și mișcării; precursor al teoriei atomiste moderne și al teoriei cinetice a materiei. Cercetări asupra naturii aerului și a electricității. S-a preocupat de descrierea și explicarea originii cărbunelui, a petrolului, a filoanelor metalifere, dând indicații practice pentru descoperirea de noi zăcăminte minerale; a inventat ma multe aparate optice. Teoretician al literaturii clasice ruse, este unul dintre fondatorii versificației silabo-fonice („Epistola despre regulile prozodiei ruse”, „Retorica”); poezie didactică („Epistola despre foloasele sticlei”), satirică („Imnul bărbii”), anacreontică; tragedii („Tamira și Selim”). A inițiat studiul științific al limbii ruse („Gramatica rusă”), contribuind la crearea limbii literare. Autor al unei „Istorii a Rusiei antice până în 1054”. Din inițiativa lui L., în 1755, a fost fondată Universitatea din Moscova, care-i poartă numele. 2. Lanț muntos subacvatic în Oc. Arctic, extins între partea de N a ins. Ellesmere (Canada) și arh. Novosibirsk (Federația Rusă), trecând pe lângă Polul Nord; c. 1.800 km lungime; lățime; 60-200 km; alt. medie: 3.000-3.700 m. Descoperit, în 1948, de o expediție sovietică.

GRAMÁTICĂ (< lat. grammatica) s. f. 1. Ansamblu de reguli privitoare, la modificarea formei cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții și fraze. 2. Disciplină a lingvisticii al cărei obiect de studiu îl constituie structura gramaticală a unei limbi date. ◊ G. comparată (sau comparativă) studiază faptele de limbă ale unei familii sau ale unui grup de limbi înrudite. prin metoda comparației. G. descriptivă studiază structura gramaticală a unei limbi, așa cum se prezintă într-un anumit moment al evoluției ei, ◊ G. istorică studiază faptele de limbă în evoluția lor. ◊ G. normativă descrie structural gramaticală a unei limbi și dă indicații asupra corectitudinii unor forme și construcții, în conformitate cu normele literare. ◊ G. contrastivă studiază comparativ gramaticile a două limbi (una bază și alta țintă), cu scopul de a stabili elementele asemănătoare și cele diferite ale structurii lor și de a determina consecințele acestor asemănări și deosebiri în procesul de însușire a limbii-țintă. ◊ G. generativă este un tip de g. formală, constituită dintr-un număr finit de reguli (de combinare), care, aplicate unui vocabular (de asemenea finit), servesc la definirea, prin enumerare, a clasei (infinite) de propoziții corect formate într-o limbă dată. ◊ G. transformațională este o g. de tip generativ care conține reguli (de transformare), prin a căror aplicare, din anumite construcții (propoziții) corecte, se obțin alte construcții (propoziții) corecte. 3. (INFORM.) Cvadruplu format din două mulțimi finite și disjuncte (numite mulțimea simbolurilor neterminale și mulțimea simbolurilor terminale), un simbol neterminat fixat (numit simbol de start) și o mulțime finită de reguli (reguli de rescriere sau de producție), ce generează un limbaj.

TRIMITE, trimit, vb. III. Tranz. 1. A dispune sau a ruga ca cineva să se ducă undeva. ◊ Expr. (Fam.) A trimite (pe cineva) pe cealaltă lume (sau la moarte, în rai) = a ucide, a omorî. A trimite (pe cineva) la plimbare = a) a refuza să mai stea de vorbă (cu cineva), a nu da curs discuției, a da pe ușă afară; b) a concedia (pe cineva) din serviciu. A trimite (pe cineva) în judecată = a intenta (cuiva) un proces. A trimite (pe cineva) la ocnă (sau la temniță, la închisoare) = a pedepsi (pe cineva) cu închisoarea. 2. A delega, a alege într-un organ de conducere sau într-un organ reprezentativ. 3. A îndruma pe cineva, a da indicații cuiva să consulte un text în legătură cu o anumită problemă. 4. (Despre divinitate) A face să vină, să se arate, să se producă, să se manifeste. 5. A dispune ca un obiect să fie dus, transportat, predat la o anumită destinație; a expedia. 6. A transmite prin cineva vești, porunci, salutări etc. [Var.: trimete vb. III] – Lat. tramittere.

CĂLĂUZĂ, călăuze, s. f. 1. Persoană care însoțește pe cineva spre a-i arăta drumul și spre a-i da indicațiile sau explicațiile necesare; ghid. 2. Persoană care îndrumează într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: călăuz s. m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalaúzis.

HABITUS s. n. 1. Aspect fizic exterior al unui individ, care poate da indicații asupra stării de sănătate, a existenței unei predispoziții morbide sau a unei boli. 2. Aspect exterior specific pe care îl capătă cristalele prin dezvoltarea diferită a fețelor. – Cuv. lat.

NEHOTĂRÂT, -Ă, nehotărâți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este hotărât, care este lipsit de hotărâre; șovăitor, nesigur; lipsit de claritate, de precizie; neclar, confuz, vag. 2. (Gram.,; în sintagmele) Adjectiv nehotărât = adjectiv pronominal care însoțește substantivul fără să individualizeze obiectul denumit de acesta. Pronume nehotărât = pronume care dă indicații imprecise asupra obiectului al cărui nume îl înlocuiește. Articol nehotărât = articol care indică obiectul desemnat de substantiv drept reprezentant al speciei. Numeral nehotărât = numeral care exprimă un număr nedeterminat de obiecte sau de ființe. – Pref. ne- + hotărât.

APENDICE s. n. 1. Parte secundară a unui organ sau a unui lucru, care se prezintă ca o prelungire și completare a acestuia. Acest apendice al șirei spinării (= coada) are și el o însemnătate. ODOBESCU, S. III 43. ◊ Fig. Fără un astfel de partid [marxist-leninist] clasa muncitoare ar fi fost condamnată să joace rolul de apendice al burgheziei. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 105, 1/1. 2. Mică prelungire, sub formă de sac înfundat, a tubului intestinal, aflată în partea de jos ă cecului. 3. Parte suplimentară, finală, a unei publicații; supliment, anexă, adaos. În apendicele lucrărilor științifice se dau indicații bibliografice. – Accentuat și; (1) apendice.

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)

ENCICLOPEDIE, enciclopedii, s. f. (Adesea urmat de determinări) Tip de dicționar (de obicei de mari proporții) care dă indicații precise și ample din toate domeniile de cunoștințe sau numai dintr-un anumit domeniu. Enciclopedia agricolă. ♦ Fig. Lucrare care conține ansamblul cunoștințelor fundamentale teoretice dintr-un anumit domeniu, sistematizate după un anumit plan. «Istoria P. C. (b) al U.R.S.S.» – enciclopedia cunoștințelor de bază în domeniul marxism-leninismului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2605.

CONSULTANT, -Ă, consultanți, -te, s. m. și f. Persoană care lucrează într-o instituție de stat în calitate de specialist, fiind chemată să dea indicații și să pună concluzii în chestiuni care privesc specialitatea sa. La diferite mese lucrează bibliotecarii, care împart și primesc cărțile, și consultanții, care dau cititorilor sfaturile necesare în legătură cu bibliografia pentru anumite probleme ce-i interesează. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2685. ◊ (Adjectival) Medic consultant.

DICȚIONAR s. n. (< fr. dictionnaire, cf. lat. t. dictionarium): lucrare lexicografică în care sunt cuprinse cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate sau ale operei unui scriitor, aranjate în ordine alfabetică și explicate fie în aceeași limbă, fie într-o altă limbă. Primele d. românești au fost glosarele bilingve slavo-române – manuscrise din secolul al XVI-lea. Din 1700 ne-a rămas în manuscris un d. bilingv român-latin cu limba de bază românească, atribuit unui anonim bănățean: Anonymus Caransebesiensis. În 1789, a apărut la Iași un d. bilingv rus-român, alcătuit de Mihail Strelbițki. În 1818, I. Budai-Deleanu a terminat Lexiconul românesc-nemțesc, d. cu un bogat material extras din texte, cu indicații gramaticale, stilistice și etimologice, dar rămas în manuscris. Între 1822-1823 a apărut la Cluj, din îndemnul episcopului Ioan Bob, Dicționarul românesc, latinesc și unguresc, în două volume, elaborat de un autor rămas necunoscut, iar în 1825 Lexiconul de la Buda, d. român-latin-maghiar-german, considerat lucrare lexicografică română modernă (alcătuit de Samuil Micu, Petru Maior, Vasile Coloși, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori). ◊ ~ unilingv (monolingv): d. care explică termenii într-o singură limbă. ◊ ~ bilingv: d. care explică termenii în două limbi. Dintre nenumăratele d. bilingve apărute în țara noastră, amintim următoarele: Nouveau dictionnaire roumain-français, Vol. I-IV, Bucarest, 1893-1895, de Frédéric Damé; Dicționar român-maghiar, Vol. I-II, București, 1964, sub redacția acad. Emil Petrovici; Dicționar ceh-român, București, 1966, sub redacția prof. Sorin Stati; Dicționar german-român, București, 1966, sub redacția prof. Mihail Isbășescu și a Mariei Iliescu etc. ◊ ~ plurilingv (poliglot): d. care explică termenii în mai mult de două limbi, ca de exemplu Dicționar tehnic poliglot – română, rusă, engleză, germană, franceză, maghiară, București, 1967. ◊ ~ explicativ: d. general care explică termenii dând definițiile acestora și clasificările corespunzătoare, eventualele combinații și unele exemple absolut necesare. Sunt considerate d. explicative pentru limba română următoarele: Dicționar universal al limbii române, Craiova, 1896, de Lazăr Șăineanu; Rumänisch-deutsche Wörterbuch, Vol. I-III, Bukarest, 1903 (I), 1911 (II) și 1925 (III) de Hariton Tiktin; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931 de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Dicționarul limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme), Iași, 1939, de August Scriban; Dicționarul limbii române literare contemporane, Vol. I-IV, București, 1955 (I), 1956 (II), 1957 (III și IV), sub redacția acad. Emil Petrovici și a prof. Dimitrie Macrea; Dicționarul limbii române modeme, București, 1958, sub redacția prof. Dimitrie Macrea; Mic dicționar al limbii române, București, 1974, de Ana Canarache și Vasile Breban; Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București, 1975, sub redacția acad. Ion Coteanu etc. ◊ ~ etimologic: d. care ia în discuție originea fiecărui termen în parte, dând indicații cu privire la etimoane și sensuri. Sunt cunoscute ca dicționare etimologice ale limbii române următoarele: Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Vol. I: Éléments latins comparés avec les autres langues romanes, Vol. al II-lea: Éléments slaves, magyars, turcs, gréco-modernes et albanais, Francfort, A/M – Berlin – Bucarest, 1870 (I) și 1879 (II), de A. de Cihac; Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element, mit Berücksichtigung, aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905, de Sextil Pușcariu; Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A-PUTEA), București, 1907-1914, de I.-A. Candrea și Ov. Densusianu; Diccionario etimologico rumano, Tenerife, 1950-1958, de Al. Ciorănescu. Pe lângă aceste lucrări, mai includ indicații etimologice și următoarele d.: cel al lui H. Tiktin (1903-1925), cel de sub redacția prof. Dimitrie Macrea și cel de sub redacția acad. Ion Coteanu (1958-1975). Și în R. Moldova a apărut un Scurt dicționar etimologic al limbii [zise] moldovenești în 1978. ◊ ~ enciclopedic (lexicon): d. care ia în discuție fie termenii unui singur domeniu de specialitate (istoria, geografia, literatura, medicina, chimia, fizica, astronomia, logica, filozofia, lingvistica etc.), fie termenii tuturor domeniilor științei și culturii. Pentru limba română au fost elaborate d. enciclopedice: Enciclopedia română, Vol. I-III, Sibiu, 1898 (I), 1900 (II) și 1904 (III), de C-tin Diaconovici; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931, de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Marea enciclopedie agricolă, Vol. I-V, București 1937 (I), 1938 (II), 1940 (III), 1942 (IV) și 1943 (V), de C. Filipescu; Enciclopedia invențiunilor tehnice, Vol. I-II, București, 1939 (I), 1942 (II), de Nicolae P. Constantinescu; Lexiconul tehnic român, Vol. I-VII, București, 1949-1955; Lexiconul tehnic român, Vol. I-XIV, București, 1957-1968, sub redacția acad. Remus Răduleț; Dicționar enciclopedic român, Vol. I-IV, București, 1962 (I), 1964 (II), 1965 (III), 1966 (IV); Mic dicționar enciclopedic, București, 1972; Mică enciclopedie onomastică, București, 1975, de Christian Ionescu. ◊ ~ academic: d. editat de academia unei țări, la care colaborează cei mai mari specialiști din diferite domenii de activitate. Pentru limba română există mai multe d. academice. Astfel, între 1871-1877 a apărut Dicționarul limbii române, în 3 volume, al lui A. T. Laurian și I. C. Massim, redactat la cererea Academiei Române, dar din cauza latinismului exagerat, sarcina a fost încredințată lui B. P. Hasdeu care, între 1885-1893, scoate Etymologicum Magnum Romaniae, numai trei volume (literele A-B, până la cuvântul bărbat) conceput ca o lucrare vastă, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal și onomastic. Între 1913-1949, Sextil Pușcariu publică, tot din însărcinarea Academiei Române, literele A-C, D-De și F-L (până la cuvântul lojniță) din Dicționarul limbii române (DA), lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ și normativ. Între 1965-1969, au apărut sub redacția acad. Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Ion Coteanu tomurile al VI-lea (litera M) și al VII-lea (litera O) din Dicționarul limbii române (DLR), Serie nouă. Au apărut, în continuare, din acest dicționar, tomurile: IX, litera R (1975); VIII, partea a 3-a, litera P (1977); XI, partea 1, litera Ș (1978); VIII, partea a 4-a, litera P (1980); XI, partea a 2-a, litera T (1982); XI, partea a 3-a, litera T (1983); VIII, partea a 5-a, litera P (1984); X, partea 1, litera S (1986), partea a 2-a, litera S (1987), partea a 3-a, litera S (1990), partea a 4-a, litera S (1993). Pe lângă aceste tipuri de d. amintite, pentru limba română au fost elaborate și dicționare speciale, de mare importanță practică în cultura românească: Dicționar invers, București, 1957; Dicționar de neologisme, București, 1961, de Florin Marcu și Constant Maneca; Dicționar onomastic românesc, București, 1963, de N. A. Constantinescu; Frequency Dictionary of Rumanian Words („Dicționar de frecvență a cuvintelor românești”), London-Hague-Paris, 1965, de Alphonse Juilland și Ileana P. M. H. Juilland; Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, București, 1968, sub redacția acad. Tudor Vianu; Dicționar de sinonime, București, 1972, sub redacția prof. Gheorghe Bulgăr; Dicționar al limbii române vechi, București, 1974, de G. Mihăilă; Dicționar de antonime, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler; Dicționar analogic și de sinonime al limbii române, București, 1978, de M. Bucă, I. Evseev, Fr. Király, D. Crașoveanu și Livia Vasiluță; Dicționar de pronunțare nume proprii străine, București, 1973, de Florența Sădeanu; Mic dicționar de cuvinte perechi, București, 1976, de Silviu Constantinescu; Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978, de Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu; Dicționar de omonime, de Gh. Bulgăr și N. Felecan (1996) etc. ◊ ~ lingvistic: d. care include terminologia lingvistică folosită în știința limbii dintr-o anumită țară. Există mai multe feluri de d. lingvistice. Astfel: a) d. lingvistic tematic: cu gruparea materialului din punct de vedere noțional, pe câmpuri semantice – Dicționarul terminologiei lingvistice slave – în curs de redactare în fiecare țară de limbă slavă și Dictionnaire encyclopédique des sciences de langage („Dicționar enciclopedic al științelor limbajului”), Paris, 1972, de Oswald Ducrot și Tzvetan Todorov; b) d. lingvistic alfabetic: cu valorile semantice ale cuvintelor-titlu – Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien („Lexic al terminologiei lingvistice franceze, germane, engleze, italiene”), Paris, 1951, de J. Marouzeau; Slovar lingvisticeskih terminov („Dicționar de terminologie lingvistică”), Riga, 1963, de R. Grabis, D. Barbare și A. Bergmane; Dicționar poliglot de termeni lingvistici (română, polonă, cehă, slovacă, sârbo-croată, bulgară, rusă, ucraineană), București, 1978, multigr., de un colectiv al Facultății de limbi slave; Dicționar de terminologie lingvistică. Român-englez-francez-rus, Cluj-Napoca, 1978, multigr., de Schweiger Paul, Trofin A., Radu Maria; c) d. lingvistic explicativ: redă sensul și întrebuințarea termenilor prin intermediul definițiilor (al explicațiilor) și al exemplelor. Astfel: A Dictionary of Linguistics („Dicționar de lingvistică”), New York, 1954, de M. Pei și F. Gaynor; Dictionnaire de linguistique („Dicționar de lingvistică”), Paris, 1973, de Jean Dubois, Mathée Giacomo, Louis Guespin, Christiane Marcellesi, Jeane-Baptiste Marcellesi și Jean-Pierre Mevel; d) d. lingvistic bilingv: d. explicativ care recurge la echivalențele dintr-o altă limbă – Ruskočesky slovnik lingvistiche terminologie, Praga, 1960, de O. Man și L. Koval; Dicționar rus-român de termeni lingvistici și filologici (redactor responsabil Victor Vascenko), București, 1970: e) d. lingvistic al unui metadialect: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajul specializat al unui mare lingvist sau al lingviștilor dintr-o școală, dintr-un curent lingvistic (v. metadialect), cum sunt La terminologia lingvistica di G. I. Ascoli e della sua scuola, Utrecht / Anvers, 1954, de Ermidio de Felice; A Glossary of American Technical Linguistic Usage, 1925-1950, Utrecht / Antwerpen, 1957, de Eric P. Hamp – cu terminologia studiilor de lingvistică americană publicate în revista „Language”; Dictionnaire de linguistique de l’École de Prague, Utrecht /Anvers, 1960, de Josef Vachék și Josef Duboský – cu terminologia folosită de acest cerc lingvistic între 1928-1958; f) d. lingvistic al unei metalimbi: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajele specializate ale tuturor lingviștilor dintr-o țară sau din mai multe țări, dintr-o epocă istorică sau din mai multe, cum este Slovar lingvisticeskih terminov, Moskva, 1966, de O. S. Ahmanova – cu terminologia folosită de lingvistica sovietică contemporană. g) d. lingvistic al unui singur nivel al limbii: d. care tratează detaliat termenii specifici unui singur compartiment al limbii (fonetica, fonologia, lexicologia, morfologia, sintaxa, semantica etc.), cum sunt Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; Angliiskaia foneticeskaia terminologhia, Moskva, 1962, de A. L. Trahterov; h) d. lingvistic al terminologiei tuturor nivelurilor limbii: d. care tratează sumar termenii specifici tuturor compartimentelor unei limbi, cum sunt Slownik terminologii języhoz-nawczej, Varșovia, 1968, de Z. Golab, A. Heinz și K. Polánski; Dictionary of Language and Linguistics, Londra, 1972, de R. R. K. Hartmann și F. C. Stork; i) d. lingvistic diferențial: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice numai acele cuvinte care circulă exclusiv în limbajul lingviștilor sau care, deși comuni ca înveliș sonor cu limba, au un înțeles deosebit în acest limbaj specializat, cum este Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; j) d. lingvistic integral: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice atât termenii care circulă în limbajul lingviștilor, cât și termenii comuni ca înveliș sonor, dar cu un înțeles deosebit în acest limbaj, cum este Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien, Paris, 1951, de J. Marouzeau; k) d. lingvistic enciclopedic: d. cu un nivel de informare foarte adânc și cu un material extrem de vast, ca volum și structură, care depășește limitele lingvisticii. Sunt incluse într-un asemenea d. articolele de tip explicativ (cu termeni din domeniile lingvisticii, didacticii, metodicii predării limbilor; cu denumirile societăților lingvistice etc.), secțiuni tematice, anexe (hărți, tabele sinoptice, indici), liste de corespondențe bilingve sau poliglote, bibliografii tematice, articole bibliografice cu portretele lingviștilor etc. Astfel: Dicționarul lingvisticii engleze – Éjogaku dziten (redactor responsabil Itikava Sanki), Tokio, 1956; Dicționarul lingvisticii japoneze – Kokugogaku dziten (redactor responsabil Tokièda Motoki), Tokio, 1956; l) d. lingvistic strict metalingvistic: d. cu o structură simplă, axată pe definirea și exemplificarea cuvintelor-titlu, care se ocupă numai de terminologia lingvistică ca atare, lăsând la o parte didactica, metodica predării limbilor, societățile lingvistice etc. În această categorie intră majoritatea d. lingvistice apărute în ultimele decenii în Europa sau în America.

PONT², ponturi, s. n. I. (Învechit) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. Logica este de a se opri la pontul unde un princip se lovește cu alt princip. RUSSO, S. 85. ◊ Loc. adv. (Familiar) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. Hrisanti are să vie tocmai la pont, că doar cunosc eu ce madea-i Hrisanti. HOGAȘ, H. 37. A, bravo, mi-ai venit la pont, șezi colea și ascultă, VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. Ne culcăm frumușel, nu prea tîrziu și nici prea devreme, ca să ne putem scula dimineață la pont. CARAGIALE, O. VII 32. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a însemna locul potrivit (pentru ceva). S-o dus la locul unde pusese ei pont de cu sară. ȘEZ. III 3. 2. Articol, paragraf (dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție); p. ext. legea însăși. Aceasta era pe vremea boierescului: în urmă, cînd veni pontul [de desființare a boierescului] se schimbă și regula. SEVASTOS, N. 342. Slujitorii... îngrijesc, pentru toată siguranția, odihna și buna orînduială a tot orașului, și iarăși pentru fieșcare deosibit, orînduiți cu deosibite ponturi. GOLESCU, Î. 51. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor. Toți cîți ne-am întors în țară din școlile străine ne-am dat de misiune: dezrobirea țăranilor de lanțurile iobăgiei, pontului și clăcii. KOGĂLNICEANU, S. A. 212. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. Limba noastră... nu este fără gramatică... și fără ortografie; ci mai ales în acest pont al ortografiei întrece pe multe altele. NEGRUZZI, S. I 5. Proiectul acesta... ne dă și măsura a trii ponturi ce au cîștigat conștiința obștească de astăzi. RUSSO, S. 119. Uite, cucoane, la pontul acesta nu mă unesc cu părerea domniei-tale. FILIMON, C. 114. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de declarație) Cu ponturi = cu toate circumstanțele, cu toate amănuntele; în chip amănunțit. Și-i spuse cum știu mai cu ponturi, din fir în păr, toată întîmplarea. RETEGANUL, P. V 11. II. 1. Aluzie (răutăcioasă), ironie, împunsătură. Dascălul Iov i-a făcut poate anume acest pont; dar el cu mintea la cîte și cîte alte lucruri n-a băgat de samă. SADOVEANU, P. M. 161. Și cîte ponturi și ponosuri nu da dintr-însul de-i era și lui lehamete cîteodată să se mai întîlnească cu cineva și să-l mai stîrnească la vorbă. CREANGĂ, A. 141. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a vorbi în pilde, a da să se înțeleagă pe departe. A bate (cuiva) pontul = a face aluzie la ceva, a da cuiva să înțeleagă. Avea obicei ca în fiecare dimineață cînd se ducea la crîșmarul satului [să-i zică] «bună dimineață și-un rachiu». Cumătru-so, crîșmarul... îl cinstea în fiecare dimineață cu cîte un rachiu, după ce mai întîi țiganul îi bătea pontul de mai sus. I. CR. IV 61. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei ca cea mai de valoare); p. ext. prilej favorabil la joc. ◊ Expr. A-i face cuiva pontul... = a trage pe cineva pe sfoară, a-i face cuiva o figură. Și zi, mă lucrași, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului... pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea. CARAGIALE, O. I 140. (Argou) A vinde pontul = a destăinui cuiva un secret, (mai ales) a da indicații unui borfaș cu privire la locurile de unde se poate fura.

SUGESTIONA, sugestionez, vb. I. Tranz. A produce o sugestie asupra unei persoane, a-i da indicații despre ceea ce trebuie sau se cuvine să facă, să spună.

CONDUCERE. Subst. Conducere, direcție, îndrumare, dirijare, cîrmuire, administrare, guvernare; putere. Conducere politică, conducere de partid, conducere de stat. Conducere colectivă; conducere personală; conducere unică. Autoconducere, autoguvernare. Îndreptare, călăuzire (rar), ghidare, orientare, dirijare, dirigere (înv.). Administrare, gospodărire, administrație, autoadministrare. Comandă, șefie, responsabilitate, funcție, rang, post, post de conducere; dirigenție; prezidare, președinție. Formă de conducere, formă de guvernare, formă de guvernămînt. Frînele puterii. Arta conducerii; știința conducerii. Conducător, diriguitor (rar), îndrumător, cîrmuitor, comandant, guvernator, șef; corifeu; călăuză. Adj. Conducător, îndrumător, diriguitor (rar), călăuzitor. Vb. A conduce, a îndruma, a călăuzi, a dirija, a dirigui (rar), a dirige înv.), a cîrmui, a administra, a guverna; a exercita o funcție de conducere, a fi conducător, a fi șef, a fi în frunte, a fi la putere, a fi la cîrma țării, a ține frînele țării. A veni la putere, a veni la conducere, a veni la cîrma țării; a lua frînele în mînă. A comanda, a da directive, a da indicații, a decide, a hotărî, ordona, a impune, a dicta, a domina, a dispune; a administra, a gospodări. V. conducător, conducător de stat, forme de guvernare.

călăuză sf [At: PALIA (1581) 208 / P: ~lă-u~ / V: ~uz / Pl: ~ze / E: tc kylavuz, ngr ϰαλοuζις] 1 Conducător. 2 Persoană care însoțește pe cineva pentru a-i arăta drumul și pentru a-i da indicațiile și explicațiile necesare.

enciclopedie sf [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie, 33^v/8 / V: (înv) enchic~ (A și: ~ped~), (îvr) ențiclopedie, (îvr) enghi~ / Pl: ~ii / E: fr encyclopédie] 1 Ansamblu multilateral de cunoștințe omenești. 2 (Adesea urmat de determinări care indică felul, caracterul) Lucrare (de mari proporții) care dă indicații precise și ample din toate domeniile de cunoaștere. 3 Lucrare care conține ansamblul cunoștințelor fundamentale teoretice dintr-un anumit domeniu, sistematizate după un anumit plan. 4 (Fam; adesea irn; îs) ~ ambulantă Enciclopedist (3).

nehotărât, ~ă a [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~iți, ~e / E: ne- + hotărât] 1 a Care este lipsit de fermitate Si: ezitant, indecis, șovăitor. 2 a (Mat.; îvr; d. mărimi) Infinit. 3 a Lipsit de claritate Si: confuz, neclar, vag. 4 a Lipsit de precizie. 5 a (Grm) Care nu precizează, nu individualizează Si: nedefinit, (înv) nehotărâtor (2). 6 a (Grm; îs) Pronume ~ Pronume care dă indicații imprecise asupra obiectului al cărui nume îl înlocuiește. 7 a (Grm; îs) Articol ~ Articol care indică obiectul desemnat de substantiv drept reprezentant al speciei. 8-9 sna, a (Grm; înv; șîs timpul ~) Perfect compus. 10 sn, a (Grm; înv; îs) Modul ~ sau ~ul zălog Infinitiv.

precizie sf [At: I. GOLESCU, C. / V: ~iune (S și: ~isi~), (înv) preți~ / S și: (înv) ~isie / Pl: ~ii / E: fr précision, lat praecisio, -onis] 1 (Precedat de pp „cu”, „de”, „la”) Calitate de a fi exact Si: exactitate. 2 Calitate de a determina sau indica în mod exact Si: exactitate. 3 (Spc) Însușire a unui instrument de măsură de a da indicații cât mai exacte. 4 (Pex) Eroare maximă admisă la efectuarea unui calcul, a unei măsurări etc. 5 (D. aparate, instrumente de măsură etc.; îla) De ~ Care funcționează cu cea mai mare exactitate Si: exact. 6 (Pex) De calitate. 7 (Rar; mpl) Informație sau indicație exactă. 8 (Ccr) Ceea ce este exact.

trimite vt [At: PSALT. HUR. 121719 / V: ~mete, (îrg) trăm~, ~m' ăte, (înv) trămete, treimete, tremete, trem~ / Pzi: ~mit, (îrg) ~miț; Ps ~misei / E: ml tramittere] 1 (Șîf trimete) A dispune ca cineva să se ducă sau să fie dus undeva Si: (îvp) a mâna¹. 2 (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) pe (sau în) cealaltă lume (sau în rai, la moarte) A omorî. 3 (Pop; îe) A ~ (pe cineva) de la coasă la secere A scăpa (pe cineva) de un rău și a-l face să dea de altul. 4 (Iuz; îe) A ~ (cuiva) martori A provoca (pe cineva) la duel. 5 (Pfm; îe) A fi (cineva) bun să-l trimiți după moarte Se zice despre un om leneș sau încet la treabă. 6 (Îe) A ~ (pe cineva) în judecată A intenta (cuiva) proces. 7 (Îe) A ~ (pe cineva) la închisoare sau, pop, la temniță, la ocnă, la sare A pedepsi (pe cineva) cu închisoarea. 8 (Îe) A ~ (pe cineva) în posesia unui lucru A pune (pe cineva) în posesia unui lucru. 9 (Înv) A elibera (din robie, dintr-o slujbă etc.). 10 (C. i. obiecte, scrisori etc.) A dispune să fie dus, transportat, predat la o anumită destinație Si: a expedia. 11 (Reg; îe) A ~ izmene pe călător A expedia un lucru printr-o persoană nesigură. 12 A da drumul Si: a slobozi. 13 A dispune ca un vehicul să plece cu o destinație precisă. 14 (Înv; fig) A oferi. 15 (C. i. vești, porunci etc.) A transmite prin cineva. 16 (Îe) A ~ (cuiva) sănătate Aura (cuiva) sănătate prin intermediul altcuiva. 17 (În credințele mistice; în legătură cu o divinitate, cu forțe supranaturale etc.; c. i. fenomene ale naturii, întâmplări nefaste sau evenimente plăcute) A face să se arate, să se manifeste. 18 A da indicații cuiva să consulte un text în legătură cu o anumită problemă Si: a îndruma. 19 A alege într-un organ de conducere sau într-un organ reprezentativ Si: a delega. 20 (Fam; cu determinări locale) A înjura pe cineva.

MĂRTURISI vb. IV. 1. Tranz. (învechit ; complementul indică o credință, o învățătură morală ; folosit și a b s o l.) A susține, a propovădui, a predica, a propaga, a răspîndi; (învechit, rar) a mărturi (1). Cuteadză Pavle, cumu mărrturrisiși ceaia ce e de menre întru Ierusalim, așa se cade și în Rrimu a mărturisi. COD. VOR. 50/11, cf. 20/17, GCR 1, *4/30. Și îmblînd Isus în cetățile toate și orașele, învăța în gloatele lor și mârturisiia evanghelie împărăției. CORESI, EV. 250, cf. 90, 468. Ioan Botezătorul mârturisiia în pustiia iudeilor și grăiia. id. TETR. 4, cf. 6, GCR I, 20/28. Mărturisiți întru toate limbile și în toate semențiile pocăință. VARLAAM, C. 128, cf. GCR I, 115/33. Așijderea și ap[o]s[to]lii mărturisesc din psaltire (a. 1 651). GCR 1, 153/24. Și mărturisea în Colose, orașul Frighiei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 142^v/22, cf. februarie 71^r/24, octombrie 86 /5. Și vei mărturisi lor poruncile lui D[u]mn[e]zău și legea lui. BIBLIA (1688), 52²/2, cf. 350²/5. ◊ I n t r a n z. Pentru H[risto]s vei mărturisi. MINEIUL (1776), 160^r1/22, cf. 168^v1/27. 2. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A declara, a spune, a afirma, a arăta, a relata, a susține ; s p e c. a face o depoziție (în calitate de martor) în fața unei instanțe (de judecată, de cercetare) ; p. e x t. a confirma, a adeveri (un fapt săvîrșit, văzut sau auzit) ; (învechit, rar) a mărturi (2). Deaci mărrturisescu voao, în dzua de astădzi, că curatu-s eu-s de sîngele tuturoru. COD. VOR. 22/2. Audziți, oaminii miei și mărturisi-voiu voao, Is[rai]l, se ascultare mine. PSALT. SCH. 266/2, cf. PSALT. 168, CORESI, EV. 75, 147, 170, 337. Adecă eu popa Domitru mărturisăsc cu suvletul meu că acestu cal e de la mene și pre dere[p]tate (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 68. De cîte ori s-ați mînca de aceasta pîine. . . moartea lui D[u]mn[e]zău să mărturisiți (a. 1618). GCR I, 52/8. Iară din cetatea aceaia mulți crezură din samareani pentru cuvîntul muierei ce mârturisiia: că mi-au zis toate cîte am făcut (a. 1643). id. ib. 109/14, cf. HERODOT (1645), 257, PRAV. 234. Cela ce va arăta la giudeț cum cutare martur ce mărturiseaște împotriva lui nu iaste om de credință. . . nu să va certa ca un suduitoriu. EUSTRATIE, ap. GCR I, 122/39. Nu mărturisi strîmbu. N. TEST. (1 648), 25^r/16. Mai mult au lucrat decît alalți toți, cum mărturiseaște el singur. ib. 202^v/2, cf. 299^v/26. Mărturiile ce vor mârturisă pentru cal și pentru bani cum i-ar fi întorsu. . . să și giure (a. 1668). BUL. COM. IST. IV, 186. Pre acest Pătru vodă îl mărturisesc moldovenii într-un letopiseț al lor cum că nici au avut nici vor avea domn bun și blînd și milostiv și ca un tată tuturor (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. I, 222/19. Ei toți mărturisască de nu este așa. N. COSTIN, LET. II, 27/19. Dac-au vădzut că mărturisește așe sluga lui, n-au avut ce mai răspunde. NECULCE, L. 35, cf. GCR II, 50/23. Tot adeverul lucrului vor mărturisi. CANTEMIR, IST. 67. Paținachii sînt prăsiți dintr-un neam cu cumanii, Anna Comnena încă mărturisește, întărind că tot o limbă au. ȘINCAI, HR. I, 203/21.. Boieri, care din voi cunoaște pe drumețul acesta? . . . Să mărturisească. DELAVRANCEA, O. II, 182. Vor mărturisi cine-s hoții. REBREANU, R. I, 86, cf. 99, II, 223. Îl compătimi și-i păru râu că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului flăcău. id. I. 223. Poetul mărturisește aici un crez artistic. V. ROM. ianuarie 1 954, 152. Cu gura ta să mărturisești ceea ce cu inima ta crezi. ZANNE, P. VIII, 318. ◊ (Învechit, în formule introductive la diferite documente, de obicei în corelație cu „ a scrie ”) Eu, Petrea Brahăș, scriu și mărturisescu cu cestu zapis al meu, cum am fostu cumpărat o parte de ocină din sat (a. 1 577). CUV. D. BĂTR. I, 26/1. Scriem sărătate, mărtoresem cum s-au jeloito Iono Isaiu. . . că e-u forat casa (începutul sec. XVII). ROSSETI, B. 53. Scriem și mărtorisim cu ceastă scrisore a nostre cum au vinit popa Ionașco din Budinți (începutul sec. XVII). IORGA, D. B. i, 19. Eu, Toader. . . scriem și mărtorisim și dăm știre cu al nostru zapis, com au venit înaintea noastră (a. 1 609). GCR I, 43/18. Mrătorosim cu acestu zapis și scrisoarea noastră, cum noi ne-am sculat de bună voia noastră (a. 1 614). id. ib. 44/33, cf. 74/27, 91/1. Eu Stan pîrclab ot Rusnești scriem și mărturesem într-acest zapis că s[ă] fie de mar[e] cred[i]n[ță] (a. 1 650). id. ib. 134/13, cf. IORGA, S. D. XII, 69, MURNU, GR. 36. ◊ I n t r a n z. (Învechit) Scrise cătr-înșii și întăi amu mărturisi lor de ce au credință (a. 1 569). GCR I, *15/16. Cum mărturiseaște de acest lucru și svîntul Ieronim scriind într-o istorie cătră un preot. PRAV. 259. Pre numele aceluia făcut-au cetate mare. . . de care Berosie la carte I, Iosif și Moisăiu prorocul svînt, mai pre largu mărturisăscu. N. COSTIN, L. 53. ◊ R e f l. (Învechit) Iară Moldoveanul se-au mărturisit înaintea acelui boiarin că nici l-au băgat el într-acea moșie (a. 1 591). CUV. D. BĂTR. I, 57/16. ♦ A da indicații despre. . . Și rădicînd și pe oamenii lui Stavarachi în fere i-au dus la Țarigrad. . . ca să mărturisească toată averea lui Stavarachi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/22. 3. T r a n z. și i n t r a n z. A arăta, a demonstra, a dovedi, a proba. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mârii[i] tale, precum mărturiseaște cea iubitoare de D[u]mn[e]zău viață. BIBLIA (1688), [prefață] 7/20. Ce am lucrat în 7 ani, ce am fost acolo. . . lucrurile acelea mărturisesc la toți. ANTIM, P. XXIV. Banul tău mărturiseaște după scrisoare că iaste tipărit mai nainte. MINEIUL (1 776), 131^r1/8. Cunoști stiletul acesta?. . . – Este al meu, îi răspunsei, literele astea inițiale mărturisesc. BOLiNTiNEANU, O. 403. Văzînd o căsuță tupilatâ și acoperită cu mușchi, care mărturisea vechimea ei, a bătut la poartă. CREANGĂ, P. 90. Dezbaterile au fost așa cum mărturisesc procesele verbale ale celor nouă ședințe foarte îndîrjite. CAMIL PETRESCU, O. III, 112. Flișul carpatic constituie o „ adevărată arhivă ” în care s-au depus documentele ce mărturisesc toate convulsiunile încercate de scoarța pămîntului. MG I, 159. 4. T r a n z. A recunoaște (ca adevărat), a admite, a accepta. Și un bărrbatu. . . bunru govitoriu după leage, mărrturisitu de toți iudeii ceia ce viia întru Damascu, venre la menre. COD. VOR. 40/24. Mărturiseaște un botez în iertăciunea păcatelor. CORESI, ap. GCR I, 32/33. Cu bună credință născătoarea lui D[u]mn[e]zeu te mărturisesc. PARACLIS (1 639), 248, cf. CHEIA ÎN. 1^r/5. Mărturisi-ți-voi, Doamne, a ta dereptate Și numelui tău cel nalt cînt cu bunătate. DOSOFTEI, PS. 26/17, cf. N. COSTIN, LET. I A, 56/15. Și mărturisind închinăciunea sfintelor icoane, porunci să-l bată cu bice de bou. MINEIUL (1 776), 58^r1/14. Nectenav mărturiseaște că e datoriu o mie de talanți lui Lichir. (a. 1 812). GCR II, 210/15, cf. PISCUPESCU, O. 123/19. [Apele] minerale de Borsec. . . sînt mărturisite de vindecătoare și plăcute. AR (1 829), 28²/18. Fiți mai drepți și mărturisiți și bunătățile soartei voastre. MARCOVICI, D. 59/3, cf. 6/13, 351/20. N-aveam dreptate, mă grăbesc a mărturisi. CARAGIALE, O. III, 111. Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă și mărturisiră că așa este. ISPIRESCU, L. 158, cf. 52. ◊ R e f l. El începu a grăi limba perșilor și a să mărturisi pre sine cum iaste Istieu. HERODOT (1 645), 321. Și luîndu-le sama, să mărturisiră creștini. DOSOFTEI, V. S. septembrie 4^r/23, cf. OCTOMBRIE 58^r/23. 5. Tranz. (Folosit și a b s o l.) A arăta, a manifesta, a da pe față ; a spune deschis, pe față, fără ocol; (învechit, rar) a mărturi (3). Mă socotesc dator de a mărturisi a mea desăvîrșită recunoștință. MARCOVICI, C. 5/7. El îi mărturisea îngrijirea cea mai vie. ASACHI, S. L. II, 36. Cu rumen de rușinare pe fața ta zugrăvită. . . ț-ai mărturisit durerea numai prin îmbrățoșare. CONACHI, P. 101. Cît pentru mine. . . , mărturisesc că n-am gîndit niciodată că sfînta poezie va veni să se sălășluiascâ în casa mea. NEGRUZZI, S. L, 76. Îți voi spune eu ce și cum, dacă tu nu vrei să-mi mărturisești. C. PETRESCU, A. R. 14. Mărturisesc, doamnă, că în literatura românească informațiile mele sînt foarte vagi. id. C. V. 243, cf. 71. Mărturisesc cu nedumerire, dacă nu cu rușine,n-am auzit. BRĂESCU, A. 117. Mărturisesc că aș fi foarte fericit să pot pleca și eu undeva. V. ROM. iulie 1 954, 51. Mîndră, zău, mărturisesc, Că pe tine te iubesc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 380. 6. Refl. (Bis. ; popular) A se spovedi. Să se ducă la biserică ca să se mărturisească și să se cuminice. MARIAN, NA. 37, cf. id. I. 53. Bătrînii se mărturisesc și cuminică în posturile de peste an. PRIBEAGUL, P. R. 137. Cînd mi s-a părut că mă prăpădesc, am chemat preotul și m-am mărturisit. CĂLINESCU, S. 699. Las-să mă mărturisesc De moarte să mă gătesc. ALECSANDRI, T. P. 90, cf. 78, ALRM l/ll h 393. ♦ Tranz. (Despre duhovnici) A primi spovedania cuiva ; a spovedi. Preotul ce mă mărturisește, mă spionează. NEGRUZZI, S. III, 407, cf. PAMFILE, B. 48. Nu cumva vine la noi și popa ca să ne mărturisească? SADOVEANU, P. M. 28. Trupuri albe soponite De popa mărturisite, De păcate ispășite. MARIAN, SA. 71. 7. Tranz. (Complementul indică o taină, un fapt etc. ; folosit și a b s o l.) A descoperi (cuiva), a destăinui, a încredința. Tilu Buh- oglindă cum să-și mărturisască păcatele l-au învățat. BĂRAC, T. 73/23. Își mărturisi starea cea critică amorezului său. NEGRUZZI, S. I, 25. O! ce păcat că nu i-am mărturisit de unde e. DELAVRANCEA, O. II, 40, cf. 65. O spun fiindcă am nevoie să mărturisesc cuiva. C. PETRESCU, C. V. 152. Ne mărturisi încet că vrea să puie în încurcătură pe artiști. SADOVEANU, E. 70. Felix simți nevoia de a mărturisi cuiva noua încredere în Otilia. CĂLINESCU, E. O. I, 89. ◊ R e f l. Și, avînd multă jale, să mărturisea lui, Dumnezeu, celui curățitori pentru cîte păți. HERODOT (1 645), 19, cf. GCR I, 165/1, DOSOFTEI, V. S. septembrie 10^r/1. Mărt[u]risi-mă-voi. . . lui D[umnezeu] și tu iertaș necurăție inimii mele (a. 1 710). GCR I, 365/28. După ce se mărturisește publicului de cîte le-a făcut, încheie cu o frază de mare efect. CARAGIALE, O. I, 11. ◊ I n t r a n z . Intră la împăratul de-ș ceru iertăciune și-i mărturisi de toate (a. 1 700). GCR I, 342/34. – Prez. ind.: mărturisesc. – Și: (învechit): mărturesí, mărtorisí, mărtoresi, mărtorosi, mărtărusí (COD. VOR. 20/7), mărtirisi (CUV. D. BĂTR. I, 61) vb. IV. – Cf. slavonul мартоурисати, gr. ὲμαρτύρισα (aor. lui μαρτυρέο).

CONTRAINDICA, contraindic, vb. I. Tranz. (Rar) A interzice ceva (mai ales unui bolnav); a da o indicație contrară. [Pr.: -tra-in-] – Din fr. contre-indiquer.

A CONTRAINDICA contraindic tranz. 1) (unei persoane) A interzice ceva. 2) A da o indicație contrară. /<fr. contre-indiquer

CONTRAINDICA vb. I. tr. (Liv.) A interzice ceva (mai ales unui bolnav); a da o indicație contrară. [< fr. contre-indiquer].

CONTRAINDICA vb. tr. a interzice ceva (unui bolnav); a da o indicație contrară. (< fr. contre-indiquer)

jilav (jilavă), adj. – 1. Umed, reavăn. – 2. (Banat) Puternic, zdravăn. Bg. žilav „elastic, lipicios”, cel de al doilea sens din sb. žilav „gros” și ambele din sl. žila „venă” (Miklosich, Lexicon, 198; Cihac, II, 158). Indicația din DAR, conform căreia cuvîntul este puțin folosit în Munt., nu este exactă. Pe de altă parte, jilav nu-l substituie pe umed, întrucît primul cuvînt conține ideea de „îmbibat, pătruns de umezeală pe toate părțile”. Der. din bg. vlažen „umed” (Conev 37) este greșită. Der. jilavă, s. f. (loc umed); jilăvie, s. f. (umezeală); jilavi, vb. (a îmbiba, a umezi); jilăveală, s. f. (umezeală); jilăvete (var. jiloveață), s. f. (bîtă, par), în Banat, din al doilea sens al lui jilav.

ad libitum (loc. lat. „după dorință”) 1. Indicație ce arată prezența facultativă a unui instrument sau a unei voci într-un ansamblu (1, 2), contrar lui obligato* (v. acompaniament). 2. Indicație ce dă interpretului libertatea de a-și alege nuanțele și tempoul (2), întâlnită mai frecvent în dreptul unei coroane* sau al unei cadențe (2); în acest sens, sin. cu a piacere*; abrev. ad lib.

formulă, fragment muzical, cu precădere melodic, dar și ritmic sau armonic, de dimensiuni reduse (de obicei nu mai mare decât un motiv*) și nedefinit sintactic, având roluri multiple: I. F. melodică, 1. V. incipit (I, 1, 2); intonație (I, 2). 2. Înlănțuire de intervale* tipică melodicii pentatonice. După Brăiloiu, aceste f. („pentatonismele”) sunt cele care conferă pentatonicii* o funcționalitate* specifică și identitate de sistem. 3. Element structural al modurilor (I, 3) heptatonice medievale, cu rol esențial în ehurile* biz., în maqam* și în raga*, totodată mijloc mnemotehnic (germ. Merkformel „formulă de recunoaștere”), de identificare și însușire a acestora. Conținând principalele întorsături melodice ale modului, dar și indicații asupra finalei* sau tonuri de recitare (v. confinalis; repercussa), chiar dacă nu mai îndeplineau funcția (f. I, 2), f. mai aveau reminiscențe intervalice proprii pentatonismelor: „[...] f. melodice [...] au fost folosite în practica muzicii culte înaintea de stabilirea octoechului*, în Răsărit ca și în Apus. Odată cu fixarea celor opt moduri bisericești, f. melodice pentatonice au suferit influența lor, terțele* fiind divizate prin câte un sunet intermediar, adaptându-se astfel prescripțiilor modale instituite de bis. Până târziu în sec. 13 și 14, se recunoaște rolul pentatonicii în melodiile transmise în muzica profană ca și în cea spirituală” (G. Breazul). F. melodice erau specifice fiecărui mod și, pentru accentuarea funcției lor mnemotehinice, erau însoțite – așa cum menționează tratatele medievale, biz. și lat. – de asocieri silabice fără semnificație, invariabile, ca: ἀνανεανες (ananeanes) – modul 1 autentic; ἀνεανες (aneanes) – modul 2 autentic; νεανες (neanes) – modul 1 plagal; ἀγια (hagia) – modul 4 autentic etc. la bizantini; ananes, neanes, nana, hagia etc., la latini. Aceste texte-f. se numeau la bizantini enechema, epechema sau apechema iar la latini noane. 4. În folclorul* românesc, unitatea melodică cu funcție nu în primul rând sintactică, ci topică în structura arhitectonică* a unor genuri: în doină*, f. de început sau de încheiere; în baladă (IV), f. instr., de tip riturnelă*, ce instaurează momente de relaxare în redarea versurilor de către interpretul vocal. 5. Întorsătură melodică tipizată (inclusiv prin grafie), reprezentând o succesiune prescrisă de intervale, cu rol de „înfrumusețare” în melodie (= ornamente*) și cu rol „melodic” în armonie (ex.: apogiatura*; anticipația*; întârzierea*; cambiata* etc.) II. F. ritmică. Expresie intâlnită relativ frecvent în limbajul analitic, are o legătură mai puțin sesizabilă cu gramatica sonoră, căci, sintactic, ritmul* este subordonat și subiacent oricărei formațiuni morfologice (celulă*, motiv*, frază* etc.). În sine, orice formulare ce are o configurație fixă și neconfundabilă, dă naștere unei unități independente ce nu mai este implicită ci explicită morfemelor melodice. Astfel, orice picior (1) metric este și o f. ritmică, după cum, în ritmul de tip occid. [divizionar, v. sistem (II, 6)], sincopa* îndeplinește o funcție similară. În arhitectonica a numeroase dansuri* pop. sau a acelora preluate de muzica cultă, f. ritmică (ritmul de bază) este un continuum pulsatoriu configurator, în timp ce în unele genuri cu refren* acesta din urmă este nu numai precis determinat din punct de vedere topic, ci constituie el îmsuși o f. ritmică – aceeași chiar la nivelul mai multor variante* – ca de ex. în colinde*. III. F. armonică. Succesiune tipizată de acorduri* care, pentru armonia (III, 2) clasică, se concentreză mai ales în momentele de cadență (1). Ascensiunea funcției dominantice a canalizat f. armonice ale barocului* și ale clasicismului* spre cadența autentică I-IV-V-I, care la Haydn, Mozart sau Rossini iau o turnură aproape stereotipă. Se păstrează totuși și unele întorsături modale, cum este aceea a sextei napolitane sau aceea a semicadenței baroce de origine frigică; chiar relația cadenței întrerupte, prin mersul obligatoriu al sensibilei* spre terța acordului treptei* a VI-a și dublarea acestei terțe, este o f. armonică. Încă înaintea fixării unor asemenea succesiuni de trepte, mai mult sau mai puțin „satelite” funcției dominantice, tratarea melodică a sensibilei se dovedise determinantă în configurarea stilului unei epoci. IV F. ostinato. Desen melodic coroborat cu o f. (II), având regimul unei repetiții periodice. Poate fi de dimensiunile unui motiv (cazul unor dansuri ca folia*, malagueña*, pasamezzo) ori chiar ale unei propoziții sau fraze (ca în ciaconna*, sau passacaglia*), constituindu-se astfel într-o temă* situată în bas (III, 1). Poate fi și numai de dimensiunile unei celule*, situată la orice voce, cu preponderență ritmico-armonică sau ritmico-melodică (eventual armonic-figurată); acest ultim tip de f. pulsatorie a fost utilizată cu predilecție de către expresioniști și, în unele cazuri, de jazz*. V.: figură (2); ornamente.

INDICATÓR, -OÁRE (<fr.) adj., subst. I. Adj. Care indică. II. 1. S. n. Instrument, dispozitiv sau element al unui sistem tehnic care indică valoarea unei mărimi (ex. i. de nivel, i. de presiune etc.). ◊ (TELEC.) I. de acord (sau de sintonie) = ochi magic. 2. S. n. Inscripție, simbol sau semnal care atrage atenția sau care dă anumite indicații (ex. i. de circulație). 3. S. m. (CHIM.) Substanță folosită în analiza volumetrică pentru determinarea punctului de echivalență în reacțiile de neutralizare și pentru determinarea practică a pH-ului unei soluții. 4. S. m. (EC.) Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează un fenomen social-economic din punct de vedere al compoziției, structurii, lui în timp (creșterii sau descreșterii), al legăturii lui reciproce cu alte fenomene etc. Poate fi exprimat în unități de măsură naturale, natural-convenționale și monetare, în mărime absolută, relativă și medie. ◊ I. statistic exprimă numeric un rezultat efectiv al unui proces. 5. S. n. (BOT.) Specie caracteristică unui climat, sol sau altor condiții de mediu dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit habitat. III. S. f. (MAT.) Curbă auxiliară care ajută la studiul curbelor și al suprafețelor. IV. S. n. Indicatorul unei mulțimi = funcție definită pe o mulțime ce include mulțimea dată și care ia valoarea unu pentru elementele mulțimii date și valoarea zero pentru elementele ce nu-i aparțin ei; funcție caracteristică. ◊ Indicatorul lui Euler = numărul numerelor prime mai mici decât un număr dat și prime cu acesta. Se mai numește și funcția lui Euler. Simbol: φ (n). De ex. φ (10) = 4, φ(1) = 1, φ (17) = 16.

CONTRAINDICA, contraindic, vb. I. Tranz. (Rar) A interzice ceva (mai ales unui bolnav); a da o indicație contrară. – Din fr. contre-indiquer.

PRONUME s. n. (cf. lat. pronomen < pro „în loc de” + nomen „nume”; fr. pronom, după nume): parte de vorbire care înlocuiește numele. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, dar foarte abstract, prin flexiune după gen, număr și caz (parțial și după persoană), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect, nume predicativ, atribut, complement direct, indirect, de agent și circumstanțial de toate categoriile, element predicativ suplimentar și apoziție și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai pronumele relativ). ◊ ~ moștenit: p. transmis în limba română din latină, ca de exemplu eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele (personal propriu-zis); (al) meu, (a) mea, (al) tău, (a) ta, (al) său, (a) sa, (al) nostru, (a) noastră, (al) vostru, (a) voastră etc. (posesiv); sie, și, sine, se (reflexiv); acesta, aceasta, aceștia, acestea, acela, aceea, aceia, acelea, ăsta, asta, ăștia, astea, ăl, a (demonstrativ); cine, care, ce, câți, câte (interogativ și relativ); unul, una, unii, unele, altul, alta, alții, altele, toți, toate, cutare, atâția, atâtea, mulți, multe, puțini, puține (nehotărât); nimeni, nimic (negativ). ◊ ~ format pe terenul limbii române prin compunere din elemente de origine latină: dânsul (< de + însu + l), dânsa (< de + însă + a), dânșii (< de + înși + i), dânsele (< de + înse + le) – pronume personal de persoana a III-a, sinonim și paralel cu el, ea, ei, ele; dumneata (< domnia + ta), dumneavoastră (< domnia + voastră), dumnealui (< domnia + lui), dumneaei (< domnia + ei), dumnealor (< domnia + lor) – pronume personal de politețe; însumi (< însu + mi), însămi (< însă + mi), însuți (< însu + ți), însăți (< însă + ți), însuși (< însu + și), însăși (< însă + și), înșine (< înși + ne), însene (< înse + ne), înșivă (< înși + vă), însevă (< înse + vă), înșiși (< înși + și), înseși (< înse + și), însele (< înse + le) – pronume de întărire; acestălalt (< acesta + ălalt), aceastălaltă (< aceasta + alaltă), aceștilalți (< aceștia + ăilalți), acestelalte (< acestea + alelalte), celălalt (< acela + ălalt), cealaltă (< aceea + alaltă), ceilalți (< aceia + ăilalți), celelalte (< acelea + alelalte), același (< acela + și), aceeași (< aceea + și), aceiași (< aceia + și), aceleași (< acelea + și) etc. – pronume demonstrative; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce – pronume relative; oricine (< ori + cine), oricare (< ori + care), orice (< ori + ce), oricâți (< ori + câți), oricâte (< ori + câte), oarecine (< oare + cine), oarecare (< oare + care), oarece (< oare + ce), fiecine (< fie + cine), fiecare (< fie + care), fiece (< fie + ce), altcineva (< alt + cine + va), altcareva (< alt + care + va), altceva (< alt + ce + va), cineva (< cine + va), careva (< care + va), ceva (< ce + va), câțiva (< câți + va), câteva (< câte + va), vreunul (< vre + unul), vreuna (< vre + una) etc. – pronume nehotărâte; nici unul, nici una – pronume negative. ◊ ~ simplu: p. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu toate p. moștenite (v. mai sus). ◊ ~ compus: p. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie sau dintr-un cuvânt și o particulă, ca de exemplu toate p. formate pe terenul limbii române prin compunere (v. mai sus). ◊ ~ personal: p. care se referă la persoane după cele trei aspecte ale raportului lor față de vorbire. În limba română există trei tipuri de forme ale p. personal: propriu-zis (eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele), sinonime și paralele cu cele de persoana a III-a ale celui propriu-zis (dânsul, dânsa, dânșii, dânsele) și de politețe (de reverență): dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumnealor. ◊ ~ reflexiv: p. care exprimă raportul gramatical dintre subiect, acțiune și obiect în cadrul formelor verbale pronominale. Dispune de forme proprii moștenite din latină (cele de persoana a III-a): sie, sieși, își, și-, -și, -și-; pe sine, se, -se-, -se, se-, s-, -s- și de forme împrumutate de la pronumele personal (cele de persoanele I și a II-a): îmi, îți, ne, vă; mă, te, ne, vă. ◊ ~ de întărire: p. care întărește ideea de persoană, identificând această persoană cu autorul acțiunii (autor reprezentat, de obicei, printr-un p. personal propriu-zis, la orice persoană, cu care este echivalent din punct de vedere semantic, sau printr-un substantiv, simbol al persoanei a III-a). Astfel: însumi, însămi, însuți, însăți, însuși, înseși, înșine, însene, înșivă, însevă, înșiși, înseși – însele. ◊ ~ posesiv: p. care exprimă ideea de posesie sau de apartenență și care implică simultan o dublă referință pronominală (la obiectul posedat și la posesor). Dispune de forme care se grupează după cum este vorba de un posesor și un obiect posedat, de un posesor și mai multe obiecte posedate, de mai mulți posesori și un obiect posedat sau de mai mulți posesori și mai multe obiecte posedate: al meu, a mea, al tău, a ta, al său, a sa; ai mei, ale mele, ai tăi, ale tale, ai săi, ale sale; al nostru, a noastră, al vostru, a voastră; ai noștri, ale noastre, ai voștri, ale voastre. P. posesiv nu are forme moștenite din latină pentru persoana a III-a plural; deseori se folosesc cu sens posesiv (datorat cazului genitiv în care se află) și cu valoare de nominativ sau de acuzativ (marcat cu prepoziția pe) formele de persoana a III-a – singular și plural – ale p. personal în genitiv: (al, a, ai, ale) lui, ei, lor (cu care nu trebuie confundate). ◊ ~ interogativ: p. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative directe, înlocuind în întrebare sau în propoziția interogativă cuvântul (cuvintele) așteptat(e) ca răspuns, ca de exemplu care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?. ◊ ~ relativ: p. care ajută la stabilirea unei relații de subordonare între o propoziție subordonată și regenta ei din cadrul frazei. Dispune de forme simple (identice cu acelea ale p. interogativ) și de forme compuse (proprii): care, cine, ce, cât, câtă, câți, câte; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce. ◊ ~ demonstrativ: p. care exprimă raportul spațial sau temporal dintre vorbitor și obiecte (diferențiind obiectele, situându-le în spațiu și în timp în raport cu apropierea sau cu depărtarea acestora față de vorbitor) sau care identifică un obiect cu el însuși (în faze diferite) sau cu un alt obiect. Dispune de trei feluri de forme: de apropiere, de depărtare, de identitate (simple și compuse, literare și neliterare): a) acesta, aceasta, aceștia, acestea, cestălalt, ceastălaltă, ceștilalți, cestelalte, ăsta, asta, ăștia, astea, ăstălalt, astălaltă, ăștilalți, astelalte etc. b) acela, aceea, aceia, acelea, celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte, ăla, aia, ăia, alea (alea), ălălalt, ailaltă, ăilalți, alelalte etc. c) același, aceeași, aceiași, aceleași. ◊ ~ nehotărât (nedefinit): p. care ține locul unui substantiv fără să dea vreo indicație precisă asupra obiectului denumit de acesta. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din p. interogativ-relative și particule proclitice, de origine conjuncțională – ori- sau verbală – vre-, oare-, fie-, fite-, fiște-, particula medială întăritoare -și- sau particula enclitică de origine verbală -va): unul, una, unii, unele; altul, alta, alții, altele: toți, toate; atâția, atâtea; mulți, multe; puțini, puține; oricare, oricine, orice; orișicare, orișicine, orișice: vreunul, vreuna, vreunii, vreunele; oarecare, oarecine, oarece; oareșicare, oareșicine, oareșice; fiecare, fiecine, fiece; fitecare, fitecine, fitece; fiștecare, fiștecine, fiștece; careva, cineva, ceva; altcareva, altcineva, altceva etc. ◊ ~ negativ: p. care neagă substantivul și a cărui apariție într-un context presupune obligatoriu și prezența unui termen negativ. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din adverbul nici urmat de pronumele nehotărâte unul, una): nimeni, nimic, nici unul, nici una (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

UNUL, UNA, unii, unele, pron. nehot. 1. (Ține locul substantivelor, fără a da o indicație precisă asupra obiectului; în forma femenină adesea cu valoare neutră) Mîncași una peste bot. CONTEMPORANUL, I 836. Pune, frate, mîna-n șale, să cîntăm una de jale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ Expr. Asta-i încă una! sau asta încă-i una! exclamație de mirare (față de comunicarea unui fapt surprinzător sau neobișnuit) sau de nemulțumire (în legătură cu o întîmplare neplăcută). Mă! asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii. CREANGĂ, P. 41. ◊ (În alternanță cu altul) Unul are ureche și prinde toate cîntecele, altul are glas frumos. DAVIDOGLU, M. 55. Șiruri lungi de țărani legați cot la cot și unul de altul... se tîrîiau... de-a lungul satului. MIRONESCU, S. A. 23. Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plîng. EMINESCU, O. I 43. Lupul, cu toată prostia, Cîrmuia împărăția, Și ca un stăpînitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor. ALEXANDRESCU, P. 69. Unele cînd m-auzeau, Ușile le descuiau... Altele cînd m-auzeau... Focu-n vatră-l înveleau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 169. ◊ Expr. Unuia și altuia v. altul. (1). Unii (și) alții v. altul (1). Unul ca altul v. altul (1). ◊ (În corelație cu altul, exprimă un raport de reciprocitate) Își luară ziua bună unul de la altul. ISPIRESCU, L. 9. Își jură credință unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Se vor răni între sine, ca să poată trece unul altuia înainte. BĂLCESCU, O. II 121. În care vreme ne uitam unul la altul. NEGRUZZI, S. I 68. ♦ Cineva; oarecare. Poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. Bine-ți mai șade, jupîneșică, parcă ești una de ale noastre. id. ib. 129. Toate sînt așa, zise unul din noi rîzînd. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ (Cu determinări care indică mai precis sensul substantivelor înlocuite) Ajunse... una din cele mai frumoase provincii. BĂLCESCU, O. II 11. Turturea, de-i turturea, Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. Cîte flori pe cîmpurele Nu seamănă mîndrei mele; Numai una mititea... Parcă seamănă cu ea. id. ib. 27. ◊ (Alternanța «unul... unul» corespunde alternanței «unul... altul», «unul... celălalt», «primul... al doilea») Lîngă carne, Două cane: Una-i cu vin îndulcit Și nu bea de necăjit, Una-i cu vin pipărat Și nu bea de supărat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Unul ca unul = deopotrivă, la fel. Avea trei fete, una ca una de mari. SBIERA, P. 129. ◊ Expr. (Construit cu alte pronume) Ca unul care (sau ce) = ca cel care, ca o persoană care. Vezi că el rămăsese cu ochii bleojdiți ca unul ce nici dînsul nu mai văzuse asemenea scumpeturi. ISPIRESCU, L. 38. Căpitanul avînd a mai zăbovi... ca să meremetisească corabia, ca una ce se hîrbuise. DRĂGHICI, R. 29. Unul ca acesta (sau acela) = un asemenea om, un astfel de om. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ (Uneori cu nuanță peiorativă, folosit pe lîngă nume de persoane) Unu’ Iorgu Badea. SADOVEANU, O. V 61. Ne-a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca. CREANGĂ, O. A. 45. ♦ (În alternanță cu «altul») Primul, întîiul. V. altul (2). Nu-ți face una copii, iei alta. CREANGĂ, P. 118. Și odată mi ț-o înșfacă ei, unul de-o mînă și altul de cealaltă. id. ib. 269. 2. (La pl.) O parte din..., o seamă dintre... Așa scrie și la noi în cărți, despre unii, că tocmai la bătrînețe au făcut copii. CREANGĂ, P. 118. ♦ (Adjectival) Niște, anumiți. De la el Lipan deprinsese și unele vorbe adînci. SADOVEANU, B. 7. Unii oameni îs mai al dracului decît dracul. CREANGĂ, P. 217. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. 3. (La sg. sau pl., cu formă feminină și valoare neutră) Ceva. Lupul... își pune în gînd una: așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești. CREANGĂ, P. 25. Taci! că i-oi face eu cumătrului una de și-a mușca labele. id. ib. 29. ◊ Expr. Una ca aceasta (ca asta sau ca aceea) = așa ceva, un asemenea lucru. Nu putea el crede una ca asta. ISPIRESCU, L. 20. Cînd a văzut unele ca aiestea... plesnea de ciudă. CREANGĂ, P. 69. Taci, nu spune una ca asta. ALECSANDRI, T. 754. ◊ (În alternanță cu «altul») N-apuc bine a scăpa de una, și dau peste alta. CREANGĂ, P. 234. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. ◊ Expr. Unul una, altul alta, din una-n alta sau ba din una, ba din alta v. altul (1). Una și alta v. altul (1). Pînă una-alta v. altul (1). Una pentru alta, se spune cînd cineva plătește pentru o faptă (de obicei rea) cu alta, de același fel. Am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea, una pentru alta. CREANGĂ, P. 196. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. unuia, uneia, pl. unora.

PĂCALĂ subst. 1. Păcal, Nan, boier 1437 (Ț-Rom 177). 2. Pecălești s. (Cat). Din studiul lui Sextil Pușcariu (DR I pp. 237 – 239) rezultă că nu s-a lămurit enigma originii acestui cuvînt – ipoteza cu inexistentul vb. blg. пoкaлити nu e concludentă; vb. neosloven pokaljati „beschmutzen” este departe de a da o soluție (Miklosich, Etym. Wörterbuch der sl. Sprachen) – rămîne de văzut dacă expresia: a fi pe cal, sugerată de primele două antroponime, ar da o indicație. În sprijinul sensului figurat de amăgire ce i se poate atribui, amintim stratagema folosită de Alexandru cel Mare spre a încăleca prima oară pe Bucefal și cele folosite în mod curent spre a deprinde calul la călărie; pentru același motiv verbele: a înșela (< a pune șeaua pe cal) și a potcovi calul, operații care inițial s-au executat amăgind calul, au căpătat sensul figurat de amăgire, pe lîngă sensul concret, primitiv al cuvîntului; de notat că vb. a înșela și-a pierdut aproape sensul concret. 3. Păcală, munt. (17 B I 389, II 93, 344; Cept 15; Sd XVI 72); – O., olt. 1627 (AO I 236); – ard. 1726 (Paș); bunic și nepot cu același nume: Păcală de Bunceni, nepot lui Păcală de Căpturele, olt. (17 B IV 202); – 1623, munt. (Giur 152); Păcălești s. (17 B I 407, II 344); cf. Păcărești s. (17 B II 198). 4. Păcăleanul t. (Glos). 5. Păcălucă, N., act.

consultant, ~ă [At: DA ms / Pl: ~nți, ~e / E: fr consultant] 1-2 smf, a (Persoană) care dă sfaturi, indicații sau trage concluzii în probleme privind specialitatea sa. 3 a (Îs) Medic ~ Medic care nu face vizite la domiciliul bolnavului, tratând doar persoanele care se prezintă Ia clinica sau la spitalul unde acesta lucrează. 4 sm (Ccr) Spital unde lucrează un astfel de medic. 5 a (Îs) Avocat ~ Avocat care nu pledează în instanță, oferind doar consultații juridice.

contraindica vt [At: DN³ / Pzi: contraindic / E: fr contre-indiquer] 1 (Rar) A interzice ceva mai ales unui bolnav. 2 A da o indicație contrară.

hașură sf [At: CADE / Pl: ~ri / E: fr hachure] 1-2 Fiecare dintre liniile (negre) paralele sau întretăiate, egale ca grosime și trasate la distanțe egale pe o porțiune de desen pentru a marca semitonurile pe o hartă sau umbrele pe un desen tehnic. 3 Fiecare dintre liniile (negre), paralele sau întretăiate, egale ca grosime și trasate la distanțe egale pe o porțiune de desen, pentru a da anumite indicații.

unu, una [At: PSALT. HUR. 49^r/10 / V: ~l (Pl: unii, G-D: ~ia, unora) pnh, nc, (înv) ună (Pl: rar une) nc, pnh, anh, un, (Pl: unii, G-D sg: unui, (îrg) unuia, Pl: unor), o (Pl: unele, (înv) une, G-D sg: unei, (îvp) unii, (reg) uneia, uniia, unea, Pl: unor) nc, arn, anh, pnh, on (G-D: și, înv, oniia) nc, pnh, arn / Pl: unii, unele și (pop) uniia (S și: unia), (înv, monosilabic) uni, (îvr) un ie, (reg) unelea G-D sg: unui, unei și unuia, uneia (cu arh antepus) lui unu, (îvr) unii, (înv) uniia:, Pl: unor și unora, (îrg) unilor, unelor / E: ml unus, -a] 1 nc (Și în componența unor numerale cardinale compuse; ca numeral simplu, cu valoare adjectivală în formele un, o când precedă substantivul; cu valoare substantivală la masculin, adesea în forma unul, cu excepția cazurilor când se folosește la numărare, la calcule sau în componența unor numerale cardinale compuse) Primul număr din șirul numerelor naturale, care reprezintă unitatea Si: (înv) unic² (1), (hip) unicei (1), (reg; hip) unuc, (reg; hip) uniiț. 2 a Caracteristica de numeral poate fi subliniată în vorbire prin accent; adesea în contexte cu alte numerale I-a tras un pumn. 3 nc (Înv; astăzi mai ales în limbajul comercial și administrativ; îf unu, una, îvr ună, precedând substantivul sau așezat după substantiv) Exprimă un element dintr-o enumerare, indică data, în numeralele formate cu „sută”, „mie” etc. I-au dat și l-au miluit cu una siliște, anume Pulberenii Astăzi, miercuri 27 oct anul una mie nouă sute. 4 nc Exprimă un element în enumerări în care mai apare el însuși sau, uneori, și alte numerale; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât Pe birou văzu un stilou și o coală mâzgălită. 5 nc În contexte conținând cuvinte care exprimă un număr neprecizat, substantive la plural sau colective Toți sunt angajați ai unui stăpân. 6 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe restrictive ca „măcar”, „cel puțin” sau de exclusivitate ca „numai”, „doar”, iar în propoziții negative „decât” Au plecat trei jucători, nu numai unul. 1 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe de cantitate care exprimă ideea de cumulare, precum „mai”, „încă”, „și” Mai e încă unul. 8 sn (Spt; îc) Un-doi Pasare repetată a mingii între jucătorii din aceeași echipă de fotbal. 9 sn (Spt; îae) Serie de două lovituri pe care un boxer le aplică adversarului. 10 sn (Îvr; îla) Tot ca ~l Identic. 11 sn (Olt; îlav) Ca -l (în legătură cu aprecieri cantitative) Cu siguranță Si: precis, exact (1). 12-13 sn (Îljv; precedat mai ales de pp „întru”, „dintru”) într-un cuvânt, a avut dreptate. 14-15 sn (Îlav și îlpp; cu sens local, conținând adesea și ideea de solidaritate, de unitate) Se adunară cu toții într-un loc. 16 sn (Îe) ~ și același Se spune pentru a sublinia că este vorba de un unic¹ (1) obiect, fenomen etc. 17 nc (Spt) În corelație cu un numeral sau cu „zero” de care se leagă prin pp „la”, indică scorul. 18 nc Precedă substantive care indică măsura, cantitatea, durata etc. O jumătate de cană de lapte. 19 nc (Pe lângă substantive care exprimă o măsură sau o valoare neprecizată; și în locuțiuni și expresii; valoarea de numeral este atenuată în unele contexte) Avea în mână o fărâmă de pâine. 20 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență prin faptul că determină substantive denumind obiecte, părți ale corpului etc. al căror număr este fix, cunoscut în prealabil, de obicei pereche Dacă închid un ochi, văd creionul mai mic. 21 nc Întărit prin „singur” sau „singurel”, care îi urmează în imediata apropiere sau, rar, după substantivul determinat I-a lipsit un singur punct. 22 nc (Îlav) De ~l singur Neînsoțit de nimeni, fără participarea altcuiva Si: singur, izolat. 23 nc Precedat de „până la” sau „până întru”, în contexte în care este exprimată epuizarea unei cantități, a unei sume Și-au plătit datoria până la un ban. 24 s (Îe) (Toți) până la ~l (sau, rar, într-unul) Toți, fără excepție. 25 nc (În propoziții negative; adesea cu valoare substantivală) Nici un N-a rămas nici unul dintre invitați. 26 sf (Cu valoare neutră) A rămas numai una: să se descurce singur. 27 sf (Reg; îlav) Una la una în mod egal Si: deopotrivă (2). 28 sf (Rar; îlav) Până la una Până la ultima, de tot Si: complet² (6). 29 sf (Îe) La una Până la ultima, de tot Si: complet² (6). 30 sf (Îe) Una și cu una fac două Fără vorbă multă Si: scurt, concis (1). 31 sf (Îae) Limpede. 32 sf (Îe) Una-i una și două-s mai multe Fără multă vorbă. 33 sf (Îae) Pe scurt. 34 sf (Îe) Din două una sau una din două Ori..., ori... 35 sf (Reg; îe) A da toate pe una A fi dominat de o singură preocupare, de un singur sentiment etc. 36 sf (Reg; îae) A eșua într-o acțiune. 37 sf (Reg; îe) Una ca o mie Se spune pentru a exprima hotărârea cu care se face o afirmație. 38 nc (În corelație cu doi, indică un număr aproximativ, nedefinit, de obicei mic; substantivul determinat se găsește adesea între cele două numerale) Un minut, două, de ezitări fără rost. 39 nc (La feminin; cu valoare neutră) Tu știi una, două – prea puțin, după părerea lor. 40 nc (Îlav) Una-două Repede. 41 nc (Îlav) Nici una, nici două Fără multă vorbă Si: imediat, repede. 42 nc (Îal) Pe neașteptate Si: brusc (1). 43 nc (Îlav) Cu una (sau, îvr, ~l) (rar, sau) cu două (În propoziții sau construcții negative) Fără dificultate Si: ușor⁴ (71). 44 nc (Îal) Repede. 45 a (Precedat de substantivul „număr”, având rol de identificare; în limbajul matematic, de obicei, cu elipsa substantivului, îf unu) Numărul abstract corespunzător Orice număr înmulțit prin 1 dă ca product numărul însuși. 46 a (Îf unul, una, rar unu, îvr un) Care este singur de felul său Unul Dumnezeu ne știe. Si: unic² (3), unișor (1). 47 a (Înv; îs) Unul născut Unicul copil. 48 a (Înv; spc; în textele bisericești; îas) Iisus Hristos. 49 a Întărește un pronume personal, de obicei la persoana I singular, exprimând și ideea de restricție Eu unul nu l-am văzut. 50-51 sm (Îla și, legat de un adjectiv prin pp „de”, exprimând ideea de superlativ absolut, îlav) (Tot) ~l și (sau, rar, ca) ~l ori (tot) ~ și ~ Care excelează printr-o calitate, într-un domeniu etc. Si: care mai de care, extraordinar (5). 52 a Tot acela Si: același (1). 53 a De același fel. Au răspuns cu un glas și o voință Si: la fel, identic. 54 a (Îvr; îlav) De una dată În același timp Si: deodată (3). 55 a (Îe) A fi toți o apă A fl toți la fel, egali. 56-57 a (Îe) A (se) face (tot) o apă (și un pământ) A (se) distruge (1). 58 sf (Cu valoare neutră) întru Hristos suntem toți una. 59 sf (Îla) Tot una La fel Si: neschimbat. 60 sf (Îe) A fi tot una de... A fi egali dintr-un anumit punct de vedere Si: a fi la fel de... 61 sf (Îe) A(-i) fi (cuiva) tot (pop, de) una A(-i) fi indiferent. 62 av (Îvr) În același fel. Ținea una cu el și la glume și la bărdacă Si: în aceeași măsură, la fel. 63 smf (Cu valoare substantivală, la feminin și cu valoare neutră) Tot organic și indivizibil. Eu și tatăl mieu unul suntem Si: ansamblu (1), unitate (12). 64 smf (Legat de elementele componente ale întregului prin pp „cu” exprimă ideea de unitate, de ansamblu coerent, armonios) Fiiul lui Dumnezeu ..., născut însă nu făcut, unul cu tatăl, prencine toate făcute sunt. 65-66 sf (Înv; cu valoare neutră; îljv) Întru una sau într-una La un loc Si: împreună. 67-68 sf (Olt; cu valoare neutră; îljv) (Tot) la una La un loc Si: împreună. 69 sf (Cu valoare neutră; îlpp) Una cu... Împreună cu..., alături de... 70 sf (Olt; cu valoare neutră; îlpp) La una cu... Împreună cu... 71 sf (Cu valoare neutră; îe) A face una cu pământul A distruge (1). 72 sf (Cu valoare neutră; îe) A (se) face (sau a fi, a sta, a (se) ține etc una (cu...) A face corp comun (cu...) Si: a (se) uni³ (1), a (se) contopi . 73 sf (Îae) A (se) uni³ (11) sau a fi unit (cu...) având aceleași idei, interese, sentimente etc. 74 sf (Cu valoare neutră; îe) A se ține tot (de) una sau (îvr, ~l) A fî așezat unul lângă altul, formând un tot. 75 a (Pop; contribuie la accentuarea ideii de durată, de continuitate, exprimate de substantivul determinat, adesea în relație cu „a ține”, „a o duce”) O ținu tot numai într-un râs și un chicot. 76 a (Îe) A fi (tot) un... A fi acoperit în întregime cu... 77 a (Îe) A fi (sau a se face) tot o apă A fi (sau a deveni) plin de transpirație. 78 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) Una-ntruna Mereu. 79 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) În una Continuu (1). 80 sf (Mol; cu valoare neutră; îlav) De una Continuu (7). 81 sf (îrg; îal) Imediat. 82 sg (Cu valoare neutră) A fi (sau a se face) tot una de... sau a se face una cu... A fi (sau a deveni) acoperit în întregime de..., plin de... 83 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține sau, înv, a o duce una cu... A continua fără întrerupere cu... 84 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține una A dura fără întrerupere. 85 sf (Îae) A vorbi întruna, repetând același lucru. 86 sf (Îvr; cu valoare neutră; îe) A se ține una după... A merge în urma cuiva stându-i foarte aproape. 87 nc (Precedând substantive de tipul „doime”, „zecime”, „sutime” etc. formează împreună numerale fracționare, indicând numărul corespunzător de părți din întreg; îf o) A pierdut deja o zecime din suma moștenită. 88 nc (Intră în componența unor construcții echivalente cu numerale fracționare, indicând întregul fracționat; îf unu, una) Una a treia înmulțit cu șapte a noua. 89 nc (Urmat de substantivul „dată”, formează numeralul adverbial corespunzător; indică numărul realizării unei acțiuni, al existenței unei situații; îf o) De l-aș mai vedea o dată!. 90 na (îlav) Nu o dată De mai multe ori Si: adesea (1). 91 na (îe) A fi om (sau băiat, fată etc.) o dată A fi om (sau băiat, fată etc.) cu calități deosebite, desăvârșit. 92 nc (Urmat de substantive cu valoare de numerale fracționare) Indică raportul numeric în care se află o calitate sau o cantitate a unui obiect față de aceeași calitate sau cantitate a altui obiect Cartea aceasta este o dată și jumătate mai groasă decât cealaltă Si: unic² (2). 93 na (Îe) A fi om (sau bărbat etc.) o dată și jumătate Se spune, despre persoane, pentru a exprima ideea de superlativ. 94 na Precedă numerale cardinale, arătând de câte ori numărul indicat de acestea este luat în considerare O dată unul iaste unul trebuie să-l învețe toți de rost. 95 nd Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător, exprimând repartizarea, gruparea, succesiunea obiectelor, a ființelor etc. Au ieșit din cameră tot câte unul. 96 nd Cu repetarea numeralului cardinal, accentuându-se ideea de distribuție A pus oalele jos, câte una, una. 97 nd Cu repetarea numeralului cardinal, „câte” aflându-se între cele două numerale; se accentuează, adesea, ideea de succesiune Au început unul câte unul a protesta. 98 nd (Cu valoare nehotărâtă; păstrează, atenuată, ideea de distribuție; îlpp) Câte ~l sau (reg) câte unii (Exprimă raritatea, izolarea unor obiecte, persoane, fenomene etc.) Câte ceva, câte cineva. 99 nd (Înv; îal) Fiecare în parte, fiecare pe rând S-au strâns pe la câte unul din ei acasă. 100 nd (înv) Cu prepoziția care introduce substantivul detenninat plasată între „câte” și numeralul cardinal Gustul câte de o mâncare de carne nu-i lipsă. 101 nd (La feminin; cu valoare neutră) Câte una Câte ceva (deosebit, extraordinar). 102 nd În corelație cu doi exprimă și ideea de aproximație Puțini au venit, și abia câte unul-doi, la timp. 103 a Substantivul se află între cele două numerale cardinale Mai aranjă câte-o carte, două pe birou. 104-105 no, a (Înv; în enumerări corelat cu alte numerale ordinale sau cu echivalente ale acestora; a îf unu, una) întâi Cea una putere a omului este mintea, ... a doua putere a omului este cuvântul. 106 av (Îvp; la feminin) Cantemir Vodă nu s-au potrivit. Una, că știa rândul leșilor ..., a dooa, îi era ficiorul la Poartă zălog. 107 a (Astăzi, urmează după substantive care denumesc obiecte, unități organizatorice etc. numerotate; îf unu, neacordat în gen cu substantivul) Are rol de identificare Volumul doi, capitolul șase, paragraful unu. 108 a Cu elipsa substantivului determinat, de obicei subînțelegându-se „ora”, „cifra” etc. A sunat pe la unu după-amiază. 109 a (Fam; îla) Numărul ~ sau clasa una Se spune pentru a exprima ideea de superlativ. 110 sm Semn grafic care reprezintă numărul unu (1). 111 sm (Pex) Desen, figură în formă de unu (111) Trei de unu. 112 sm Prima notă și cea mai mică. 113 pnh (Ține locul unui substantiv, adesea exprimat în prealabil, fară să dea o indicație precisă asupra obiectului sau a ființei; îf unul, una) La singular păstrează, într-o oarecare măsură, ideea de număr; la plural exprimă un număr nehotărât de obiecte, ființe etc., detașate dintr-un întreg Unul rămase pe loc, ceilalți plecară Si: unic² (4). 114 pnh (Îe) Acela (sau acesta) încă-i ~l Se spune despre cineva care are un fel neobișnuit de a fi, de a se purta. 115 pnh (îe) Nici de unele Nici un lucru Si: nimic. 116 pnh (îe) A nu avea nici de unele A nu avea cele necesare, a fi sărac. 117 pnh (Îvr; îe) A fi tot de unii sau a se face tot de unii A fi sau a deveni uniți, având aceleași idei, țeluri, sentimente etc. 118 pnh Cu determinări care aduc precizări în legătură cu sensul substantivelor înlocuite (Cu determinări atributive) Rana unui tovarăș de-al meu este și rana mea. 119 pnh (Îvr; îf un) David, ca un mai bătrân, tocmește cinurele, cântările. 120-121 pnh (Reg; îla și legat de un adjectiv prin pp „de”, îlav) Unul ca unul La fel Si: identic. 122 pnh (După o descriere, o relatare etc., cu referire la cele afirmate; îe) Unul ca... (sau, îrg, de) acesta (sau acela, pfm, ăsta, cela etc.) (Adesea dep) Un asemenea om, o astfel de persoană. 123 pnh (Îae) Un om neobișnuit. 124 pnh Suplinește un substantiv existent în contextul anterior, delimitând și reliefând din categoria exprimată de acesta un tip precizat prin detenninarea atributivă a pronumelui Toate nemulțumirile lui sunt numai unele nefondate și ridicole. 125 pnh În determinări atributive Își cunoscu soacra, una grasă și urâtă. 126 pnh Cu determinări partitive, introduse prin pp „dintre”, „din”, îvr „de” Unul din ei s-a ridicat și a luat cuvântul. 127 pnh Urmat de un nume de persoană, exprimă faptul că aceasta nu este cunoscută de către destinatarul mesajului sau este lipsită de importanță A răspuns unul Șerban. 128 pnh (Înv) Întărit prin pronumele nehotărâte „fieștecare”, „cinescu”, „cinescuși” Avem unul fieștecare și datorii de ordin superior. 129 pnh (Îrg) Precedat de numerale distributive, indică ființa, obiectul etc. căruia îi revine o parte din întreg Toți copiii au primit câte 1 pol leu de unul. 130 pnh (La feminin, cu valoare neutră) Ceea ce nu a fost încă identificat sau precizat mai îndeaproape (precizarea făcându-se adesea ulterior, printr-o determinare sau printr-o propoziție atributivă) Eu m-am așteptat la una și a ieșit cu totul altceva. Si: ceva (1). 131 pnh (Reg; îlav) De una într-un fel, dintr-un punct de vedere. 132 pnh (Îe) Una ca (rar, de) aceasta (sau aceea pfm, asta etc.) Un astfel de lucru Si: așa ceva. 133 pnh (Îae) Un lucru neobișnuit, neașteptat etc. 134 pnh (La feminin) Ține locul unui substantiv care desemnează o femeie ușuratică A apărut cu una ...cu jachetă de blană și cu o fustă până deasupra genunchilor. 135 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a da”, „a trage”, „a arde” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează o lovitură I-a tras una de l-a doborât. 136 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a spune”, „a zice”, „a afla”, „a auzi” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează ceva spus, o informație, o noutate I-a spus una, și anume să nu se încreadă în el. 137 pnh (La feminin; cu valoare neutră) Știi (sau știți) una? Se spune pentru a atrage atenția interlocutorului asupra faptului că se va comunica ceva deosebit. 138 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A(-i) face (cuiva) una (și bună) sau (îvr) a face una cu cineva A-i pricinui cuiva un neajuns, o neplăcere Si: a face un rău. 139 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) Asta-i încă una sau asta încă-i una Se spune pentru a exprima mirarea față de un fapt surprinzător, neobișnuit sau nemulțumirea în legătură cu o întâmplare neplăcută. 140 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A-i juca (cuiva) una (și bună) A-i face cuiva o farsă Si: a păcăli. 141 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A avea una A avea o ciudățenie. 142 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt sau cu anumite pronume și adjective demonstrative exprimă opoziția, distribuția, enumerarea, însoțirea etc. Unii ascultau cu atenție, alții chicoteau nepăsători. 143 pnh (Pop) În constmcții cu prepoziția „până (la)”, prin care se exprimă un interval de timp neprecizat, având ca limite evenimente în desfășurare, nespecificate Până una-alta, te sfătuiesc să aștepți. 144 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul; îe) Unii-alții sau unii și alții Persoane multe și diferite. 145 pnh (Îe) ~l-altul sau ~l și (ori, rar, sau) altul Diferite persoane. 146 pnh (Îe) Una-alta (ori, îrg, ună-altă) sau una și alta Diferite lucruri, vorbe, motive etc. 147 pnh (Îe) Ce mai una (și) alta? Se spune pentru a arăta că nu mai au rost cuvintele, motivările, explicațiile. 148 pnh (Îe) ~l una, altul alta (pronumele la feminin cu valoare neutră sugerează cuvinte, afirmații) Fiecare câte ceva. 149 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt, sau cu anumite pronume și adjective demonstrative) Pronumele corelative sunt legate între ele prin prepoziții sau adverbe de comparație și exprimă opoziția, distribuția etc. Au ales unul de altul și, în final, au dat premiile. 150-151 pnh (Îljv) (Tot) ~l ca altul (sau, îvr, alt, alalt) (de...) La fel (de...) Si: deopotrivă (de...). 152 pnh (Îe) ~l mai... decât (sau, înv, de) altul (sau, îvr, alalt) Se spune pentru a arăta că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. 153 pnh În constmcții cu prepozițiile corelative „de la.. .la” De la una la alta era cale mică și ajunse imediat. 154 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul) Legate între ele prin prepoziții, formează construcții cu valoare modală, exprimând adesea și ideea de reciprocitate Stăteau lipiți unul de altul. 155 pnh (Îlav) ~l peste altul În dezordine Si: de-a valma. 156 pnh (Îal) În total. 157 pnh (Fam; la feminin; cu valoare neutră; îlav) Una peste alta sau (cu) una cu alta Toate la un loc, în totalitate, în întregime (compensându-se). 158 pnh (Îlav) ~l (sau, îvr, un) după altul În mod succesiv (și repede sau în număr mare). 159 pnh (Îrg; îlav) ~l-într-altul (sau, îvr, alalt) Foarte aproape unul de altul. 160 pnh (Îrg; la feminin; cu valoare neutră; Îlav) Una într-alta (sau în alta) Continuu (7). 161 pnh În construcții cu prepoziții corelative precum „de la... la”, „din... în” Trecu de la unul până la altul, privindu-i atent. 162 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Din una în alta sau dintr-una într-alta Luându-se cu vorba, din vorbă în vorbă. 163 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau cu prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă alternanța Se uita când la unul, când la altul. 164 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă atât alternanța, cât și ideea de mulțime sau varietatea Și unii, și alții alergau. 165 pnh În construcții cu pronumele corelativ la dativ sau la acuzativ cu prepoziție și cu un verb, de obicei la plural, se exprimă reciprocitatea S-au închinat unul altuia. 166 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Una pentru alta Se spune când cineva îi face cuiva un rău ca revanșă. 167 pnh (La singular; păstrează mai pregnant ideea de număr, referindu-se la un obiect, o ființă etc. dintre mai multe, numărate în prealabil sau în număr cunoscut) Mi-a adus două cărți... Pe coperta uneia am citit un titlu ce îmi părea cunoscut. 168 pnh În corelație cu sine însuși, exprimă și ideea de opoziție, de distribuție în cadrul unei enumerări Au intrat doi copii, unul gras și unul slab. 169 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, exprimând și ideea de numeral ordinal, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative Avea două femei: numele uneia era Irina și numele alteia, Ana. 170 av (Îvp; îf una, în corelație cu alta) În enumerări Se certau des, una pentru că el o tachina mereu, alta pentru slujba lui. 171 anh (Însoțește un substantiv, fără să-l identifice sau fară să dea o indicație precisă asupra lui; îf un, o; lpl; îf unii, unele; exprimă o valoare partitivă) Unor oameni li s-a explicat în detaliu. 172 anh (Înv; îlav) Une date (adesea în corelație cu alte date) Uneori (1). 173 anh (Îe) Pe unele (sau, înv, une) locuri Pe alocuri, ici și colo. 174 anh În corelație cu pronumele nehotărât altul, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative, se exprimă de obicei opoziția, distribuția într-un chip o înțelegea cu mintea, într-alt chip cu inima. 175 anh (Îvr; îla) Une și alte Diferite, diverse. 176 anh în corelație cu pronumele nehotărât unul sau cu sine însuși; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărâtă izbucnit un foc aici, apoi unul la vecini, altul la parter. 177 anh În construcții cu conjuncții cu adverbe repetate în fața fiecărui termen al corelației, servește la exprimarea alternanței Merse când pe-o parte, când pe alta, până ajunse la țintă. 178 anh (Lsg; cu referire la obiecte în număr cunoscut în prealabil, păstrează mai pregnant ideea de număr) În corelație cu sine însuși, cu pronumele nehotărât unul, altul, cu adjectivul nehotărât alt, cu pronume și adjective demonstrative A fost de două ori la Ion: o dată să-i dea vestea, o dată să-l consoleze. 179 anh Cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât; precedând cuvinte ca „timp”, „moment”, „loc”, „punct” și în locuțiuni adverbiale, exprimă limitarea la un loc, la un timp, la o măsură, nedeterminate precis Geanta i se zgâriase într-un loc. 180 anh (Reg; îe) Una lume Anumite persoane, o parte din oameni. 181 am (îf un, o) Precedă un substantiv pe care îl individualizează, îl detașează din clasa lui, fără a-l defini mai precis; contribuie la exprimarea cazului gramatical; la singular cumulează și valoarea de adjectiv nehotărât A auzit un om strigând. 182 arn (Îrg; îf un, o) Determină substantive neflexionate, fiind unica marcă a cazului Grădina la una vecină găzdacă. 183 arn (Prezența articolului este impusă de anumite elemente ale enunțului) Substantivul articulat este determinat de adjective nehotărâte, precum „oarecare”, „oarecine” Pe atunci, un om oarecare nu l-ar fi înțeles. 184 arn Precedat de anumite prepoziții, în formele într-un, dintr-un, printr-un; și în locuțiuni adverbiale și expresii Într-un colț chemându-l i-a zis. 185 arn Precedă cuvinte care comportă ideea de cantitate; cu valoare mai apropiată, în unele contexte, de valoarea numeralului O mulțime de cărți. 186 arn Precedă substantive care indică un ansamblu de elemente dispuse în succesiune, iar substantivul care specifică felul elementelor este introdus prin prepoziția „de” În fața lor se întindea un șir de coline. 187 arn Determină substantive nume de materie sau substantive cu forme identice pentru singular și plural, mai ales în structura unui termen de comparație A folosit o făină mai fină decât cea obișnuită. 188 arn Pe lângă substantive care denumesc obiecte, elemente etc. socotite unice însoțite de determinări care precizează aspectul la un moment dat Un cer înstelat, o noapte senină m-au înveselit. 189 arn Precedă nume proprii Un Popescu a fost ales primar. 190 arn Determină un numeral ordinal Un al treilea îndrăzni să râdă. 191 arn Determină substantive care desemnează o categorie, o specie etc. pe care o pune în evidență; adesea în comparații A săsâit ca un șarpe. 192 arn (Marcă a substantivării) Pe lângă adjective sau locuțiuni adjectivale, care se substantivează și denumesc posesorul unei calități; adesea în comparații Ai scăpat de un egoist. 193 arn Substantivele provenite din adjective sau adverbe, pe care le însoțește, denumesc o însușire I-a făcut un bine pe care ea nu l-a apreciat. 194 arn Însoțește alte părți de vorbire sau grupuri de cuvinte (în afară de adjective sau substantive provenite din adjective și adverbe) El nu e un cine, el e un ce. 195 arn Precedă substantive care comportă ideea de calitate Nu-i nici un înger, nici un demon. 196 arn Însoțește adjective substantivate Care n-o să vină e un spurcat. 197 arn Însoțește alte părți de vorbire substantivate I-au spus că e un nimeni. 198 arn (Fam) Precedă pronumele demonstrativ „ăla”, având valoare depreciativă Un ăla, un prăpădit de sărăntoc. 199 arn (Fam; la feminin) Precedă pronumele demonstrativ „aia” sau „asta”, sugerând o femeie decăzută din punct de vedere moral Am văzut-o după mai mulți ani, arăta groaznic, ca una d-alea. 200 arn Cu suspensia cuvântului determinat, în lipsa unui termen adecvat sau pentru a evita rostirea lui Nici să nu vă gândiți că am de gând să vorbesc cu un... 201 arn Prin articulare substantivul pierde din exactitatea sensului, denumind ceva asemănător, ceva apropiat de conținutul lui obișnuit Simte o sete care-l mistuie. 202 arn Precedă substantive însoțite de determinări, marcând ideea exprimată prin determinant I-a dat un sfat părintesc. 203 arn Precedă adjectivul nehotărât „alt” O, cere-mi Doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. 204 arn Precedă adjectivul demonstrativ „același” Un același compozitor. 205 arn Precedă adverbele „așa”, „atât”, legate, de obicei, de adjectivele pe care le determină prin prepoziția „de” A avut un atât de sfânt noroc. 206 arn Precedă epitetele care se leagă de termenul calificat prin prepoziția „de” Adoptă un drag de copilaș. 207 arn Precedă un numeral ordinal sau adjectivul nehotărât „alt”, adjectivul „nou” etc., împreună exprimând o asemănare accentuată Un al doilea Shelley. 208 arn Mai ales pe lângă substantive care denumesc sentimente, manifestări, acțiuni, cărora le conferă ideea de intensitate (mai) mare, exprimată adesea în context și prin verbe precum „a trage”, „a se pune” Aș fi tras un chef cu dumneata. 209 arn În enunțuri afective, contribuie la exprimarea unei calități superlative a obiectului, ființei, materiei etc. exprimate de substantivul determinat Și trandafirii aceia aveau un miros! 210 arn (Precedă nume proprii) Numele propriu servește ca exemplu pentru o categorie sau ca termen de comparație Un Voltaire nu poate să greșească. 211 arn Precedă nume proprii ce denumesc referenți cărora în context li se relevă o calitate într-un anumit moment, într-un anumit raport etc. Alături de un Oxford conservator, există și un Oxford ultramodern. 212 arn Prin metonimie, atribuie numelui propriu conținut de substantiv comun ca urmare a unei elipse lexicale Și-a cumpărat un Grigorescu excepțional.

colla parte (loc. it. „cu partea”), indicație ce se dă instrumentelor de acompaniament* pentru a se acomoda, a urmări partida* principală (solistică).

colla voce (loc. it. „cu vocea”), indicație ce se dă instrumentelor acompaniator de a-și adapta mișcarea vocii (2) solistice*.

CONSULTAȚIE, consultații, s. f. 1. (Adesea în legătură cu verbele «a cere», «a da» etc.) Aviz, indicație, lămurire. 2. Examinare a unui pacient de către medic, pentru punerea diagnosticului și indicarea tratamentului. Consultații la dispensar. 3. Metodă de ridicare a nivelului profesional și mai ales ideologic al oamenilor, prin organizarea de discuții Ia care persoane autorizate dau lămuriri și explicații asupra problemelor ridicate. Cadrele didactice din învățămîntul superior, ajutate de organizațiile U.T.M., trebuie să se preocupe a atrage cît mai mulți studenți la orele de consultație. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 293, 1/2. Consultația, această metodă nouă de agitație și propagandă, de mobilizare a maselor, în care conferențiarul stă la dispoziția fiecărui participant, gata să-l lămurească, să-l învețe. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 9/1. – Pronunțat: -ți-e.

TEMPERAMENTAL, -Ă, temperamentali, -e, adj. Privitor la temperament, de temperament. Cititorul mă va ierta că nu dau nici o indicație de ton, de acțiune și de gamă temperamentală în tot decursul dialogului. CARAGIALE, M. 253.

dologi În MCD, p. 21, găsim dologit „muncit de lucru” (?), „obosit”, cu exemplul om (bou, cal) dologit, și cu explicația : derivat de la magh. dolog „lucru, muncă”, cu suf. part. -it. Sensul nu merge prea bine, iar formația nu merge deloc. În maghiară există verbul dolgozni „a munci” (cf. a dolgozi, MCD p. 61), care nu putea deveni dologi, iar un substantiv dolog, din care să fie derivat a dologi, nu cunoaștem în romînește. La p. 67 a aceleiași lucrări, găsim din nou cuvîntul, de astă dată ca verb : dologi „a (se) obosi”, cu exemplele : Ti-o dologit caii, că-s tare aspri. Tare m-am dologit. Se vede că-s bătrîn. Aici nu se mai dă nici o indicație etimologică. Avem desigur a face cu verbul a ologi, cu un d- prepus, ca în atîtea alte cazuri.

buiestru (buiastră), adj. – 1. (Cal) care merge făcînd pașii cu picioarele de aceeași parte. – 2. (S. n.) Mers al calului în acest fel. – 3. (Adj.) Impetuos, excesiv. – Var. boiastră, adj. f. (vacă in călduri). Origine incertă. După Giuglea, Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de lat. *boiester, de la boia „piedică, legătură”, datorită nevoii de a lega picioarele calului cînd se începe să i se arate pasul buiestru. Această ipoteză este dificilă din punct de vedere fonetic. Par mai puțin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer, Dacor., IV, 664 și REW 1245), care pleacă de la *bovestris, și ale lui Candrea, GS, VII, 287, care se bazează pe lat. ambo extra. Pe de altă parte, Pușcariu a susținut cu tenacitate (DAR; Conv. Lit., XLVI, 167; Dacor., II, 683), der. de la un lat. *ambulester, de la ambŭlāre, care satisface semantic, dar care trezește îndoieli cu privire la fonetism. Toate aceste încercări de explicare pleacă de la presupunerea că este vorba de un cuvînt lat., și această supoziție se întemeiază pe prezența finalului -estru, care este posibil să reprezinte suf. lat. -ester. Totuși Cihac, II, 32 se gîndea la o posibilă der. de la sl. buj „încrezut”, bujakŭ „nebun” (› rom. buiac), cf. pol. zbujać się „a se împăuna”. Sensul 3 („excesiv”) coincide cu această indicație. Este cert că DAR se îndoiește de autenticitatea acestui sens, care îl consideră o greșeală personală a lui Goga; dar cuvîntul apare repetat la Rebreanu, cu același sens, și pe de altă parte, coincide cu var. boiastră „(vacă) în călduri”. Acest ultim cuvînt se leagă în DAR de *bovestris: der. nesigură, dacă ne gîndim că în mod normal ar trebui să se aștepte o formație bazată pe taurus. Este cert, prin urmare, că buiestru nu poate fi separat de buiac, fie că este vorba de o contaminare, fie de o der. directă, cu finala modificată de influența lui pedestru.

bizantină, muzică ~, arta eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. B. cuprinde două categorii de cântări: a) liturgice, care s-au născut și dezvoltat odată cu cultul creștin; b) laice (aclamațiile*). În timp ce numărul acestora din urmă este foarte mic, cel al cântărilor liturgice transmise de-a lungul sec. este foarte mare, mss. muzicale conținând asemenea cântări aflându-se împrăștiate prin bibl. din Orientul Apropiat, din mai toată Europa și chiar din America. Despre o cântare biz. se poate vorbi doar de prin sec. 6, când Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis biz. și când imnografia – și odată cu ea muzica însăși – a căpătat tot o mai rapidă dezvoltare. În bis. s-a cântat însă și până atunci. De aceea putem distinge două perioade în dezvoltarea cântărilor liturgice: 1) perioada comună întregii creștinătăți (sec. 1-5); 2) perioada biz., diferită de cea romană sau gregoriană (v. gregoriană, muzică). ♦ Prima perioadă, începe odată cu înfiriparea unui cult creștin, ce s-a dezvoltat inițial în strânsă legătură cu formele cântării ebr. De aici au fost preluați în primul rând psalmii* – împreună cu care s-a împrumutat psalmodia* – la care s-a adăugat imnele (1) și cântările duhovnicești. Imnele provin, la început, din cărțile Vechiului și ale Noului Testament, pe când cântările duhovnicești erau, după cum se admite în general, creații poetice și muzicale ale noilor adepți. Către sec. 5-6 se ajunge la deosebiri clare între cântările biz. și cele romane: primele se bazează în primul rând pe creații poetice noi, în timp ce textele cântărilor romane rămân strâns legate de cărțile biblice sau au la bază Scripturile. Este greu de spus dacă primele imne aveau formă liberă sau strofică. Se știe, în orice caz, că vechile imne apoliniene erau de formă liberă, în timp de imnele lui Berdasan, ale lui Synesios din Cyrene, ca și ale lui Efrem Sirul erau strofice. În afară de aceasta, existau imne (ca ris-qóló-ul sirian) care aveau număr diferit de silabe dar același număr de accente în vers și strofă. Din punct de vedere muzical, în această perioadă se apelează nu numai la felul de a se cânta în sinagogă, ci și la muzica elină, la cea a vechilor culturi asiatice și egiptene, ca și la folc. muzical al popoarelor în sânul cărora se răspândea creștinismul. Din această perioadă nu se cunoaște totuși decât un imn, datat de la finele sec. 3 sau începutul celui următor, descoperit la Oxyrinchos, în Egipt, scris în vechea notație (II) elină. E. Wellesz consideră că melodia acestei cântări nu are nimic din vechea muzică greacă*. Din aceeași perioadă se păstrează până astăzi felul de a se cânta psalmii, evanghelia și apostolul (cântarea ecfonetică sau lectio solemnis), ca și manierele de cântare antifonică* și responsorială*. ♦ Perioada biz., cuprinde fazele: melozilor* (sec. 5-11), a melurgilor* (sec. 11-15), a căror activitate continuă și în perioada post. biz. (sec. 15 până la 1814) și chrysantică sau modernă (din 1814). Faza melozilor se caracterizează prin apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine: troparul* (sec. 5), condacul* (sec. 6) și canonul (2) (sec. 7), apărute toate în centrele culturale siriano-palestiniene. Autorii acestor forme poetice creau, odată cu textul, și melodiile respective. La începutul acestei fazei își face apariția (sec. 5-6) notație neumatică [v. notație (IV)], mijloc de fixare în scris a cântării ecfonetice. În sec. 6 are loc prima încercare de organizare a octoehului de către Sever, fost patriarh monozit al Antiohiei (512-519), dovadă a înmulțirii imnelor și a dezvoltării muzicii. Creșterea continuă a numărului cântărilor impune o nouă organizare a octoehului de către Ioan Damaschinul (c. 675-c. 749), dar și apariția unei noi semiografii: notația neumatică biz. atribuită tot lui Ioan Damaschinul, pe care nu o cunoaștem însă decât din mss. muzicale din sec. 9-10. Încă din această perioadă se poate vorbi de forme (în legătură mai ales cu textele) și de stiluri muzicale* biz. Existența acestora este dovedită de apariția în sec. 9, a unor colecții de cântări intitulate irmologhion*, stihirar*, idiomelar* etc. Melodiile irmoaselor* sunt simple în general, aproape silabice, pe când ale idiomelelor* sunt mai ornamentale*. Primele aparțin stilului* denumit irmologic*, iar celelalte stilului stihiraric*. Atât unele cât și celelalte sunt create pe baza unor formule (I, 3) melodice preexistente, specifice în parte fiecărui eh*, folosind scări muzicale cu un anumit ambitus (2), care aparțin unuia din cele trei genuri (II) cunoscute încă din vechea muzică elină: diatonic, cromatic și enarmonic. În afară de aceasta, există sisteme de cadențe (1) specifice fiecărui eh, iar, în cadrul acestuia, diferitelor stihuri. În afară de categoriile stilistice menționate mai există o a treia categorie, a cântărilor bogat melismatice*, denumită la început asmatic (mai apoi se va numi papadic) pe care nu o întâlnim decât începând cu sec. 13, dar care exista și mai înainte. Despre practicarea acestui stil stau mărturie cântările melismatice menționate de Sf. Augustin (354-430): mss. manicheene descoperite la Turfan, în Turchestanul chinezesc, și datate din sec. 10-11, reprezentând însă copii de pe mss. din sec. 3, conțin texte în care se întâlnesc frecvente repetări ale aceleiași vocale; vechile mss. sl. în notația „condacariană” din sec. 9, în care „o vocală este repetată uneori de mai mult de zece ori, mereu prevăzută cu semne muzicale noi” (Raina Palikarova-Verdeil). Până în sec. 9, imnografia – și odată cu ea muzica însăși – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale din Siria, Palestina și Egipt, în mai mică măsură în cele din Sicilia, după care Bizanțul capătă prioritate indiscutabilă. Melozii cei mai importanți sunt: Roman Melodul (sec. 5-6), Andrei din Creta (sec. 7), Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma (sec. 7-8), Teofan Graptus (m. c. 850), Casia Monahia (sec. 9), Theodor Studitul (759-826) ș.a. În faza melurgilor (sec. 10 și în prima jumătate a celui următor) are loc codificarea imnelor. Odată cu aceasta încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat pe de o parte de imnografi*, iar pe de alta de melurgi, musurgi sau, cum vor fi numiți de prin sec. 13, maistores*. Imnografii compun texte noi pentru melodii deja existente, urmând modelele ritmice mai vechi. În felul acesta apar prosomiile (v. podobie), categorie de cântări care s-a păstrat, muzical, cel mai bine de-a lungul veacurilor. Melurgii dezvoltă tot mai mult melodia, îndeosebi pe cea melismatică, creând melodii noi pentru texte vechi, sau prelucrându-le și dezvoltându-le pe cele deja existente. Sunt așa numiții ϰαλλωπισταί (kallopistai), cei care înfrumusețau melodiile mai vechi. Apar colecții cu asemenea melodii (asmatikon), care vor circula până în sec. 16. Activitatea muzicală tot mai susținută impune dezvoltarea notației neumatice care, de pe la sfârșitul sec. 12, devine, cu rare excepții, perfect descifrabilă. Acum se precizează semnificația semnelor fonetice și treptat crește numărul semnelor afone (cheironomice); mărturiile își precizează funcția; apar formulele de intonație specifice fiecărui eh (apehemata), care însoțesc mai ales cântările (asmata). Melodiile, tot mai elaborate, vor primi denumirea de cântări papadice; când vor fi însoțite doar de silabe fără sens noțional, ca: to-to-to, te-ri-re-rem etc., se vor numi cratime*, iar colecțiile cu asemenea melodii – cratimataria*. Cu începere din sec. 13 se aplică ehurilor toponimicele vechilor armonii (II, 1) eline. Categoriile stilistice rămân aceleași din perioada precedentă, transmițându-ni-se până astăzi. Începe, parțial, teoretizarea sistemelor* sonore. Î se atribuie lui Ioannes Kukuzeles (c. 1275-1360) inventarea sistemului roții (ỏ τροχός) și a arborelui (τò δένδρον ) ehurilor*. În acest arbore apar doar sistemele trifonic și tetrafonic. Nu apare sistemul difonic, deși melodiile cu structură difonică apar cel puțin din sec. 13. Nu apare în nici un fel genul (II) enarmonic (I), apare însă forma leghetos, pe care unii o consideră ca fiind, până în sec. 19, forma diatonică a ehului II, iar alții o alătură, până în prezent, ehului IV. Genul cromatic devine evident atât prin mărturia* specifică (sec. 11) cât și prin ftoraua* nenano care apare spre sfârșitul sec. 13. Din sec. 14 se cunoaște un anastasimatar*, atribuit lui Ioan Glykys, dar alții îl indică pe Ioan Damaschinul ca autor, cel puțin al kekgragariilor*, care circulă până la începutul sec. 19. Cei mai însemnați autori din această perioadă sunt: Mihail Ananiotul (sec. 13-14), Ioan Glykys (sec. 13-14), fost profesor al lui Ioan Papadopulos, numit și Kukuzeles, Ioan Kladas (sec. 15), Xenos Korones (sec. 15) etc. ale căror creații pot fi urmărite în mss. sec. ce au urmat, până la începutul sec. 19. Pe timpul acestora, melodiile, îndeosebi cele în stil papadic, au căpătat o dezvoltare tot mai mare, poate și din contactul cu muzica Orientului Apropiat. Acum se renunță la vechile canoane compoziționale, în primul rând în cântările melismatice, fiecare autor dând frâu liber imaginației și științei sale muzicale. ♦ Perioada post-biz. Mulți specialiști consideră că ocuparea Constantinopolului de către turci a însemnat și sfârșitul b., ceea ce a urmat, după 1453, reprezentând o continuă decadență iar, datorită influenței turco-perso-arabe, b. ar fi devenit de nerecunoscut. Alții susțin însă că muzica Răsăritului ortodox și-a continuat existența, evoluând și îmbogățindu-se. După căderea Constantinopolului, activitatea melurgilor și a maistorilor nu încetează. Se continuă melismatizarea și înfrumusețarea unor melodii vechi, dar se creează și altele noi. Un anastasimatar al lui Chrysaphes cel Nou (fost protopsalt între anii 1665-1680) nu este decât „înfrumusețat” (ϰαλλωπισθέν), cel inițial aparținând lui Ioan Glykys, dacă nu chiar lui Ioan Damaschinul. Chiar și în sec. 17 se mai „înfrumusețează” anastasimatare*, stihirare* și irmologhioane* mai vechi, dar se și creează altele noi. Același Chrysaphes cel Nou compune heruvice*, chinonice* etc.; Gherman, episcop al Patrelor Noi (prima jumătate a sec. 17), compune un sticherarion, un triodion etc.; iar Balasie Preotul, contemporan cu Chrysaphes cel Nou și fost elev al lui Gherman, compune un irmologhion „pe larg”, doxologii*, irmoase* calofonice, heruvice*, chinonice* etc. Prin acestea, melodiile devin mai puțin accesibile – prin lungime, bogăție melismastică și ambitus mare – totuși clare, curgătoare. Către sfârșitul sec. 17 apar cântări melismatice care poartă indicația unor maqamuri* orient., dar și unele cadențări puțin obișnuite care amintesc de unele cadențe întâlnite în folc. Pătrund întorsături melodice orient., crește numărul semnelor cheironomice care înlesnesc modulațiile neașteptate. În sec. 18, când circulau încă numeroase cântări compuse în sec. anterioare și când melodiile devin tot mai complicate, începe să se pună problema scurtării și a simplificării melodiilor, chiar și în ceea ce privește notația (în care numărul semnelor cheironomice ajunsese la apogeu). Începutul îl face, după câte se pare, Panagiot Chalatzoglu (protopsalt prin 1728), urmat de Ioan Protopsaltul (1727-1771) și Daniel Protopsaltul (1734-c. 1789). Cel mai important creator din acest sec. este însă Petru Lampadarie din Peloponez, care a activat între anii 1764-1778. El reînnoiește mai întreg repertoriul de cântări, prin el pătrunde în muzica aclesiastică, mai mult decât prin oricare altul, influența muzicii orient. Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihiratice ale plagului I se termină tot mai mult pe treapta a 4-a (sol¹) etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu ehul III, și chiar cu ehul II (forma bazată pe sistemul difonic). Dar cu toată evoluția ehurilor și cu toată simplificarea notației, cântările erau încă destul de complicate. Agapie Paliermul, bun cunoscător atât al notației psaltice cât și al celei liniare occid., încearcă fără succes să înlocuiască vechea notație neumatică prin alta alfabetică. Inssucesul îl determină să părăsească Constantinopolul, stabilindu-se la București unde moare în 1815. Un alt constantinopolitan, pe care nu-l mai mulțumește notația neumatică, a fost Gheorghe Cretanul, fost profesor al celor trei „reformatori” de la începutul sec. 19. Deși mai puțin cunoscut, creațiile lui se află însă în numeroase mss. în notația antechrysantică. El a susținut că melodiile pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (cheironimice) principiu aplicat de el și în practică. „Reforma” notației are loc totuși de-abia în 1814. Realizatorii acesteia sunt, în primul rând, Chrysant de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Gheorghiu din Halki, cunoscut mai mult sub denumirea de Hurmuz Hartofilax, dar și alții. Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice – mai ales a celor cheironomice – în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale și în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci și în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii” preiau masiv creațiile lui Petru Lampadarie, dar și ale altora, pe care le trec în noul sistem de notație. În anul 1820 apar primele cărți de muzică psaltică tipărite, publicate la București de Petru Efesiu. Aceasta a contribuit la difuzarea „reformei” peste tot unde se practica muzica psaltică. Ceea ce a urmat după aceea poate fi definit prin: simplificarea și reducerea cântărilor, adaptare la gustul ascultătorilor și la necesități le desfășurării cultului.

frazare (fr. phrase; germ. Phrasierung; engl. phrasing) 1. În accepția generală, împărțire a structurii muzicale în membrii săi naturali – frazele* – sens în care noțiunea este raportată la formă* [v. analiză; sintaxă (1)]. 2. În interpretare, ca element legat indisolubil de comunicare, și anume, ca etapă esențială a acesteia, f. reprezintă baza logică a organizării discursului muzical. Ea implică, în primul rând, respectarea riguroasă a sintaxei* muzicale. Prin expunerea corectă a structurii frazei, a diviziunilor sale, a legăturilor și opozițiilor dintre fraze, a integrării frazelor în ansamblul lucrării muzicale, se ajunge la organizarea interpretării. Fluctuațiile dinamice, modificările agogice*, articularea*, modurile de atac (1) sudează și dau sens stilistic f., valorificând o concepție interpretativă, asigurând spontaneitatea comunicării. F. implică o înțelegere complexă a problemelor armoniei (III), a exigențelor polifoniei* pentru a întâmpina stiluri variate, cu mijloace adecvate. În primul ex. (tema* a II-a din prima parte a Concertului pentru vl. și orch. de Mendelssohn-Bartholdy), f. este dictată, cu o mare simplitate, de sensul unei melodii cu o sintaxă clară, asemănătoare organizării discursului vorbit. În ex. al doilea (tema Ciacconei din Partita în re minor pentru vl. solo de J.S. Bach) exigențele construcției impun o riguroasă analiză și adoptarea unor date tehnice adecvate. Tema este expusă împreună cu contrapunctul* ei capătă o mare importanță înșelând pe interpreți. Se uită că tema ciacconei* este expusă de bas (III, 1), ceea ce i-a făcut pe unii profesori să repete acordul* pătrimii cu punct și pe optimea aferentă. Tema capătă astfel alte valori*, alt ritm (Ed. Peters, revizuire Carl Flesch). În fară de această deformare a textului original, mulți interpreți nu pot păstra o mișcare constantă (din cauza unei tehnici acordice lipsite de promptitudine) și mai ales, nu respectă valorile și raportul dintre valori. Aceasta, de altfel, de-a lungul variațiilor* care, lipsite de permanența ritmică riguroasă nu pot vertebra și lega sublimul triptic minor*-major*-minor al monumentalei Ciaccona. ♦ În dirijat*, f. configurează raporturile, ierarhiile și sintezele cuprinse în structurile compoziției (1) pentru ansamblul (I, 2) orchestral, coral ori combinat. Existența unui solist* [în genul concertului (2)], a momentelor solistice (în simfonie*, poem simfonic* etc.) presupune evidențierea unui rol preponderent, dar în corelația părții cu întregul. Dacă în concertul clasic sau aria (1) din opera* tradițională, acomp. nu i se pune îndeobște decât problema secondării fidele a protagonistului, în compoziția corală polif. sau în lucrările cu scriitură complexă f. capătă trăsături profesional-muzicale în care abia se mai recunosc filiațiile literar-poetice, originare, ori similitudinile cu cântarea pe o singură voce. Nu rareori într-o fugă* corală perfecta inteligibilitate a cuvintelor, sincronizarea silabelor, sunt sacrificate din rațiuni de pură tehnică muzicală (dar exacerbarea a dus uneori la virtuozitate formală). În conducerea de ansamblu a unei lucrări dezvoltate, f. elementelor primordiale alcătuitoare se deduce din organicitatea întregului componistic. Astfel, de la găsirea și coordonarea modului de atac*, a subtilităților timbrale, dinamicii* și agogicii*, până la înțelegerea ciclului din Suita I pentru orch. de Enescu de ex., ce se deschide, prin excepție, cu un Preludiu la unison (monodie* de ansamblu), dirijorul trebuie să se ridice de la notația lapidară și de la intuiție, la o înțelegere superioară, conștientă, a întregului din care pe urmă poate decurge în fapt f. și articularea* potrivită a tuturor elementelor. Pregnanța accentelor (III), persistența și gradarea retorică a „motivului destinului” din prima parte a Simfoniei a V-a de Beethoven nu pot fi corect realizate în afara contextului conținutului formei*, planurilor armonice, amestecului și diferențierii timbrurilor*, dialogurilor și complementarităților grupelor. Indicațiile partiturii* sunt prețioase. Dar chiar în tema secundă a a primei părți din simfonia sus-menționată f. se cere ameliorată nu în litera ci în spiritul muzicii. Cu toate că indicațiile de f. au început să fie mai numeroase și mai precise (după Bach, până la romantismul* sec. 19 și școlile naționale), f. rămâne o chestiune de instinct muzical și cultură stilistică*, întemeiate pe un sistem clasic de secvențări (v. progresie), periodicități de accente, dezvoltări prin fragmentări motivice, repetări simetrice în cadrul formelor tradiționale. Prevalența afectivității, programatismul*, sistemul leitmotivelor* (din dramele muzicale wagneriene), cultivarea unor ingeniozități metro-ritmice, dezvoltarea armoniei și artei moderne a orchestrației* au exercitat, fiecare, influențe asupra f., rafinând-o continuu o dată cu primenirea formelor și genurilor (I, 1). „Melodia infinită” pe plan orizontal, stilul impresionismului*, urmărind pe plan vertical-armonic, continue osmoze, al expresionismului*, al serialismului*, vizând o nouă organizare totală (a intervalicii, ritmicii*, timbrurilor ș.a.m.d.) a universului sonor, o altă topologie, dau accepțiuni inedite sau înlocuiesc noțiunile clasico-romantice de frază*, perioadă*, secțiune de formă etc. în structură*, evenimente și forme sonore, mecanisme transformaționale, structuri temporale plurale (politempi), cicluri de coincidență etc.

PREVESTI, prevestesc, vb. IV. Tranz. 1. A anunța (cunoscînd anumite indicații) întîmplări viitoare, a vesti de mai înainte ceea ce urmează să se întîmple, a prezice. I-a prevestit un viitor strălucit. GHEREA, ST. CR. II 225. 2. A da un semn, o indicație după care se poate prevedea sau ghici existența unui lucru, a indica apariția sau desfășurarea unui eveniment, a unui fenomen. Din răsărit tresăriră luciri care prevesteau zorile. SADOVEANU, O. I 502.. Înfățișarea cerului prevestea o ploaie mare. GALACTION, O. I 78. Deși ziua era la început, soarele totuși ardea cu putere și prevestea o adevărată zi de cuptor. HOGAȘ, M. N. 170. ◊ (Poetic) Nopți de fulgere țesute Prevestesc o eră nouă. BELDICEANU, P. 125. 3. (Învechit) A înștiința, a informa dinainte; a preveni. Lamartine fusese prevestit de noi de tot ce proiectam. GHICA, S. L. 159

dirijat, conducere tehnico-interpretativă a unui ansamblu* muzical orchestral, vocal sau combinat ce transpune în act sonor o partitură* simfonică, de operă, concertantă, corală etc. Coordonarea unor formații* camerale de mare cuprindere și complexitate (d. ex. Simfonia de cameră de Enescu) necesită, de asemenea, exercitarea unei funcții dirijorale. La repetițiile pregătitoare precumpănesc atribuțiile tehnice de îndeplinire a indicațiilor textului muzical, dirijorul putând da explicații verbale, să reia, să exemplifice uneori el însuși; în concert (spectacol) atribuțiile artistice, exercitate prin mijlocirea tactării*, mimicii, gestului și atitudinii evocatoare, sugestive. D. atribuie mâinii drepte, folosind de obicei bagheta*, rolul indicării măsurilor* și tempoului (2); stânga figurează expresivitatea, frazarea*, nuanțele*, accentele*. Mișcările dirijorale au o funcție convențională în scheme metro-ritmice și una de esență emoțională figurând sensurile, dramaturgia specifică a compoziției (1), raporturile dintre sunete, grupe și familii instr. din ansamblu, dinamica*, agogica*, (V. tactare). Necesitatea unui coordonator și conducător s-a născut deîndată ce oamenii au început să cânte ori să vorbească în grup. În tragedia* vechilor greci, „corul” era sincronizat prin bătăi din picioare: producând un zgomot neplăcut, acestea au fost înlocuite apoi prin cheironomie* – indicarea unduirilor glasurilor prin mișcările brațului și degetelor. Practica a fost moștenită și în cântarea gregoriană*. Diferențierea și complexitatea împletirii de voci (2) (polifonia), introducerea măsurării exacte a duratelor (I, 1) fiecărui sunet dintr-un ansamblu a impus și permis pe urmă ca șeful acestuia să „bată măsura” – reperul general. O dată cu începuturile operei* se ivește dirijorul clavecinist care conducea cântând el însuși, susținând recitativele*, întregind armonic ansamblul prin realizarea basului cifrat*. Uneori intervenea, ajutând primul violonist (concertmaestrul*) pentru a restabili un tempo, imprima corectitudinea în ritm. Până în sec. 18, compozitorii își dirijau ei înșiși lucrările participând de la clavecin, orgă sau vl. la executarea lor. Ansamblul muzical, limbajul simfonic se complică necontenit în sec. 19, interpretarea devenind astfel o chestiune de specialitate. Nemaiputându-i face față, și absorbiți de grijile creației, compozitorii abandonează în general d. ca o artă aparte. Berlioz, Wagner, Weingartner etc. s-au produs și ca teoreticieni ai conducerii măiestrite, fundamentând o știință dirijorală. În sec. 20 a apărut o strălucită pleiadă de dirijori ale căror nume s-au impus pe măsura internaționalizării vieții artistice: Toscanini, Furtwängler, Krajan etc. Dintre români cităm pe George Georgescu, Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Sergiu Celibidache. Interpretarea dirijorală e un act complex de „recreare” ce tinde să egaleze virtuțile compoziției înseși.

metronom, aparat ce indică cu exactitate tempoul (2) unei piese muzicale. Un mecanism de ceasornic cu arc ce permite mișcarea ritmică a unui braț metalic pe care se află un cursor (o mică greutate mobilă). Scala gradată fixată pe cutia aparatului indică numărul oscilațiilor brațului metalic cu mișcare de pendul. (Ex.: în cazul în care partitura* indică 1/4 = 120, se fixează pe brațul metalic mica greutate la nivelul diviziunii respective pe scală. Fiecare bătaie a aparatului va indica pătrimea*). Aparatul a fost perfecționat de constructorul de instr. muzicale J.N. Mälzel, în anul 1816. De aici și inițialele M.M. (Metronom Mälzel) prezent în indicația de tempo de la începutul unei piese muzicale (sau al unei părți dintr-o lucrare amplă). În cadrul unei lucrări pot fi întâlnite schimbări metronomice care dau muzicii respective mai multă varietate. Indicația metronomică e mai mult orientativă. Dirijorii își pot lua libertatea de a modifica indicațiile metronomice în funcție de propria lor concepție interpretativă. Există și m. în formă de ceasornic, utilizat de dirijori (cu bătăi între 40-200).

a capriccio (loc. it. „după capriciu, după plac”), indicație de expresie mai ales tempo (2), ce dă interpretului libertatea de a imprima piesei sau fragmentului muzical astfel notat un caracter sau o mișcare (2) după dorință.

andantino [At: DA / E: it andantino] (Muz) 1 av (Ca indicație de executare) într-un tempo moderat, mai puțin repede decât andante. 2 sm Bucată muzicală ce se cântă într-un tempo moderat, mai puțin repede decât andante.

andante (cuv. it., „mergând, care curge”) 1. Indicație de tempo (2) ce desemnează o mișcare lentă dar curgătoare. De-a lungul timpului, semnificația acestui termen a suferit o evoluție spre lent. Abrev.: And. 2. Ca substantiv denumește acea parte dintr-o sonată*, simfonie*, concert (2) etc. ce se cântă în acest tempo.

andante [At: DA ms / E: it andante] (Muz) 1 av (Ca indicație de executare a unei bucăți muzicale) Cu o mișcare mai înceată, mai cumpătată, și într-un ritm lent, liniștit, rar. 2 sms Bucată ce se cântă rar, într-un ritm lent.

INFORMAȚIE s. 1. comunicare, înștiințare, știre, veste. (O ~ de mare importanță.) 2. v. știre. 3. (înv.) cuvânt. (N-a primit ~iile lui.) 4. referință, relație. (Ce ~ii îmi poți da despre...?) 5. v. notă. 6. v. documentare. 7. v. sursă. 8. v. indicație.

aliman (-nuri), s. n. – Necaz, belea, primejdie. Tc. (arab.) al emān (Lokotsch 66; Bogrea, Dacor., IV, 788; Scriban); cf. aman. Sunt greșite indicațiile lui Cihac, II, 633 (ngr. ἀλλοίμονον) și cele din DAR (tc. alaman „tîlhar”). – Der. alimăni, (var. alimăna, alivăni), vb. (a blestema). Vb. alimăni „a se învecina”, pe care DAR îl citează ca fiind identic cu cel anterior, provine mai curînd de la (a)liman „port”.

cantabile (cuv. it., „cantabil”, „ceea ce poate fi redat în maniera cântului”), indicație de expresie prin care se cere scoaterea în relief a melodiei principale, dându-i-se un caracter expresiv. În muzica instr., indicația c. care o interpretează în maniera cântului vocal. Deseori se folosește în completarea unei indicații de tempo (2) (ex.: andante c.). V. cantando.

volta (cuv. it. „întoarcere, răsucire”, „dată, oară”) I. 1. Dans vioi în măsura de 6/8, răspândit în sec. 16 și 17 în Italia, Franța, Germania și Anglia. 2. În cazul repetării unui fragment muzical cu două finaluri deosebite, acestea poartă deasupra lor, sub acolade* drepte, indicațiile 1^ma v. (prima v. „prima oară”) și, respectiv, 2^^[1] v. (seconda v. „a doua oară”), sau, mai frecvent, abrev. 1. și 2. (V. și abreviații). II. V. baladă (I, 2).

descrescendo av [At: DA ms / E: fr descrescendo, it descrescendo] (Muz; ca indicație de execuție) Micșorând progresiv intensitatea.

da capo (loc. it. „de la cap, de la început”), indicație prin care se cere repetarea piesei muzicale de la început. Abrev. d.c.D.c. al fine arată că piesa trebuie reluată de la început și încheiată la punctul unde apare mențiunea fine. D.c. al segno e poi coda cere reluarea până la semnul ø (tăiat orizontal), de unde trece direct la coda*. Menuetul* clasic include, explicit sau implicit, indicația: minuetto d.c., senza ripezitione, ceea de însemnează că, după executarea cu repetiții a fiecăreia dintre cele 2 secțiuni ale menuetului, apoi la fel a trio(3)-ului, la repriză*, menuetul se execută fără repetiții. V. abreviație; arie (1).

imbold Dicționarele noastre mai vechi nu inserează cuvîntul, primul care îl dă este CADE, sub forma îmbold, atestat la Basarabescu (fără indicația precisă). Este explicat just, ca derivat regresiv de la îmboldi, iar Scriban, care inserează tot forma îmbold, adaugă „fals imbold, după impuls”. Cred că explicația e justă (deși rădăcinile celor două cuvinte nu au nimic comun), dar nu suficientă. În primul rînd constat că astăzi forma cu i- este generală; în al doilea rînd ar trebui adăugat că există tendința de a înlocui pe în- cu in-, ce e drept în neologisme (incasa pentru încasa, intreprindere pentru întreprindere; vezi și intrepozite). Imbold nu e simțit ca un cuvînt tradițional, pentru că nu e întrebuințat în limbajul familiar, de aceea se pronunță cu i-.

APARTE adv. În mod separat, deosebit (de...). ♦ (În teatru, ca indicație pentru actori). Ca și cum ar vorbi cu sine însuși, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special, anumit. Trăsătură aparte. – A³ + parte (după fr. à part).

APARTE adv. Separat. ♦ (În teatru, ca indicație pentru actori). Ca și cum ar vorbi cu sine însuși, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special. Avea un fel aparte de a vorbi. – Din parte (după fr. à part).

ANDANTINO adv. (Indicație pentru executarea unei bucăți muzicale) Puțin mai repede decît andante (dar mai puțin grăbit decît allegro).

directivă sf [At: MAIORESCU, D. IV, 89 / V: (îvr) ~iv sn / Pl: ~ve / E: fr directive] 1 Instrucțiune generală dată de un organ superior organelor din subordine, cu scopul de a orienta activitatea, atitudinea, conduita acestora. 2 (Pgn) Indicații generale de conduită. 3 (Spc) Recomandare dată de către Uniunea Europeană, dar pe care statele membre o pot aplica așa cum consideră. 4-5 (Nob) Direcție (1-2).

meteahnă (metehne), s. f. – 1. (Înv.) Stricăciune, cusur, neplăcere, neajuns, supărare. – 2. Imperfecțiune, defect, lipsă, daună, pată. Creație expresivă, bazată pe ideea de „imperfecțiune” exprimată prin aceleași mijloace ca în metehău, cf. și mătăhală, metearcă; finala ca în bahnă, care este posibil să fie de asemeni cuvînt expresiv. Der. din sb., cr. mahana (Cihac, II, 194) nu pare posibilă; cea de la beteag „bolnav” (Tiktin; Scriban) se bazează pe o var. beteahnă, folosită de Dosoftei; dar cum inventivitatea verbală a acestui autor este cunoscută, e vorba mai curînd de o indicație în plus asupra originii sale expresive.

INFORMAȚIE s. 1. comunicare, înștiințare, știre, veste. (O ~ de mare importanță.) 2. cunoștință, știre, veste, (prin Transilv.) hir, (înv.) mărturie, pliroforie, știință. (Ai vreo ~ despre el?) 3. (înv.) cuvînt. (N-a primit ~iile lui.) 4. referință, relație. (Ce ~ îmi poți da despre...?) 5. notă. (A publicat o ~ în ziarul de ieri.) 6. documentare, documentație, informare. (Muncă de ~.) 7. indicație, îndrumare, lămurire. (A primit toate ~iile necesare.)

commodo (cuv. it. „comod”, „confortabil”), indicație de tempo (2) ce desemnează o atenuare a unei mișcări rapide. Ex.: allegro c., o mișcare vioaie dar convenabilă.

ADRESĂ, adrese, s. f. 1. Indicație (în special pe scrisori și pe colete) cuprinzînd numele și domiciliul exact al destinatarului. I-a dat lui Atanasie adresa aicea, la Folticeni. SADOVEANU, N. F. 110. Ține acest pachet... să-l dai la adresa sa. NEGRUZZI, S. I 208. ◊ Expr. (În legătură cu verbe ca «a spune», «a se exprima», «a vorbi» etc.) La adresa cuiva = cu privire la cineva; (mai ales) împotriva cuiva. A greși adresa = a) a nimeri, printr-o confuzie, în alt loc sau la altă persoană decît cea indicată; b) fig. (familiar) a avea o părere greșită despre cineva, a-l socoti altfel decît este. Dacă, prin vorbele d-tale, faci aluzie la mine, ai greșit adresa. 2. Comunicare oficială făcută în scris de o organizație, o instituție etc. I s-a comunicat numirea cu adresa nr... din... ◊ Adresă de salut = urare omagială trimisă cuiva de o adunare constituită. Adresă de protest = text scris, votat de o adunare constituită, pentru a protesta împotriva unui act reprobabil.

amoroso [At: DA / E: it amoroso] (Muz) 1 av (Imem) În mod duios. 2 s Bucată muzicală la începutul căreia este menționată indicația amoroso (1).

Steriana Chiar în unele lucrări de specialitate, Sterián și Steriána sînt considerate forme populare pentru Stelian, Steliana; analiza onomasticii noastre mai vechi scoate în evidență în mod clar că, din punct de vedere etimologic, sînt nume deosebite, deși ambele de origine grecească. Numele în discuție începe să apară în documente în jurul anului 1600, sub forme grafice și cu alte indicații suplimentare concludente pentru proveniența sa. Stiriano, Stirlan (Grecul), Sterie, Stere(a), Steriana – întîlnite mai ales la aromâni, dar mai ales Sterchiu și Sterghiu ne trimit la gr. Stergios (pronunțat Sterios) sau Sterios și la derivatul acestora Stergianos (pronunțat Sterianós). Necunoscut în epoca clasică (izvoarele atestă doar forma Sterrós, întîlnită la Xenofon, dar ca nume de cîine), Sterios are la bază adj. stereós „solid”. Dacă Stere și Sterian sînt întîlnite mai ales ca nume de familie, Steriana, apare încă, deși destul de rar, ca prenume.

LOGOGRIF, logogrife, s. n. Un fel de ghicitoare sau șaradă în care cuvîntul care trebuie găsit se ghicește după anumite indicații privind conținutul, fragmentele, aspectele structurii lui; p. ext. lucru greu de descifrat, greu de înțeles; enigmă. «Nu sînt nimic, dar răsturnat Sînt grăunțe bune de mîncat» este logogriful cuvîntului «zero» («orez»). ▭ Postelnicul Andronache credea că descifrase logogriful din inima grecei. FILIMON, C. 71.

TRASA, trasez, vb. I. Tranz. 1. A trage, a însemna pe o suprafață linia sau desenul (unui drum, al unui plan, al unei figuri geometrice etc.); (tehn.) a însemna pe o piesă brută conturul suprafețelor de prelucrat (pentru a servi ca indicație de execuție). Soldații adîncesc un început de șanț, Trasat pe dîmbul izolat și moale. CAMIL PETRESCU, V. 37. 2. A indica, a arăta, a da directive în vederea unei acțiuni sau a unei activități. Cunoașterea și însușirea legilor dezvoltării societății dă posibilitate partidului să înfăptuiască o politică justă, să descopere cauzele lipsurilor și deficiențelor și să traseze măsurile necesare pentru înlăturarea lor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766. ♦ A arăta, prin cîteva noțiuni generale, ceea ce este esențial într-o problemă, într-o situație etc.; a schița, a descrie. Schița biografică a eroilor e trasată pe nesimțite. V. ROM. noiembrie 1953, 286.

indicare sf [At: DA ms / Pl: ~cări / E: indica] 1-2 Punere în evidență a cuiva sau a ceva (cu degetul sau) cu ajutorul unui indicator Si: indicat¹ (1-2), indicație (1-2). 3 Semnalare. 4 Anunțare. 5 Desemnare. 6 Aducere la cunoștință Si: indicat¹ (5). 7 Recomandare a unui tratament Si: indicat¹ (6), indicație (7). 8 Prescriere a unui medicament Si: indicat¹ (7), indicație (8).

alla breve, termen apărut în muzica italiană a Renașterii*, îndicând tempo-ul (2) în care unitatea timpului era nota brevis [v. breve (2)] pentru majoritatea compozițiilor a cappella (2) (de unde și corespondența termenilor). În epoca barocă*, apare ca titlu al unor compoziții, indicând executantului o mișcare rapidă în stilul sonatelor* „da chiesa”. În aceeași epocă noțiunea de timp, conținută nu numai în valoarea* de doime și exprimată deja prin semnul măsurii*, ¢ se asociază și indicației de tempo a. (ex. corul nr. 23 din Messias de Haendel). În practica muzicală de astăzi, a. indică numai interpretarea în măsura 2/2 în loc de 4/4, măsură ce se notează prin litera C tăiată de o bară verticală: ¢.

Ofelia Arareori folosit la noi, Ofelia este un caz tipic de influență a onomasticii literare asupra inventarului actual de prenume. E dificil să știm de unde a luat Shakespeare numele cunoscutei sale eroine din Hamlet, dar indiferent care au fost intermediarii, Ofélia corespunde în ultima instanță numelui pers. gr. Ophellia (masc. Ophéllios). Cum aceasta nu apare decît în inscripții, indicații asupra vechimii lui ne pot oferi, indirect, cîteva antroponime înrudite: Ophéltes (purtat de fiul legendarului întemeietor al Spartei, Licurg – sec. 9 – 8 î.e.n.), Ophélestis și Ophéltios (cîteva personaje din Iliada lui Homer), Ophélas (atestat în Oeconomica lui Aristotel) etc. După cum se vede, aceste foarte vechi nume grecești au în comun tema ophel- a cărei semnificație ar fi „folos, ajutor, cîștig” (óphelos, „utilitate, avantaj, cîștig”, opheilo „a datora, a trebui” – în neogreacă). Cîteva din numele grecești amintite erau folosite și de către romani cu valoare de cognomen. Modificarea accentului gr. Ophelía în Ophélia s-a produs în latină, de unde probabil a fost preluat într-o epocă mai tîrzie.

URMA, urmez, vb. I. 1. Tranz. A merge în urma cuiva, a pleca sau a se lua după cineva, a păși pe urmele cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, însoțindu-l, stîndu-i alături. Îl urmă afară din cameră. DUMITRIU, N. 50. Copila e gata să urmeze oriunde în lume pe cel pe care îl adoră. SADOVEANU, E. 237. Ne urmați și dumneavoastră, rosti maiorul îndreptîndu-se cătră ceilalți ofițeri. MIRONESCU, S. A. 25. Călărețul apucă înainte, peste cîmp, și trăsura se puse a-l urma, suind și coborînd. ALECSANDRI, O. P. 93. ◊ Fig. Iar roșul soare îi urmează-ncet pe ei. EMINESCU, O. IV 137. Privesc trecînd mulțime de vase călătoare... Și gîndu-mi le urmează sub cerul fără nori. ALECSANDRI, P. A. 79. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. ◊ Intranz. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. (Rar, construit cu dativul) Urmînd cucernicului sihastru... se duseră pînă în poiana arătată. MARIAN, T. 42. Această lamă fiind de parte femeiască și întîmplîndu-se a avea doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ♦ Fig. A seconda pe cineva, a fi alături de cineva. Și-a urmat prietenii și la bucurii și la năcazuri. SADOVEANU, E. 117. Trebuie să mă urmezi... într-o lungă controversă. ODOBESCU, S. III 24. 2. Refl. A merge unul după altul, formînd un șir. Carele se urmau scîrțîind rar, dar fără oprire. DUMITRIU, N. 87. 3. Tranz. A-și îndrepta pașii după un fir conducător. Porniră la asfințit, urmînd linia Nistrului. SADOVEANU, O. VII 77. ♦ A respecta o indicație, a se conduce după..., a proceda conform cu... Mihai urmă sfaturile acestui bărbat. ISPIRESCU, M. V. 54. Ai știut chiar și în materie de vînătorie să urmezi părinteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Urmează dieta care o urmez eu. NEGRUZZI, S. I 207. Ciobănașul urmă întocmai cele ce-l învățase acei necunoscuți. ȘEZ. I 208. ◊ Intranz. După sfatul acesta a și urmat șerpoaica de maică. SBIERA, P. 31. Mult se gîndi bietul om ce-ar face și cum ar urma ca să nimerească mai bine. RETEGANUL, P. I 44. Așa a trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. ◊ Refl. pas. (Învechit) Ce să urmează după obiceiul pămîntului n-are nevoie de scris. DELAVRANCEA, O. II 137. (Impers.) Să propuie în cameră votarea pensiei întregi a frate-meu pentru văduva lui, precum s-a urmat pentru văduva lui beizade Iancu Ghica. ALECSANDRI, S. 171. ♦ (Rar) A urmări o problemă științifică, un studiu. [Filimon] a studiat și a urmat dezvoltarea ciocoiului. GHICA, S. A. 81. 4. Tranz. A frecventa un curs școlar. Dacă tot ai urmat chimia, cin’ te-a pus să te bagi în alimentare... în bucătărie? BARANGA, I. 153. ◊ Intranz. Familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. REBREANU, I. 61. 5. Intranz. A veni în timp după cineva sau ceva, a succeda (luînd locul). Urmau alți bulgări, care rămîneau curați. DUMITRIU, N. 151. ◊ Tranz. Cînd unul trece, altul vine În astă lume a-l urma. EMINESCU, O. I 204. ◊ Refl. Ca azi va fi ziua de mîne, Ca mîni toți anii s-or urma. EMINESCU, O. I 212. ♦ A succeda la tron sau în altă funcție. Urmași în scaun viteazului Bogdan. DELAVRANCEA, O. II 90. Iliaș, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă și desfrînată domnie se duse la Constantinopol. NEGRUZZI, S. I 143. 6. Intranz. A-și avea locul după cineva într-o ierarhie. După gradul de caporal urmează cel de sergent. 7. Tranz. A duce mai departe un lucru început (și întrerupt); a continua. Urmîndu-și călătoria, ajunseră în cele din urmă în vîrful Hulei, de unde se vede Blajul. CĂLINESCU, E. 107. Se oprea la fiecare vapor, se uita lung, cercetător și pleca înainte, urmîndu-și inspecția. BART, S. M. 60. Închizînd ochii își așeză iar capul să-și urmeze somnul. CARAGIALE, O. III 68. ◊ (Cu complementul «drum» sau un echivalent al acestuia) Trenul își urmează drumul de la Periș către Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, O. II 163. Au lăsat-o să-și urmeze drumul în pace și n-au mai cerut de la dînsa nici un ajutor. CREANGĂ, O. A. 182. Ea-și urma cărarea-n codru. EMINESCU, O. IV 235. (Întărit prin «înainte») Harap-Alb ca de foc se ferea și urmîndu-și calea înainte la stăpînu-său le ducea. CREANGĂ, P. 228. Să lăsăm cetatea asta și să ne urmăm drumul înainte. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ (Urmat de propoziții completive sau de construcții infinitivale) Urmă să lucreze, ca să se încălzească. DUMITRIU, P. F. 17. Putem să urmăm a spune «umbrelă» cînd obiectul îl folosim pentru ploaie? SADOVEANU, E. 38. Urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor. REBREANU, I. 18. ◊ Intranz. Jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. REBREANU, I. 12. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta și în lipsa lui. CARAGIALE, O. I 128. ◊ Expr. Va urma = indicație pusă la sfîrșitul unui text tipărit într-o publicație periodică, pentru a arăta că textul este numai o parte a unei lucrări mai mari, care va apărea în fragmente succesive în numerele următoare ale publicației. ♦ Intranz. (Cu sensul reieșind din context) A continua vorba începută, a spune mai departe, a vorbi. Eu îl cunosc pe Ion Creangă, urmă el cu oarecare mîndrie. SADOVEANU, E. 111. Avocatul, urmează, privind vesel împrejur. DELAVRANCEA, H. T. 213. O, bunul meu domn, viteazul meu soț, urmă ea, destul! NEGRUZZI, S. I 142. 8. Intranz. A avea loc, a se produce, a se desfășura. Nu cumva să bleștești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi. CREANGĂ, P. 207. Vorba între ei urma latinește. NEGRUZZI, S. I 285. ◊ Refl. (Rar) Voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat sub stăpînirea lui. ALEXANDRESCU, M. 331. 9. Tranz. (Urmat de o completivă dreaptă, de un infinitiv sau de un conjunctiv) Are valoare de semiauxiliar, dînd acțiunii verbului următor o nuanță de viitor sau de necesitate, care decurge sau rezultă dintr-o acțiune anterioară. Descoperirea voastră urma să dea pe lîngă fontă și un metal rar, care înlocuiește cositorul. BARANGA, I. 198. [Mitropolitul] urma să treacă chiar în acea după-amiază, cu sobor de preoți și mare alai. SADOVEANU, O. VIII 248. Ziua a doua de crăciun urmau să o petreacă toți la Gogu. REBREANU, R. I 229. ◊ Impers. Urma deci să stau acolo încă o săptămînă. BARANGA, I. 171. Dar pentru că este o providență... prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalității. BĂLCESCU, O. II 10. Povățuiește pe unde urmează de a călători cineva dintr-un loc într-altul. DRĂGHICI, R. 7.

da capo av [At: AR (1838), 393¹/5 / V: (pad capul) de-a capul / S și: d-acapo, dacapo / E: it da capo] 1-2 Indică repetarea unei bucăți dintr-o operă muzicală sau a unei acțiuni, operații etc. din alte domenii. 3 De la început. 4 Din cont. 5 (Îcs) ~ al fine Indicație care reclamă repetarea unei lucrări muzicale. 6 (Îacs) Indicație care reclamă repetarea altor acțiuni de la început până la sfârșit.

DIRECTIVĂ, directive, s. f. Indicație, normă, instrucțiune dată de un organ superior organelor în subordine, cu scopul de a îndruma, a orienta, a determina activitatea, atitudinea, conduita acestora. Directivele i le-a dat însuși Deliceanu. REBREANU, R. I 243.

sincopă (< gr. synkopé din syn, „laolaltă”, și koptein, „a tăia”, „a rupe”). 1. Una din modalitățile de a deplasa accentul* metric – cealaltă fiind contratimpul*, la care se adaugă dislocările metrice rezultând exclusiv din frazare*. S. este o formulă ritmică ce operează prin cumul valoric pe note de aceeași înălțime: o durată* accentuată este legată de durata neaccentuată imediat anterioară, asupra căreia își deplasează accentul. Astfel accentul apare în avans față de momentul când ar fi trebuit să se producă în mod normal. S. poate avea loc între valori* egale (s. regulată) sau inegale (s. neregulată), între timpi întregi sau fracțiuni de timpi, între măsuri diferite (încălecând bara) sau în cadrul aceleiași măsuri – în care caz, legato*-ul nu mai este totdeauna necesar. În măsurile cu trei timpi, s. deplasează accentul metric secundar de pe timpul trei (sau de pe segmentul lui accentuat) pe timpul doi (sau pe segmentul lui accentuat) și poartă numele de s. moale. S. poate implica întreaga structură polifonică (armonică) sau numai o singură voce, decalajul metric produs astfel între voci fiind, de regulă, generator de disonanțe. Diversele școli polifonice au elaborat reguli complexe de tratare a acestor disonanțe iar J.J. Fux, renumitul pedagog al contrapunctului (1660-1741), a consacrat s.-ei o „specie” (contrapunctul sincopat). Adeseori, s.-le se produc în lanț, rezultatul fiind modificarea temporară a structurii metrice (de pildă, 3/4 devine 6/8 și invers), crearea de unități metrice „peste bară” (ca seria de sincope „moi” din Scherzo-ul Simfoniei „Eroica” – în care doimea sincopată, sforzando, e mai puternică decât pătrimea staccatissimo de pe timpul tare, ceea ce face ca ponderea timpilor să fie inversată). În fine, s.-le în lanț, când nu afectează întregul ansamblu, duc la autonomia metrică a vocilor, structura decalată auzindu-se simultan cu cea de bază. De regulă, nuanțele și frazarea subliniază s. dar se întâlnesc și cazuri când o contracarează pentru obținerea de efecte expresive și coloristice deosebite (Cvartetul op. 76 nr. 2 de Haydn – p. I – unde s.-le sunt doar formale, indicațiile de nuanțe și articulație făcând ca accentele să cadă de fapt acolo unde le este locul, pe prima optime a fiecărui timp). 2. Majoritatea teoreticienilor includ sub denumirea de s. toate abaterile metrice, fără a diferenția s. de contratimp*, deși acțiunea celor două formule este divergentă: s. face ca accentul metric să se audă în avans, în timp ce contratimpul îl întârzie. În plus, utilizarea lor practică este diferită. ♦ Apărută de la începuturile polifoniei, s. a fost inițial apreciată mai mult în relațiile intervalice pe care le provoca față de celelalte voci. Utilizarea ei ca formulă eminamente ritmică a evoluat paralel cu consolidarea metrului* și măsurii*, proces ce s-a încheiat în Barocul muzical. Romanticii au utilizat pe scară largă s.-le în serie. S. este endemică într-o serie de culturi tradiționale, cum ar fi cele africane, de unde a fost preluată de jazz*.

Agnes [añes] Prenume feminin rar folosit la noi, dar răspîndit și frecvent mai ales în onomastica apuseană, Agnes reproduce un vechi nume fem. gr. (H)agnes. Dacă prezența sa la Pausanias, Descrierea Eladei, nu ne poate oferi indicații asupra vechimii acestui nume, atestarea frecventă a corespondentului mase. Hagnon încă de la Tucidide sau existența unor compuse (Hagnódoros, Hagnókles etc.) ne asigură că aceste nume se foloseau în Grecia dintr-o epocă foarte veche. Izvoarele latine atestă și ele existența sporadică a numelui, fie cu valoare de cognomen, fie purtat de servi și* liberți (Hagne apare și la Horațiu, dovedind preferința poeților romani pentru numele fem. grecești). Format de la adj. [h]agnós, [h]agné, [h]agnón „pur, curat, cast” și mai tîrziu chiar „sfînt”, [H]agné, redat în latină și prin Agnés, pătrunde cu ușurință în onomastica creștină din primele secole ale erei noastre (în apus, menționat încă din jurul anului 455, s-a bucurat de o mare popularitate cultul unei fecioare din Roma, martiră în timpul lui Dioclețian). Atestat sub diverse forme, începînd din sec. 4, Agnes se răspîndește rapid în țările apusene, probabil și datorită apropierii, prin etimologie populară, de agnus, „miel”, a cărui valoare simbolică este recunoscută în religia creștină. La români, Agnes, (pronunțat añes), uneori Agnesa (añesa) este un împrumut recent din apus, numele fiind simțit ca străin și pretențios. Sînt folosite la noi însă și două forme mai vechi, de origine neogrecească, mult mai bine adaptate limbii române: Anéza și Anezína. ♦ Engl. Agnes, fr. Agnès, germ. Agnes, it. Agnese, sp., port. Iñês, magh. Agnes, rus. Agnesa, pol. Jagna, Jagnieszka etc. ◊ Iñês de Castro (iubita infantelui Don Pedro de Portugal și ucisă din ordinul regelui Alfons al IV-lea), devenită eroina unei tragedii de Antonio de Ferreira, este una dintre cele mai cunoscute personaje feminine din literatura portugheză.

orchestrion, nume generic, atribuit instrumentelor mecanice* (în bună parte automatizate) care imită orchestra*. Se cunosc 5 tipuri principale de o. 1. Un fel de orgă* portabilă, construită în Olanda în 1789 după indicațiile abatelui Vogler, cu tuburi labiale și cu limbi metalice. 2. Un pian* prevăzut cu un sistem de tuburi de orgă, construit în Praga în 1791 de către Kunt. 3. Un instr. înrudit cu o. 1 și 2, dar perfecționat tehnic, realizat la Viena în 1828. 4. Un tip de armoniu*, inventat la Paris, în 1844. 5. O orgă mecanică, construită la Dresda în 1851 de către E.T. Kaufmann (ulterior îmbunătățită), cu tuburi labiale și cu limbi metalice, capabilă să imite un număr mare de instr. de suflat și percuție*. Muzica se înregistra pe cilindri speciali, acționati de un mecanism asemănător mecanismului de ceasornic. Mai târziu, cilindrii au fost înlocuiți cu rulouri de hârtie specială perforată, iar acționarea a fost preluată de motorul electric. Acest ultim tip de o. s-a răspândit în decursul sec. 19 în bâlciurile și cabaretele din toată Europa. El rezistă încă în Olanda, ca instr. al muzicienilor ambulanți.

MALIȚIOZITÁTE s. f. (Livresc) Maliție. Atins pînă-n suflet de malițiozitatea confraților săi, li se pune-n cale. CARAGIALE, M. 70. Și acuma încă, cîte un scriitor național, cu o malițiozitate și mirare pe care o dau totdeauna lucrurile nepricepute, neștiute, repetă: critica științifică, auzi! GHEREA, ST. CR. III, 144, cf. BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U. Poți scormoni în opera, unui scriitor, ca să descoperi, cu o ieftină și curioasă malițiozitate. .. indicații biografice intime, informații mărunte. V. ROM. noiembrie 1954, 157. Toată malițiozitatea femeii contra femeii e pusă în joc. RALEA, S. T. III, 230. Pe față, surîsul lui, atît de obicinuit, semn al unei malițiozități de neînvins, o necăji. CAMIL PETRESCU, O. II, 356. ** Faptă, vorbă, atitudine răutăcioasă. Întrebuințează un întreg arsenal de malițiozități și de trăsături satirice. CARAGIALE, O. III, 246. - Pronunțat: -ți-o-. – Pl.: malițiozități. – Malițios + suf. -itate.

PILDĂ s. 1. exemplu, model, (înv.) chip, mostră, paradigmă, pilduire, (înv. fig.) oglindă. (A da ceva ca ~.) 2. învățătură, (înv.) paradigmă, (fig.) lecție. (A lua ~ de la cineva de felul cum...) 3. învățătură, morală, (rar) moralitate, (înv.) matimă. (~ unei fabule.) 4. învățătură, (rar) parimie, (înv.) price. (Le-a spus o ~.) 5. parabolă. (~ evanghelică.) 6. dovadă, indicație, indiciu, mărturie, probă, semn, (livr.) testimoniu, (înv. și reg.) scrisoare, (înv.) răspuns. (Există numeroase ~ în sprijinul celor susținute.)

cotă¹ sf [At: ȘTEFĂNESCU, C. 522 / Pl: ~te / E: fr cote] 1 (Șîs) ~ parte Parte cu care cineva contribuie la formarea unui fond, la o cheltuială comună Si: contribuție, (iuz) cislă. 2 (Îas) Parte care revine cuiva în urma unei repartizări, a unei împărțeli etc. Si: (iuz) cislă. 3 (Spc) Sumă pe care o încasează un jucător pentru fiecare miză pusă pe un cal care a câștigat cursa. 4 Parte cu care cineva contribuie la impozite Si: contribuție. 5 Cotizație. 6 (Înv) Cantitate de produse (agricole) pe care un producător trebuia să o predea statului. 7 (Înv) Parte care revine unui producător ca sarcină de producție, cu care acesta participă la producția totală a acelui fel de bunuri. 8 (Înv; îs) ~ de beneficiu Parte din beneficiu, repartizată cuiva. 9 Parte dintr-un tot, în cifre absolute sau în valori procentuale, căreia i se dă o anumită destinație sau i se aplică un anumit regim Si: coeficient. 10 (Pex) Cifra care exprimă cota (9). 11 (Șîs ~ta bursei) Tablou la bursă care conține, în fiecare zi, cursul acțiunilor, în unități monetare ale pieței. 12 Indicație în cifre și litere a fiecărei serii de acte, documente, cărți, într-o colecție sau bibliotecă. 13 Indicare, pe hartă, a înălțimii diferitelor puncte de pe teren, în raport cu un plan luat ca bază, de obicei nivelul mării. 14 (Pex) Cifră de pe hartă care arată înălțimea punctului. 15 (Pex) Locul pe teren care corespunde cotei de pe hartă. 16 Indicare, pe un desen tehnic, a dimensiunilor diferitelor părți ale obiectului reprezentat. 17 (Pex) Cifră care indică, într-un desen tehnic, dimensiunile obiectului reprezentat. 18 (Îs) ~ta apelor Nivelul unei ape curgătoare. 19 Ansamblu de cifre și litere atribuit pentru identificarea unei cărți dintr-o bibliotecă. 20 (Îs) ~ de întreținere Sumă de bani cu care fiecare dintre colocatari contribuie la cheltuielile comune de întreținere a imobilului respectiv.

Marta Prenume feminin astăzi la modă, Marta corespunde numelui arameean Márta, purtat de sora lui Lazăr și a Mariei din Betania. Corespunzînd subst. fem. martā (masc. mār) „stăpînă, doamnă”, Marta are aceeași semnificație ca → Despina; Domnica (→ Dominic); Chirița (→ Chiriac) sau Chiajna (aceste similitudini în onomastica unor popoare diferite ca apartenență lingvistică probează un fapt interesant și anume identitatea sferelor semantice cărora le-au aparținut, la origine, numele de persoană, lucru deosebit de important pentru etimologie: sensul inițial al unui antroponim trebuie, în general, să se încadreze într-o sferă de semnificații relativ limitată, deși teoretic, orice cuvînt poate fi folosit cu valoare personală). Redat în greacă și latină prin Martha, numele biblic apare frecvent în epoca imperială, este purtat apoi de cîteva martire și sfinte, iar prin intermediul cultului acestora se răspîndește în Europa. La Roma, Martha era cunoscut însă chiar din epoca republicană, dar dacă cele două apariții – într-o inscripție din sec. 3 î.e.n. și la Plutarh, ca nume al unei profetese siriene ori ebraice – nu ne conving că numele era folosit și de femeile romane, aceste atestări oferă indicații asupra vechimii și răspîndirii numelui. Preluat din greacă de către slavi (în 1484 numele apare în pomelnicul de la Horodiște), Marta ajunge și la noi prin sec. 15, forma moldovenească Marfa explicîndu-se prin influența slavă răsăriteană (dat fiind că Marta este un nume frecvent la maghiari, pentru prezența numelui în Transilvania și chiar Moldova poate fi invocat și un intermediar latino-catolic). ☐ Fr. Marthe, engl. germ. Martha, it., magh., bg., rus. Marta.

piano-forte (cuv. it. „încet-tare”) sau forte-piano. 1. Nume italian dat primului instr. cu taste* și coarde lovite, la care se putea obține gradarea nuanțelor de la piano la forte prin simpla diferență de presiune a degetelor asupra tastelor. Prin abreviere s-a ajuns la cuvântul piano (pian*). 2. Indicație dinamică* prin care se cere o trecere bruscă de la piano* la forte*. Abrev.: pf. V. forte (fp).

SINETOS, gr. συνέτος „inteligent” și, coincidență: Sinat, principe gal din Galatia (Plutarh, apud Bailly). 1. Aceste două nume s-ar putea pune în relație cu enigmaticul Sinat din doc. moldovenești din sec XV (Dm; Ștef; C Ștef); – 1467 (RA I 117); – moș în Sănetești (16 A I 268); Sinat/a b., -ești (Tec I). Această indicație justifică Identitatea Sinat = Sănat, nume ce apar în același timp în doc. moldovene. 2. Sănat, -a, b. (Dm); Sănăt/ești s, -escul (Ard; Hur; Sd X), nume dovedit în cele trei țări romîne, fără legătură cu subst. sănătate, dat ca etimon, prin haplologie, de A. Candrea; Sănătescu, Ianache, olt (Fil A și RI XIV 147) în 1827. Cf. Sănătăuca s. 3. Sanate, moț, n. de origine iranică, după O. Dens. (Curs 164).

lumină sf [At: PSALT. 289/5 / Pl: ~ni, (îvr) ~ne, ~nuri / E: ml lumina] 1 Radiație electromagnetică emisă de corpuri incandescente, cu sau fără flacără sau luminiscente care impresionează ochiul Si: (îvr) lucoare (1). 2 Efect al acestei radiații. 3-4 (Îljv) (Limpede) ca ~na zilei (Care este) incontestabil Si: clar, evident. 5 (Îlav) Pe (sau la) ~ În timpul zilei. 6 (Îe) A se bucura de ~ (sau a vedea) ~na A se bucura de viață. 7 (Îae) A fi înzestrat cu simțul văzului. 8 (Pfm; îe) A vedea ~na (zilei) A se naște. 9 (Pfm; îe) A nu mai vedea ~na A orbi. 10 (Pop; îe) A se arăta (sau a răsări) la ~ (sau la ~na zilei) A ieși la vedere. 11 (Îe) A da (sau a scoate, a ieși) la ~ A scoate pe cineva dintr-o încurcătură. 12 (Pop; îae) A ajuta pe cineva să dobândească o situație. 13 (Pop; îe) A ieși la ~ A scăpa de primejdie. 14 (Îae) A se dezvălui. 15 (Înv; îae; șîe a vedea ~na tiparului) A tipări. 16 (Înv; îe) A fi în ~ A fi valabil. 17 (Îe) A prezenta, a privi, a aprecia ceva sau pe cineva într-o ~ oarecare A prezenta, a privi, a aprecia ceva sau pe cineva într-un anumit fel sau dintr-un anumit punct de vedere. 18 (Îe) A arunca (sau a răspândi) o ~ asupra unei chestiuni A clarifica o problemă. 19 (Îe) A pune (o chestiune) în ~ A atrage atenția asupra ei Si: a sublinia. 20-21 (Îe) A (se) face ~ în mintea (sau în capul) cuiva A (înțelege sau) a face pe cineva să înțeleagă o chestiune. 22 (Fig) Strălucire. 23 Efect de lumină (1) într-o pictură, într-un tablou, într-o fotografie etc. 24 (Pop; îe) A vorbi de un lucru ca orbul de ~ A vorbi despre lucruri necunoscute. 25 (Ast; îs) ~ zodiacală Pată luminoasă care, la latitudinea noastră, se vede toamna spre est, înainte de răsăritul soarelui, și primăvara spre vest, după apusul soarelui. 26 (Chm; îs) ~na de var (a lui Drummond) Lumină (1) albă, foarte intensă și strălucitoare, obținută prin atingerea unei plăci de var cu vârful unei flăcări mici de gaz detonant. 27 (Chm; îs) ~na Auer Lumină (1) foarte vie și strălucitoare, obținută prin aplicarea unei site de incandescență la lămpile cu petrol sau gaz. 28 (Îs) ~na apei (sau a câmpului) Suprafață (a apei sau) a câmpului. 29 (Pgn) Orice sursă de lumină (1). 30 (Îe) A lucra la ~ A lucra noaptea la lampă. 31 (Pop; îe) A-i stinge cuiva ~na A omorî pe cineva. 32 (Reg; îe) A aprinde ~na A înțelege. 33 (Îrg; îe) A pune ~na sub obroc A ascunde adevărul. 34 (Pfm; îe) A căuta ceartă cu ~na (sau cu lumânarea) A căuta ceartă cu orice preț. 35 (Pop) Lumânare (1). 36 (Pop; îs) ~ de veci Lumânare (1) care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. 37 (Îvp; îs) ~ de stat Lumânare (1) foarte înaltă, care se aprinde lângă sicriu. 38 (Pop; îs) ~ morților Lumânare (1) care a ars aproape în întregime. 39 (Pfm; îe) A ține ~na (sau lumânarea) cuiva A fi naș la cununia cuiva. 40 (Pfm; îae) A asista la moartea cuiva, punându-i în mână o lumânare (1) aprinsă. 41 (Pop; îe) A nu avea parte de ~ A muri singur, fără să-i țină cineva lumânarea (1). 42 (Reg) Prăjină dreaptă, de care se atârnă găleata pentru scos apa din puț. 43 (Mol; Trs) Flacără (1). 44 (Ban) Foc mic care se face la morminte, lângă cruce, în Joia Mare. 45 (Pop) Lună (1). 46 (Îvp) Lună (59). 47 (Nob) Lunație (2). 48 (Șîs ~na ochiului) Pupilă. 49 (Pex) Ochi. 50 (Pex) Privire. 51 (Fig) Ființă, lucru, obiect etc. mai drag, mai de preț. 52 (Pfm; îe) A-i fi (cuiva) drag ca ~na ochilor A-i fi cuiva foarte drag. 53 (Pfm; îe) A îngriji (a păzi, a feri) pe cineva ca (pe) ~na ochilor A îngriji, a păzi, a feri pe cineva cu multă grijă și atenție. 54 (Pop; îe) A fi lipsit de ~ sau a-și pierde ~na A nu vedea. 55 (Înv) Mărime interioară a unei încăperi sau clădiri Si: suprafață. 56 (Îvr) Fereastră prin care se luminează interiorul unei încăperi. 57 (Reg) Spărtură făcută iarna în podul de gheață de pe un râu, unde se adună peștii Si: răsuflătoare. 58 (Pgn) Deschizătură prin care se poate vedea în interiorul unui obiect. 59 Stăvilar la moară. 60 (Pop) Germene al oului fecundat Si: bănuț (8). 61 (Pop; lpl) Piatră prețioasă la un inel Si: diamant. 62 (Ent; îc) ~-de-pădure Licurici. 63 (Liv) Fericire. 64 (Tlg) Dumnezeire. 65 (Tlg; îs) Fiii (sau îngerii) ~nii Îngeri rămași credincioși lui Dumnezeu. 66 (Tlg; îs) Oameni ai ~nii Oameni care trăiesc cu frica lui Dumnezeu. 67 (Îvp) Călăuză. 68 (Fig) Ceea ce aduce claritate în mintea omenească Cf cultură (12), educație (2), învățătură. 69 (Înv) Explicație. 70 (Tlg; înv) Adevăr moral. 71 (Îs) ~ albă Lumină (1) mijlocie a zilei, care conține toate radiațiile spectrului vizibil. 72 (Îs) ~nă rece Lumină (1) care conține un număr foarte mic de radiații infraroșii și care are un efect termic redus. 73 (Îs) ~nă monocromatică Lumină (1) formată din radiații de o singură culoare spectrală. 74 (Îs) ~nă compusă Lumină (1) care conține radiații de mai multe lungimi de undă. 75 (Îs) ~ naturală Lumină (1) complet nepolarizată, caracterizată prin diversitatea direcțiilor de oscilație ale radiațiilor electromagnetice care o compun, distribuite uniform în jurul direcției de propagare. 76 (Îs) ~ polarizată Lumină (1) alcătuită din radiații electromagnetice ale căror direcții de oscilație nu sunt uniform distribuite în jurul direcției de propagare. 77 (Ast; îs) ~ antisolară Pată foarte slab luminoasă care se vede noaptea pe cer în locul opus soarelui. 78 (Fzl; îs) ~ animală Lumină (1) produsă de unele organisme animale pe baza energiei chimice a unor substanțe. 79 (Îlav) La ~na mare În văzul tuturor Si: fățiș. 80 (Îlpp) În ~na ... Din punctul de vedere al... 81 (Îlv) A da ~ A lumina (1). 82-83 (Îe) A pune într-o ~ bună (sau rea, urâtă etc.) A scoate în evidență aspectele (pozitive sau) negative din viața sau din activitatea cuiva. 84 (Îs) ~ electrică Iluminare pe bază de energie electrică. 85 (Îs) ~ de control Indicație luminoasă care servește la controlul stării și al modului de funcționare a unei instalații de telecomandă, a macazurilor, a semnalelor de cale ferată etc. 86 (Spc) Sursă luminoasă, de obicei colorată, situată pe o navă, aeronavă etc., folosită la indicarea poziției sau la semnalizare. 87 Unitate de măsură pentru fluxul luminos Cf lumen (1). 88 Distanță liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 89 (Mun; îs) ~na casei Fațadă a unei case.

tuli (-lesc, -it), vb. – 1. A coborî, a veni la vale din munți, a veni în jos. – 2. A se duce, a merge. – 3. A fugi, a o șterge. Origine îndoielnică. Pare să provină din sl. tulŭ „fluier; țeavă; sul”, cf. tulnic, sau din sb. tuliti „a urla”, care poate au aceeași origine, dar explicația semantică este dificilă. Este evident că există o legătură între ideea de „a coborî” și cea de „a face zgomot”, căci aceeași dualitate apare în „a tuna, a țipa” și „a urla”; dar punctul de plecare al acestei asocieri nu s-a explicat suficient. După Pușcariu, Dacor., V, 420-5, ar trebui pornit de la ideea de zgomot făcut de pietrele trase de un curent. Pușcariu, Lr., 163, sugerează ideea coborîrii păstorilor sunînd din bucium. Această indicație din urmă pare mai sigură. Ciobanii sau văcarii își petrec ziua în munți și coboară în sat pe înserat, anunțîndu-se în prealabil printr-un semnal de tulnic sau de bucium care indică că vor sosi în curînd. Este posibil să se fi ajuns astfel la o echivalență între ideea de „a suna din bucium” și cea de „a coborî”, datorită confuziei dintre acțiunea reală și simbolul său; dar este însă ciudat, în acest caz, că „a buciuma” nu are și sensul acesta. Tulai, interj. (se folosește pentru a cere ajutor; exprimă ideea de fugă grăbită), cuvînt care se folosește numai în Trans. și Banat, pare să provină din aceeași sursă, deși der. nu este clară; legătura cu mag. tolvaj „bandit” (Candrea) nici atît.

creanga, crancalîc Creanga, glosat de DA prin „a umbla hăbăuca”, „a umbla în zadar” e cunoscut în special din nordul Moldovei. Nu pare de loc natural să credem, cu DA și DLRM, că avem de-a face „cu creangă ”,ramură„”, în orice caz legătura de înțeles nu se vede. Scriban preferă să explice pe creanga prin craina, fără a arăta cum se explică diferența de formă. DU, TDRG și CADE nu cunose cuvîntul. Cuvîntul apare și sub forma cranga. Cred că nu trebuie să dăm mare atenție acestei deosebiri, deoarece fiecare din cele două variante se poate ușor explica prin cealaltă, fiind vorba numai de pronunțarea dură sau moale a lui r (și creangă „ramură” are varianta crangă). Răspîndirea, geografică a cuvîntului ne îndeamnă să-i căutăm un original ucrainean, și într-adevăr acest original există : ucr. гранка „graniță”. O serie de cuvinte și expresii paralele întăresc această ipoteză : craină „margine”, a umbla craina „a umbla fără rost” (vezi a da boilor craina „a da boilor drumul din grajd, jug, să umble încolo și încoace”, MCD, p. 137, din Banat); a bate laturile „a umbla fugar” (vezi și lăturean „musafir venit din altă localitate”, MCD, p. 285, regiunea Cluj); a ține marginea, a umbla huciu-marginea „a umbla hoinar” și aici mai jos holisturile (de observat că în toate aceste expresii substantivul este articulat). Întrucîtva asemănător este și cotei «om leneș, care „bate coturile”», Lex. Reg., p. 100. (raionul Rădăuți). Atmosfera pe care o aduce toate aceste expresii este -cea pe care o cunoaștem mai ales din romanele istorice rusești : tot felul de aventurieri cuțreierau regiunile de frontieră, unde supravegherea era mai puțin strictă. În această lumină, mi se pare neconvingătoare explicațiile lui Bogrea, DR, IV. (1927), p. 176-177, pentru o parte din cuvintele citate aici. Cît privește aspectul fonetic al lui creanga, trebuie să observăm că și creangă „ramur㔄 are la bază tot o formă granka, numai că provine din bulgară. Probabil aici trebuie să referim și pe crant ”fără rost„ (CV, 1951, nr. 12, p. 37, raionul Balș); după cît se pare, indicația e greșită, căci se spune că cuvîntul e adjectiv, cu exemplul Lina Beaca toată ziua umblă crantă, deci s-ar părea că avem de-a face tot cu un substantiv feminin. De creangă este legat desigur și crancalîc ”petrecere, chef, orgie„, pentru care DA trimite la crancalău ”cioară„, DU și CADE la crancău, care, pe lîngă înțelesul de ”corb„ l-ar mai avea și pe acela, de ,,om fără căpătîi” și care ar fi derivat de la onomatopeea cranc ! În sfîrșit, DLRM combină liber pe crancău cu crailîc. Pare la mintea omului să admitem că e vorba de un derivat în -lîc de la cranga.

comandă¹ sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 70/1 / V: (înv) ~men~, ~mendie / Pl: ~menzi, (înv) ~de, ~mănzi / E: ger Kommando, fr commande, pn komenda] 1-2 Ordin de executare a unei mișcări, a unui exercițiu. 3 (Îs) Metodă de ~ Impunere a unei decizii personale colaboratorilor, fără a-i consulta în prealabil pe aceștia. 4 Autoritate superioară exercitată de cineva, în special de un șef militar. 5 (Înv; îs) ~da supremă Statul Major. 6 (Reg) Post de pază la graniță. 7 (Înv; îe) A fi de ~ A fi de strajă la graniță. 8 Cerere prin care o persoană, o întreprindere etc. solicită livrarea unui anumit produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. 9 (Îla) De ~ Executat după indicațiile date de client. 10 (Îlav) La ~ La cererea cuiva. 11 (Îal) La momentul potrivit. 12 (Îal) Intenționat. 13 (Îal) Fără tragere de inimă. 14 (Teh) Operație manuală, semiautomată (sau automată), prin care se pune în funcțiune, se reglează sau se oprește un sistem tehnic. 15 (Îs) Post de ~ Loc unde sunt concentrate organele și aparatele de acționare a unui sistem tehnic. 16 (Îas) Loc unde stă comandantul trapelor și de unde transmite comanda operațiilor. 17 (Îs) Punct sau tablou de ~ Loc de unde se execută comenzile și se controlează funcționarea unui sistem tehnic. 18 Ansamblu de aparate a căror acțiune conduce un sistem tehnic. 19 (Ban) Primărie. 20 (Buc; iuz) Grajduri pentru creșterea cailor de rasă. 21 (Reg) Șopron mare. 22 (Reg) Baracă de scânduri făcută de plugar la marginea terenului cultivat de el, în care își ține uneltele sau în care doarme. 23 (Top; reg) Loc pe culmile dealurilor și munților unde inginerii pun cruci ca puncte fixe. 24 (Buc; iuz) Femeie desfrânată. 25 (Reg) Morgă.

oboi (it. oboe [înv. oboè]; fr. hautbois; germ. Oboe), instrument de suflat din lemn, alcătuit dintr-un tub sau con de lemn, cu ancie* dublă. Tubul poate fi divizat în trei părți, două din din ele reprezentând corpul instr. iar a treia constituind pavilionul*. Pavilionul contribuie la obținerea sonorităților grave. Corpul o. prezintă orificii care pot fi închise sau deschise cu ajutorul unui sistem mecanic de pârghii și clape (2). Acest mecanism realizează variația înălțimii* sunetelor. O. are o întindere de două octave* și jumătate, de la si bemol-sol³. Din familia o. mai fac parte oboe da caccia*, oboe d’amore, cornul englez*, ob. bariton. O. are un timbru nazal, dar poate cânta foarte dulce, cu nuanțe melancolice, fiind folosit ca instr. solo sau în orch. tocmai spre a sublinia asemenea momente melodice. În partitura* de orch., partida* o. se scrie pentru 2-3 o., pe 1-2 portative*, sub partida de flaut*. O. 2 (sau 3) poate schimba cu cornul englez la indicația muta* in corno inglese*. O. actual are strămoși foarte îndepărtați. Încă din antic. grecii îl clasificau în categoria aulos*-ului, iar romanii îl denumeau tibia*. O. a evoluat lent, fără schimbări bruște, forma sa rămânând aproape neschimbată. Primul o. mai apropiat de forma actuală a fost probabil inventat prin sec. 17 de Jean Hotteterre și Michel Philidor, la curtea Franței. Experimentele ulterioare (întreprinse și în Anglia, Italia și Germania) au vizat în primul rând obținerea unei sonorități curate pe toată întinderea gamei* cromatice*. Astăzi s-a ajuns la folosirea a două tipuri de o., care diferă între ele prin dispoziția găurilor și a clapelor, precum și prin dimensiunea tubului. Un tip este construit după sistemul it., iar celălalt după sistemul fr. Lorée. De mare importanță pentru calitatea sunetelor o. este ancia și, în acest sens, instrumentistul este propriul său constructor, având misiunea de a-și confecționa singur anciile și de a le adapta pentru propriile sale buze. Datorită perfecționării tehnice a construcției și a virtuozității la care au ajuns oboiștii, o. are o funcție din ce în ce mai importantă în orch., încredințându-i-se pasaje dificile și de mare expresivitate, în lucrări simf. de Ravel, Stravinski ș.a. În muzica simf. românească contemporană o. apare ca instr. solist în concerte de Theodor Grigoriu (Concert pentru dublă orch. de cameră și o.), Mircea Basarab, Adrian Rațiu (Concert pentru o. fag. și orch. de coarde). Abrev. în partituri: ob.

calificativ, ~ă [At: DA / Pl: ~i, ~e / E: fr qualificatif] 1 a Care califică (1). 2 sn Termen prin care este caracterizată o ființă sau un obiect. 3 sn (În unele țări) Sistem de notare a sârguinței la învățătură și a conduitei elevilor și studenților sau de apreciere a muncii cuiva. 4 sn Fiecare dintre indicațiile „excepțional”, „foarte bine”, „bine”, „suficient” sau „insuficient” cuprinse în acest sistem.

lecționar, carte bisericească conținând textele Evangheliei (dar și cele ale Apostolului), aranjate în ordinea în care sunt citite în decursul anului. Textele sunt, în general, redate în stilul recitat-cântat al cantilației*, perpetuat prin tradiție. Unele dintre acestea (cum este l. evanghelic păstrat la Iași și datat cu aprox. între sec. IX-XI) sunt importante prin indicațiile, fie și sumare, de intonație (I, 1), indicații conținând o notație (IV) primitivă (în cazul menționat, paleo-biz.).

PROBĂ s. 1. adeverire, arătare, atestare, certificare, confirmare, demonstrare, demonstrație, dovedire, întărire, probare, (livr.) coroborare. (~ celor afirmate.) 2. atestare, dovadă, mărturie. (Iată o ~ elocventă.) 3. (JUR.) dovadă, mărturie, probațiune. (O ~ adusă în sprijinul împricinatului.) 4. dovadă, indicație, indiciu, mărturie, pildă, semn, (livr.) testimoniu, (înv. și reg.) scrisoare, (înv.) răspuns. (Există numeroase ~ în sprijinul...) 5. încercare, probare, verificare, (pop.) cercare, (înv.) verificație, verificăciune. (~ unui motor.) 6. experiență, experiment, încercare, (pop.) cercare. (A face o serie de ~ în laborator.) 7. (MAT.) verificare. (~ unei împărțiri.) 8. (MED.) analiză. (~ hepatică.) 9. examen. (Am avut două ~ de susținut.) 10. exemplu, model, mostră, specimen, tip. (Dă-mi mai jos cîteva ~ de...) 11. eșantion, model, mostră, (reg.) modă. (O ~ dintr-un material.)

PREVEDERE s. 1. (livr.) preliminare. (~ unor cheltuieli.) 2. dotare, dotație, echipare, înzestrare, utilare. (~ unei uzine cu cele necesare.) 3. indicație, precizare, prescripție, (înv.) scriptură, (grecism înv.) prohdiorihmos. (~ pentru folosirea...) 4. (JUR.) dispoziție, normă, prescripție, (înv. și reg.) rost, (înv.) prescript. (Care sînt ~ în vigoare?) 5. (JUR.) clauză, condiție, dispoziție, punct, stipulare, stipulație, termen, (înv. și pop.) tocmeală, (înv.) șart. (~ dintr-o convenție.) 6. atenție, circumspecție, grijă, precauție, prudență, băgare de seamă, luare-aminte, (pop.) fereală, pază, priveghere, (înv.) socotință, veghere. (Dă dovadă de multă ~; procedează cu multă ~.)

tempo (cuv. it. „timp”; la pl. tempi; lat. tempus) 1. (Sens inițial) Timp (I, 2) al măsurii*. 2. Gradul de iuțeală cu care trebuie executată o lucrare muzicală. Factor important pentru redarea exactă a caracterului unei compoziții (1) muzicale, t. trebuie indicat cu aceeași precizie ca și înălțimile (2), duratele (II) și intensitățile (2) sunetelor. Dar abia începând cu sec. 19, datorită metronomului*, această notare exactă a devenit posibilă. Mai înainte, t. era păstrat prin tradiție, lăsat la libera alegere a interpretului sau stabilit pe baza unor termeni convenționali – cu valoare relativă – folosiți și astăzi. Acești termeni, de origine it., privind mișcarea propriu-zisă (largo*, lento*, adagio*, andante*, moderato*, allegretto*, allegro*, presto* etc.) pot fi completați cu unele indicații referitoare la caracterul muzicii (giocoso, scherzando, con anima, con brio, con spirito, con moto, con fuoco, mosso, agitato, appassionato, energico, malinconico, mesto, tranquillo, amabile, semplice, grazioso, cantabile, misterioso etc.). Numeroase indicații de mișcare și caracter apar și în alte limbi (germ., fr.), în special atunci când termenii convenționali se dovedesc insuficienți. Alături de acești termeni, pentru a stabili cu precizie t., trebuie să existe și indicația metronomică (numărul de bătăi pe minut, fiecare bătaie corespunzând de obicei unei note cu valoare* de pătrime – v. metronom). În cuprinsul aceleiași piese pot apărea schimbări de t., care trebuie notate la fel de precis, și reveniri la mișcarea inițială (cu indicația a t. sau t. primo). Uneori schimbările se fac treptat, în acest caz fiind necesari termeni agogici* care indică o rărire a t. (allargando*, rallantendo*, ritenuto* etc.) sau o accelerare (accelerando*, precipitando*, stretto*, stringendo* etc.). T. poate fi indicat, în unele cazuri, prin referirea la o mișcare cunoscută: t. di minueto, t. di mazurka, t. di Walzer, t. di marcia, Alla siciliana, All’ongarese*, Alla turca. V. mișcare (2).

comandă s. f. 1. ordin, dispoziție, poruncă. ◊ ton de ~ = ton poruncitor. 2. conducere a unei unități militare. ◊ post de ~ = loc unde stă comandantul trupelor și de unde transmite comanda operațiilor. ♦ ordin verbal sau prin semnal dat militarilor de un comandant pentru executarea simultană a unei mișcări. 3. acțiune de comandare a unui sistem tehnic. ♦ echipamentul necesar efectuării ei. ◊ dublă ~ = dispozitiv de pilotaj care permite ca doi piloți să acționeze comenzile. ♦ (inform.) instrucțiune, parte integrantă a informației transmise calculatorului de către utilizator. 4. cerere de marfă adresată unui furnizor, lucrare cerută unui meseriaș, unui antreprenor etc. ♦ marfa comandată. ◊ de ~ = executat după indicațiile clientului. 5. (mar.) suprastructură pe o navă în care se află timoneria, camera hărților, cabina comandantului etc. 6. parâmă subțire (saulă) cu care se înfășoară capătul unei parâme groase, împiedicându-i despletirea. (< fr. commande)

FRONTISPICIU, frontispicii, s. n. 1. Fațada principală a unui edificiu sau a unui monument. Prăvăliile aveau frontispicii pentagonale foarte sobre, dar nu lipsite de eleganță. V. ROM. noiembrie 1953, 14. Trecură pe sub portalul cu numele gospodăriei scris pe frontispiciu. MIHALE, O. 115. Pe frontispiciu n-avea nici o inscripțiune votivă. ODOBESCU, S. III 73. 2. Prima pagină a unei cărți, care pe lîngă titlu, poartă adesea numele autorului, gravuri simbolizînd qjiprinsul lucrării etc. ♦ Partea de sus de pe prima pagină a unui ziar, cuprinzînd titlul și unele indicații. Pe frontispiciul «Scînteii» este scris: «Proletari din toate țările, uniți-vă!».

canzona (canzone) (cuv. it. [cantsona]) 1. Specie poetico-muzicală cu formă determinată și tematică erotică, vehiculată de trubaduri*, denumită de aceștia în provensală canso sau canzo (echivalent al termenului fr. chanson*). În decursul sec. 13-16, c. evoluează în simbioza vers-muzică, cristalizând o formă polif. strofică, structurată în mod obișnuit: A-repetat, BC-repetat în genul frottolei*. C. vocală se mai întâlnește și sub forma c. a balla [în genul balata, v. baladă (I, 1, 2)], c. villanesca (în genul villanela*) sau canzonaccio (în genul vodevilului*). În sec. 16, între compozitorii de c. se disting Conversi, Feretti, Orazio Vecchi. 2. Sub influența chanson-urilor școlii franco-flamande se cultivă în sec. 16 și 17 piese vocale (canzoni francese) care, transcrise pentru instr. (laută*, clavecin*, orgă*), conduc în timp la crearea unor lucrări instr. independente față de modelele vocale (canzoni ala francesca sau canzoni da sonar), având o scriitură polif. mai puțin rigidă decât ricercar*-ul. C. instr. au compus Banchieri, G. Gabrieli, Purcell (pentru diferite instr.) și A. Gabrieli, Merulo, Frescobaldi, Froberger (pentru instr. cu claviatură*). Caracteristica acestora o constituie melodia cu ambitus (1) redus, ritm vioi, mișcare rapidă în măsură de 4/4. Secțiunile c, imitative*, supuse repetiției, sunt bazate pe teme* înrudite cu tema inițială (purtând în general indicația Allegro*), secțiuni între care se intercalează altele, lente (Adagio*), în măsuri ternare* (Frescobaldi), ce pot avea uneori caracter de tocattă* (Froberger). În sec. 17, trăsăturile c. se estompează, confundându-se tot mai mult cu ricercarul*, fantezia (1), capriciul* și fiind înlocuită finalmente de fugă*. 3. Termenul c. desemnează în sec. 16 și piesele vocale de factură pop., originare din Neapole, scrise pe texte dialectale (Canzone villanesche alla Napolitana, Napoli, 1537), denumite ulterior canzonette (v. canțonetă*).

notă sf [At: (a. 1793) URICARIUL, XI, 314 / V: (îrg) noată / Pl: ~te / E: lat nota, fr note, it nota] 1 Însemnare, indicație, comentariu, remarcă în scris asupra unei chestiuni sau a unui fapt Si: (înv) notițe (1), notiție (1). 2 Text scris care conține o notă (1). 3 (Cdp fr prendre note; îe) A lua ~(de ceva) A afla ceva. 4 (Îae) A reține ceva. 5 (Îae) A ține seamă de ceva. 6 (Lpl) Însemnări rezumative scrise în timpul sau după terminarea lecturii unei cărți, a unui articol etc. Si: notițe (4). 7 (Lpl) Scurte notări făcute în cursul unei ședințe, audierii unei conferințe, unei lecții etc. Si: notițe (5). 8 (Lpl) Titlu nepretențios dat unor însemnări sau reflecții literare scrise și publicate, cu privire la o călătorie, la un eveniment istoric, un fapt etnografic etc., redate, de obicei, în formă narativă Si: (înv) notiță (6). 9 (Mpl) Adnotare la un text literar sau științific tipărit, cuprinzând lămuriri sau informații suplimentare de amănunt asupra unei probleme ridicate de acel text, referințe bibliografice etc., trecută în josul paginii, la sfârșitul sau, rar, la începutul volumului adnotat Si: (rar) notiță (7). 10 (Șîs ~ diplomatică) Comunicare oficială scrisă, prin care un stat se adresează altui stat, expunându-și punctul său de vedere într-o anumită problemă sau îl informează despre o anumită problemă, face anumite propuneri, protestează asupra lezării unor interese etc. 11 Comunicare făcută, de obicei, în scris de o instituție Si: adresă, înștiințare. 12 Socoteală scrisă cuprinzând sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiectele cumpărate, pentru consumații, servicii etc. 13 (Îs) ~ de plată Document prin care se dispune plata unei sume de către o persoană fizică sau juridică, în numerar sau prin virament, din contul ei disponibil. 14 (Îs) ~ de comandă Document emis de client către furnizor, prin care se cere livrarea unor anumite mărfuri, prestarea unui anumit serviciu sau executarea unei lucrări determinate. 15 (Îs) ~ contabilă Document folosit pentru înregistrarea operațiilor economice în conturi. 16 Calificativ exprimat în cifre sau mențiuni speciale, prin care se apreciază cunoștințele, lucrările, comportarea unui elev, student etc. 17 Bancnotă emisă în Imperiul Austro-Ungar, în timpul războaielor napoleoniene. 18 (Șîs ~ muzicală) Semn grafic convențional prin care se indică înălțimea, prin poziția în raport cu liniile și spațiile portativului, și durata intonării, prin formă, unui sunet muzical și care folosește la notarea¹ compozițiilor muzicale. 19 (Îas) Sunet care corespunde notei (18). 20 (Îs) ~ discordantă (sau falsă) Afirmație, atitudine, element etc. care nu se potrivește într-un caz dat, în ansamblu, care face o impresie neplăcută, șochează. 21 (Îe) A face ~ discordantă A avea o atitudine care nu se potrivește într-un caz dat. 22 (Îae) A avea o părere sau o atitudine diferită față de a altora. 23 (Îe) A fi în ~ A se potrivi unei situații. 24 (Îe) A forța (sau a exagera) ~ A trece dincolo de limitele obișnuite în atitudini, comportări etc. 25 (Îe) A fi în ~ A fi în concordanță cu situația. 26 (Fam; îlav) Ca pe note Așa cum trebuie. 27 (Fig) Ton. 28 (Fig) Accent. 29 (Fig) Ținută. 30 (Înv) Melodie. 31 (Înv) Bucată muzicală. 32 (Lpl) Foaie de caiet cuprinzând piese muzicale transcrise Si: partitură. 33 Trăsătură specifică a unei noțiuni. 34 (Îdt) Marcă². 35 (Îvr) Acuzare. 36 (Fig) Trăsătură, aspect, nuanță caracteristică. 37 (Pex) Semn distinctiv Si: particularitate.

tablă¹ sf [At: CORESI, ap. GCR. I, 23/27 / V: (reg) ~bulă, talbă / Pl: ~le, (reg) tăbli, tăble) / E: lat tab(u)la, mg tábla, fr table] 1 (Înv) Tăbliță (1). 2 (Bis; îs) ~lele legii (sau ~lele lui Moise, îvr, ~lele poruncilor, ~lele adevărului, -~lele adevărăturiei) Cele două lespezi de piatră pe care era săpat decalogul dat de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. 3 (Bis; îas; și, rar, îs ~la legii) Cele zece porunci. 4 (Îs) Legea (sau legile) (celor) douăsprezece ~le sau cele douăsprezece ~le Prima legislație scrisă a romanilor, gravată pe douăsprezece plăci de aramă. 5 (Înv; îs) ~ cerată (sau cernită) Placă de lemn acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria prin zgâriere cu stilul, folosită în Antichitate de romani. 6 Placă de lemn, de piatră, de metal, pe care se scriu, se gravează sau se zugrăvesc anumite indicații, firme, date Si: panou, tăbliță (4), (reg) tăblie (2). 7 (Reg; pan) Pată albă, mare, pe care unii cai o au în frunte. 8 (Îvr) Icoană. 9 (Și determinat prin „neagră”, „mare”, „de lemn”) Placă dreptunghiulară, de obicei de lemn vopsit în negru, pe care se poate scrie cu creta Si: (reg) tabelă (15). 10 (Îe) A scoate la ~ A chema (un elev) la lecție (în fața tablei¹). 11 (Pop; și determinat „de piatră”) Tăbliță (6). 12 (Înv; astăzi numai în sintagme) Tabel (1). 13 (Îs) „la înmulțirii sau ”la lui Pitagora (rar pitagorică, înv, pitagoricească, îvr, ~la Țibeti sau Tibetului) Tablou care conține produsele înmulțirii între ele a primelor zece numere Si: (înv) tabel (7), tăblița lui Pitagora. 14 (Mat; îs) ~le trigonometrice Tabel trigonometric. 15 (Mat; îs) ~ de logaritmi Tabel de logaritmi. 16 (înv; șîs ~ de materii) Sumar. 17 Foaie de hârtie sau carton cu reproduceri de cărți, desene etc. Si: planșă. 18 (Reg; îf tabulă) Carte funciară. 19 (Înv) Scriere (cuprinzând tabele sau al cărei conținut este împărțit în capitole sau articole). 20 (Iuz) Planșă cuprinzând alfabetul și exerciții de citire, după care școlarii învățau odinioară să citească Si: (înv) tabel (5). 21 (Înv; pex) Temă școlară. 22 (Înv) Placă de lemn, de metal etc., având diverse întrebuințări Si: (înv) tăblie (1). 23 Placă (de lemn) pe care se desfășoară jocul de șah, de table² etc. 24 (Înv) Placă de lemn de care se prind coardele diferitelor instrumente muzicale. 25 (Ban; Trs) Oblon (la fereastră). 26 (Reg; lpl) Ochelari de cai Si: (reg) obloane. 27 (Mar; Trs) Fund de lemn pe care se taie legumele, carnea, pe care se răstoarnă mămăliga din ceaunul în care a fost fiartă etc. 28 (Reg) Tavă (1). 29 (Reg) Tabla¹ (1). 30 (Înv) Partea superioară, plană, a unor mobile. 31 (Înv) Masă¹. 32 (Reg) Pervazul ferestrei. 33 (Reg) Plită (1). 34 (Reg) Copertă de carte. 35 (Reg; pex) Carton (1). 36 (Înv; îlav) Din ~ în ~ De la prima până la ultima pagină. 37 (Înv) Clișeu gravat în lemn sau executat din metal pentru a fi imprimat pe hârtie. 38 (Înv) Pagină zețuită Si: (înv) tăblie (4) 39 (Rar) Panou (la saivan). 40 (Înv) Platformă pe care se așezau tunurile de calibru mare, în vederea executării tragerii. 41 (Reg) Fiecare dintre părțile din care se compune o plută¹, formată dintr-un rând de bușteni legați cu sârmă groasă unul de altul Si: (reg) căpătâi. 42 (Reg) Talpa casei. 43 (Atm; reg; îs) ~la pieptului Torace (1). 44 (Reg) Pânză a ferăstrăului. 45 (Reg) Fierul coasei. 46 (Reg) Fierul securii. 47 (Trs) Bucată de piele (din care se croiesc opincile). 48 (Reg) Bucată dintr-un aliment (slănină, unt, ciocolată) Si: halcă. 49 (Reg) Bulgăre de pământ. 50 (Mol; Trs) Suprafață îngustă de pământ (semănată cu același fel de plante sau aparținând aceluiași proprietar) Si: ogor, tarla (1). 51 (Reg) Strat (de legume, de flori). 52 (Reg) Platou situat pe vârful unui munte. 53 (Reg) Talpa piciorului. 54 (Îs) ~ dentară Suprafața orizontală a coroanei dintelui la cal. 55 Foaie de metal executată prin laminare, folosită la acoperișuri, la fabricarea unor ambalaje, rezervoare etc. Si: tinichea (1). 56 (Îs) ~ albă Tablă¹ (56) de fier cositorit. 57 (Reg; șîs ~ regească sau -la (de judecată) crăiască, ~la judecătorească, ~la septemvirală) Curte de apel. 58 (Iuz; îs) -la de sus (sau -la magnaților) și -la de jos (sau -la staturilor) For legislativ al Imperiului austro-ungar Si: cameră. 59 (Iuz) Consilier de conducere a districtelor din Imperiul austro-ungar. 60 (Trs; înv; îf tabulă) Tribunal (1).