MENȚIUNE s. f. 1. Semnalare, menționare, pomenire ; (concretizat) notă (succintă) în care se dau informații în legătură cu un eveniment, o persoană, o situație etc., însemnare. Cea mai mare parte din istoricii timpului de atunce fac menție de. . . revoluție. ROM. LIT. 84¹/41. În privința grecilor, nota contelui Meselrod nu făcea nici cea mai mică mențiune. GHICA, S. 133, cf. PONTRRIANT, D. Oare din această unică mențiune izolată se putea induce grecismul cuvîntului? HASDEU, I. C. I, 44, cf. COSTINESCU, DDRF. Această mențiune a diacilor mici arată că exista și o altă categorie de diaci, mai mari. BUL. COM. IST. V, 96. Prima mențiune despre acest dregător se întîlnește în documentul din 11 februarie 1401. ib. 114. Ultima mențiune, indirectă, despre ei, în analele islandeze datează din 1347. SCÎNTEIA, 1 965, nr. 6678. ♦ Indicație, specificare. Cronicarul a ținut să le transmită posterității, cu mențiunea expresă că le-a văzut în capitala imperiului. BUL. COM. IST. II, 27. Nu vom face deci o mențiune specială pentru acest fenomen. RALEA, S. T. II, 29. Bochenski socotește că „Crysippos merită o mențiune speciala”. JOJA, S. L. 95. 2. Distincție onorifică (mai mică decît premiul) acordată elevilor meritoși, concurenților la o competiție etc. Fie aceasta o menție onorabilă din partea cîrmuireI. NEGRUZZI, S. I, 304, cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Mențiuni de interpretare. CONTEMP. 1965, nr. 973, 5/1. – Pronunțat: -ți-u-. – Pl.: mențiuni. – Și: (învechit) ménție s.f. – Din fr. mention, lat. mentio, -onis.