MAI², maiuri, s. n. Nume pentru diferite unelte sau părți de unelte în formă de ciocan (de lemn), care servesc la bătut, îndesat, nivelat etc. ♦ (Reg.) Bătător². – Lat. malleus.

PIUĂ, pive, s. f. 1. Instalație sau mașină folosită pentru împâslirea țesăturilor de lână prin frecarea și presarea lor între doi cilindri rotitori și prin lovirea lor cu ciocane de lemn într-un mediu cald și umed. 2. Vas de lemn, de metal sau de piatră de diverse forme și mărimi, cu pereții și cu fundul gros, în care se pisează diverse substanțe sau corpuri solide. 3. Parte a șteampului în care se zdrobește un minereu. 4. Scobitură în piesa unei instalații, care servește la fixarea sau la rotirea altei piese din instalația respectivă. 5. (Înv. și reg.) Mortier. 6. (Pop.; în expr.) A se pune piua (sau în piuă) = a se ghemui pentru a servi ca treaptă cuiva care vrea să ajungă la un loc înalt sau pentru a lua pe cineva în cârcă. [Pr.: pi-uă. – Pl. și: piue. – Var. (înv. și reg.): pivă s. f.] – Lat. *pilla.

ȘNIȚEL, șnițele, s. n. Preparat culinar făcut dintr-o felie subțire de carne, bătută cu ciocanul de lemn, trecută succesiv prin făină, ou și pesmet și prăjită în grăsime. – Din germ. Schnitzel.

DÂRSTĂ, dârste, s. f. Piuă rudimentară acționată de o apă curgătoare, în care se bat dimia, postavul etc. cu ajutorul unor ciocane de lemn. – Cf. bg. drăstja.

DÂRSTĂ ~e f. înv. Piuă primitivă cu ciocane de lemn, acționată de curentul unei ape curgătoare, în care se băteau dimia și alte țesături de casă. /cf. bulg. drăstja

campană s. f. 1. Capitel al unei coloane corintice sau dorice. 2. Construcție de metal în formă de clopot, care leagă camera de lucru a unui cheson (3) cu exteriorul; ecluză (2) cu aer comprimat. 3. (muz.; pl.) Instrument de percuție din metal, în formă de cupă răsturnată, pusă în vibrație prin lovirea cu un ciocan de lemn; clopote. (< fr. campane, lat., it. campana, clopot)

bîtă (bîte), s. f. – Par, măciucă, ciomag. Sl. bŭtŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac); cf. rădăcina sl. batŭ (rus. bat, sb. bat „par”; Berneker 46). Der. bîtea, s. f. (ciocan de lemn; specie de papură, Typha angustifolia, Sparganium ramosum); bîti, vb. (rar, în Banat: a bate, a ciomăgi).

șlegăr, șlegăre, s.n. (reg.) 1. coapsă, șold (de pasăre sau de vită). 2. (în forma: șleg) baros. 3. (în forma: șleigă) ciocan de lemn folosit de muncitorii forestieri.

chilău (-ăi), s. n. – Ciocan de lemn, mai. Pol. kilof (Cihac, II, 49) sau mag. külö (DAR); se pare că ambele cuvinte duc la tc. külünk „tîrnăcop”. – Der. rom. indică faptul că termenul a fost interpretat ca o inovație expresivă, care ar fi reprezentat ideea de „minge” sau „obiect rotund”. Der. chilom, s. n. (mai, ciocan; lovitură de pumn), din tc. külünk, cf. sb. ćulum; chilăviță, s. f. (Banat, Olt., sapă, săpăligă); chilos (var. pilos), adj. (încăpățînat, îndărătnic; rezistent, robust; greoi), cuvînt care se consideră în general der. de la pilă prin aluzie la marea sa rezistență (Candrea; Scriban), dar care este de preferat să se interpreteze ca „tare de cap”; chilug, s. n. (mai), de la var. tc. külug, astăzi numai în expresia tuns chilug „tuns zero”, sau „cu falsă corecție”, mold. pilug, s. n. (pisălog de piuliță); chilimboț, s. m. (bulgăre, boț, grunz; băiețel, mucos), der. expresivă în care se combină *chil- „cocoloș” cu boț; chiloman, s. m. (om robust și rotofei), cu suf. expresiv -man, cf. gogoman, hoțoman, cotoșman; chiloman, s. n. (larmă, scandal, hărmălaie; Arg., kil, litru), pentru al cărui semantism cf. sp. pelotera (al doilea sens se explică printr-o confuzie hazlie cu chilogram). Chiloman, care „nu are origine cunoscută” (Graur, BL, III, 186 și V, 57; cf. DAR), a fost explicat greșit prin chilogram (Pușcariu, Dacor., IV, 137), sau prin țig. keliben „joc, dans”, gen. pl. kelimangero (Graur, 186; Juilland 161).

ciocan (ciocane), s. n. – 1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, prevăzută cu mîner, folosită la bătut. – 2. Ciocan de lemn, mai. – 3. Ciocan de poartă. – 4. Tîrnăcop, săpăligă. – 5. Pivot de de vîrtelniță. – 6. Ciocănel percutor. – 7. Con de pin. – 8. Cocean, știulete de porumb dezghiocat. – 9. Tulpină de porumb, care rămîne în pămînt după recoltare. – 10. Cocean de zarzavat, în special de varză. – 11. Parte interioară necomestibilă, resturi de pară sau măr. – 12. Picior de ciupercă. – 13. Pahar înalt în care se servesc băuturile, mai ales țuica de prune, țoi. – 14. Pește-ciocan (Zygaena malleus). – 15. (Arg.) Membru viril. – Megl. cioc, cecan. Cuvînt care coincide în același timp cu posibilitățile expresive ale rădăcinii cioc, și cu formațiile mai mult sau mai puțin identice din alte limbi. Cf. sl. čekanŭ, bg. čukan, čekan, sb. čekanj, čekanac; rut., rus. čekan, tc. çakan, mag. csákány, csokány, ngr. τσοϰάνα, τσόϰανος, alb. tšokanë. Legătura și filiația acestor cuvinte este practic imposibil de stabilit. Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 54 și DAR presupun că rom. provine din sl. (după Conev 66, din bg.; după Skok 63, din sb.); însă tot Miklosich, Wander., 14, derivă forma rut. din rom. După Roesler 608, izvorul cuvîntului rom. trebuie căutat în tc.; după Philippide, Bausteine, 57, în ngr., și după Philippide, II, 705, posibil în alb., în timp ce Meyer, Neugr. St., II, 89 și Schuchardt, ZRPh., XV, 104, se gîndesc la izvoare onomatopeice. Cuvîntul rom. nu pare să provină din sl., unde este vorba de o formație relativ modernă (cf. Berneker 135, care crede că formele sl. provin din tc.). Este mai probabil, să fie formații spontane, care pot coincide în sl. și în rom., căci în ambele există condițiile necesare pentru producerea lor, respectiv rădăcina expresivă čok- și suf. -an. Pentru sensurile de „trunchi, tulpină”, cf. der. lui bot; sensul de „pahar, țoi” vine de la obiceiul de a ciocni paharele înainte de a se bea. Cu sensurile 7-12 este m., adică în acele întrebuințări în care coincide și se confundă cu cocean, de asemenea m. – Cf. cioc. Der. ciocănaș, s. m. (ciocănel; băț de tobă; ciocănel de pian); ciocănaș, s. m. (miner care muncește într-o salină; plantă, conduraș, Tropaeolum maius); ciocănel, s. n. (ciocan mic; băț de tobă; pahar de băut, țoi; broderie la mînecile iilor și cămășilor tipice); ciocăni, vb. (a bate repetat într-un corp tare; a bate, a lovi; a bate în ușă; a închina; despre păsări, a mînca; a importuna, a sîcîi, a bate la cap), care s-a unit cu ciocni, și de asemenea cu rus. čekaniti; ciocană, s. f. (dans tipic); ciocănărie, ciocăniște, s. f. (porumbiște după ce s-a cules porumbul); ciocăneală, s. f. (acțiunea de a ciocăni); ciocănitoare, s. f. (pasăre, ghionoaie, Dryocopus Martius; morișcă, huruitoare); ciocănitor, adj. (care ciocănește); ciocănitură, s. f. (ciocăneală, bătaie); ciocănea, s. f. (sitar, Scolopax rusticola), a cărui der. nu este clară. Rămîne de lămurit și legătura cu ciocmăni, vb. (a certa, a dojeni), der. ciocmăneală, s. f. (ceartă), care cer o formă *ciocman.

drug (-gi), s. m. – 1. Par, bîtă, bară. – 2. Loitre de car. – 3. Bîrnă în general. – 4. Știulete de porumb. – Var. (Mold.) druc. Sl. drǫgŭ, probabil prin intermediul v. sb. și sb. drug (Cihac, II, 102; Skok 68), cf. drîng, var. din rut. druk. – Der. drugă, s. f. (băț; fus; fir tors; știulete de porumb), cf. sb. druga, bg. deruga (› mr., megl. drugà, ngr. δροῦγα, alb. drugë); dîrg, s. m. (ciocan de lemn folosit de zidari); drughineață, s. f. (Mold., băț); drugălău, s. m. (Munt., știulete); drugăleață, s. f. (fus); drughineață, s. f. (Mold., băț, par); drăgare, s. f. (grinda principală); îndruga, vb. (a țese urzeala; a țese gros; a vorbi prea mult, a pălăvrăgi); îndrugătură, s. f. (cantitate de lînă toarsă).

CROCHET s. n. joc sportiv între două echipe de câte 1-3^[1] jucători, care lovesc niște bile cu un ciocan de lemn, făcându-le să treacă printr-o serie de mici arcade dispuse după un anumit traseu. (< fr. croquet)

șteamp (-puri), s. n. – 1. Mai, pisălog, pilug, ciocan de lemn. – 2. Baros. – 3. Mașină de spart pietre, asemănătoare dîrstelor. – 4. Presă de bătut monede. Germ. Stampfe (Mîndrescu 89; Borcea 210; Graur, BL, III, 43; Gáldi, Dict., 195). Intervenția sl. stąpa (Cihac, II, 393) este improbabilă. – Der. ștempar, s. m. (Trans., muncitor care sparge pietrele scoase din mină); ștempăriță, s. f. (Trans., nevastă de ștempar); ștempări, vb. (a sparge minereu).

tocmac (-ci), s. m. – Mai, ciocan de lemn mai ales al plăpumarilor. – Var. tocmag. Tc. tokmak (Tiktin). În Mold.

clopote (~ tubulare) (it. campagne [tubolari]; engl. [tubular] chimes, [tubular] bells; fr. cloches [à tubes]; germ. Röhrengloken). Ca instrument muzical, c. au fost utilizate prima oară în muzica de operă*, în sec. 19, la Opera Mare din Paris, apoi la Opera din Dresda. Au fost introduse apoi și în muzica simf. de către compozitorii romantici. Pentru orch. simf. forma c. s-a modificat, construindu-se tuburi de oțel, fixate, în ordine cromatică*, pe o ramă* de metal. Sunetele se obțin prin lovirea părții superioare a tuburilor, cu un ciocan. Se folosesc trei feluri de ciocane: din lemn, pentru sunete dure; învelite cu piele, pentru sunete mai puțin dure; din cauciuc, pentru sunete catifelate.

toacă, instrument de percuție* autofon. Este construit din lemn de paltin sau de fag. Există două tipuri de t.: a. T. suspendată cu ajutorul a două sfori, de formă dreptunghiulară (2 m 18-20 cm). Sunetele se obțin prin lovire cu două ciocane de lemn. b. T. de mână, ținută cu o mână și lovită cu cealaltă mână cu un ciocan de lemn. Este mai mică decât cea suspendată (1,6-1,8 x 10-12 cm).

croket n. un fel de joc cu mingi de lemn și ciocane cu coadă.

ȘNIȚEL, șnițele, s. n. Preparat culinar făcut dintr-o felie subțire de carne bătută cu ciocanul de lemn, trecută succesiv prin făină, ou și pesmet și prăjită în grăsime. – Din germ. Schnitzel.

DÂRSTĂ, dârste, s. f. (Pop.) Piuă rudimentară acționată de o apă curgătoare, în care se bat dimia, postavul etc. cu ajutorul unor ciocane de lemn. – Cf. bg. drăstja.

MAI², maiuri, s. n. Nume dat diferitelor unelte sau părți de unelte în formă de ciocan (de lemn), care servesc la bătut, îndesat, nivelat etc. ♦ (Reg.) Bătător². – Lat. malleus.

DÎRSTĂ, dîrste, s. f. Piuă rudimentară fixată la o apă curgătoare, în care se bat dimia, abaua, postavul etc., cu ajutorul unor ciocane de lemn. [S-a dat] mențiune onorabilă... pentru herestrăul în miniatură... și dîrsta ce lucrau la grădină. I. IONESCU, P. 555. – Variantă: drîstă s. f.

IVI, ivesc, vb. IV. Refl. A se arăta (pe neașteptate sau ieșind dintr-un loc ascuns), a apărea (dintr-o dată sau întîia oară), a ieși în văzul tuturor. Stoluri de rațe se iveau în văzduh, ca niște ciocane de lemn aruncate-n sus. ARGHEZI, P. T. 160. E duminică. Din vale Se ivesc răzleți flăcăi. COȘBUC, P. I 263. Începea a se ivi soarele dintre nori. CREANGĂ, A. 34. Cînd prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea pe după gît. EMINESCU, O. I 55. ♦ Tranz. (Învechit) A arăta. Fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii. EMINESCU, N. 51.

MĂIUG, măiuge, s. n. 1. Ciocan de lemn cu care se bate cînepa de toamnă, uscată, pentru ca să se frîngă. 2. (Neobișnuit) Buzdugan. Măiug de aur și de pietre scumpe. ODOBESCU, S.III 634.

PIUĂ, pive și piue, s. f. 1. Instalație folosită în industria textilă pentru împîslirea într-un mediu cald și umed a fibrelor țesăturilor de lînă prin frecarea și presarea lor între doi cilindri rotitori și lovirea lor cu ciocane de lemn, pentru a le face mai compacte și mai moi; dîrstă. Ce mi-i da mie ca să fac pînă mîne dimineață ca apa din rîul de dinaintea casei să curgă îndărăpt și morile și piuele de pe dînsul să îmbie cu roțile îndărăpt? SBIERA, P. 192. Țuțuienii, veniți din Ardeal... sînt vestiți pentru teascurile de făcut oloi, și condrenii cu morile de pe Nemțișor și piuele de făcut sumane. CREANGĂ, A. 72. 2. Vas de lemn, de metal sau de piatră, cu pereții și fundul gros, în care se mărunțesc sau se pisează diverse substanțe solide prin lovire cu pisălogul. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Cînd te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai. CREANGĂ, O. A. 132. Aci, în Celei, am găsit... multe vase de pămînt, o piuă de piatră, obiecte de fier, cărămizi cu diferite amprente. BOLLIAC, O. 273. În piuă te-oi pisa, în moară te-oi măcina, în vînt te-oi arunca. TEODORESCU, P. P. 365. ◊ Expr. A bate apa în piuă v. apă. A se pune piuă = a se apleca, a se ghemui pentru a servi ca treaptă cuiva care vrea să ajungă la un loc înalt sau pentru a-l lua în cîrcă. Ștefan cel Mare... fusese așa de pitic că aprodul Purice se pusese piuă ca el... să încalece calul. DELAVRANCEA, H. TUD. 34. Credinciosul lui puindu-se piuă, Făt-Frumos se urcă pe dînsul, de-aci pe coama zidului și sări în grădină. ISPIRESCU, L. 75. Baba s-a pus piuă și strigă lui Prichindel: – Haide hopa! – Țin-te bine babo! Și țup odată! în cîrca babei. CARAGIALE, O. III 57. ♦ Parte a șteampului în care se zdrobește un minereu. 3. Scobitură, gaură într-un obiect sau într-o piesă a unei instalații, servind la fixarea sau rotirea altei piese (fixe sau mobile) din instalația respectivă: a) scobitură în care se reazemă și se învîrtește fusul cu pietrele morii; b) gaură săpată în piatră pentru fixarea unui stîlp. (În forma pivă) Mai adesea acest loc e o cruce de piatră, strîmbată din piva ei, sau un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 4. Tun primitiv, făcut la început dintr-un trunchi de lemn scobit, iar mai tîrziu din metal, care se încărca pe la gura țevii; treasc. Capetele urdiei au înaintat singure la pieirea lor, cătră larma înșelătoare de război; s-au adaos și carăle cu pive care s-au înglodat în mlaștină și s-au pus apoi de-a curmezișul. SADOVEANU, F. J. 763. [În secolul al XVI-lea în Moldova] mortierele se numeau pive și obuzurile cumbarale. BĂLCESCU, O. I 126. – Variantă: pivă s. f.

dârstă sf [At: (a. 1441) IORGA, S. D. V, 197 / V: (înv) dâr~, der~, (reg) ~să, drâs~ / Pl: ~te / E: cf: bg дръстя] 1-2 (Îrg) Piuă rudimentară acționată de o apă curgătoare, în care se bat dimia, postavul etc. (de către vâltoarea apei sau) cu ajutorul unor ciocane de lemn Si: vâltoare. 3 (Olt; îe) A da pe cineva la ~ A pune pe cineva la muncă. 4 (Îae) A observa atent activitatea cuiva. 5 (Îe) A se da la ~ A se obișnui cu munca grea. 6 (Mol) Loc bătătorit.

clefetea sf [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~ele / E: clefeti + -ea] Ciocan de lemn cu care dogarul bate cercurile la butoaie Si: clefetitor (3).

crochet sn [At: VAHUȚĂ, D. 53 / Pl: ~uri și ~e / E: fr croquet] Joc (englezesc) cu bile de lemn, care se lovesc cu un ciocan de lemn cu coadă lungă, urmând un anumit traseu, pe sub arcuri înfipte în pământ.

șlaizin s [At: SĂGHINESCU, V. 69 / A: nct / V: (rar) șil~ (A: nct) / Pl: ? / E: ger Schlageisen „bătător, ciocan de cioplit”] (Rar) Instrument de fier cu care tinichigiul sprijină cantul tablei pe acoperiș când îl bate cu ciocanul de lemn.

șlegăr sn [At: L. COSTIN, GR. BĂN. 194 / V: (reg) ~eg, ~eigă sf / Pl: ~e / E: ger Schlegel] 1 (Reg) Coapsă (de pasăre sau de vită). 2 (Ban; îf șleg; șîs ~gu cel mare) Baros (1). 3 (Reg; șîf șleigă) Ciocan de lemn folosit de muncitorii forestieri.

șnițel sn [At: ALECSANDRI, T. 127 / V: (reg) snițăle snp / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: ger Schnitzel] 1 (Șîs ~ vienez, ~ pane) Preparat culinar făcut dintr-o felie subțire de carne bătută cu ciocanul (de lemn), trecută succesiv prin făină, ou, pesmet și prăjită în grăsime. 2 (Trs; lpl; îf snițăle) Borhot de sfeclă de zahăr, care servește ca hrană pentru vite.

polo¹ sni [At: CADE / E: fr, eg polo] 1 (Asr) Joc sportiv de echipă, practicat călare, cu o minge de lemn împinsă în câmpul advers cu un ciocan de lemn cu coada lungă. 2 (Șîs ~ pe apă) Joc sportiv de echipă, practicat pe apă, în care jucătorii, deplasându-se înot, într-un bazin, încearcă să marcheze puncte aruncând, cu mâna, o minge în poarta adversarilor.

CIOCĂNAȘ¹ (pl. -așe) sn. 1 dim. CIOCAN I.: în dreapta ține-un ~ de lemn (VLAH.) ¶ 2 🎼 Mic ciocan de lemn cu care se bate pe coardele țimbalului: țimbalagiul se da de ceasul morții bătînd din ~e (D.-ZAMF.) ¶ 3 🫀 CIOCAN² 4.

CAZMA ~le f. 1) Unealtă pentru săpat pământul formată dintr-o lamă metalică ascuțită, fixată într-o coadă de lemn; hârleț. 2) reg. Unealtă pentru desfundarea pământurilor tari sau pentru spargerea rocilor constând dintr-o bară de oțel, ascuțită la un capăt și lată la celălalt, prinsă într-o coadă de lemn; târnăcop. ◊ ~ pneumatică ciocan pneumatic folosit la tăierea cărbunilor; ciocan de abataj. [Art. cazmaua; G.-D. cazmalei] /<turc. kazma

MAI³ maiuri n. 1) Ciocan mare de lemn, folosit, mai ales, în dulgherie și rotărie. 2) Unealtă manuală sau mecanică folosită în construcția drumurilor pentru îndesarea pământului sau a altor materiale de terasament. /<lat. malleus

buzdugan n. 1. sceptru cu glob în vârf, spada și buzduganul erau insigniile Domnilor români: mi-au pus pe cap coroana și buzduganu ’n mână AL.; 2. ghioagă de fier țintuită, mare și grea, odinioară, atributul Marelui armaș: Arbure hatmanul ce ’n mână poartă un groaznic buzdugan NEGR; 3. arma de căpetenie a haiducilor (în cântecele populare): buzdugan de voinicel; 4. (în basme) arma favorită a smeilor și a feți-frumoșilor; 5. Tr. ciocan de crăpat lemne; 6. plantă cu florile verzi-alburii și ale cării fructe uscate au forma unei piramide răsturnate (Sparganium); 7. Tr. coceanul porumbului. [Turc. BOZDOGAN, lit. șoim cenușiu, măciuca având în vârf un cap de șoim].

cigă¹ sf [At: LB / V: cegă / Pl: cigi / E: mg csiga] (Reg) 1 (Zlg) Cochilie de gastropod. 2 Scripete. 3 (Pan) Macara. 4 Ciocan de crăpat lemne. 5 Unealtă de fier cu care se bat stâlpii în pământ. 6 Titirez. 7 Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 8 (Bot; reg; îs) ~ mică sau ~ migă, ~ga-miga, ~ga-niga, ~gai-nigai Bureți-galbeni (Cantharelus cibalus). 9 (Fig; îas) Fleac.

tocmac sn [At: VALIAN, V. 143 / V: (înv) ~ag / Pl: ~ace, (îvr) ~uri / E: tc tokmak] (Înv) Ciocan mare de lemn folosit de plăpumar Si: mai².

CIOCĂNEL¹ (pl. -ele) sn. 1 dim. CIOCAN² ¶ 2 🎼 Bucățică de lemn la pian, în formă de ciocănaș care se pune în mișcare cînd se apasă pe o clapă și face să vibreze o coardă a instrumentului ¶ 3 🎼 = CIOCĂNAȘ¹ 2 ¶ 4 Trans. Broderie, înfloritură cusută de-a lungul mînecilor cămășii (PĂC.).

CROCHET s. n. Joc sportiv în aer liber în care mai multe persoane lovesc pe rând, cu un ciocan, niște bile de lemn, făcându-le să treacă, după anumite reguli, printr-o serie de portițe instalate pe terenul de joc. – Din fr. croquet.

pranic, pranice, s.n. (reg.) obiect de lemn (în formă de ciocan sau lopățică) cu care se bate ceva (mai ales rufele, când se spală).

MAI³, maiuri, s. n. Unealtă în formă de ciocan, de obicei de lemn, folosită în dulgherie și rotărie; unealtă de diverse forme, uneori acționată mecanic, folosită la îndesarea betonurilor, terasamentelor etc. Dintr-o dată, ca lovit cu un mai în creștetul capului, a închis ochii. GALAN, Z. R. 309. Ciocanele băteau, malurile greoaie de lemn icneau... toți lucrau cu un zor nemaipomenit la înjghebarea unui sat model. ANGHEL-IOSIF, C. L. 54. ♦ Unealtă de lemn de forma unei lopeți cu coada scurtă, cu care se bat uneori rufele cînd se spală.

SECERĂ, seceri, s. f. (Și în forma secere) 1. Unealtă agricolă pentru recoltarea manuală a păioaselor și a altor plante, formată dintr-o lamă îngustă de oțel curbată, cu tăișul în interior și fixată într-un mîner de lemn. El, c-un ciocan automat, Ținut pe umăr de mîner, Ea cu o secere de fier Pe după brațul ei bronzat. D. BOTEZ, F. S. 44. Huiește secera fulgerătoare... Bat mii de raze-n fețe dogorite, Ușor se-nclină spicele-aurite, Cad snopii-n șir... Cîntați, secerătoare! IOSIF, P. 32. Ici oameni cu coasa pe umăr și fete cu secerea-n brîu. COȘBUC, P. II 9. ◊ (În comparații) În zori de ziuă nu mai putea fi nici o îndoială că acel cucoș porumbac, cu creasta pieptene și cu coada secere a dat dovadă de năzdrăvănie. SADOVEANU, F. J. 446. ◊ (Poetic, în legătură cu aspectul lunii în prima ei fază) Luna și-a iscat iar secerea galbenă deasupra dealului. GALAN, Z. R. 378. Zgomotele ciudate ale nopții tremurau pretutindeni; secera lunii printre nourii alburii se purta ca împinsă de o apă năprasnică, undeva, spre asfințit. SADOVEANU, O. II 455. Ceapa, usturoiul... să le sameni înainte de secera primului pătrar. PAMFILE, CER. 84. 2. Seceriș, secerat. Astă-vară... m-am dus pe-acolo ca să ajut tușei Catrinei la secere. BUJOR, S. 76. Se întorsese de la secere obosit de-l dureau toate încheieturile. SLAVICI, O. I 241. Dar voinicul ăl mai mare Nici din masă nu lua, Ci la secere-mi pleca. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Expr. A intra în secere cu cineva = a se întovărăși cu cineva la munca secerișului (pentru a putea lucra cu mașina de secerat). Dacă n-am fi intrat în secere cu alții, ar fi trebuit să secerăm cu mîna. Am fi țopăit ca broaștele săptămîni de-a rîndul cu genunchii goi prin țepile miriștii. STANCU, D. 190. – Variantă: secere s. f.

ceaglă sf [At: ANON. CAR. / V: ceaclă, ceaclie / Pl: ~le și ~lii / E: mg csáklya] 1 (Mgmr) Târnăcop cu care se sparge gheața Si: săpoi, ciocan. 2 Patină. 3 Unealtă de lemn nedefinită mai îndeaproape.

BĂTĂLĂU (pl. -lăie, -laie, ‼ -lăuri) sn. 1 Maiul, lopățica cu care spălătoresele bat rufele, cînd le spală: fu cumplit bătută... cu bătălăuri de multe ori (DOS.); ¶ 2 Mold. Pilug, pisălog, băț scurt și gros cu care se pisează ceva: căței de usturoiu pisați într’o scafă cu ~l (ȘEZ.) ¶ 3 ❍Trans. Ciocan mai mare (de lemn) (VIC.) ¶ 4 pl. Mold. 🚜 Cele două unelte ale cosașului, batca și ciocanul, care slujesc la ascuțitul coasei.

BUZDUGAN (pl. -ne) sn. 1 Ghioagă de fier, mai adesea ghintuită, sau măciucă de fier, cu coadă de lemn, de diferite forme, întrebuințată ca armă și care servea de sceptru în mîna Domnilor (🖼 696); era odinioară insigna marelui-armaș, cu care lovea uneori pînă la moarte, pe cei pedepsiți; e pomenit adesea în basme și în cîntecele populare ca armă favorită a zmeilor, feților-frumoși și a haiducilor: Iacob Eraclid... perise ucis de ~ul lui Ștefan Tomșa NEGR.; George cel viteaz ... luînd ~ul, îl aruncă în slava cerului și cînd căzu jos, se turti ISP. ¶ 2 Băn. Ciocan, maiu de crăpat lemnele ¶ 3 🌿 Cocean de porumb ¶ 4 🌿 Plantă cu flori verzi-alburii, dispuse în capitule globuloase cu fructele uscate, de forma unei piramide răsturnate: crește pe malurile apelor, prin bălți și pe lîngă pîraie; numită și „capul-ariciului” sau „șovar” (Sparganium ramosum) (🖼 697) ¶ 5 Trans. Cruce patriarhală (cu două brațe orizontale), formată din spice de grîu legate cu bete, care se face de flăcăi și fete, la sfîrșitul secerișului și se poartă în simbol al bogăției lanurilor (🖼 698) [tc. bozdogan].

CROCHET n. Joc sportiv în aer liber, cu bile de lemn, care, lovite de un ciocan cu coadă lungă, trebuie să treacă prin niște portițe instalate pe terenul de joc. /<fr. croquet

clocimp, clocimpuri, s.n. (reg.) 1. restul unei ramuri tăiate de lângă tulpină; clenci. 2. restul de la cocenii de porumb tăiați, rămas la pământ; cocălău, cocean, ciocan, cioclej, tulean. 3. cui de lemn. 4. lemnul pe care stă vârtelniță; popici. 5. cuib de hoți; ascunzătoare.

ghidănac s.n. (reg.) ciocan, toporaș cu coadă de lemn.

mai¹, maiuri, s.n. – Unealtă din lemn (uneori în formă de ciocan) utilizată pentru bătut, îndesat sau nivelat). În Maramureș: a) lemnul cu care se bat rufele când se spală; b) ciocanul folosit la bătutul dranițelor. – Lat. malleus „ciocan, mai”; Mag. majus „mai” provine din rom.

CIOPLI, cioplesc, vb. IV. 1. Tranz. (Complementul indică materialul de lucru) A tăia, a scoate așchii cu un instrument ascuțit (bardă, daltă, cuțit, ciocan) dimtr-o bucată de lemn, de piatră etc. pentru a-i da o formă oarecare. – V. struji, bărdui, dăltui. Un om cioplea un lemn lîngă căruță în curte. DUMITRIU, N. 253. Teslarii, cioplind grinzile cu bărzile, le suie pe zid. DRĂGHICI, R. ◊ (Complementul indică obiectul fasonat) Iarna cioplesc din lemn ciubere, doniți... BOGZA, A. Î. 151. Simon cioplește ceva în mijlocul casei. L-a rugat Haia să-i facă un leagăn mic, cît s-o putea de mic... pentru păpușa ei. SAHIA, N. 96. Îi cioplea Antiței o păpușă și-i făcea lui Toderică o morișcă de vînt. SLAVICI, N. I 53. Cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ Intranz. Bătrînul cioplește în lemn de nuc. STANCU, D. 90. 2. Tranz. (Complementul indică obiectul lucrat) A sculpta. O tresărire de flacără lumină deodată chipul aspru, ca cioplit în piatră, al bătrînului. SADOVEANU, O. I 22. Se văzu arcul lui Traian stînd fără căpătîi... puse îndată de-i ciopli pentru piedestaluri niște grosolane figuri de Victorii pocite. ODOBESCU, S. III 73. Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece... Ca luna-n miezul iernii frumoasă ești și... rece! ALECSANDRI, P. III 71. ◊ Fig. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii, Celor răpuși chip nou le dăltuim. BANUȘ, B. 90. Cioplim din beznă forme de lumină. BENIUC, V. 7. 3. Tranz. Fig. A face îndreptări la o lucrare; a cizela. Cioplind mereu la versuri... Făcut-am ca să plîngă pe cine mă citea? MACEDONSKI, O. I 44. Cum am sfirșit lucrarea, o strîng, o dau întării; Apoi o cioplesc iarăși. NEGRUZZI, S. II 270. 4. Refl. Fig. (Despre persoane) A căpăta deprinderi sau apucături civilizate, a deveni politicos; a se cultiva, a se deștepta. Mai cioplește-te oleacă, măi băiete. HOGAȘ, DR. 216. Toate iau schimbare și lumea se cioplește. Numai pe noi mîndria nu ne mai părăsește. ALEXANDRESCU, P. 67. ◊ Tranz. Cît îmi bat eu capul să-l mai cioplesc... Pace! li stă rugina de-o șchioapă la ceafă. ALECSANDRI, T. I 198. Am nevastă de pădure, Cioplită ca din secure. BIBICESCU, P. P. 184. ♦ Tranz. (Rar, cu privire la defecte, greșeli etc.) A atenua, a înlătura. Floricica nu mi-ar fi îngăduit niciodată să cioplesc vreunul, sau vreuna din cusururile sau sălbăticiile mele. HOGAȘ, M. N. 38.

CROCHET s. n. Joc în aer liber, în care mai multe persoane lovesc, rînd pe rînd, cu un ciocan niște bile mici de lemn, făcîndu-le să treacă, după anumite norme, printr-o serie de arcuri înfipte în pămînt. Pe pajiștea unde se juca crochet... C. PETRESCU, Î. II 242. În parcul de sub ferestrele otelului «Caraiman» s-a înființat obișnuita partidă de crochet. VLAHUȚĂ, O. AL. II 34.

grindă sf [At: CANTEMIR, IST. 89 / Pl: ~nzi / E: vsl грєнда] 1 Element de construcție din lemn, oțel, beton armat etc., cu lungime mare, folosit la asigurarea rezistenței unei construcții. 2 (Spc) Fiecare dintre bârnele orizontale pe care se sprijină greutatea acoperișului casei țărănești, vizibile din odaie. 3 (Pop; îe) A încresta în ~ A însemna sau a scrie ceva spre a-și aminti mai târziu. 4 (Pop; îe) A tăia în ~ A nu face nimic. 5 (Pop; îe) A pune ochii în ~ A fi pe moarte. 6 (Pop) Scândura care se află pe peretele dinspre nord, deasupra patului, pe care sunt așternute lăvicerele, țolurile și scoarțele în casa țărănească. 7 (Reg) Lemnul în care se opresc ciocanele de la piuă. 8 (Înv) Parte din scutul unei steme, tăiată orizontal, prin mijloc. corectat(ă)

ursoi [At: CADE / Pl: ~oi sm, ~oaie sn / E: urs + -oi] 1-2 sm (Șdp) Urs (1) (mare). 3-5 a (Reg) Ursiu (1-3). 6 sn (Reg) Ursoaie¹ (8). 7 sm (Reg) Fiecare dintre stâlpii în care sunt fixate grinzile care împreună cu spetezele susțin coșul morii. 8 s (Reg) Ursoaie¹ (9). 9 sm Bucată de lemn care fixează jugul la ferăstrăul de apă. 10 sm Drug de lemn pe care sunt prinse ciocanele la piuă.

MAI² s. n. I. Măciucă (I 1); (învechit și regional) ciocan. Cu maiuri brațele și stinghiile le zdrobiră. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 44^v/18. Și cu maiuri de aramă frînseră-i picioarele. id. ib. decembrie 218^r/5. Și luă Iair. . . țărușul cortului și puse maiul în mîna ei. BIBLIA (1688), 176 /50, cf. CALENDARIU (1814), 110/17. Ocara obrazul și maiul capul să-ți bată. CANTEMIR, IST. 311. Puind lemnul cel săpat deasupra cununei, loveaște-l cu un mai, ca să se tipărească. . . florile (a. 1805). GRECU, P. 100. își muie cîte o bucată de carne, bătîndu-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149/19. Ajută cît poate, Dîndu-i cînd nuiele, cînd maiul să bată. PANN, Ș. II, 23/17. Manipulațiunea despicărei bilei. . . cere o desteritate practică cu atît mai admirabile, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o cusutură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. Maiurile dogarului sînt unele cu mînerul scurt, altele cu mînerul mai lung sau chiar foarte lung. DAME, T. 87, cf. 41, 115. Lemnului i se face o despicătură cu toporul, și în despicătură se pune icul, bătîndu-se apoi, cu o muche sau cu maiul. PAMFILE, I. C. 122, cf. id. A. R. 173. Și dintr-o dată, ca lovit cu un mai în creștetul capului, a închis ochii. GALAN, Z. R. 309. Dînd cu mai de fier, În miîni, în picioare, Cuiele bătea. MARIAN, NA. 111, cf. H IV 56, IX 497. În mîń șî-n pisoari să-m bată bășicii dzi fier cu maili dz-oțăl. ARH. FOLK. III, 134, cf. ALR I 723, ALR II 6670/2, 36, 76, 95, 130, 386, 705, 833, 848, 872, 876, 899, 928, 6703/95, A I 12, 23, V 33, VI 3, 26. ◊ (Ca termen de comparație pentru mărimea sau greutatea pumnului sau, p. e x t., a mîinii) Avea un pumn cît un mai. REBREANU, NUV. 107. Se întoarse cu greu și ridică mîna, mare cît un mai, cu frînghioarele albăstrii ale vinelor puternic reliefate. T. POPOVICI, S. 12. ◊ (Regional) De-a (peana și) maiul = numele unui joc de copii nedefinit mai de aproape. Cf. H II 32, IV 159. ♦ Expr. A se ține ca maiu cu coadă = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu statornicie de ceva. Cf. ZANNE, P. V, 399. ♦ Măciucă cu care se bat rădăcinile de pe lîngă mal, pentru a stîrni peștele. V. ș t i u l b u c. Țăranii. . . , îndată ce văd o retragere repede a apelor, se înarmează cu „maiuri” sau „măciuci” și cu „topoarele”, și ies „la doborît somnii”. ANTIPA, P. 290, cf. 562. ♦ (Regional) Buzdugan (Gîrda de Sus-Abrud). ALR II 4951/95. II. Nume pentru diferite unelte sau pentru părți ale unor unelte de lemn, asemănătoare ca formă sau ca întrebuințare cu maiul (I) 1. (Regional) Lopățică de fag cu care se bat rufele și torturile cînd se înălbesc. Pentru ca pînzele de cîlți să se facă albe, cînd se ghilesc, se bat cu maiul pe un bolohan mare și curat de piatră. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 178. Se întoarse, avînd subsuoară un coș de rufe ude de leșie, peste rufe scaunul de lăut și maiul. REBREANU, I, 191, cf. CHEST. V 170/27. Lau. . . cu maiu. ALR I 635, cf. 723, ALR II 3373, 4533, A VI 16, 26, IX 4. În pădure m-au tăiat, La apă am zburat (Maiul de cămăși). GOROVEI, C. 217. 2. Unealtă de bătucit pămîntul, alcătuită dintr-un lemn de forma unui trunchi de con, care are capătul de sus prevăzut cu două minere, iar capătul de jos îmbrăcat în oțel. V. bătător, bătălău, bătucitor. Ciocanele bâteau, maiurile greoaie de lemn icneau... toți lucrau cu un zor nemaipomenit la înjghebarea unui sat model. ANGHEL-IOSIF, C. L. 54. Zapciul îi lămuri că zidul se lucrează între două uluci de scînduri, între care se toarnă pămînt, bătut treptat cu maiul. CAMIL PETRESCU, O. II, 177. Peretele ori spatele celui zgîlțîit huia înfundat, de parcă cineva ar fi bătut cu maiul în pămînt. V. ROM. februarie 1955, 200. Unde dă cu maiul, Să crească mălaiul, Unde dă cu sapa, Să curgă ca apa. TEODORESCU, P. P. 210, cf. ALRM II/I h 412, A V 15. 3. (Regional) Pisălog. Scoase un drob de sare, îl trînti în piuă, se așeză și începu să lovească cu maiul. PREDA, D. 76, cf. ALR II 3957/2, 3979/29, 705, 848, A I 26. ♦ S p e c. (La pl., în forma maie) Pilugii de la piua de postav. Maiele, ca să poată întoarce dimiile, cînd le bat, sînt crestate la capătul de jos. DAMÉ, T. 168, cf. ALR SN II h 497, ALR II 6469/105, 6470/105, 836, 6473/105. 4. (Regional) Mustuitor. ALR SN I h 233. 5. (Regional) Bețigaș cu care se împinge dopul la pușculița de soc (Sînnicolaul Român-Oradea). ALR II 4379/316. 6. (Regional) Hădăragul îmblăciului (Pecenișca-Băile Herculane). ALRM SN I h 36/2. 7. (Regional) Rotița de la bătătorul de unt (Cîmpenii de Sus-Vașcău). A I 31. 8. (Regional) Teasc de călcat rufele; măngălău. ALR II 3386/47, 325. 9. (Regional) Fund pe care se taie tăițeii de supă (Beba Veche-Sînnicolaul Mare). ALR I 697/49. 10. (Regional, în sintagma) Maiul puștii = patul puștii (Glimboca-Caransebeș). ALRT II 18. Șăndariu o vru să die cu maiu pușci. ib. – Pl.: maiuri și (regional) maie. – Lat. malleus.

cioflec, cioflecuri, s.n. (reg.) 1. pahar mic, ciocan de țuică. 2. jumătate de dovleac. 3. lemn mic și scurt, ramură cazută jos.

CROCHET s.n. Joc cu bile de lemn care se lovesc cu un ciocan cu coadă lungă, făcîndu-le să treacă, potrivit anumitor reguli, printr-o serie de mici arcade înfipte în pămînt. [< engl., fr. croquet].

butúc m. (gep. *buttuk, anglosaxon, buttuc, căpătîi, butuc; engl. buttock, crupă. D. rom. vine rut. butúk, id. Cp. cu bont 2). Buștean, trunchĭ (maĭ mare orĭ maĭ mic, retezat și fără ramurĭ). Restu trunchiuluĭ rămas la pămînt. Bucată de lemn gros: a pune un butuc în foc (V. năclad). Mijlocu roateĭ, în care-s înțepenite spițele și pin care trece osia. Bucată de trunchĭ pe care măcelaru taĭe carnea orĭ pe care se despică lemne orĭ se bate ceva cu ciocanu (Cînd e de fer se numește nicovală). Dibă, lemn gros în care prindeaŭ odinioară picioarele criminalilor și și se întrebuințează și azĭ contra celor îndărătnicĭ. Fig. Om prost orĭ trîndav: ce butuc și acest om! Butuc de viță, trunchĭ de viță: o vie cu o mie de butucĭ. A trage cuiva un butuc (Mold.), a-l înșela, a-l păcăli. A fi din butucĭ, a fi din neam prost. Adv. A dormi butuc, a dormi adînc, greŭ, bumben, buștean, tun. A lega butuc, a lega țeapăn așa în cît să nu se maĭ poată mișca.

púțcă, s.f. (min.) Ciocan metalic cu coadă lungă, din lemn, care servește la sfărmarea bulgărilor de minereu și rocă. – Et. nec. (MDA).

PARĂ², pere, s. f. 1. Fructul părului¹. Părul... era încărcat de pere galbene ca ceara. CREANGĂ, P. 290. Dă-mi o pară... să-mi răcoresc arsura gîtlejului. NEGRUZZI, S. I 90. Am un păr cu pere moi Și le-om mînca amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 48. ◊ (Adesea însoțit de determinări care arată soiul) Pere bergamote. Pere pădurețe. Pere mălăiețe. ◊ Expr. (De sau pe) cînd făcea (sau va face) plopul pere și răchita micșunele v. micșunea. (Regional) A bate (cuiva) perele = a dăscăli, a muștrului. Bătutu-i-a muierea perele cum să se poarte. RETEGANUL, P. IV 25. A-i pica sau a-i cădea (cuiva) para în gură = a obține ceva fără muncă. (Pică) pară mălăiață în gura lui Nătăfleață v. mălăieț. 2. Nume dat unor obiecte sau unor piese de la aparate, mașini etc., în formă de pară: a) cuptor (convertizor) de topit fontă; b) ciocan la războiul mecanic de țesut; c) lemnul în care se termină firul soneriei; d) unealtă pentru îndreptarea, prin lovire, a burlanelor turtite dintr-o coloană în exploatarea petroliferă.

pranic sn [At: CADE / V: prainic / Pl: -ice / E: ucr праник] (Reg) 1-2 Obiect de lemn în formă (de lopățică sau) de ciocan, cu care se bate ceva, mai ales rufele, când se spală Si: mai².

val¹ sn [At: CORESI, EV. 234 / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: vsl *валъ cf bg вал, scr val] 1 (Mpl) Mișcare ondulatorie care apare la suprafața unei întinderi de apă datorată vântului, curenților maritimi, mareelor etc. 2 (Mpl) Masă de apă care înaintează (sau dă impresia că înaintează) ridicându-se și coborându-se la suprafața mării, a unui lac, a unui fluviu etc. Si: talaz, (Trs) vangăr (3), vălătuc (1), (reg) vop (1). 3 (Îlav) În ~uri sau ~uri-~uri În mod succesiv. 4 (Îlav) În cantitate mare. 5 (Îlav) Din abundență. 6 (Trs; îlav) De-a-n ~u De-a valma. 7 (Pes; îe) În ~ul apei Împotriva curentului. 8 (Îe) A înota în contra ~urilor A se opune părerilor majorității. 9 (Îvr; îe) A da ~uri A da în clocot. 10 (Îe) A (se) lăsa dus de ~ sau a (se) lăsa în voia ~urilor, a lua (sau a duce) ~ul (pe cineva) A (se) lăsa la voia întâmplării. 11 (Îlav) ~-vârtej În mare grabă. 12 (Îal) Vijelios. 13 (Îs) ~urile vieții (sau lumii, lumești) Dificultăți inerente vieții. 14 (Îs) ~urile tinereții (sau tinereților) Întâmplări (neplăcute) pricinuite de impulsivitatea, entuziasmul și lipsa de experiență inerente tinereții. 15 (Îs) ~ul (sau ~urile) vremii Trecere a vremii (cu toate evenimentele ei). 16 (Lpl) Apă (40). 17 (Pex; urmat de determinări introduse prin pp „de”) Cantitate mare. 18 (Îvp; fig) Dificultate (3). 19 (Îvp; fig) Supărare. 20 (Îvp; fig) Necaz. 21 (Îvp; fig) Neliniște (puternică). 22 (Îvp; îe) A avea ~ (sau ~uri) (cu sau, înv, de, despre cineva sau ceva) A avea neplăceri (din parte cuiva sau a ceva). 23 (Îae) A fi incomodat (de cineva sau ceva). 24 (Îvp; îe) A face (cuiva) ~ (sau, reg, de ~) A-i face (cuiva) un rău. 25 (Înv; îe) A fi în ~ (sau în ~uri, la ~) A fi în impas. 26 (Îae) A fi tulburat. 27 (Pan) Ceea ce poate fi comparat, prin formă și mișcare, cu un val¹ (1). 28 Ceea ce vine în cantitate mare, impetuos, ca un val (2). 29 (Mil; îvr; îe) A da ~ A năvăli. 30 (Îae) A ataca. 31 Grup de oameni considerat cronologic față de altul. 32 (Îs) Noul ~ Orientare artistică, literară etc. a generației tinere în raport cu generațiile anterioare. 33 (Îas) Grupare de persoane care reprezintă noul val (32). 34-35 (Met; îs) ~ de frig (sau de căldură) Aflux de mase² de aer rece sau cald. 36 Cantitate de țesătură înfășurată pe un cilindru special de lemn sau de carton Si: trâmbă, vălătuc (3), (reg) vălug² (1), vig (1). 37 (Reg) Urzeală înfășurată pe sulul dinapoi al războiului de țesut. 38 (Îrg) Cantitate de lână înfășurată în formă de sul. 39 (Reg; îs) ~ de tei Sul făcut din șuvițe lungi de coajă de tei, utilizate ca sfoară de legat. 40 (Reg) Cantitate de fân învălătucit, obținută din brazdele de fân adunate cu grebla. 41 (Înv; îe) A purta (pe cineva) (de) ~ A tracasa (pe cineva). 42 (Îs) ~ul ștreangului Lațul cu care se prinde ștreangul de crucea căruței Si: orcicar. 43 Legătură de nuiele (lungi cât lățimea pârâului) care este rostogolită prin apă și lovită periodic de fundul acesteia, pentru a stârni peștele Si: (reg) vălătuc (12). 44 Scândură groasă (lungă cât lățimea pârâului), prevăzută cu mânere și călcători, care este deplasată prin apă și lovită periodic de fundul acesteia pentru a stârni peștele. 45 (Reg) Făclie făcută dintr-un mănunchi de cârpe înfășurate pe un băț, întrebuințată noaptea pentru a atrage peștele, care se prinde cu mâna sau cu ostia¹. 46 (Reg; la car sau la căruță; îs) Căpățâna la ~ Parte a butucului roții dinspre podul¹ osiei. 47 (Reg) Sul (la roata fântânii). 48 (Reg) Urzitoare. 49 (Reg; la joagăr) Fus de lemn învârtit de o rotiță de fier dințată, înfășurat cu un lanț care pune carul în mișcare. 50 (Reg; la joagăr) Dispozitiv la roata de apă, alcătuit dintr-o osie de fier, prevăzută la capete cu câte un butuc de lemn și cu speteze. 51 (Reg; la joagăr) Car (25). 52 (Reg; la piuă) Fus de lemn, învârtit de roata de apă, prevăzut cu dinți de lemn așezați radial, care pune în mișcare ciocanele. 53 (Reg; la moară) Crâng (32). 54 (Reg; la moară) Grindei (la roată). 55 (Mol; Mun) Piesă cilindrică a batozei, prevăzută cu lame, care, prin învârtire, apucă snopii. 56 (Agr; reg) Tăvălug. 57 Piesă cilindrică la mașinile tipografice, de obicei de metal, cu ajutorul căreia se întinde cerneala, se ghidează hârtia etc. Si: valț¹ (2). 58 (Tip; îs) ~ de corectură (sau de mână) Piesă cilindrică de metal, cu unul sau două mânere, folosită la ungerea manuală, cu cerneală, a formelor de tipar în vederea executării corecturii. 59 (Mol) Parte a greblei în care sunt fixați dinții. 60 Ornament curent în arta populară, mai ales în ceramică și în arta decorativă, de forma ondulatorie a unui val¹ (1). 61 (Dob; Mun; de obicei art) Numele unui dans popular nedefinit mai îndeaproape. 62 Melodie după care se execută valul (61). 63 (Trs; art; șîcs de-a ~ul) Numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape.

împerciuna, împerciunez, vb. I (reg.) a îndoi cu ciocanul vârful cuiului, ieșit de cealaltă parte a lemnului, și a lăți prin batere acest vârf, pentru ca să nu se mai scoată cuiul.

ciocan n. 1. unealtă de fier cu coada de lemn spre a bate fierul; 2. verigă sau oblon, în mijlocul unei porți, care se lovește spre a se deschide poarta; 3. fam. păhărel cilindric de rachiu (25 dramuri): și după ce ca tot omul un ciocan de rachiu trag PANN; 4. pește cu capul lărgit în forma ciocanului (Zygaena malleus). [Slav. ČEKANŬ; sensul 3 (și în sârbește ČOKANĬ RAKIĬE) face aluziune la forma obiectului].

stâlp sm [At: PSALT. HUR. 110^v/13 / Pl: ~i, (înv) ~uri / E: vsl стлъпъ] 1 Lemn lung și gros, uneori cioplit, fixat în pământ pentru a susține ceva Si: bârnă, grindă, (îvp) pociarb, (pop) șarampoi², (reg) bâlvan, șaf¹, șaranț, soș, șteamp¹ Vz: par¹, parmai¹. 2 (Pex) Element al construcției din lemn, fier, ciment, piatră etc., așezat vertical, servind la susținerea sau la ornamentarea unei clădiri, unui pod etc. Si: bârnă¹ (1), grindă (1), (îvp) pociumb, (pop) șarampoi², (reg) bâlvan, șaf¹, șaranț, soș, șteamp¹ Vz: coloană. 3 (Îs) ~ de telegraf (sau de telefon, electric etc.) Fiecare dintre stâlpii (1) așezați la o anumită distanță unul de altul, de care sunt fixate, pe suporturi izolatoare, firele telegrafice, telefonice, electrice, de radio etc. 4 (Îs) ~ de cafenea (sau de cabaret, de șantan etc.) Persoană care-și irosește viața în petreceri ușoare, fiind un obișnuit al anumitor localuri. 5 (Reg; îs) ~ de strugur Ciorchine de strugure. 6 (Îe) A fi (ori a sta sau a rămâne) ~ (de cremene ori de piatră) A fi (ori a sta sau a rămâne) pironit, împietrit (de spaimă, de mirare etc.) 7 Indicator de frontieră sau de hotar. 8 (Reg; spc) Par¹ (din mijlocul clăii de fân). 9 (Îvr) Stindard (6). 10 (Reg; îs) ~ pentru găleți Prepeleac la stână. 11 Persoană care constituie un sprijin de căpetenie pentru cineva, mai ales pentru o colectivitate Si: personalitate, om de vază. 12 (Îs) ~ul casei (sau al familiei) Capul familiei. 13 (Îvr; îs) ~ul dughenei Proprietar al unei dughene. 14 Monument, de obicei în formă de coloană Si: columnă. 15 (Îvr) Turnul Babel. 16 (Reg; șîs ~ul mortului) Monumnent funerar (provizoriu) din lemn sau din piatră, în formă de cruce sau cu o cruce în vârf, care se așază la capul mortului. 17 (Pop; în practicile religiei ortodoxe; mpl; șîs ~ii morților) Fiecare din cele patru evanghelii pe care le citește preotul la slujbele pentru morți. 18 (Reg; în practicile religiei ortodoxe) Stare (3). 19 (Fig; de obicei urmat de determinări care arată felul) Coloană de foc, de fum, de lumină etc. care se înalță în sus. 20 (Pex) Trâmbă. 21 (Înv) Coloană (de cifre, într-un text). 22 (Îvr; fig) Sens. 23 (Min) Porțiune dintr-un zăcământ lăsată neexploatată pentru susținerea pereților galeriei. 24 (Min) Porțiune de substanță minerală utilă, în formă de prismă, cuprinsă între două galerii paralele și pregătită pentru exploatare. 25 (Înv; Mol) Unitate de măsură, de lungime variabilă, pentru pământ Vz: funie. 26 (Mol) Fiecare dintre cei patru stâlpișori (1) (doi dinainte și doi dinapoi) înfipți în tălpile războiului de țesut, în care se sprijină sulurile Si: (reg) braț¹ (20), cujbă (8), ciocan (23), furcă (37), mână. 27 (Reg) Fiecare dintre cele două lemne pe care se reazemă perna morii. 28 (Reg; la joagăr) Fiecare din cele două laturi verticale ale jugului. 29 (Reg; la joagăr) Fiecare dintre cele două scânduri între care se mișcă jugul. 30 (Pes; șîs ~ii talianului) Fiecare dintre cei 16 piloți pe care este întins talianul. 31 (Reg; îs) ~ul din mijloc Stinghie (9). 32 (Îs) ~ul aripei Fiecare dintre cele patru doage mici, pe fundul unui vas de lemn, așezate între aripi și cele două doage din mijloc. 33 (Îs) ~ul mujlociu (sau din mijloc) Fiecare dintre cele patru doage din mijloc perpendiculare pe doaga cea mai lungă de pe fundul unui vas de lemn. 34 (Reg) Treaptă¹. 35 (Îrg; șîs ~ul sau ~ii ușii) Ușor¹ (1). 36 (Nav) Stanță¹ (5). 37 (Îrg) Ram¹. 38 (Îvr; pan) Braț, ramificație a unui obiect. 39 (Mun) Fiecare din cele două ramificații ale unei sobe țărănești de cărămidă prin care trec fumurile despărțite prin firidă. 40 (Reg) Canin (5). 41 (Înv; îs) ~ul lui Volta (sau ~ voltaic) Pilă electrică V pilă². 42 (Ast; pop) Steaua-Polară V polar.

pupăză f. 1. pasăre de mărimea unei mierle cu o creastă de pene pe cap (Upupa epops); 2. cozonac (asemenea cuibului pupăzei) cu care se împodobește pomul dat de sufletul mortului (V. colac): fă doi colaci din patru saci și o pupăză dintr’o mierță POP.; colac peste pupăză, când cineva sufere o îndoită pagubă; 3. Tr. ciocan de spart pietre și de făcut găuri în lemn; 4. plantă cu florile roșii purpurii, mai apoi albastre, la urmă verzi, rar albe (Orobus vernus). [Lat. UPUPA (cu acelaș sufix diminutiv ca la coacăză; sensul 3 face aluziune la ciocul arcuit al pasării, iar 4 la creasta-i colorată].

CIOCAN¹, ciocane, s. n. 1. Unealtă manuală de lovire, de forme și dimensiuni variate, formată dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovală = a fi într-o situație critică (din care nu există posibilitate de ieșire). A sta ciocan pe (sau de) capul cuiva = a insista pe lângă cineva; a-l plictisi cu insistențele. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente asemănătoare ca formă cu ciocanul (1). ♦ Unealtă folosită la lipirea cu cositor a unor metale. ♦ Spec. (Sport) Bilă de metal prinsă de o coardă de sârmă terminată cu un mâner folosită în probele de aruncat; p. ext. probă sportivă de atletism practicată cu această bilă. ♦ Spec. Fiecare dintre cele două bețișoare ale țambalului, ale xilofonului etc. ♦ Spec. Fiecare dintre fusele vârtelniței. 3. Unul dintre cele trei oscioare care alcătuiesc urechea medie. 4. (În sintagma) Ciocan de foc = bombardament de artilerie intens și de scurtă durată. – Din sl. čekanŭ.

CIOCĂNI, ciocănesc, vb. IV. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») 1. Intranz. A bate repetat cu degetul sau cu un obiect într-un corp tare. Mama a mai ciocănit în gard. i-a spus tatei să bată și el, să caute vreo piatră, vreun lemn, ca să bată mai tare. PAS, Z. I 177. Ciocăni enervat în geam. SAHIA, N. 103. ◊ (Poetic) Ca-ntr-o fierărie depărtată Ciocănește ploaia-n picuri grei Peste fundul văii, unde spumegată Bîrzava-și îndrugă murmur atu! ei. DEȘLIU, N. 51. Și-a plecat fruntea pe umărul lui, deasupra inimii. Acea inimă ciocănea cu putere. SADOVEANU, M. C. 81. ♦ A bate de repetate ori cu degetul în ușă sau în fereastră, cerînd intrare sau spre a atrage atenția celor dinăuntru; a bate la ușă sau la fereastră. V. bocăni. M-apropiai de fereastră, privind, și ciocănii ușor cu două degete. Trecu un timp de tăcere. Ciocănii a doua oară. De data asta simții un zgomot. După puțin ușa se deschise. DUNĂREANU, CH. 116. La ușă se ducea Și-n ușă ciocănea și bocănea. ȘEZ. IV 155. ◊ Tranz. (Subiectul este medicul) A examina prin loviri ușoare cu degetele în toracele sau abdomenul pacientului pentru a cerceta starea organelor interne; a percuta. ♦ Refl. reciproc. (Rar, despre păsări) A se. apuca cu ciocul, a se ciuguli. Găinile și plăcile veniră din toate părțile ca niște copii ascultători; se îmbulzeau și se ciocăneau la picioarele ei. REBREANU, R. I 152. 2. Intranz. A lucra lovind cu ciocanul. Pe marginea drumului, din cînd în cînd, dă de pietrarii care ciocănesc din zori de zi pînă la apusul soarelui. SLAVICI, O. I 69. ◊ Tranz. Fig. Bun ciocan te-a ciocănit, Că frumos te-a potrivit. PANN, P. V. I 4. ♦ (Familiar) A lucra, a face cîte ceva. I-a rămas socrul, damblagiu, înainte mai ciocănea și el și mai scotea ceva. PAS, Z. II 203. 3. Tranz. Fig. A bate la cap, a sta cu gura pe cineva, a plictisi cu diferite cereri; a cicăli, a pisa. – Prez. ind. pers. 3 și: (regional) ciocăne (ȘEZ. IV 152).

SUBORDONARE s. f. (< subordona < fr. subordonner, it. subordinare): raport sau relație sintactică de dependență gramaticală între un element subordonat și un element regent (în cadrul propoziției sau în cadrul frazei). ◊ ~ paratactică (asindetică): s. prin parataxă, prin juxtapunere (marcată sau nemarcată prin virgulă) între părțile secundare de propoziție și elementele regente ale acestora sau între propozițiile subordonate și regentele lor, ca în exemplele „Și bietului pașă dreptate i-au dat” (G. Coșbuc); „Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneață, mare, / C-un murmur rostogolește a ei valuri gânditoare” (M. Eminescu) – în cele două propoziții sunt juxtapuse atributele bietului, bătrână, liberă, îndrăzneață, mare, a ei și gânditoare precum și complementele pașă, i-, colo și valuri; „Bine faci, / bine găsești; / rău faci, / rău găsești” / – în această frază, s. prin juxtapunere este între subordonatele bine faci, rău faci și regentele lor. ◊ ~ joncțională (hipotactică): s. prin joncțiune, prin contact între părțile secundare de propoziție și elementele lor regente sau între propozițiile subordonate și regentele acestora. Este realizată cu ajutorul prepozițiilor și al locuțiunilor prepoziționale (în cadrul propoziției), al conjuncțiilor subordonatoare, al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare, al pronumelor și adjectivelor pronominale relative, al pronumelor și adjectivelor pronominale nehotărâte cu funcție de relație (în cadrul frazei): „În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără de hotar al munților pitici” (C. Hogaș); „Prietenii... îl știau drept un ușurel diletant” (M. Sadoveanu); „O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie” (M. Eminescu); „Fecioru-meu... m-a trimes... să aduc la cunoștință că el cică poate să facă podul” (Ion Creangă); „...și atunci mă duceam și eu să-l ajut pentru că-mi plăcea să port coșul cu pește” (I. Slavici); „Părul tău joacă în vântul pe care l-am întâlnit ieri în alt oraș” (L. Blaga); „Aici vine oricine dorește”; „...când... își revărsa... răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, obcina întreagă se cutremura” (C. Hogaș); „Vii oricând poftești”. ◊ ~ de gradul I: s. caracteristică unei părți de propoziție secundară ce depinde de o parte de propoziție principală sau unei propoziții secundare ce depinde de o propoziție principală, ca în exemplele „...vântul adormise obosit, frunza codrilor nu se clătina” (C. Hogaș); „Victoria simțea cum o umplu gânduri și hotărâri nebiruite” (M. Sadoveanu); „Alții nu-l putea înțelege, pentru că Eminescu spunea altceva” (G. Ibrăileanu); „Să nu faceți gură când trecem pe lângă moară” (T. Arghezi). ◊ ~ de gradul II: s. caracteristică unei părți de propoziție secundare ce depinde de o altă parte de propoziție secundară sau unei propoziții secundare ce depinde de o altă propoziție secundară, ca în exemplele „Din adâncimea nopții se desprinseseră becuri strălucitoare și parcă ireale, așa că puneau capăt... compactei întunecimi de până atunci” (Geo Bogza); „...pe când el asudă trăgând la năvod, crainicii trimiși prin țară îl caută de zor” (A. Vlahuță); „Acu parcă înțelegea / că este cu putință / ca unul să citească / ceea ce au scris alții” /(I. Slavici); „Pe când în focul povestirii, el rostea aceasta cu cea mai deplină încredințare, / ca și când lucrul ar fi fost întocmai / după cum îl spunea, / deodată se simți tras de dindărăt, de mâneca surtucului” / (Al. Odobescu). ◊ ~ unică: s. caracteristică atributelor și complementelor, în general, subiectivelor, predicativelor, atributivelor, completivelor și circumstanțialelor care depind de un singur element regent, ca în exemplele „Deasupra câmpiei întinse părea un lung ogor de fier dezlănțuit” (Geo Bogza); „Văd pe Petru Rareș cu pletele pe umeri, cu cămașa desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateșului” (A. Vlahuță); „Este cu putință / să faci critică curată fără proiecție istorică” (G. Călinescu): „Întrebarea era dar / cine... să ducă vorba” (I. Slavici); „Trestia / care se pleacă vântului / niciodată nu se frânge” (Folclor); „Numai soarele poate / să încălzească toată lumea” (idem); „Unde n-a fost semănată sămânță de grâu..., / a răsărit iarba” (Z. Stancu). ◊ ~ dublă (multiplă): s. caracteristică atributelor circumstanțiale, elementelor predicative suplimentare, atributivelor circumstanțiale și predicativelor suplimentare care depind simultan de două elemente regente (un substantiv sau pronume subiect și un verb predicativ; un substantiv sau pronume obiect direct și un verb predicat), ca în exemplele „Ba copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „N-o mai cred s-o văd murind” (G. Coșbuc); „Nici o mândră n-ai afla / Care să grăiasc-așa” (Jarnik-Bârseanu); „Își lasă și boul / să le moară” (M. Sadoveanu). Tot s. dublă trebuie să considerăm și s. întâlnită la atribut sau la complement, atunci când acestea depind de două elemente regente în același timp (rar) sau s. întâlnită la alte atributive, la completive sau la circumstanțiale, atunci când acestea depind simultan de două propoziții regente (mai des la circumstanțiale): „...și numai ea s-a împotrivit, fiindcă tot mai bine poate fi îngrijit aici” (L. Rebreanu) – cu regenții: poate și (a) fi îngrijit; „...să vezi cum o început să ningă...” (Cezar Petrescu) – cu regenții: o început și să ningă; „...începui a mă gândi... la ce ni se putea întâmpla la noapte” (C. Hogaș) – cu regenții: se putea și (a se) întâmpla; „...dacă se hotărăște cineva¹ / să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă,² / trebuie³ / s-o ia de dimineață”⁴ / (I. L. Caragiale) – cu regentele nr. 3 și 4; „Când vuia în sobă tăciunile aprins..., ¹/ mama îl mustra acolo, în vatra focului² / și/-l buchisea cu cleștele”³ / (Ion Creangă) – cu regentele nr. 2 și 3; „...oamenii sunt bucuroși de oaspeți¹ / și / cu plin te primesc² / oriunde ajungi”³ / (I. Slavici) – cu regentele nr. 1 și 2; „Altfel eram în stare¹ / să tai lemne,² / să sap,³ / să car saci,⁴ /să bat cu ciocanul,⁵ / să scriu,⁶ / să citesc,⁷ / să predau lecții⁸ / ori / să învăț⁹ / fără să mă sinchisesc prea mult de ele”¹⁰ / (Z. Stancu) – cu regentele nr. 1-9 inclusiv. ◊ ~ necircumstanțială: s. specifică atributelor, în general (atributivă), și complementelor necircumstanțiale (completivă) precum și propozițiilor necircumstanțiale (subiectivă, predicativă, atributivă și completivă), ca în exemplele „...cele dintâi raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiți” (Em. Gârleanu); „Țugulea... lovi pe zmeu..., apoi fi tăie capul” (P. Ispirescu); „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Această strâmtoare fu aleasă de Mihai-vodă” (N. Bălcescu); „Cui îi e frică de orice nor nici o călătorie nu face” (Folclor); „...întâia lui treabă este să se ducă la Micula” (C. Negruzzi); „...dar toată durerea ce-o simt n-o simt în mine” (L. Blaga); „Dumneavoastră... numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul” (Ion Creangă); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Bibliografia este comunicată de cine a alcătuit și cursul.” ◊ ~ circumstanțială: s. specifică complementelor circumstanțiale și propozițiilor circumstanțiale de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiție, de concesie, de consecință, de asociere, de instrument, de opoziție, de cumul, de relație și de excepție, ca în exemplele „Tresărind scânteie lacul / Și se leagănă sub soare” (M. Eminescu); „Odată, vara, pe-aproape de Moși, mă furișez din casă” (Ion Creangă); „Grăind așa, pășea mărunt... prin bătătura uscată” (M. Sadoveanu); „...zmeul se făcu foc și pară de mânie, se turbură de necaz” (P. Ispirescu); „...se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi) etc.; „Pe unde trece ea, fața pământului se usucă” (M. Eminescu); „După ce-l coborâră în locașul de vecinicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă” (B. Șt. Delavrancea); „Omul e dator să lupte cât o putea cu valurile vieții” (Ion Creangă); „...tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă de patru zile... s-au întărit scoarță” (Cezar Petrescu); „De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca” (Al. Odobescu) etc.

TOCOT s. n. Zgomot produs de izbiturile ciocanului la sfărîmarea pietrelor. Pietrarii fac tocot; vărarii aruncă lemne în foc. SLAVICI, O. I 69.

mai¹, maiuri, s.n. – 1. Lemnul cu care se bat rufele când se spală. 2. Ciocanul folosit la bătutul dranițelor. – Lat. malleus „ciocan, mai, măciucă ” (DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. majus „mai”.

ghidănac sn [At: BARONZI, L. I, 92/6 / Pl: ~ace / E: nct] 1 Ciocan sau topor mic din piatră cu coadă de lemn. 2 Ciomag scurt și gros, din lemn de corn.

mai¹, maiuri, s.n. 1. Lemnul cu care se bat rufele când se spală. 2. Ciocanul folosit la bătutul dranițelor. – Lat. malleus „ciocan, mai, măciucă” (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. majus „mai”.

împerciuna vt [At: TDRG / Pzi: ~nez / E: în- + perciune] (Mol) A îndoi cu ciocanul vârful cuiului care a ieșit de cealaltă parte a lemnului și a-l bate apoi lățindu-l, ca să nu mai poată fi scos.

CIOCAN¹, ciocane, s. n. 1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc., de forme și dimensiuni variate, prevăzută cu un mâner, folosită, manual sau mecanic, la bătut sau la prelucrat materiale rezistente. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovala = a fi într-o situatie critică (din care nu există posibilitate de ieșire). A sta ciocan pe (sau de) capul cuiva = a stărui întruna pe lângă cineva; a-l plictisi cu insistențele. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente asemănătoare ca formă cu ciocanul (1). ♦ Unealtă folosită la lipirea cu cositor a unor metale. ♦ Spec. (Sport) Instrument de aruncat, format dintr-o bilă de metal prinsă de o coardă de sârmă terminată cu un mâner; p. ext. probă sportivă de atletism practicată cu acest instrument. ♦ Spec. Fiecare dintre cele două bețișoare ale țambalului, ale xilofonului etc. ♦ Spec. Fiecare dintre fusele vârtelniței. 3. Unul dintre cele trei oscioare care alcătuiesc urechea medie. 4. (În sintagma) Ciocan de foc = bombardament de artilerie intens și de scurtă durată. – Din sl. čekanŭ.

mărginar, ~ă [At: LM / Pl: ~i, ~e / E: margine + -ar] 1 a (Rar) Mărginaș (3). 2 sm (Mar; Buc) Margine la scoc. 3 smn (Mol) Fiecare dintre cei doi drugi laterali ai unei scări de lemn, în care sunt prinși fusceii Si: carâmb, (reg) margine (30). 4 sm (Trs) Doagă mică Si: (reg) margine (47). 5 sm (Reg) Lătunoaie rezultată din tăierea marginilor unui buștean Si: (reg) margine (45). 6 smn (Reg) A doua scândură care se taie dintr-un butuc la gater. 7 smn (Reg) Fiecare dintre scândurile care se află la marginea ciocanelor, la piua de bătut sumane Si: (reg) mărginar (2). 8 smn (Reg) Lemn pus pe marginea drumului, a gardului, a plutei etc. 9 sm (Reg; csnp) Laț peste căpriori. 10 sm (Reg) Paznic de câmp Si: (reg) mărginaș (8).

CIOCAN¹ ~e n. 1) Unealtă formată dintr-un corp greu (de metal, de lemn etc.) de diferite forme, fixat pe un mâner, cu care se lucrează prin lovire. ~ de cizmărie. ~ de mână. ◊ A fi (sau a se afla) între ~ și nicovală a fi la mare strâmtoare; a fi între două focuri. 2) Mașină-unealtă folosită la prelucrarea unor materiale prin lovire. ~ mecanic. 3) Unealtă care servește la lipirea pieselor metalice cu cositor sau cu alt aliaj. ~ de lipit. 4) Instrument sportiv format dintr-o sferă de metal prinsă de un cablu de sârmă, folosit pentru probe de aruncare. 5) înv. Dispozitiv instalat la o poartă, cu ajutorul căruia își anunțau venirea vizitatorii. /<sl. țekanu

ghinț n. Mold. lemnul de care se servă cismarul spre a lărgi cisma: clește, pilă, ciocan, ghinț CR. [Origină necunoscută].

❍BONTĂNI (-ănesc) vb. tr. Mold. Bucov. Trans. A ciocăni; a bocăni: bontănea așa ca cum ar fi fost tăind cineva lemne (SB.) ¶ 2 A bate, a lovi cu putere, a pisăgi: îl apucară munții între capete și mi-l bontăniră de nu putu ieși nici înainte (RET.).

CIOPLI (-lesc) I. vb. tr. 1 A tăia dintr’un lemn cu cuțitul, cu dalta, cu barda, cu toporul, etc.: toroipanul pe care și-l cioplise el dintr’un lemn nodoros (ISP.) A netezi o piatră cu o daltă lovită cu ciocanul: începînd să cioplească un bolovan de piatră (DLVR.) ¶ 3 ⛏ A scobi (în mod grosolan) figuri în lemn sau în piatră, a sculpta ¶ 4 Ⓕ A subția, a îndrepta întru cîtva firea, purtarea sau mintea grosolană a cuiva, a civiliza: mojicimea este lăsată pe mîna Rușilor și Bulgarilor să-i cioplească (ISP.); (P): e nevoie să tai pom și să cioplești om (PANN). II. vb. refl. A se subția, a-și mai pierde din grosolănie, a căpăta o spoială de civilizație: ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului, atît se ciopli și se subție în puțină vreme (ISP.) [ung. csupolni].

fofează sf [At: BIBLIA (1688), 57 / V: fuf~ / Pl: ~eze, ~ezi / E: nct] 1 Canat (al unei ferestre, al unei uși sau al unei porți). 2 Fiecare dintre brațele care poartă scaunele unui scrânciob. 3 Fiecare dintre aripile unei mori de vânt. 4 Fiecare dintre tălpile războiului de țesut. 5 Fiecare dintre cele două brațe ale vatalelor la războiul de țesut Si: fălcea (2). 6 (La războiul de țesut) Fiecare dintre lopățelele de lemn pe care se întinde tortul când se pune pe vârtelniță Si: cui (30), (înv) ciocan (22), (Mun) fus (6), gâscă. 7 Fiecare dintre aripile unei grape articulate. 8 (La războiul de țesut) Fiecare dintre cele două brațe ale alergătoarei (15) (în care sunt fixate brațele mosoarelor) Si: fuscei (3), cotoci, lăturașe. 9 Fiecare dintre cele două falcele ale tânjalei la car. 10 (Îe) A umbla ca o ~ A umbla repede. 11 Braț al unui sfeșnic. 12 (Reg; îf fufează) Lampă mică, fără sticlă. 13 (Csnp) Crestătură. 14 (Reg) Fiștigoaie (1). 15 (Buc) Petec de pânză curată, răsucit în formă de sul și uns cu ceară galbenă Cf bucium¹ (2). 16 Panglică. 17 Fundă.

SIMANDRĂ, simandre, s. f. (Învechit și arhaizant) Placă de metal sau de lemn atîrnată la intrarea unei biserici sau în clopotniță, în care se lovește cu un ciocan pentru a anunța începerea slujbei. V. toacă. [Arhimandritul] dădu sunet dintr-o simandră mică de aramă, bătînd în ea ca într-o toacă. SADOVEANU, F. J. 366.

cujbă sf [At: LB / V: coj~, cușbă (Trs) gu~ / Pl: ~be și (rar) ~bi / E: srb gužba] (Reg) 1 Nuia pârlită în foc și bine răsucită, folosită pentru a lega diverse obiecte Si: (reg) gânj, vânj. 2 Legătură la car. 3 Parte a plugului nedefinită mai îndeaproape. 4 Chingă. 5 Legătură făcută cu o nuia răsucită, care ține o sarcină de vreascuri. 6 (Ban) Parte a biciului care se leagă de codiriște. 7 Bucată de lemn fixată în pământ (sau în zid) de care se leagă (sau se atârnă, cu un lanț) ceaunul deasupra focului. 8 (La războiul de țesut) Fiecare din cele două brațe în formă de unghi drept, de care sunt agățate brâglele și vătalele cu ajutorul cărora se bat firele Si: (reg) brațe, ciocan, furcă, mână, stâlp. 9 (Mpl) Grătar de fier din preajma vetrei pe care se pun lemnele verzi să se usuce. 10 (Bot; îc) ~ba-ciobanului Plantă din familia marcantiaceelor care nu posedă tulpină sau rădăcină, corpul ei fiind un tal, iar sporogoanele sunt purtate sub o căciulă conică, așezată în vârful unui peduncul (Conocephalus conicus).

șlénghel, (șfencher, șlegă), s.n. 1. (reg.; min.) Ciocan cu mâner în formă de baston; prin învârtire lovește dălțile sau sfredelele. 2. Baros de lemn, armat la capete cu verigi metalice; se folosea în pădure pentru a lovi o pană metalică, în vederea despicării unui trunchi. – Din germ. Schlegel (Țurcanu).

* CIOCAN² (pl. -ane) I. sn. 1 🔧 Unealtă de fier, de diferite forme, avînd o coadă de lemn, și cu care se bate sau se lucrează fierul și alte metale (🖼 1187); (P): tot Țiganul își laudă ~ul, fiecare se laudă, socotește că e mai bun ceea ce-i aparține; a fi între ~ și nicovală, a fi într’o astfel de situațiune, încît ori încotro s’ar întoarce cineva, ar întîmpina greutăți sau ar da greș; F a sta ~ pe (sau a se ține ~ de) capul cuiva, a nu da pace cuiva supărîndu-l cu stăruințe spre a dobîndi ceva sau a-l îndupleca la ceva ¶ 2 🚜 Ciocănel cu care se bate coasa (🖼 1190) ¶ 3 🔧 ~ cu aburi, butuc enorm de fontă, pus în mișcare cu aburi (prin forța hidraulică sau prin electricitate), care se întrebuințează în uzine pentru lucrarea bucăților mari de fier (🖼 1188) ¶ 4 🫀 Unul din oscioarele așezate în urechea mijlocie (👉 URECHE) ¶ 5 Un fel de belciug de fier înțepenit la o poartă, cu care cineva lovește spre a vesti pe cei dinăuntru s’o deschidă. ❍ II. sm. 🐟 Pește de mare cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus) (🖼 1189) [comp. čekanŭ, bg. čukanŭ].

ciocănaș [At: DIONISIE, C. 176 / V: ~cnaș sm / Pl: ~e, ~i / E: ciocan + -aș] 1-2 sn (Șhp) Ciocan (1) mic. 3 sn (Spc) Ciocan mic cu care se lovesc coardele țambalului, xilofonului, toba, toaca etc. 4 sn Bucată mică de lemn învelită în postav, care lovește coardele pianului atunci când sunt apăsate clapele acestuia. 5 sn (Atm) Ciocan (34). 6 sm (Bot; reg; lpl) Ciocănăței. 7 sm (Bot; reg) Surguci. 8 sm (Iuz) Muncitor într-o mină de sare Si: ciocănar (1). 9 sm (Reg) Gonaci la vânătoare.

CIOCĂNITURĂ, ciocănituri, s. f. Ciocănit. Copiii, auzind bantănitura și ciocănitura aceasta, credea într-adevăr că acolo se află tata lor, făcînd lemne. SBIERA, P. 170. Făt-Frumos porni... cînd, auzi o ciocănitură groaznică. ISPIRESCU, L. 4.

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină; care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; al cărui organism, funcționează normal; teafăr. Te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53. Bucuria lui crescu, cînd văzu că fetele îi erau sănătoase. ISPIRESCU, L. 52. Și să știi că-s sănătos Că, mulțămind lui Christos, Te sărut, Doamnă, frumos. EMINESCU, O. I 149. (Glumeț) Nu-i nemica, stăpîne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că belele curg gîrlă. CREANGĂ, P. 219. ◊ (Urmat de comparații care întăresc ideea) Era voinic, sănătos ca piatra, mînca bine fără să aleagă, dormea dus. CĂLINESCU, E. 110. Astă-dimineață eram sănătos ca mărul, plecai din casa mea, de la mama mea și de la frații mei. RETEGANUL, P. I 24. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. (Adverbial, în expr.) A rîde sănătos = a rîde cu poftă, din toată inima. Ne făceam teatru la noi acasă, așa cum ne pricepeam, și să mă crezi că rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. ◊ (În formule de urare și de salut) Rămii sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul și plec. TOPÎRCEANU, B. 61. Unchiașul, cum i-a văzut de departe, a ieșit să-i întîmpine și totodată le-a zis: Bine-ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Să fii, bade, sănătos, Că mi-ai mulțămit frumos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. Să-l (să o etc.) porți sănătos (sau sănătoasă), urare adresată cuiva care îmbracă o haină nouă. ◊ Fig. Fire-ai, boltă, sănătoasă, Multe fete faci frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 441. ◊ (Substantivat) Am adormit mort și de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos, ca toți sănătoșii. CREANGĂ, A. 16. ◊ (În construcții cu verbe ca «a face», «a fi», «a merge» etc., formează expresii care arată indiferență în fața unei persoane, a unei situații ețc.) Apoi eu, bre, îs însurat, și am un drac de muiere care umblă călare și dă cu pușca ca și mine. – Să fiți sănătoși! zise Lepădatu, fără să privească pe cel ce-i vorbea. SADOVEANU, O. A. III 65. Eu sînt Ftorivist Timofti Cîrcioc... – D-ta să fii sănătos... ce-mi pasă? ALECSANDRI, T. 642. Înapoi i-am poruncit, Pe-un spic verde de ovăz, Să se-nsoare sănătos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. 2. (Despre plante, mai ales despre fructe) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, întreg, în bună stare. Nu toată nuca are miez bun și sănătos = să nu judecăm pe cineva numai după înfățișare. ◊ (Rar, despre obiecte) Îl găsi pe Chiriac... ciocănind un ulcior smălțuit... ca să arate unei cumpărătoare că este sănătos, întreg. CAMIL PETRESCU, O. II 672. Lemnul din care se face... hadaragul trebuie să fie sănătos, vîrtos. PAMFILE, A. R. 199. 3. Prielnic sănătății, salubru; nevătămător. Era o casă sănătoasă, dar oamenii din partea locului o găseau urîtă. CAMIL PETRESCU, O. I 71. Dai unui om flămînd un prînz cu care își poate foarte bine potoli foamea, mîncînd tot lucruri simple, dar sănătoase și curat gătite. ODOBESCU, S. III 39. ◊ Fig. Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă. CREANGĂ, P. 23. ◊ (Adverbial) Așa se bea... și e mai sănătos. SAHIA, N. 57. ◊ (Substantivat, f., în expr.) A o lua (a o rupe, rar, a o șterge sau a o tuli) la sănătoasa = a o lua la fugă, a o șterge din vreme (înainte de a o păți). Cînd își întoarse capul și văzu în gura peșterii doi ochi dușmănoși înfipți într-un groaznic cap de urs, Anichit... o rupse la sănătoasa. STĂNOIU, C. I. 158. Copiii, cum văzură că rămîn singuri cu dascălul, o șterseră la sănătoasa. CARAGIALE, S. 15. 4. Fig. Înțelept, bun. Dînd uitării sănătoasele, dar asprele legi ale înțelepciunii, își petrecuse viața în dezmierdări lumești. ODOBESCU, S. III 34. Drept aceea vă rugăm Și sfat sănătos vă dăm. TEODORESCU, P. P. 178. ◊ (Adverbial) Noi însă ceștialalți cari judicăm sănătos... ne vedem de treabă. ODOBESCU, S. III 49.

SIMANDRĂ, simandre, s. f. (Înv.) Un fel de toacă de metal sau de lemn atârnată la intrarea unei biserici, a unei mănăstiri, în clopotniță etc., în care se lovește cu un ciocan pentru a se anunța începerea slujbei. – Din fr. simandre.

SIMANDRĂ, simandre, s. f. (Înv.) Toacă de metal sau de lemn atârnată la intrarea unei biserici, a unei mănăstiri, în clopotniță etc., în care se lovește cu un ciocan pentru a se anunța începerea slujbei. – Din fr. simandre.

cioacă¹ sf [At: PONTBRIANT, D. / V: ciocă¹, șchioa~ / P: cioa~ / Pl: ~oace / E: nct] (Reg) 1 Deal. 2 Vârf de deal Vz (reg) chicioră, cornățel, cornet, grumuleu, mormondol, picui. 3 Vârf de munte. 4 Vârf de munte de unde s-a tăiat pădurea Si: cucă. 5 Cârlig. 6 Scoabă. 7 Bucată de lemn care, prin răsucire, ține ușile (la pridvor, la cramă) închise. 8 Fiecare dintre cele două console orizontale ale războiului de țesut, fixate pe stâlpii din mijloc și pe care se sprijină vatalele Si: (reg) carafă. 9 Unealtă cu care se strâng cercurile la butoaie. 10 Unealtă de soc în formă de lulea, în care e introdus capătul interior al carabei de la cimpoi. 11 Capetele încrestate ale lemnului vertical al ferăstrăului unde se așază coarda sau sfoara de întins. 12 Partea de la scaunul văsarului care prinde lemnul ce trebuie netezit. 13 Ichi (la anumite jocuri de copii). 14 Jocul cu acest ichi. 15 (Lpl) Bucată de lemn astfel cioplită, încât să permită prelingerea rachiului sau a țuicii de la cazan în alt vas. 16 (Șîf șchioa~) Târnăcop. 17 Cazma. 18 Unealtă de tăiat și de scobit, ca un ciocan cu capetele lungi și ascuțite Si: (reg) ciuc, dihoroi, pupăză, sălmac, scobitor, sfeclă. 19 Căuș. 20 Cafa. 21 Vas de lemn din care beau ciobanii apă și lapte. 22 Copac uscat dezrădăcinat Si: butuc, buturugă, cioată, ciot. 23 Mlădiță de viță cu 3-4 ochiuri, care se răsădește toamna sau primăvara pentru a face rădăcini Si: cârlig. 24 Cuvânt de alint pentru copii. 25 Organul genital masculin. 26 (Arg) Balivernă. 27 (Fam; îe) A se ține de ~oace A se ține de glume. 28 (Fam; îae) A se ține de șmecherii.

pupăză sf [At: BIBLIA (1688), 137¹/8 / V: (reg) ~pază, ~ăță, ~peză, ~poză, ~puză / E: alb pupëzë] 1 Pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriț, cu cioc lung, subțire și curbat în jos, cu moț de pene mari, roșii-ruginii, așezate ca o creastă în vârful capului Si: (reg) nevăstuică, pasăre-de-balegă (Upupa epops). 2 (Îs) Cuib de ~ Loc murdar. 3 (Pex; îas) Locuință murdară, urât mirositoare. 4 (Reg; îs) Brânză de ~ Mâncare proastă. 5 (Reg; îe) A-l spurca (pe cineva) ~za A auzi, pe nemâncate, pupăza (1) cântând pentru prima oară într-un an. 6 (Gmț; îae) A vedea o femeie goală. 7 (Reg; îe) A aduce tot pui (sau ouă) de ~ sau a-i cânta ~za A-i merge totul rău, în pagubă. 8 (Reg; îe) A-i merge (cuiva) gura ca ~za A vorbi mult. 9 (Reg; îe) A-și umple cuibul ca ~za (sau ca o ~) A fi murdar. 10 (Reg; îae) A avea obiceiuri proaste. 11 (Reg; îe) A-i lua (cuiva) dracul din pupeze A-și pierde răbdarea. 12 (Reg; îae) A fi nebun. 13 (Reg; îe) A-i pune (sau a-i da) (cuiva) o ~ în obraz A batjocori. 14 (Reg) Femelă a cucului. 15 (Reg; fig) Persoană care flecărește, clevetește. 16 (Prc) Gură, considerată ca organ al vorbirii. 17 (Pfm; îe) A bate din ~ A vorbi mult. 18 (Fig) Femeie îmbrăcată sau fardată strident Si: (reg) pupezoaică. 19 (Pex) Prostituată. 20 (Trs; Olt) Organ genital feminin. 21 (Trs; Olt) Organ genital al iepei. 22 (Reg) Preparat din aluat, în formă de pasăre sau de cuib de pasăre, care se face la botezuri, nunți, înmormântări etc. Si: (reg) păpurojnie, păsărică, păsăruică, păsăruță, peștișor. 23 (Îs) Colac peste ~ sau (rar) ~ peste colac Supărare, pagubă etc. care se adaugă la o altă nenorocire, supărare. 24 (Rar; îs) ~ pe colac Lucru excepțional. 25 (Bot; reg) Nopticoasă (Hesperis matronalis). 26 (Bot; reg) Orăstică (Orobus vernus sau Lathyrus vernus). 27 (Olt; Ban) Ciocan mare, ascuțit la un capăt, folosit la spart și cioplit pietre și pentru făcut găuri sau scobituri în lemn. 28 (Med; Olt) Cicatrice. 29 (Olt) Semn convențional pus de dogari pe fundul vaselor.

MĂRGINÁR, -Ă adj., subst. I. Adj. (Rar) Mărginaș (2). Comite mărginariu. LM. Militari mărginari. id. ib. Dacă un fluviu sau un rîu își face un nou curs, părăsind vechea sa albie, această albie se împarte între proprietarii mărginari. HAMANGIU C. C. 130. II. 1. Subst. (Regional) Obiect sau parte a unui obiect care se află, se pune la margine (I): a) S. m. (Maram., Bucov.) Margine (la scoc). Cf. ALR SN I h 156. b) S. m. și n. (Prin Mold.) Fiecare dintre cei doi drugi laterali ai unei scări de lemn, în care sînt prinși fusceii ; carîmb, (regional) margine (I 6). Cf. A IV 20, GLOSAR REG. c) S. m. (Prin nordul Transilv.) Doagă mică ; (regional) margine (I 10). V. a r i p ă. Cf. ALR II 6 707/272, 279. d) S. m. (Regional) Lătunoaie (rezultată din tăierea marginilor unui buștean) ; (regional) margine (I 10) (Mîrșani-Craiova). ALR I 1851/880. e) S. m. și n. (Regional) A doua scîndură care se taie dintr-un butuc la gater (Crucea-Vatra Dornei). ARVINTE, TERM. 155. f) S. m. și n. (Regional) Fiecare dintre scîndurile care se află la marginea ciocanelor, la piua de bătut sumane (Moiseiu-Vișeu de Sus). Cf. GLOSAR REG. g) S. m. și n. (Regional) Lemn pus pe marginea drumului, a gardului, a plutei etc. (Crucea-Vatra Dornei). ARVINTE, TERM. 155. h) S. m. (Regional) „Laț peste căpriori” (Măceșul de Jos-Craiova). ALR II/I h 227/872. 2. S. m. (Regional) Paznic de cîmp ; (regional) mărginaș (5) (Pomîrla-Dorohoi). BL IX, 58. - Pl.: mărginari, -e. – Margine + suf. -ar.

MĂSEA, măsele, s. f. 1. Dinte mare, de obicei terminat cu o suprafață lată, fixat în partea posterioară a maxilarelor, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și măcinarea alimentelor. V. molar. O durea îngrozitor o măsea de sus. CARAGIALE, P. 21. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărîm măselele din gură cu buzduganul. NEGRUZZI, S. I 139. Că din sus Măsele nu-s Și din jos Dinții i-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Măsea de minte v. minte. ◊ Expr. (Familiar) Oltean cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = om vioi, isteț și priceput să se descurce; abil, șmecher. Tinerețea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viață au făcut să se zică despre olteni că au «douăzeci și patru de măsele»). VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu-l durea pe cineva măselele (sau măseaua) de ceva = a nu-i păsa. De te-ar calici numai pe tine... nu m-ar durea măseaua. ALECSANDRI, T. 1232. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele în gură) = a fi foarte nerăbdător; a dori mult ceva; a avea mare nevoie de ceva. Mă uitam.. așteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de școlar de afară... și-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine. CREANGĂ, A. 5. A trage (sau a lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-are ce pune(n-ajunge) nici pe-o măsea sau nici cît să puie pe-o măsea = prea puțin, foarte puțin, insuficient. Îi rîdea mustața cînd vedea atîta hoit: lua tot, și oamenilor nu le lăsa nici măcar cît să puie p-o măsea. Vedeți lăcomie de zeu! ISPIRESCU, U. 84. Și nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi reteză capul pe loc, și-l mînîncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. ◊ Compus: măseaua-ciutei = mică plantă erbacee, din familia liliaceelor, cu flori frumoase roșii-purpurii aplecate și frunze cu pete roșii-brune (Erythronium dens canis). 2. Fiecare dintre bucățile de lemn dreptunghiulare prinse, la distanțe egale, de jur împrejurul obezilor roții care învîrtește piatra de deasupra morii. Lovi c-un ciocan în șele De o dete pe măsele; Atunci moara s-a pornit Roțile și le-a-nvîrtit. ALECSANDRI, P. P. 103. 3. Colț, dinte de fier ascuțit al grapei, ia încrucișarea legăturilor de la chingi. Grapa pe părete-o stat, Cinci măsele i-o picat. ȘEZ. XXI 83. 4. Proeminență în formă de cîrlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă; ureche. ♦ Cui cu care sînt prinse cele două blăni care leagă tălpile săniei de-a dreptul de proțap. 5. Cui cu o floare colțuroasă și ascuțită care se fixează de jur împrejur pe tălpile bocancilor.

pârghie sf [At: GCR I, 357/4 / V: ~ghi (Pl: ~uri) sn, ~ghină (Pl: ~ne, ~ni), (reg) pârg (Pl: nct) s, ~gie, ~giu (Pl: nct) s / E: ml pergula] 1 Bară de lemn, fier folosită la ridicarea, mișcarea sau transportarea unei greutăți Si: (reg) mătărângă, parmaclâc, (îvr) mangeal (1). 2 Bară rigidă cu un punct de reazăm pe care se exercită o forță activă și o forță de rezistență, cu diverse utilizări în industrie, tehnică etc. Si: (reg) mătărângă, parmaclâc, (îvr) mangeal. 3 (Pex) Element al aparatului locomotor la om. 4-5 (Fig) Mijloc (de propulsare a unei activități sau) cu care se realizează o acțiune Si: punct de sprijin, element de susținere. 6 (Pan) Braț de balanță. 7 Parte a leagănului de copii, în care se fixează scăunelul Si: (reg) săgeată. 8 (Pan) Parte a joagărului de tăiat bușteni situată între talpă și acoperiș Si: (reg) pocănea, terteleci. 9 (Pan) Drug de lemn cu care se rotește moara de vânt pentru a aduce aripile în poziția optimă spre a fi acționate de curentul de aer Si: cârmă, oiște¹, proțap. 10 (Pan) Parte a morii pe care se ridică piatra de deasupra spre a o fereca cu ciocanul de fler Si: capră, cumpănă. 11 (Reg; pan) Par mic pe care se fixează în car încărcătura de fân, de lemn etc.

tablî, instrument muzical indian provenit din separarea celor două membrane de piele ale instrumentului numit mridanga (o tobă* mare cu două fețe): t. este o tobă mică cu o singură membrană, ce se ține vertical. Pe sârma de oțel care fizează membrana de corpul de lemn, sunt atârnate de jur împrejur lame metalice care vibrează o dată cu membrana de piele ce este lovită cu un ciocan.

ORADEA, municipiu în NV țării, reșed. jud. Bihor, situat pe Crișu Repede, în Câmpia de Vest, la 12 km SE de punctul vamal Borș de la granița cu Ungaria; 209.904 loc. (2003). Nod foroviar și rutier. Aeroport. Termocentrală (105 MW). Centrală electrică geotermică. Ind. constr. de mașini (mașini-unelte de forjat, presat și debitat metale, mașină de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, mașini de filetat, produse metalice de larg consum), mat. de constr. (cărămidă, prefabricate din beton, azbociment), de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea, dofărie și butoaie), chimică (coloranți și medicamente), a blănăriei și încălțămintei, textilă (țesături de bumbac, tricotaje, conf.), poligrafică și alim. (uleiuri vegetale, conserve, produse lactate, carne, spirt și drojdie, vin și băuturi alcoolice). Sere legumicole. Universitate fondată în 1963). Institut Biblic de învățământ superior (fondat în 1990). Centru național de cercetări geotermale. Teatru de stat cu secții de română și maghiară, teatri de păpuși, filarmonică. Biblioteca județeană „Gheorghe Șincai” (fondată în 1911). Muzeul Țării Crișurilor, adăpostit în Palatul episcopal, cuprinde colecții de istorie și arheologie, de ceasuri, argintărie, numismatică, lucrări de artă plastică, precum și piese de etnografie și și științele naturii (în special exponate ornitologice). La O. apare (din 1965), printre altele, revista literară „Familia”, ca o continuare a revistei omonime, apărută, sub conducerea lui Iosif Vulcan, în perioada 1880-1906. Monumente: cetatea Oradei (1114-1131, distrusă de invazia tătară în 1241, reconstruită în perioada 1570-1589, refăcută și extinsă între 1717 și 1780); bisericile romano-catolice Maica Îndurerată (1741), catedrala romano-catolică Sf. Maria (1752-1780), în stil baroc, cu o orgă de mari dimensiuni; biserica ortodoxă Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1760-1780, refăcută în 1864), cu turn-clopotniță de 40 m înălțime; Palatul episcopal construit în anii 1762-1770, în stil baroc, după planurile arhitectului austriac Franz Anton Hillebrand; biserica romano-catolică Sf. Ladislau (1720-1733); biserica Mănăstirii Ursulinelor (1772), azi biserica romano-catolică Sf. Ana; Biserica cu Lună, având hramul Adormirea Maicii Domnului (azi Catedrala episcopiei ortodoxe din Oradea), construită în anii 1784-1790, în stil baroc, cu elemente neoclasice, pictată pe pereții interiori în 1816-1817, repictată în 1977; în 1793 a fost instalat în turlă un orologiu și un glob care se învârte în jurul propriului ax, indicând fazele Lunii; biserica Mănăstirii Capucinilor (1827); Biserica reformată (1835-1853); sinagogă (1877); clădirea Teatrului de Stat (1899-1900), în stil neoclasic; pasajul Vulturul Negru (1907-1908) ș.a. În apropiere se află stațiunile Băile Felix și 1 Mai. Fondat pe locul unui castru roman. prima atestare documentară datează din anul 1113. Distrusă în timpul invaziei tătare (1241). Cunoaște o perioadă de înflorire a meșteșugurilor și comerțului în sec. 14-17. La jumătatea veacului 15 este menționat la O. un observator astronomic, primul în această parte a Europei. Aici s-a încheiat în 1538 pacea dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zápolya cu privire la stăpânirea Transilvaniei. S-a aflat sub stăpânire otomană (1660-1692), apoi, de la sfârșitul sec. 17, a fost ocupată de Habsburgi. Monetăria locală bate, începând cu 1338. dinari de argint, iar în 1706-1710 trupele austriece emit monede de necesitate din cupru. În 1918, o dată cu Unirea, revine României, iar după pronunțarea Dictatului de la Viena (30 aug. 1940) a intrat sub ocupație ungară (până la 12 oct. 1944). Important centru cultural și politic al românilor transilvăneni. Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

ciocan sn [At: CORESI, PS. 196 / V: ciocean sm / Pl: ~e / E: vsl чекан] 1 Unealtă formată dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc., de forme și dimensiuni variate, prevăzută cu un mâner, folosită, manual sau mecanic, la bătut sau la prelucrat materiale rezistente. 2 (Pop; îe) A fi între ~ și nicovală A fi într-o situație critică. 3 (Pop; îe) A sta ~ pe (sau în) capul cuiva sau cuiva la cap A plictisi pe cineva cu insistențele. 4 (Pop, îe) A sta ~ (sau cioc) A sta dus pe gânduri. 5 (Pop; îae; despre vite) A fi pătrunse de frig. 6 (Pop; îe) A fi înghețat ~ A fi înghețat tun. 7 Unealtă de săpat pământul pietros. 8 (Îs) ~ marcator Ciocan (1) de marcat arborii din pădure sau buștenii. 9 (Îs) ~ silvic Unealtă în forma unei securi mici, cu muchea lungă și marcată Cf fier, băltac. 10 (Îs) ~ numărător sau revolver Roată metalică pentRU numerotarea trunchiurilor. 11 (Îs) ~ de caldarâm Ciocan (1) scurt pentru pavaj. 12 (Îs) ~ mecanic Ciocan (1) pus în mișcare de forța mecanică. 13 (Îs) ~ pneumatic Ciocan (1) acționat prin aer comprimat. 14 (Îs) ~ pneumatic de abataj Ciocan (1) pneumatic folosit pentru abatajul rocilor și substanțelor minerale. 15 (Spt) Instrument de aruncat, format dintr-o bilă de metal prinsă de o coardă de sârmă terminată cu un mâner. 16 (Pex) Probă sportivă de atletism practică cu acest instrument. 17 (Buc) Bucată de lemn fixată într-o coadă lungă, cu care se sfărâmă bulgării, după grăpat. 18 (Spc) Fiecare dintre cele două bețișoare ale țambalului, ale xilofonului etc. Cf ciocănaș, ciocănel. 19 (Înv) Armă din Egiptul antic. 20 Bucată de fier (sub formă de șarpe) atârnată de poartă, în partea dinspre stradă, cu care se lovea în poarta încuiată pentru a anunța prezența cuiva. 21 (Lpl) Pene înfipte în fusul sau grindeul roții de apă. 22 (Înv) Fusele vârtelniței. 23 (Pop; lpl) Brațele războiului. 24 (Reg) Copilul ușii. 25 (Reg) Cocoșul puștii. 26 (Înv) Pahar sau sticlă cu gâtul îngust și lunguieț din care se bea rachiul Cf țoi, țuică, țuiculiță. 27 (Reg) Știulete de porumb curățat de boabe Vz cocean, ciocălău, drug, cotolan. 28 Tulpina porumbului rămasă în pământ după cules Vz ciocălău, hluj, hlujan, cocean, ciuclej, tulean. 29 (Trs; Mun) Cotor de varză. 30 (Înv) Con de brad. 31 (Înv) Tulpina bureților. 32 (Înv) Pește cu capul mare de forma ciocanului (Zygaena malleus). 33 (Pop) Penis. 34 Unul dintre cele trei oscioare care alcătuiesc urechea medie. 35 (Îs) ~ de foc Bombardament de artilerie intens și de scurtă durată.

pană¹ sf [At: PSALT. 157 / V: (îrg) pea~ / Pl: pene, (reg) ~ne, (înv) peni / E: ml pinna] 1 Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care, lateral, sunt așezate simetric fire pufoase. 2 (Rar; îe) Ușor în pene Îmbrăcat subțire. 3 (Îae) Prost îmbrăcat. 4 (Rar; îe) Smuls de pene Rușinat. 5 (Rar; îe) A lua (pe cineva) în (sau prin) pene A muștrului. 6 (Îe) A se umfla în pene A se lăuda. 7 (Reg) A umbla cu pălăria (sau cu căciula) ~ A ține pălăria sau căciula pe vârful capului. 8 (Irn; îae) A se fuduli. 9 (Reg; îe) A scăpa ca prin pene A scăpa cu greu dintr-o situație complicată, dintr-o primejdie etc. 10 (Reg; îe) A scăpa din pene rele sau a-i da (cuiva) penele cele bune A ajunge să-și câștige singur existența. 11 (Îae) A se însănătoși. 12 (Reg; îe) A scoate pene A ajunge într-o situație bună. 13 (Îae) A se îmbogăți. 14 (Reg; îc) ~na-zburătorului Plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mari, violete sau albe, fară miros (Lunaria annua). 15 (Bot; îae) Ferigă (Struthiopteris officinale). 16 (Bot; îc) ~na-gâștei Specie de mușchi cu tulpina puternică, dreaptă, cu ramuri dispuse regulat formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). 17 (Reg; îc) ~na-cocoșului Plantă din familia liliaceelor (Aspidistra elatior). 18 (Pex; rar) Aripă. 19 (Spc) Aripă, mai ales de gâscă, folosită la măturatul vetrei, la ștersul prafului etc. 20 Smoc de pene¹ de la aripă sau din coada păsărilor, care servește la uns foile de plăcintă. 21 (Fig) Pasăre. 22 (Lpl) Fulgi și pene¹ (1), de obicei curățate de cotoare, folosite la umplerea pernelor, saltelelor etc. 23 (Pex) Așternut bun de pat, cu perne de puf. 24 (Fig; lpl) Situație bună. 25 (Fig; lpl) Comoditate. 26 Pană¹ din aripă, mai ales de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, folosită altădată ca ustensilă de scris cu cerneală Si: (îvr) penuș¹. 27 (Pgn; lit) Tot ceea ce servește ca ustensilă de scris cu cerneală. 28 (Rar) Penel. 29 (Fig) Scriere. 30 (Rar; îe) A avea ~ (frumoasă) A avea scris frumos. 31 (Fig) Stil de a scrie al unui autor. 32 (Fig) Măiestrie de scriitor. 33 (Fig) Artă de a scrie. 34 (Pex) Scriitor. 35 Plută făcută din cotoml unei pene¹, folosită pentru a ține cârligul undiței la adâncimea voită. 36 (Reg) Nadă artificială. 37 Podoabă, făcută din una sau mai multe pene¹, care se poartă la pălărie, în păr etc. 38 (Prc) Penaj. 39 (Reg) Floare de grădină sau de câmp, nedefinită mai îndeaproape. 40 (Pex) Podoabă pentru pălărie, purtată mai ales de flăcăi, confecționată din flori naturale sau artificiale Vz păun. 41 (Înv; îs) ~ grecească Floare artificială. 42 (Bot; reg; îc) Pene-feciorești(-mierii) sau pene-de-toamnă, pene-de-ale-domnești Ruși-de-toamnă (Callistephus chinensis). 43-44 (Bot; reg; îc) Peană-de-iarnă sau pene-de- iarnă Tufănică (Chrysanthemum indicum și sinense). 45 (Bot; reg; îc) Pene-de-mătase Arșinic (Lychnis chalacedonica). 46 (Bot; reg; îc) Peană-de-hohic Drobiță (Geanisa tinctoria). 47 (Bot; reg; îc) Peană-de-turc (Phyteuma tetramerum Schur). 48 (Bot; reg; îc) ~na-vâzgoiului Păpădie (Taraxacum officinale). 49 (Reg; îc) ~na-leului Plantă nedefinită mai îndeaproape, probabil, gura-leului. 50 (Bot; reg; îc) ~na-soarelui Floarea-soarelui (Helianthus annuus). 51 (Bot; reg; îc) ~na-cucului Garoafă (Dianthus caryophyllus). 52 (Bot; reg; îae) Mierea ursului (Pulmonaria mollissima). 53 (Bot; reg; îc) Peană-crudă Floare-grasă (Sedum spurium). 54 (Bot; reg; îc) Pene-domnești Canale (Impatiens balsamina). 55 (Bot; reg; îc) Mușcată¹ (Pelargonium zonale). 56 (Bot; reg; îc) Pene-albe Moșițel-prost (Matricaria inodora). 57 (Bot; reg; îc) Pene-bătucite Cârciumăreasă (Zinnia elegans). 58 (Bot; Mol) Trestie (Phragmites communis). 59 (Bot; reg) Lemnul-vântului (Syringa josikaea). 60 (Reg) Cunună de spice folosită ca podoabă. 61 (Reg) Pămătuf de busuioc cu care se aghesmuiește Si: (reg) peniță. 62 (Reg) Bor al pălăriei. 63 (Trs; Ban) Motiv ornamental în formă de floare pentru broderii, țesături sau pentru imprimat pe piele Si: (reg) păun. 64 (Reg) Pănușă (1). 65 (Rar) Înotătoare de pește. 66 (Spt; îs) Categoria ~ Categorie în care intră boxerii având greutatea corpului între 54 și 57 kg. 67 Bucată de lemn sau de metal, de obicei de forma unei prisme triunghiulare, folosită pentru despicarea lemnelor, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Si: (reg) ic, nadă¹, penuș¹. 68 (Tip) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. 69 (Reg) Felioară de slănină pentru împănat carnea, când se gătește. 70 Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau la înțepenirea unor obiecte sau părți ale lor, la asamblarea demontabilă a unor organe de mașini, a unor elemente de constmcție etc. 71 Grindă de lemn, de oțel sau de beton armat, așezată transversal pentru a susține căpriorii și învelitoarea acoperișului unei construcții. 72 (Pop) Bucată de lemn care ridică sau coboară, fixând piatra morii. 73 (Pop) Schimbătoare la plug. 74 Bețișor cu care se răsucește frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza Si: codar, (reg) încordător, sucitor. 75 (Reg) Lemn crestat care se fixează pieziș în vârtejul din acoperișul strânii și de care se prinde căldarea în care fierbe laptele. 76 (Mol; Buc) Cui de lemn de care se atârnă strecurătoarea cu caș. 77 Scândurică pe care se așază strecurătorile pentru a se scurge cașul. 78 Parte a ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. 79 Lamă metalică a unor instrumente de tăiat. 80 Tăiș. 81 (Rar; la instrumentele muzicale de suflat) Ancie. 82 Parte turtită a undiței, opusă cârligului, de care se leagă sfoara. 83 Parte lată de la capătul vâslei, care intră în apă. 84 Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 85 (Trs; Mar) Fiecare dintre paletele de scândură de la roata morii de apă. 86 (Trs) Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. 87 (Tip) Lopățică pentru frecarea și ungerea literelor cu cerneală. 88 Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale Si: plectru. 89 (Reg) Cordar la cobză. 90 (Îs) ~na căpăstrului sau Ștreang sau curea cu care se priponește calul. 91 (Reg) Șfichi la bici. 92 (Reg) Crestătură făcută la urechea oii, pentru a o recunoaște Si: (reg) furculiță. 93 (Reg) Tăietură în formă de pană¹ care se face la diferite procedee de altoire. 94 (Îe) A tăia-n ~ (ceva) A despica în curmeziș, oblic, ascuțit, în formă de pană¹ (68). 95 (Îs) ~ de somn Bucată de carne de somn de la burtă sau de la coadă, de obicei sărată. 96 (Reg; îla) Plin ~ Umplut până la refuz Si: doldora, ticsit.

pilot² sm [At: ANGHEL – IOSIF, C. M. I, 153 / Pl: ~oți / E: fr pilot] 1 Stâlp de lemn, de oțel sau de beton armat, fixat în pământ în poziție verticală sau înclinată, pentru a transmite la straturile de teren rezistent greutatea construcțiilor de deasupra sau pentru a consolida terenul Vz pilon. 2 (Mol) Stâlp în care sunt fixate cozile ciocanelor de piuă. 3 (Reg) Stâlp puternic, fixat în malul unei ape, de care se leagă plutele Si: (reg) bailon, cazâc, pociumb. 4 (Reg) Lemn subțire din care se face coada lopeții de la cârma plutei. 5 (Reg) Stâlp care susține gardul.

labă sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 246 / V: (reg) lea~ / Pl: ~be / E: mg láb] 1 Parte a piciorului, inferioară gleznei, pe care calcă bipedele și patrupedele. 2 Parte a piciorului pe care calcă păsările. 3 (Pgn) Picior. 4 (Pop; îe) A pune ~ba pe cineva A prinde. 5 (Pop; îe) A pune ~ba pe ceva A apuca. 6 (Îae) A-și însuși. 7 (Pop; îe) A avea la ~ pe cineva sau a juca în ~be pe cineva A dispune de cineva. 8 (Pop; îe) A-i încăpea (sau a-i pica, a-i cădea) în ~ (sau în ~be) A pune mâna pe ceva Si: a prinde. 9 (Îae) A ajunge la discreția cuiva. 10 (Pfm; îe) A pune (pe cineva) cu botul pe ~be A pune la punct pe cineva, reducându-l la tăcere. 11 (Rar; îe) A-și pune botul pe ~be A se resemna. 12 (Pfm; îla) Cu botul (așternut) pe ~be Resemnat. 13 (Pop; îe) A lua în (sau la) ~be (pe cineva) A bate. 14 (Pop; îe) A-și mușca ~bele A se căi amarnic pentru o faptă. 15 (Pop; îe) A mânca ~be de pui A purta vorba dintr-un loc în altul. 16 (Îae) A fi indiscret. 17 (Pop; irn; îe) A se scula în două ~be (împotriva cuiva sau a ceva) A se revolta. 18 (Pop; îe) A-și bate ~bele A pierde timpul. 19 (Teh; îc) ~-de-iepure Șină curbată care face parte din dispozitivul de schimbare a direcției pe calea ferată. 20 (Mrn; îc) ~-de-gâscă Nod alcătuit prin legarea a două sau trei parâme. 21 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Piciorul-cocoșului (Ranunculus acris). 22 (Bot; reg; îc) ~ba-găinii Troscot (Polyganum aviculare). 23 (Fam; îc) ~ba-gâștei Scris negljijent, dezordonat. 24 (Atm; înv; îac) Țesut alcătuit din prelungirile fibroase cu care se fixează tendoanele pe oase. 25 (Îac; șîc) ~-de-gâscă Riduri formate la coada ochiului. 26 (Bot; îae) Lobodă (Chenopodium album). 27 (Bot; reg; îac) Antonică (Chaerophillum aromaticum). 28 (Bot; Trs; îac) Granat (Chrysantheum parthenim). 29 (Bot; reg; îac) Calcea-calului (Caltha palustris). 30 (Bot; Trs; îae) Priboi (Geranium macrorrhisum). 31 (Bot; reg; îac) Unghia-găii (Astragalus glycyphyllos). 32 (Bot; Trs; îac) Coada-racului (Potentilla anserina). 33 (Buc; îac) Plantă erbacee cu flori roșii purpurii, așezate câte două pe un peduncul, care crește mai ales prin tufișuri (Geranium dissectum). 34 (Bot; Ban; îac) Ceapa-ciorii (Muscari comosum). 35 (Bot; reg; îac) Zambilă (Muscari tenuifolium). 36 (Bot; reg; îac) Porumbel (Muscari botroydes). 37 (Bot; Trs; îc) ~ba-lupului Talpa-gâștei (Leonurus cardiaca). 38 (Bot; reg; îc) ~ba-ursului, ~ba-mâței Pedicuță (Lycopodium clavatum). 39 (Bot; reg; îc) ~ba mâței, ~ba-ursului Burete-de-conopidă (Ramaria coralloides). 40 (Bot; reg; îc) ~ba-mâței Barba-caprei (Ramaria flava). 41 (Bot; reg; îac) Drobușor (Isatis tinctoria). 42 (Bot; reg; îac) Parpian (Antenaria dioica). 43 (Bot; reg; îac) Măceș (Rosa canina). 44 (Bot; reg; îac) Crețișoară (Dryodon coralloides). 45 (Bot; îrg; îc) ~ba-pisicii Siminoc (Gnaphalium uliginosum). 46 (Bot; reg; îc) ~ba-ursului Specie de ciuperci comestibile din genul Clavaria, cu corpul cărnos și ramificat Si: iarba-ursului (Ramaria aurea). 47 (Bot; reg; îac) Specie de ciuperci comestibile din genul Clavaria, cu corpul cărnos și ramificat (Ramaria condensata). 48 (Bot; îac) Plăcinta-porcului (Heracleum palmatum). 49 (Bot; reg; îac) Cucuruz (24) (Petasites albus). 50 (Bot; reg; îac) Brădișor (7) (Lycopodium selago). 51 (Bot; Olt; îac) Piciorul-caprei (Aegopodium podagria). 52 (Bot; Trs; îac) Ferigă (Dryopteris fillix-mas). 53 (Îrg; îac) Plantă cu rădăcina pivotantă care se cultivă pentru căpățâna ei comestibilă (Sium sisarum). 54 (Bot; îvr; îac) Talpa-ursului (Acanthus longifolius). 55 (Bot; înv; îc) ~ba-ursului-(de-munte) Brânca-ursului (Heracleum sphondylium). 56 (Bot; reg; îc) ~ba-ursului-roșie Brusture (5) (Petasites hybridus). 57 (Pgn) Apendice de artropod. 58 (Reg) Încheietură a piciorului calului. 59 (Cu determinări) Model pentru ouăle încondeiate. 60 (Îlav) În (sau pe) (patru) ~be De-a bușilea. 61 Parte a piciorului omului de la gleznă la degete. 62 (Rar) Urmă lăsată de talpa piciorului. 63 (Reg) Parte a ciorapului care acoperă piciorul de la gleznă în jos. 64 (Dep) Mână. 65 (Dep) Palmă. 66 (Pfm; îe) A da cuiva peste ~be A admonesta o persoană obraznică. 67 (Pfm; îe) A bate ~ba A-și strânge mâna în semn de înțelegere. 68 Lovitură dată cuiva cu mâna. 69 (Reg; dep) Picior mare. 70 (Reg; îs) ~ de picior Patină confecționată dintr-o scândură cu ținte. 71 (Îrg) Ramificație aeriană a rădăcinii plantelor. 72 (Arg; lpl) Cizme. 73 (Arg; lpl) Pantofi. 74 (Arg; lpl) Ghete. 75 (Arg) Cifra cinci. 76 (Arg; îs) Fratele ~bei Cifra patru. 77 (Arg; îlv) A face ~ba A fura. 78 (Arg; îal) A se masturba. 79 (Buc) Întăritură din lemne, pietriș, crengi etc., de o parte și de alta a pârâului, aproape de maluri. 80 (Olt) Pană fixată în fusul pivei, care ridică ciocanul. 81 (Reg) Leucă. 82 (Reg) Fiecare dintre cele două mânere ale cleștelui. 83 (Reg) Fiecare din cele două vârfuri ale scoabei. 84 Leaț provizoriu cu care se fixează grinzile și amnarii când se alcătuiește scheletul unei case. 85 (Reg) Chingă la căpriori. 86 (Reg) Dispozitiv de fier, în formă de furcă, având rolul de a împinge roata dințată a joagărului. 87 (Tip; iuz) Dispozitiv care apasă hârtia pe litere.

bătălău snm [At: DOSOFTEI, V. S. II, 64 / Pl: ~laie sn, -lâie sn, (rar) -lăuri sn, -lăi sm / E: bate + -(ă)lău] 1 Bătăuș. 2 Lopățică pentru bătutul rufelor la gârlă. 3 Pisălog de lemn pentru grâu. 4 Băț scurt și gros cu care se pisează usturoiul. 5 (Lpl; îf bătălăie) Termen colectiv care desemnează două instrumente ale cosașului: batca și ciocanul.

preveșteală sf [At: MOLNAR, ap. DR IV, 388 / V: (reg) preveștea, priviștea, priviș~ / Pl: ~eli, ~ele / E: prevești + -eală] 1 (Trs; Ban) Ceață care tulbură, uneori, vederea cuiva Si: încețoșare, împăienjenire. 2 (Pex) Cataractă. 3 (Atm; îvr) Diafragmă. 4 (Atm; reg) Peritoneu. 5 (Reg) Membrană care învelește, sub coajă, conținutul unui ou. 6 (Reg) Pieliță formată din lapte. 7 (Reg) Sevă a arborilor, aflată sub coajă. 8 (Mol; îf privișteală) Bucată de scândură care se adaugă drept nadă la ciocanele uzate de la piuă. 9 (Reg; îaf) Șipcă adăugată la marginea unei ferestre pentru a-i asigura închiderea ermetică. 10 (Reg; îf preveștea, priviștea) Pană¹ de lemn cu ajutorul căreia se astupă o crăpătură a unei lăzi, a unui perete etc. 11 (Mol; îf privișteală) Ceea ce se adaugă la un obiect.

MIJLOCAR, -Ă subst. I. Subst. Nume dat unor obiecte, construcții, ființe sau unor părți ale acestora, care, într-un anumit ansamblu, ocupă locul din centru sau care sînt situate între obiecte de același fel. Cf. m i j l o c I (1). 1. S. n. (Prin Transilv. și prin Maram.) Stîlp al aripii de la moară. Cf. ALR II 6 708/284, 6709/272. 2. S. m. (Regional) Fiecare dintre scîndurile care se află la marginea ciocanelor, la piua de bătut sumane; (regional) mărginar (II 1 f) (Moiseiu-Vișeu de Sus), GLOSAR REG. 3. S. m. (Prin nordul Transilv. și prin Olt.) Stinghie de lemn așezată de-a curmezișul fundului unui vas de lemn. Cf. ALR II 6 706/284, 848, 6 709/272. 4. S. n. (Regional) Stinghie de lemn care unește cele două brațe ale ferăstrăului de tîm- plărie, situată la distanță (aproximativ) egală de pînza și de frînghia ferăstrăului și pe care se sprijină pana cu care se răsucește frînghia; (regional) curmeziș, punte, mijloc (I 3 a).Cf. DAMÉ, T. 86. 5. S. n. (Regional) a) Stinghie cu care se fixează scaunul de brațele scrînciobului și care servește și ca spătar. Cf. PAMFILE, I. C. 470; b) Tablă de la mijlocul plutei. Cf. ARVINTE, TERM. 155. 6. Subst. (Regional) Cruce (de lemn) care împarte o fereastră în mai multe cîmpuri; răscruci, (regional) mijloace. Cf. CHEST. II 177/26,49a, 368. 7. Subst. (Regional) Broderie, dantelă etc. (servind ca garnitură) cu care se împreună două fîșii de pînză pentru a alcătui o față de masă, față de pernă etc.; (regional) mijloace. V. m i j l o c (I 3 c). Com. din ARDELUȚA-PIATRA NEAMȚ. 8. Subst. (Regional) Zid care desparte două încăperi. Com. din BOȘOROD-HAȚEG. 9. S. f. (Regional) Strungă a oilor situată între alte două strungi. ◊ (Adjectival) La strunga oilor, strunguța de la mijloc e mijlocară. Com. din CÎMPULUNG MOLDOVENESC. 10. S. n. (Regional) Degetul mijlociu (I 1) al mîinii. Cf. ALR II/I h 53, ib. MN 32, 2186/76, 365, 386, com. din RĂCĂȘDIA-ORAVIȚA. 11. S. n. (Regional; sens suspect) Degetul inelar (Chizătău-Lugoj). Cf. ALR II/I MN 32, 6 987/76. 12. S. n. (Regional) Zgîrciul care desparte cele două fose nazale (Bocșa-Zălau). Cf. ALR II/I MN 5, 6 839/279. 13 S. m. (Regional) Ciobanul din mijloc (I 1) dintre trei ciobani care mulg oile. Să alcătuiască întîi personalul de la stînă. . . angajînd astfel „sobanu sel mari (scutariŭ)”, unul „nilzocariú” și un „strungariu” . . . mijlocarul. . . mulge oile cu baciul. DIACONU, P. 16. Cînd mulg oile trei ciobani, cel de la mijloc se numește mijlocar. Com. din BILCA-RĂDĂUȚI. 14. S. m. (Regional) Calul din mijloc (I 1) dintre trei cai înhămați la o căruță sau la un plug; (regional) mijlocaș (I 4). Com. din CRĂIEȘTI-BÎRLAD. II. Subst. 1. Subst. (Prin nordul Transilv. și prin Bucov.) Lemn, buștean de mărime mijlocie (I 3). Cf. LEXIC REG. 104, GLOSAR REG. ♦ (Adjectival; despre anumite materii sau materiale) De dimensiune mijlocie (Cîlnic-Reșița). Cf. ALR II 1 372/28. Făńină măruntă ori mijlocarie. ib. 2. S. m. (Regional) Frate mijlociu (I 5). Feciorul cel mare-mi zicea: – Măi, tu, taic-al meu,. . . La măr m-oi ducea, Mărul l-oi păzi. . . Al mijlocar zicea: – Măi, tu, taic-al meu. PAMFILE, DUȘM. 311. ◊ (Adjectival) Tatăl lor. . . le-a zis ca să meargă pre seară fratele mijlocariu să-l păzească. CĂTANĂ, P. B. II, 74. 3. S. m. (Prin Munt. și prin Mold.) Cioban care mijlocește între stăpînii oilor și alți ciobani; vătaf. Com. din NEGREȘTI-PIATRA NEAMȚ, din HĂNGULEȘTI-RÎMNICU SĂRAT și din CÎMPULUNG MOLDOVENESC. III. Subst. (Regional) 1. Furcă cu coada mai lungă cu care se face mijlocul stogului; (regional) mijlocaș (II), mijlociu (II 3). Cf. DAMÉ, T. 86, ALR II 5 034/551, com. din FILIOARA-PIATRA NEAMȚ. 2. (În construcția) De-a mijlocariu = numele unui joc de copii; de-a ascunselea (Someș Guruslău-Zălau). MAT. DIALECT, I, 212. – Pl.: mijlocari, -e. – Și: (regional) míljocari s. m. - Mijloc + súf. -ar.

vălău sn [At: KLEIN, D. 453 / V: valău (Pl: valăie, valaie, valeie, văleie, valauă, vălauă, valăuri), halău (Pl: halaie, halăie, halauă), hălău (Pl: hălauă) / Pl: vălaie, vălăie, văleie, valaie, valeie, vălauă, vălăuri / E: mg vályú (dal válu, vállu, válló)] 1 (Reg) Jgheab făcut de obicei dintr-un trunchi de copac scobit din care mănâncă sau beau apă animalele, păsările dintr-o gospodărie țărănească Si: uluc, teică¹, troacă. 2 (Reg) Jgheab făcut dintr-un trunchi de copac scobit, în care se pune sare pentru oi. 3 (Reg) Iesle. 4 (Trs) Albie în care se spală rufe, vase² etc. 5 (Ban; Trs) Jgheab prin care se captează și se scurge apa unui izvor. 6 (Reg; îf valău) Vrană (la moară). 7 (Reg) Postavă (la moară). 8 (Reg) Teică¹ (la moară). 9 (Ban) Scobitură alungită și îngustă făcută cu ciocanul în piatra morii. 10 (Reg) Covată (la piuă). 11 (Trs; Ban) Scoc (la moară sau la piuă). 12 (Trs; Ban) Jilip. 13 (Trs) Instalație rudimentară alcătuită dintr-un jgheab de lemn, ușor înclinat, alimentat cu apă, folosită la concentrarea minereurilor aurifere, după ce acestea au fost sfărâmate de șteampuri². 14 (Reg) Uluc (la steașina casei). 15 (Ban; Trs) Jgheab prin care se scurge mustul din teasc. 16 (Reg) Jgheab prin care se scurge din grajd zeama din gunoiul vitelor. 17 (Trs; Ban) Trupul meliței cu scobitura în care se mișcă limba. 18 (Ban) Scobitură alungită și îngustă făcută pe diferite obiecte pentru a se putea îmbina unele cu altele. 19 (Reg; îf valău) Luntre făcută dintr-un trunchi de copac scobit. 20 (Trs) Olan (care se pune peste țiglă, pe creasta și la colțurile acoperișului). 21 (Reg) Șanț¹ pentru scurgerea apei. 22 (Reg) Urmă lăsată de roțile carului pe pământul moale.

BĂTĂTURĂ, bătături, s. f. 1. Teren bătătorit (mai ales în jurul casei) pe care nu crește iarba; p. ext. ogradă, curte. Cîteva căruțe așteptau în bătătura morii; între roțile uneia un om dormea cu fața în sus, la umbră. SADOVEANU, O. IV 431. Și mi-a plăcut în junei meu Să văd flăcăi pe bătătură, Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COȘBUC, P. I 198. 2. Îngroșare a pielii de pe mîini sau picioare, din cauza unei vătămări provocate de obiecte tari. Palmele aceste țărănești ale noastre, străpunse de pălămidă și pline de bătături, cum le vedeți, vă țin pe dumneavoastră. CREANGĂ, A. 156. Eu, făcindu-mi loc printre dame cam cavalerește, călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celălalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ Expr. A călca (pe cineva) pe bătătură (sau pe bătături) = a atinge (pe cineva) unde-1 doare mai tare. Cu stăpînirea nu e de glumă dacă o calci pe bătătură. PAS, L. I 92. 3. (În opoziție cu urzeală) Băteală. Între urzeală și bătătură Șuieră-n zbor blesteme și ură. TOMA, C. V. 311. Roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. Surtucul lui... era mai mult urzeală decît bătătură. EMINESCU, N. 42. 4. (Rar) Bătaie, ciocănire (în ușă, în fereastră etc.). Auzind zmeii cei din curți bătătura în poartă, se minunară. RETEGANUL, P. V 71. 4. (Rar, numai în expr.) Bătătura vîntului = bătaia vîntului. Niște lemne legate de copaci... tot bonzănea, lovindu-se la bătătura vîntului. SBIERA, P. 172.

ciocâltău sn [At: DAMÉ, T. / V: ~călteu sn, ~tei sm, ~teu sn, ciuculteu sn, ~cârteie sfp / Pl: ~teie, (Trs) ~tauă / E: mg csikoltó Cf cioacă, cioc, ciocălău, ciocâlti (s ciopârți)] 1 (Reg) Cui de lemn. 2 (Reg) Par mic pus în gard pentru a împiedica trecerea găinilor. 3 (Reg) Dispozitiv din lemn cu care se prinde jugul de proțap. 4 (Reg) Bucată de lemn care leagă jugul de cătușă și de proțapul carului Si: tiglici. 5 (Reg; mpl) Unelte de plugărie Cf cinie. 6 (Reg; lpl; îf ciocârteie) Unelte pentru ascuțit coasa Vz ciocan, nicovală, gresie.

cioflec sn [At: (a. 1815) DOC., ap. DA / V: ~lic, cef~ / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) 1 Pahar. 2 Cinzeacă. 3 Ciocan de țuică Cf țoi. 4-6 Cantitate cuprinsă într-un cioflec (1-3). 7 (Îf cef~) Vas care măsoară un sfert dintr-o găleată. 8 Jumătate de dovleac. 9 Bucată îngustă și mică de lemn. 10 Ramură de lemn căzută.

lăstar² sn [At: LB / V: (îrg) ~iu / Pl: ~e, (rar, sm) ~i / E: ger Lastarm] 1 (Trs) Pârghie de lemn întrebuințată la ridicat piatra morii. 2 Bară de lemn cu care se acționează presa la teasc. 3 (Reg) Opritoare din lemn la car. 4 Bară de lemn cu care se blochează o intrare prin fixare de-a curmezișul. 5 Prăjină. 6 (Reg) Prăjină cu care se împinge barca pentru a o desprinde de mal. 7 (Trs) Butuc. 8 Ciocan la mină, pentru sfărâmat piatră auriferă. 9 (Reg; lpl) Funii care leagă proțapul de cruce la car.

pistol¹ sn [At: COSTIN, ap. LET. II, 51/9 / V: pes~, (reg) pișcol, pișt~ / Pl: ~oale, (îvp sm) ~i / E: ngr πιστόλι, ger Pistole, mg pistoly] 1 Armă de foc de dimensiuni mici, care se manevrează cu o singură mână Si: revolver. 2 (Pex) Zgomot făcut în urma declanșării acestei arme. 3 (Îc) ~-mitralieră Armă automată ușoară, mai scurtă decât pușca-mitralieră, cu bătaie mai redusă și mai ușor de mânuit decât aceasta Si: automat. 4 (Îs; șîc ~-rachetă) ~ de semnalizare sau ~ de rachete Pistol cu ajutorul căruia se trag cartușe de semnalizare luminoasă. 5 (Îs) ~ de dopuri Jucărie în formă de pistol (1), care încărcată cu dopuri speciale de plută umplute cu praf de pușcă, produce o pocnitură puternică. 6 (Îs) ~ de soc Jucărie rudimentară formată dintr-o țeavă de soc în care un piston împinge un dop de plută, de câlți etc., și care, prin comprimarea aerului, produce o pocnitură asemănătoare cu aceea a pistolului (1). 7 (Prc) Bețișor care împinge dopul acestei jucării. 8 (Reg; îlav) Gol (ca un) ~ sau îmbrăcat ~ Gol pușcă. 9 (Pex: îal) Sărac. 10 (Reg; îlav) Sărac (sau golan) ~ Foarte sărac. 11 (Pex) Foc tras cu pistolul (1). 12 Probe sportive de tir care se execută cu pistolul¹ (1), prin trageri automate asupra unor ținte mișcătoare sau prin trageri foc cu foc asupra unei ținte fixe. 13 (Teh; pan) Aparat portativ cu forma apropiată de a pistolului¹ (1), care servește la acoperirea suprafeței unui obiect prin împroșcare cu diferite substanțe. 14 (Îs) ~ de metalizat (sau ~ de metalizare) Aparat pentru metalizarea, prin topire, pulverizare și împroșcare a suprafețelor de metal, de lemn, de materiale textile etc. 15 (Îs) ~ de vopsit Aparat pentru vopsirea obiectelor prin pulverizarea, proiectarea și repartizarea uniformă a vopselei pe suprafața acestora. 16 (Îs) ~ de nituit Aparat de nituit Si: ciocan-revolver 17 (Îs) ~ de sudură Aparat de sudură Si: suflai. 18 (Îs) ~ cu aer comprimat Perforator pneumatic. 19 (Buc; Trs; euf) Penis. 20 (Reg) Globuleț din lut umezit, scobit la mijloc, care pocnește când este izbit de pământ. 21 (Trs) Gaură de mină puțin adâncă în care se pune un exploziv.

toacă, toace, s.f. – 1. (bis.) Placă de lemn pe care se bate cu două ciocănele, pentru a se anunța serviciul religios la biserică. În exp. Ucigă-l toaca = diavolul. 2. (astr.) Toaca, numele popular al constelației Pegas. – Din toca „a ciocăni, a lovi, a bate” (< lat. *toccare) (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA); cuv. autohton (Philippide).

toácă, toace, s.f. Placă de lemn pe care se bate cu două ciocănele, pentru a se anunța serviciul religios la biserică. ■ În exp. Ucigă-l toaca = diavolul. ■ (astr.) Toaca, numele popular al constelației Pegas. – Din toca „a ciocăni, a lovi, a bate” (Șăineanu, DEX, MDA).

SCULĂ, scule, s. f. 1. Unealtă; instrument. Cînd a pornit rădvanul cu mireasa... vioara lui Mură... nu mai era sculă de lemn, ci inimă zbuciumată. GALACTION, O. I 74. Voi arăta... cari sînt... sculele de cari se servește poporul nostru pentru a pescui în aceste ape. ANTIPA, P. 81. Sculele... ce slujesc în lemnăria propriu-zisă sînt: barda... briceagul... ciocanul... cleștele. PAMFILE, I. C. 115. ♦ Fig. Persoană sau lucru de care se folosește cineva pentru a săvîrși o faptă (de obicei necinstită). Oboseala nu m-a ucis, n-a vrut să fie o sculă în slujba dracului care îmi vrea moartea. VISSARION, B. 229. ♦ Partea activă cu care acționează o unealtă. Pînza de oțel constituie scula ferăstrăului. 2. (Învechit și arhaizant, mai ales la pl.) Lucru de preț, giuvaer, bijuterie. Fură uciși în cazne, după ce spuseseră unde aveau ascunși banii și sculele de preț. CAMIL PETRESCU, O. II 292. Catîri cu saci de bani, întregi bazare De-arginturi, scule, repede-ncărcate... Se duc spre munți. IOSIF, P. 26. Multe averi și case mari s-au ridicat în București, după ciuma lui Caragea, din sculele și banii bieților bolnavi. GHICA, S. 32. ♦ Fig. Persoană care se deosebește de ceilalți prin ceva în bine sau (ironic) în rău. V. poamă. Maică-mea, cum îl văzu, se uită la dînsul lung și cercetător... – Bine, frate, da ce pacate-s cu d-ta? întrebă iarăși maică-mea pe tată-mio; da scula asta unde o mai găsiși? HOGAȘ, DR. II 151. Omul e tot aceeași sculă Și... experiența ce-a cîștigat e nulă! MACEDONSKI, O. I 260. Sînt sătulă De-așa sculă. PANN, P. V. II 108.

berbec s.m. I 1 (zool.) Masculul oii; arete. ◊ Berbece bătut (sau întors) = berbec castrat. Cornul berbecelui = ornament cusut pe ie. 2 (astron.; art.; nm. pr.) Constelație din emisfera boreală, prin dreptul căreia trece Soarele între 21 martie și 21 aprilie. 3 (astrol; și nm. pr.) Una dintre cele douăsprezece zodii ale anului, cuprinsă între 21 martie și 21 aprilie. ♦ Unul dintre cele douăsprezece semne ale zodiacului, reprezentînd, de obicei, un berbec. ♦ Persoană născută în această zodie. Copilul lui este berbec. II 1 Greutate mare, acționată mecanic sau manual, care, prin cădere, servește la baterea pilonilor, la bătucit pămîntul, spargerea bucăților mari de fontă etc. 2 Piesă de lovire, din oțel sau din fontă, a unor mașini de lucru (ciocan mecanic, sonetă etc.). ◊ Berbec hidraulic = veche mașină de ridicat apa, care folosea energia loviturilor de berbec produse prin închiderea și deschiderea automată alternativă a două supape. Lovitură de berbec v. lovitură. 3 (în antic, și în Ev. Med.) Mașină de război din lemn, avînd un drug lung, suspendat pe lanțuri și terminat cu un vîrf de fier ca un cap de berbec, întrebuințată la spargerea zidurilor și a porților unei cetăți asediate. III (geomorf.; la pl.) Stînci proeminente, rotunjite și lustruite de ghețari. • pl. -ci. și (pop.) berbece s.m. /lat. pop. berbēcem = vervex, -ēcis.

MĂSEÁ s. f. I. 1. Fiecare dintre dinții situați în partea posterioară a maxilarelor, după canini; molar. Măsealele leilor frînse. PSALT. Ochii lui sînt di mascur și dinții mari și măsălile după cum iaste și mărimea trupului. HERODOT (1 645), 112, cf. 499, ANON. CAR. Măsele vrăjmașilor săi zdrobia (sec. XVIII). ARHIVA R. I, 46. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărăm măselele din gură cu buzduganul. NEGRUZZI, S. I, 139. Și tot toarce, cloanța toarce, Din măsele clănțănind Și din degete plesnind. ALECSANDRI, P. I, 6, cf. id. T. I, 106. Măselele și dinții i-au căzut mai bine de o mie de ani. CREANGĂ, P. 52. O durea îngrozitor o măsea de sus. CARAGIALE, O. I, 137. Este bună la pregătirea aburului care va tămădui măselele. PAMFILE, VĂZD. 90. Se uita la Dănuț ca la mîna dentistului după ce ți-a scos măseaua. TEODOREANU, M. II, 18, cf. 136. Că din sus Măsele nu-s Și din jos Dinții i-am scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 447, cf. 449. RETEGANUL, TR. 44. Tu tînără cu mărgele, El bătrîn fără măsele. HODOȘ, P. P. 158. În țevile plămânilor, În gingiile măselelor. ȘEZ. II, 92, cf. 20, 182. Urechile ca leucile, Măselele ca piuele, Mînile ca bîrnele. BIBICESCU, P. P. 304, cf. MAT. FOLK. 1436. Mă doare măsaua. ALR II 2 946/848. De ai venituri mititele Mai oprește din măsele, se spune ca îndemn la economie și cumpătare. Cf. ZANNE, P. V, 654. De la noi și pînă la voi, Tot în zele Și-n măsele Și-n parale mărunțele (Cîntarul). GOROVEI, C. 61. ◊ Măsea de minte sau măseaua minții (sau, popular, întreagă, din capăt, din fund, din urmă, cea tînără, a ochiului) = fiecare dintre cele patru măsele situate la capătul interior al maxilarelor și care apar la sfîrșitul adolescenței. Cf. DR. V, 289, 816, ALR II/I MN 16, 6 922. (Regional) Măseaua cățelii (sau cățelească) = măseaua de lîngă dintele canin; premolar. Cf. ALR II 2 943/310, 836, 848. ◊ Fig. Directorul se lăsă pe-o enormă măsea de stîncă. AGÎRBICEANU, A. 380. ◊ E x p r. A clănțăni din măsele = a tremura de frig. Doar s-a încălzi cîtuși de cît și n-a mai clănțăni atîta din măsele. CREANGĂ, P. 246. A-i crăpa (sau, rar, a-i pocni, a-i scăpăra) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi foarte nerăbdător (să. . .); a avea mare nevoie (de. . .). Mă uitam. . . așteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de școlar de afară. . . și-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine. CREANGĂ, A. 5, cf. ZANNE, P. II, 269. A nu avea ce pune (nici) pe o măsea sau a pune abia pe o măsea sau (nici) cît (să) pui pe o măsea = (a avea) foarte puțin de mîncare. [Lupul] îl mîncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. Dară de unde să le ajungă ce bruma le aducea el? Abia puneau p-o măsea. ISPIRESCU, L. 174, cf. ZANNE, P. II, 267, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A nu avea cu ce-și stropi măseaua = a nu avea ce bea ; a fi sărac. Cf. BARONZI, L. 43, ZANNE, P. II, 268. A trage (sau a o lua, a suge) la măsea sau a pune (ori a-și încălzi, a-și pili, a-și stropi) măseaua = a bea mult (băuturi alcoolice). Ercule își încălzi măseaua și se cam turlăci. ISPIRESCU, U. 33, cf. 103. Vorbele dascălului Pândele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I, 225, cf. ZANNE, P. II, 267, 268, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A nu-l durea (pe cineva) măseaua (de ceva) = a nu-i păsa (de ceva). De te-ar calici numai pe tine. . . nu m-ar durea măsaua. CONV. LIT. IV, 310, cf. ZANNE, P. II, 269. Fiecare știe undel doare măseaua = fiecare om își cunoaște păsurile, ZANNE, P. II, 266. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate”, „a pălmui”, pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i sar (sau crapă, trosnesc) măselele sau de-și culege măselele (de pe jos) = extrem de tare, de mult etc. Cf. id. ib. 269. A lepăda (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau de ceva) fără părere de rău. id. ib. 266. A-i scoate (sau a-i vinde) (cuiva) și măselele (din gură) = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l sărăci. Cu sila-ți vinde și măselili din gură. JIPESCU, O. 62, cf. ZANNE, P. II, 268. Cît te-ai scobi în măsea = repede. ZANNE, P. II, 268. Oltean (sau, rar, mehedințean) cu douăzeci și patru de măsele, se spune despre un oltean sau, p. gener., despre un om voinic și isteț. Cf. BARONZI, L. 42, ZANNE, P. VI, 201, 244. 2. C o m p u s e: măseaua-ciutei = nume dat mai multor plante: a) plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori mari, roșii; (regional) cocorei, cocoșei, ghicitori, turcarete (Erythronium dens canis); b) (regional) brîndușă-de-primăvară (Crocus heuffelianus). ALR SN III h 643; c) (regional) ghiocel (Gálanthus nivalis). aALR I 1932/200. Măseaua-ciuti, chipărușu, bune de vătămătură. JIPESCU, O. 73, cf. H IV 44, IX 49, 141, 306, XI 311, 327 ; măseaua-calului = varietate de porumb mare în bob. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ. II. (Regional) 1. Nume dat la diferite părți ale unor obiecte sau unelte, asemănătoare cu măseaua (I 1). a) (La moară) Fiecare dintre penele de lemn dreptunghiulare înfipte în obada roții, cu ajutorul căreia se pune în mișcare prîsnelul. De obezile roții sînt prinse măselele. Cînd se rupe o măsea se zice că este o știrbină sau o știrbitură la roată. DAMÉ, T. 152, cf. 151, 159, PAMFILE, C. 185, 189. Lovi c-un ciocan în șele, De o dete pe măsele; Atunci moara s-a pornit, Roțile și le-a-nvîrtit. ALECSANDRI, P. P. 103, cf. VASILIU, C. 183, ȘEZ. VII, 188, H II 13, 81, 186, 214, 244, 254, III 18, IV 11, XIV 248, ALR SN I h 163, ALR II 6 749/95, 141, 886. b) (La joagăr) Fiecare dintre bucățile de lemn prinse în jurul roții sau al carului, care pune în mișcare joagărul; (regional) șiștori. Cf. ALR II 6437 bis/228, 365. Roata cu măsele (pe dungă) = roata dințată a joagărului; (regional) șuștorar. Cf. ib. 3 437/310, 353, 6 456/27, 265. c) (La piuă) Fiecare dintre penele grindeiului. În curtea fostului primar se învîrtea încet o roată de piue și trei „săgeți” izbeau pe rînd cu măselele lor de cremene. AGÎRBICEANU, A. 529, cf. ALR II 6471/172, 250, 260. d) (La plug) Cuiul din capătul grindeiului, care prinde grindeiul de roțile sau care prinde cîrligul de jug ; (regional) ciocîlteu, ciocîrlie, popă, cui, cocoș. Cf. ECONOMIA, 21/18, H II 282, IX 6, 123, XI 7, XIV 16, 210, XVII 234, LIUBA-IANA, M. 167, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, LEXIC REG. 82. e) (La grapă) Fiecare dintre colți; dinte. Grapa de părete-o stat, Cinci măsele i-o picat. ȘEZ, XXI, 83, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR I 898/347, ALRM SN I h 30. f) (La coasă) Parte a custurii care se leagă de toporîște, (regional) coadă, mănușă, mînă; dintele care intră într-o gaură din toporîște (numită locul măselei). (regional) b o n ț o c, c ă ț e l. Prinde coasa de măsea, o pleacă puțin cu vîrful în jos. MARIAN, NA. 15, cf. I. CR. III, 226, PAMFILE, A. R. 125, id. I. C. 141. Luăi coasa di Uicior, Ș-o izbii di-un păducel Ș-o rupsăi di prin cățel Ș-am făcut din cățel un băltăgel Și din măsea o securice. CARDAȘ, C. P. 80, cf. ALR SN I h 50, A I 22, 23, 26, III 2, 4, 16, 17, 18, 19, 23, 25, IV 5. g) (La car) Colț la capătul de sus al leucii, de care se leagă lanțul sau cîrligul care prinde loitra de leucă; (regional) ureche, clenci, burete, creastă, crestuș, boț, nod, umăr, gît, ceafă, copilul de jos. Cf. DAMÉ, T. 11, PAMFILE, C. 134. h) (La sanie) Cui cu care sînt prinse cele două scînduri prin care se leagă tălpile de proțap. Cf. DAMÉ, T. 22, A III 3. i) (La ferăstrău) Fiecare dintre dinții rupți la colț, ca să se facă mai largă tăietura în lemn și să meargă ferăstrăul mai ușor. Cf. PRIBEAGUL, P. N. 61. j) (Prin nord-estul Olt.) Cep de lemn care se bate în bîrnă, în dosul canatului care trebuie să rămînă fix. CIAUȘANU, V. 178. 2. (Regional) Numele unei înflorituri de pe ștergare (Brașov). Cf. PITIȘ, ȘCH. 111. – Pl.: măsele. – Și: (regional) măsáuă (pl. și măsauă ALR II 2 946/2, 29, 64, 76, 325³ 202/2, ALR II/I h 42/64, ib. h 43, A I 23, II 12, III 12, 13, 16, 18, 19, IV 5), mășáuă (ALR II 2 943/272) s. f. – Lat. maxilla „maxilar”. – Măsauă: refăcut după forma articulată.

MÁNUȘĂ s. f. I. 1. Accesoriu de îmbrăcăminte confecționat din piele, lînă, cauciuc etc., care protejează mîna (de frig, de căldură, de murdărie etc.). Moscalii mai lupta cu mănușele. N. COSTIN, LET. II, 66/16. Mănuș cusute cu aur (a. 1 754). IORGA, S. D. XII, 67. Mănuși fămeești albe (a. 1778). id. ib. VIII, 3. Doao părechi mănuși de piiale (a. 1 782). id. ib. 8. Mănuși de piele de bivol care agiungea până la coate. IST. CAROL XII, 36^r/24. Mânuși albe de mătasă (a. 1 796). IORGA, S. D. VIII, 33. Copilul. . . rodea o bucată de mănușă de piele. DRĂGHICI, R. 26/21. Tîlharii poartă mănuși Și se jură pe dreptate Că le-s mînile curate. ALECSANDRI, T. I, 96. Mănușile de lînă cu cinci degete sau numai cu unul. PAMFILE, I. C. 317. Sudorul are nevoie de următoarele accesorii: mască . . . , mînuși de azbest sau de piele, costum protector. IOANOVICI, TEHN. 170. Își scoase mănușile și își apropie palmele să le dezmorțească. C. PETRESCU, A. 280, cf. id. C. V. 90. Poartă In mîini mănuși de ață cenușie. I. BOTEZ, ȘC. 124, cf. CAMIL PETRESCU, N. 45. Mă spăl pe mîini cu benzină și-mi pun imediat mînușile. STANCU, R. A. I, 261. Dă-mi, Marițo, un fulg de lînă Să-mi fac o mănușă-n mînă. BIBICESCU, P. P. 365, cf. ȘEZ. II, 4. Despuiatului mănuși îi lipsesc, se spune, în ironie, despre cineva care, lipsit de lucruri de primă necesitate, aleargă după altele inutile. Cf. ZANNE, P. III, 223. Parcă-i cu mănuși în mînă, se spune despre un om leneș. Cf. id. ib. 224. ◊ Sportul cu mănuși = boxul. În cadrul finalelor campionatelor republicane de box. . . amatorii sportului cu mănuși vor avea prilejul să urmărească o serie de întîlniri deosebit de interesante. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 836. ◊ E x p r. A umbla (sau a se purta cu cineva) cu mănuși = a se purta cu atenție și îngăduință, cu multă politețe (față de cineva). DICȚ. A arunca (cuiva) mănușa = a provoca (pe cineva) la duel ; p. gener. a provoca (pe cineva). Cf. LM, ZANNE, P. III, 224. A ridica mănușa = a primi provocarea (cuiva) la duel; p. g e n e r. a primi provocarea (cuiva). Cf. COSTINESCU, ZANNE, P. III, 224. 2. (Învechit, rar, determinat prin „ascuțit” sau „de fier”) Numele unui instrument de tortură (care prindea probabil mîna) ; (învechit, rar) brîncă. Cu mînuși ascuțite, brînci de her îi strujiră coastele. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^r/27. Strujind pe sv[î]nt[u]l cu aceale brînci au mănuș de her. id. ib. 97^r/11. II. 1. Parte a unui obiect, a unei unelte sau a unui instrument de care se apucă pentru a putea mînui obiectul, unealta sau instrumentul respectiv: a) (popular ; și ca termen tehnic, în arheologie) toartă (la oale, vase, căni). Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Se dau. . . de pomană și olcuțe nouă cu apă ori vin, și la mănușa oalei se leagă flori. MARIAN, Î. 383. Găleata este frumos împodobită cu flori și la mănușe-s legate buruienile. LIUBA-IANA, M. 109. Donițele (cofele) cu sau fără capac (clapă sau ploapă) au o coadă ce se cheamă mănușă sau toartă. DAMÉ, T. 85, cf. DDRF, TDRG. Chitele de oglicie, puse la mănușa oalei. I. CR. III, 176. Oala mare, cu două torți sau mănuși se mai numește și lăscăiță. PAMFILE, I. C. 389. Oale, cofe (donițe) împodobite la mănuși cu diferite flori. H II 40. Gălețile au două mănuși în părți opuse, cari sînt două doage ridicate mai mult (mai lungi) și cari sînt găurite. CHEST. V 61/29, cf. ALR I 696/720, 803, 898, 960, 706/744, ALRM II/I H 400, ALR II 3833/848, 3 923/29, 928. Olarul, unde voiește, acolo pune mînușa. ZANNE, P. V, 458. Urcior fără mănușă, se spune despre un om deștept și abil. Cf. id. ib. IV, 166 ; b) (popular) mîner la sucală, la tocilă etc. Cf. DAMÉ, T. 140. Tocilă n-au toți gospodarii. Cea mai simplă. . . se compune dintr-o piatră de ascuțit pusă pe un ax de fier, cu un mîner sau mănușă. PAMFILE, I. C. 158 ; c) (prin Mold.) clanță (la o ușă sau la o poartă). Cf. TDRG, ALR II 3808/414 ; d) (rar) plăseaua cuțitului. COSTINESCU; e) (regional) coadă, în formă de lopățică, a pieptenilor de pieptănat fuioarele de cînepă. Pieptenii se întrebuințează și la pieptănatul fuioarelor de cînepă. Ei au o coadă sau o mănușă de lemn în formă de lopățică. PAMFILE, I. C. 7 ; f) (rar) coada maiului². LM. 2. Parte a unui obiect care servește pentru a prinde, a strînge, a apuca ceva: a) fiecare dintre cele două lemne verticale de la războiul de țesut care sînt unite în partea de sus cu arțarul iar în cea de jos cu vatalele ; (regional) braț, mînă. Cf. DAMÉ, T. 135, VICIU, GL. ; b) (regional) fofează (la vîrtelniță). În capătul răscrucilor sînt cele patru fofeze numite și fuse, ciocane, cui, mâni, mănușe, raze. PAMFILE, I. C. 259 ; (regional) mîna coasei. Cf. I. CR. III, 226. La coasă deosebim. . . coada, măseaua, mănușa sau mîna, care se îndreaptă de-a curmezișul pe pînză. PAMFILE, A. R. 125 ; d) (regional) cocîrlă (la plug). Cf. H VI 8, VIII 120, 206, 215, 261, ALR II 5 004/27 ; e) fiecare dintre cele două stinghii strîmbe prevăzute cu scobituri (la egală distanță) în care se fixează scîndurile pentru a alcătui codîrla (la căruță sau la car) ; cotoi, stîlpușor, mînă. Cotoaiele, cotocii, cotogii, stîlpușorii, mănușile sau mînile șușletului. DAMÉ, T. 11, cf. PAMFILE, I. C. 135, H XI 178, XIV 152, 157, VICIU, GL ; f) partea de sus a leucei, umărul de la leucă, de care se leagă loitra (A I 13, 20, 23, 35, III 19) ; p. g e n e r. leucă (ALR I 820/512, 526, 528, 530, 592, 600, 610, 614, 675, 677, 684, 690, 704, 708, 748, 988) ; g) fiecare dintre cei patru stîlpușori fixați în podul osiilor (de care se sprijină leucele). Ghiociurile n-au loitre, au numai două mănuși înfipte în podul de dinainte și două în cel de dinapoi. Unele au leuce, altele nu au. DAMÉ, T. 7, cf. PAMFILE, I. C. 131, PRIBEAGUL, P. R. 85 ; h) fiecare dintre lemnele înfipte vertical în oplenele săniei, pentru a sprijini loitra ; țepușă, picior, mînă. De tălpi sînt prinse niște picioare care se încheie în opleni; aceste picioare se mai numesc mîni sau mănuși. DAMÉ, T. 22. Sania de boi se compune din două tălpi. . . tălpile au câte două dăltuituri în cari se fixează picioarele, mînile sau mănușile prin ajutorul unor cuie de lem.. PAMFILE, I. C. 153. III. (Popular) Cantitate de fire de cînepă, de in etc. legată, cît se poate cuprinde dintr-o dată cu palma deschisă ; p. g e n e r. (regional) mănunchi (I 1). Claia de fîn, cîte 3 lei. Mănușa de cînepă, cîte 2 bani (a. 1 736). IORGA, S. D. XIV, 55. Cînd s-a copt inul. . . se smulge și se leagă mănuși. ECONOMIA, 46/2. Mănușa de cînepă, cu un diametru de 10-12 cm pentru cînepă de vară și mai mică pentru cea de toamnă. ȘEZ. IX, 140. Firele de cînepă scuturată de sămânță. . . se leagă mănuși cu legături sucite. BREBENEL, GR. P. Mănușa de cînepă de vară . . . se leagă în trei locuri. PAMFILE, I. C. 203. 12 mănuși compun o chită; unele chite au 13 mănuși. id. ib. 204. Cînepă smulsă și legată în snopi numiți mănuși. PRIBRAGUL, P. R. 93. Mînușe [este] o mînă de grîu secerat. GR. S. VI, 240. Zece mănuși (mănunchiuri) de cînepă se numesc, cu un singur cuvînt, sarcină. CV 1 949, nr. 7, 34. Mănușa de cînepă e un snop de cînepă, dar nu se face așa gros ca snopii de grîu, ci numai cît cuprinde mîna. Com. din ZAGRA-NĂSĂUD, cf. ALR I 1302, A I 12, 21, 22, 23, 24, 31, 35, 36, II 3, 8, 12, III 1, 2, 3, 4, 12, 18. – Pl.: mănuși și (învechit și regional) mănușe. – Și: mînúșă s. f. – Mănă (mînă) + suf. -ușă.

PILĂ¹, pile, s. f. Unealtă de oțel călit, cu una eau cu mai multe fețe brăzdate de crestături cu tăișuri, folosită la desprinderea de așchii mici de la suprafața unor piese metalice sau de lemn, pentru a le subția, a le netezi sau a le ascuți. Ochii plutonierului alunecau spre securea cu fierul negricios, luciu la tăiș, unde era ascuțită cu pila. DUMITRIU, P. F. 50. Iară gazda, robotind zi și noapte, se proslăvea pe cuptor, între șanuri... ace, sule, clește, pilă, ciocan. CREANGĂ, A. 81. ♦ Mic instrument asemănător cu cel de mai sus, folosit pentru a netezi unghiile.

MERTÍC s. n. 1. Vas (de lemn) pentru măsuratul cerealelor luate la moară ca plată pentru măcinat și a cărui capacitate a variat (în timp și pe regiuni) între 1 și 16 kg. V. c ă p ă ț. Din haznaua lui ia cu pumnul, cu merticul. NEGRUZZI, S. IV, 494. Diferite unelte de moară, precum: ciocan. . . mertic. MARIAN, Î. 39, cf. PAMFILE, I. C. 165, CHIRIȚESCU, GR. 251. Mierticul . . . pentru cereale și făinuri. N. A. BOGDAN, C. M. 173, cf. H II 29, IV 98, X 506. Eu le-am dat merticu ras și afînat, Ei mi-a trîntit merticu cu vîrf și îndesat. MAT. FOLK. 111, cf. com. MARIAN, VASILIU, C. 203, ȘEZ. VII, 187, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, ALR SN I h 181, 182, ALRM SN I h 297, ALR I 1 603, 1 604, A V 15, com. din VÎNĂTORI-NEAMȚ. 2. Cantitate de cereale sau de făină cuprinsă într-un mertic (1). Iar de vom hrăni caii la grajdiu cu iarbă verde, atunce merticul de ovăs trebuie să-l îndesim bine. i. IONESCU, C. 91/11. Eu zic așa: că să pun doparte un mertic din fruntea făinii. SADOVEANU, O. XIII, 136. E bine făcut, îndesat, și ridică sacul de cinci mertici cu o mînă. CAMIL PETRESCU, O. I, 298. Fă colaci mari de doi saci. . . Ș~un covrig de un mertic Pentru cumnățel mai mic. ALECSANDRI, P. P. 97. Ș-a făcut un colăcel . . . Nici mai mare, nici mai mic, Dintr-o mierță ș-un mertic. TEODORESCU, P. P. 153. Și mai na-ți încă-un mertic, Să-mi faci un colac mai mic. SEVASTOS, C. 302, cf. id. N. 301. Dintr-un spic Scotea un mertic, Dintr-un snop, Un oboroc. ȘEZ. III, 242, cf. GEORGESCU-TISTU, B. 30. 3. Plată în natură (v. t a i n) sau, rar, în bani; p. r e s t r. rație de mîncare, porție. Era tremis Foca de strâjari să le ceară mirtic. MOXA, 374/18. Dă-mi să mănânc din merticul tău și să mă satur. NEAGOE, ÎNV. 258/6. S-au tras . . . să meargă la Crîm și acolo șeând pre miertic de la hanul În cetatea Ghiozlăul, cîteva luni. M. COSTIN, LET. I, 325/12. Luuîndu-și merticul lui. . . să mănânce. COD. PUȘC. 84. Multă cheltuială au făcut țării cu merticele ce i să da. IST. Ț. R. 124. Slujitorii își lua merticele și lefile deplin. N. COSTIN, LET. II, 190/7. I-au făcut merteci și altele ce era de lipsă spre hrana lui. ȘINCAI, HR. III, 66/11, cf. ȚICHINDEAL, F. 120/20. Merticile de sare fiind și acestea un privileghi vechi de ale țării (a. 1821). IORGA, S. D. XI, 201. Pe toată ziua se da merticuri, jimblă, vin și mîncare. GOLESCU, ap. CADE. Le-au stricat obiceiu, oprindu-i să nu mai vînză sarea ce o iau de mertice (a. 1 823). DOC. EC. 285. I-au făcut și mertic mare cîte 10 000 talere de an (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 257, cf. I, 312/26. Aveau de la stăpînire pe fiecare zi mertic de carne, de pîne, de grîu sau de mei și lumînări. BĂLCESCU, M. V. 595. Și pe toată ziua să-mi dai și tain (mertic). PANN, P. V. I, 32/3, cf. 13/12. Pe fiece lună îi va trimite mertic Cu toată îndestularea. id. H. 54/1. Ducîndu-se mai de dimineață să-și ia merticul, dete peste pasărea ale cui ouă le lua el. ISPIRESCU, l. 269. În curte, păsările sfîrșiserâ să-și mănînce merticurile. MACEDONSKI, O. III, 50. Și-ntinse lui Ulise Paharul plin, iar el șezu aproape De-a lui mertic. MURNU, O. 247. Ei ospătau, și avea deopotrivă mertic fiecare. id. I. 145, cf. PAMFILE, J. II, 154, ATILA, P. 430. Am un frățior mai mic, Fă și ăluia mertic. MAT. FOLK. 55, cf. ZANNE, P. V, 406, ALR SN I h 180. ◊ E x p r. A-și lua (sau a da cuiva) merticul = a primi (sau a da cuiva) o bătaie. Cf. a-ș i l u a p o r ț i a, v. p o r ț i e. Eu am toane: pe cine m-o supăra cu atitica măcar, îl plesnesc și-l trimit numaidecît la Agie să-și ia merticul și de acolo ! CARAGIALE, O. II, 224. - Pl.: mertice, merticuri și (m.) mertici. – Și: (învechit și regional) miertic s. n., (învechit) mertéc s. m., mirtic s. n., (regional) mertiúg (ALR SN I h 181) s. n. – Din magh. mérték „măsură, normă”. Cf. L. ROM. 1963, nr. 1, 50-51.

țac, interj. – Imită zgomotul produs de pocnet sau de țăcănit. – Var. țaca-(țaca), țanc. Creație expresivă, cf. tac, toc, tic. – Der. țăcăni, vb. (a pocni, a păcăni, a răpăi, a ciocăni), cf. tăcăni, clănțăni; țăcăneală, s. f. (lovituri cadențate; Arg., forcfeci); țăcănitură (var. țăcăraie), s. f. (țăcănit); țăcănit, s. n. (zornăit, pocnet). Legătura acestor cuvinte cu sb., cr. ciknuti „a foșni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este îndoielnică. Țaclă (var. țaglă, țiglă), s. f. (Trans., vîrf de săgeată; par, băț, ciomag; frigăruie de lemn) aparține aceleiași intenții expresive, cf. cioaclă față de cioc; numele i se datorează zgomotului de lovire produs de vîrf la izbirea de un obstacol. Legătura cu germ. Zacke, mag. csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este probabilă. – Der. înțigla (var. înțegla, înțigli), vb. (a scoate vîrful; a înfige; a înțepa); înțiglat, adj. (ascuțit, înfipt; picant, acerb, înțepător; acut, cu ton înalt); țiglă (var. țîclă(u), țiclău), s. f. și n. (culme, pisc), în Mold. și Trans. (după Philippide, II, 738, în legătură cu alb. tsikëlë, care pare să provină din rom.; după Lacea, Dacor., III, 747, din mag. szikla „turn”); țăcălău, s. n. (turmă mică), a cărui explicație nu este clară; țingălău (var. țîngălău, Olt. țîcărău), s. n. (clopoțel), cu infix nazal (după Candrea, în legătură cu sb. cingara, mag. csengo); țîngăni, vb. (a răsuna), var. a lui zăngăni; țiglean (var. țiglete, țîclete), s. m. (pițigoi, Parus maior), numit așa din cauza timbrului ascuțit al glasului său (după Cihac, II, 525, din mag. cinke); țoangă, s. f. (Trans., clopoțel); țuclău (var. țîclău), s. n. (Mold., vîrf, culme); țuglui (var. țuclui), s. n. (Mold., vîrf, culme) prin contaminare cu țugui; țăcălie, s. f. (cioc, barbișon), cf. cioc (după Lacea, Dacor., III, 748, din mag. szakáll). – Cf. țanc, țigău, țicni, țugui.

MÉNGHINĂ s. f. 1. (Învechit) Piuă (pentru țesături). Boiangiii au făcut mezghina (a. 1803). T. PAPAHAGI, C. L. Alt nimenea nu au fost slobozi a avea menghină (a. 1824). DOC. EC. 321. 2. Unealtă de fierărie, lăcătușerie și tîmplărie, alcătuită din două fălci, între care se fixează piesa de prelucrat. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., CIHAC, II, 592, LM. Menghina este un dispozitiv care servește la prinderea și fixarea pieselor, prin fălcile sale. IOANOVICI, TEHN. 207. Piesele care se lucrează la menghină se vor fixa solid și în așa fel ca suprafața de tăiat să nu întreacă decît cu cîțiva mm nivelul fălcilor menghinei. ORBONAȘ, MEC. 214. Întîlnim asemenea fileturi rotunde la șuruburile construite din lemn, de la menghinele bancurilor de tîmplărie. SOARE, MAȘ. 31. Degetele de la palma stîngă îi fuseseră strivite unul cîte unul, la o menghină mică. V. ROM. august 1955, 31. Pompa de injecție, pe care o curățaseră ceilalți tractoriști înainte de prînz, era încă în menghină. MIHALE, O. 252. Instrumentele de ferărie poporul le numește: clește, ilău, ciocane, baros, foi, minghenea. H III 4, cf. 153, 450, XII 140, XIV 17, 161. ◊ (Cu determinări care indică formele sau întrebuințările pe care le are unealta) Menghina paralelă. IOANOVICI, TEHN. 207. Menghina cu pivot. id. ib. Menghina de mînă servește la strîngerea pieselor pe care nu le putem apuca bine cu mîna. id. ib. Menghină rotativă pentru mașină. NOM. MIN. I, 101. ◊ (Ca termen de comparație) Căciula parcă mă strîngea de cap ca o menghinea: am scos-o și am pus-o pe oblînc. CARAGIALE, M. 7, cf. GHEȚIE, R. M. Se simțea prinsă ca într-o minghinea. SĂM. II, 747. Îi prinse și-i strînse brațul ca-ntr-o minghinea puternică, ib. VI, 450. Alții se lăsau bărbieriți, gemînd de durere, cu tigvele însîngerate, prinse în genuchii maestrului ca într-o minghinea. BRĂESCU, A. 213. Ținu trupul strîns ca-n minghinele, pînă ce-l simți că se cutremură. SADOVEANU, O. X, 137. L-a prins. . ., i-a strîns brațul ca într-o minghine și l-a silit să facă drum întors. GALAN, Z. R. 23. ◊ F i g. Aceste punte luminoase. . . le putem numi și menghinele archeologiei românești. ODOBESCU, S. II, 248. Crîmpeiul lătăreț al țigării, scăpat din menghina buzelor argăsite, trosnea sub papucul de iuft al tușii Anica. KLOPȘTOCK, F. 152. Degetele lui de fier au prins în menghina lor chica mea de visător. id. ib., cf. P. CONSTANT, R. 105. Vechii tovarăși. . . strînși în minghineaua rîndurilor de viteji, se simt ca într-un zid de oțel. SADOVEANU, O. I, 329. 3. (Regional) Șurub la teasc. Cf. ALR SN I h 236/605, 769. 4. (Regional, în forma menghene) Cumpănă de zidărie (Războienii de Jos-Tîrgu Neamț). H X 539. 5. (Prin vestul Munt., în forma minghinea) Numele unui dans țărănesc. Cf. H XI 167, 203. – Pl.: menghine. – Și: (învechit) menghină (CIHAC, II, 592), mezghiná, mézghenă (T. PAPAHAGI, C. L.), mezgheneá (id. ib.), (regional) menghineá, ménghenă (H VII 121), ménghene, mengheneá (H II 282, XIV 399), mínghină (ib. II 50), minghine, minghincá (pl. minghinele), mínghenă (DDRF), mingheneá, mindineá (H XI 203), mingineá (ib. II 62, IX 342) s. f. – Din tc. mengene.

toacă, toace, s.f. – 1. Placă de lemn pe care se bate ritmic, cu două ciocănele, pentru a se anunța serviciul religios la biserică sau pentru a face un anunț în sat. În exp. uscat ca o toacă = foarte slab. Ucigă-l toaca = diavolul. 2. Despre o încăpere care rămâne goală prin furt sau prin confiscarea bunurilor din ea. 3. (astr.) Numele popular al constelației Pegas. – Der. regr. din toca „a ciocăni, a lovi, a bate” (< lat. *toccare).

CAZMA, cazmale, s. f. 1. Unealtă în formă de lopată, cu coadă de lemn și lamă de fier cu muchie ascuțită, care servește (fiind apăsată cu piciorul) la săpat pămîntul; (Mold., Transilv.) hîrleț. Făt-Frumos... luă cazmaua, începu să sape și, pînă să însereze, dură două gropi adinei și destul de încăpătoare. POPESCU, B. I 33. 2. (Mai ales în Mold.) Tîrnăcop. De vreo lună în șir îl trăsnesc [muntele]... Cu buzduganele năzdrăvane Schimbate-n cazmale, lopeți și ciocane. DEȘLIU, G. 26. Am umplut rîpile, am retezat dîmburile din toamnă pînă primăvara... iarna, sfărîmam bolovanii cu cazmaua. CAMILAR, TEM. Hîrlețe și cazmale scormoneau cu hărnicie pămîntul. SADOVEANU, O. VI 20. Vine și împăratul cu o mulțime de oameni cu cazmale ascuțite. CREANGĂ, P. 256. Cazma pneumatică = mașină-unealtă funcționînd cu aer comprimat, întrebuințată la abatajul maselor de roci plastice sau la terenuri înghețate. ♦ Lovitură de tîrnăcop. Numa din două cazmale scoase cîteva cărămizi. ISPIRESCU, L. 372.

PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Formație cornoasă care acoperă corpul păsărilor, compusă dintr-un cotor gol pe dinăuntru pe care sînt așezate simetric, lateral, fire (pufoase). Nu știam că rățoiul cel mare... e o pasere sfîntă din țara de la miazăzi, – cu pene de azur și ochii de ametiste fumurii. SADOVEANU, O. A. II 146. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre. ODOBESCU, S. III 16. Amîndoi ne potrivim, Și la ochi și la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. *Expr.Ușor în pene = îmbrăcat subțire, cu veșminte sumare; p. ext. rău îmbrăcat, zdrențăros. Căldura după ce trece Și începe vîntul rece, Țiganul ușor în pene... Acum vede că îi pasă. PANN, P. V. I 107. Smuls de pene = rușinat, umilit. Viteji din gură, care s-au întors acasă smulși de pene, de nu ș-au mai venit în fire. La TDRG. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a lua (pe cineva) la ceartă. Fără grijă, se duce la împăratul. Acolo, măria-sa, gata să-l ia prin pene. PAMFILE, M. R. I 90. A se umfla în pene = a se îngîmfa, a se fuduli. Poți să te umfli-n pene! Am să te-ascult. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 13. Mă umflam în pene ca și cînd prin vitejia mea s-ar fi fost isprăvit această izbîndă. La TDRG. ◊ Fig. Chipul ei din calea noastră orice piedică gonea Și făcea din mine pană și din roibu-mi rîndunea. EFTIMIU, Î. 36. ◊ Compus; pana-zburătorului = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori mari violete; crește prin pădurile umbroase de la munte (Lunaria anua). 2. (La pl.) Material pentru umplerea pernelor, a saltelelor etc.; penele (1) de pasăre sau firele pufoase desprinse de pe cotoarele penelor (1), folosite în acest scop. V. fulg, pu f. Se suie iute în pod și scoboară de acolo un știubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa. CREANGĂ, P. 5. 3. Podoabă făcută din una sau din mai multe pene colorate (1), care se poartă la pălării; penaj care împodobește coifurile; panaș, pompon. Și eu trimite-voi Ce-i mai mîndru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul și cu ramurile, Coiful nalt cu penele. EMINESCU, O. I 149. ♦ (Transilv.) Podoabă făcută din alt material decît din pene, în special floare sau buchet de flori naturale sau artificiale (purtată la pălărie de flăcăii de la țară); broderie în formă de floare. Își tocmiseră apoi la un cojocar meșter, în Turda, cojoace cu pene roșii. DAN, U. 3. Știi, fetiță, ce ți-am spus, La cules de cucuruz: Să porți pană de colie, Să-mi fii dragă numai mie? BIBICESCU, P. P. 64. ♦ Aripă de gîscă sau de altă pasăre, folosită la ștergerea prafului de pe obiecte, la scuturatul vetrei etc. ♦ Smoc de pene (1) de la aripi sau din coada păsărilor, folosit pentru ungerea cu grăsime a foilor de plăcintă. ♦ Plută făcută din cotorul unei pene (1) de pasăre, pentru a ține cîrligul undiței la adîncimea voită. Doi băiețandri zvîrleau și trăgeau undițele și urmăreau cu ochii, încordați, fuga pe unde a penei. SADOVEANU, la TDRG. 4. Ustensilă de scris făcută din pană de pasăre (mai ales de gîscă), ascuțită și despicată la vîrf, întrebuințată înainte de inventarea penițelor de metal; p. ext. toc de scris, condei. Diacul sta neclintit la pămînt... ținînd în dreapta, cape un lucru scump, pana de gîscă. SADOVEANU, O. VII 25. Împărăteasa, luînd o pană, a-nceput să scîrțîie pe hîrtie. CARAGIALE, O. III 89. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. ◊ Fig. Sub pana lui Eminescu limba romînească s-a înmlădiat armonios. SADOVEANU, E. 73. ♦ Fig. Stilul, felul de a scrie al unui autor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. Cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut și o altă călătorie în Moldova... unde s-a găsit în strînsă legătură cu Alecu Rusu, și nu este de mirat că acești doi tineri să-și fi ezersat (= exersat) în comun pana și imaginațiunea lor, unul în limba romînă, celălalt în limba franceză. GHICA, S. A. 145. Și istoria noastră are întîmplări, are portrete, care nicidecum n-ar rămînea mai prejos decît eroii celor vechi, dacă acestora li s-ar scoate aoreola poetică cu care pana geniului i-a înfrumusețat. KOGĂLNICEANU, S. A. 56. 5. (Prin analogie; regional) Pănușă. Încep prin a desface penele sau pănușele știuleților... trăgîndu-le apoi în jos. PAMFILE, A. R. 218. II. 1. Bucată de lemn sau de metal, de forma unei prisme triunghiulare, întrebuințată pentru despicarea lemnelor, pentru spargerea unor corpuri, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Manipulațiunea despicării bilei...cere o dexteritate practică cu atît mai admirabilă, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o custură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. ♦ Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașină, a unor elemente de construcție etc. Coada se întărește în urechea sapei prin ajutorul unei pene de lemn sau unui piron sau cui de fier. PAMFILE, A. R. 74. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip pentru a le spația. ♦ Partea lată, plană a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. Numai privirile agere se furișau de sub sprîncene spre boier, strălucind ca pene de săbii. SADOVEANU, P. 51. Vîslea hoțește, fără să scoată pana lopeții din apă. BART, E. 329. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vîrf. 3. Bețișor cu care se strînge frînghia ferăstrăului pentru a întinde pînza; cordar (2). 4. (În expr.) Pana căpăstrului = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Partea unei cîrme de navă, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei pentru a schimba direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid sau de alt material, cu care se ating coardele cobzei; plectru. ♦ Lama unor instrumente de suflat; ancie. 7. (În expr.) Pană de somn = bucată de somn, de la pîntece sau de la coadă, sărată sau preparată în oțet. 8. (Sport; în expr.) Categoria pană = categorie în care intră luptătorii și boxerii cu greutatea corpului cuprinsă între 54 și 57 kg. – Variantă: peană (COȘBUC, P. II 256, ODOBESCU, S. A. 136, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39, ALECSANDRI, P. P. 3) s. f.

mai² sn [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 44/18 / Pl: ~uri, (reg) maie / E: ml malleus] 1 Ciocan (1). 2 (Reg; îcs) De-a (peana și) ~ul Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 3 (Pop; îe) A se ține ca ~u cu coadă A fi nedespărțit de cineva. 4 (Pop; îae) A se ține cu statornicie de ceva. 5 Măciucă cu care se bat rădăcinile de pe lângă mal, pentru a stârni peștele Vz știulbuc. 6 (Reg) Buzdugan. 7 (Reg) Lopățică de fag cu care se bat rufele și torturile când se înălbesc. 8 Unealtă de bătucit pământul, alcătuită dintr-un lemn de forma unui trunchi de con, care are capătul de sus prevăzut cu două mânere, iar capătul de jos îmbrăcat în oțel Vz bătător, bătălău, bătucitor 9 (Reg) Pisălog. 10 (Spc; lpl; îf maie) Pilugi de la piua de postav. 11 (Reg) Mustuitor. 12 (Reg) Bețigaș cu care se împinge dopul la pușculița de soc. 13 (Reg) Hădărag al îmblăciului. 14 (Reg) Rotiță de la bătătorul de unt. 15 (Reg) Teasc de călcat rufele Si: măngălău. 16 (Reg) Fund pe care se taie tăițeii pentru supă. 17 (Reg; îs) ~ul puștii Pat al puștii.

piuă sf [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 210/23 / V: (îrg) piă, pio, pivă (Pl și: pive, pivi) / Pl: (reg) piie, pii, ~, piui / E: ml *pilla] 1 Vas de lemn, de metal sau de piatră, de diverse forme și mărimi, cu fundul și cu pereții groși, în care se pisează sau se bat, cu ajutorul pilugului, diverse materiale solide. 2 (Îe) A bate (sau a pisa) apa în ~ (să se aleagă unt) A vorbi mult și fără rost plictisind pe cei din jur. 3 (Buc; Trs) Solniță de lemn. 4 (Mun; Olt; Ban) Troacă pentru porci. 5 (Reg; fig) Măsea de minte. 6 Parte componentă a unui șteamp, formată dintr-o cutie metalică în care sunt montate nicovalele pe care cad berbecii șteampului, zdrobind minereul. 7 (Pgn) Șteamp. 8 Instalație rudimentară pentru zdrobirea semințelor plantelor oleaginoase Si: teasc. 9 Instalație pentru fabricarea rachiului Si: povarnă, teasc, velniță. 10 (Reg) Parte de jos, uneori scobită, a teascului, prin care se scurge vinul. 11 Instalație folosită pentru împâslirea țesăturilor de lână prin batere cu ciocanul, îndesare, presare și izolare într-un mediu umed și cald, pentrua le face mai compacte Si: (reg) dârstă, ștează, (înv) menghină. 12 (Pop; prc) Covată de la piuă (11). 13 (Reg) Parte componentă a unor obiecte de forma unei scobituri, sau găuri, ori fixată într-o scobitură sau într-o gaură, având rolul de a o susține, de a o fixa, de a-i regla mișcările etc. 14 (Reg) Broască în care se fixează vârful sfredelului. 15 (Reg) Gaură rotundă situată sub fusul crângului de la moară Si: (reg) perșeie, broască, tigaie. 16 (Reg) Căpiță la moară. 17 (Reg) Crestătură făcută în piciorul de sus al prispei, pentru fixarea stâlpilor de susținere. 18 (Reg) Scobitură într-un bloc de piatră, într-un stâlp etc. 19 (Îrg) Tun primitiv Si: (reg) mojar, treasc. 20 (Îrg; pex) Mortier. 21 (Reg; îs) ~ua sobei Coș al sobei. 22 (Olt; îas) Postament zidit al vetrei sau al sobei. 23 (Olt) Piedică pentru roata carului sau a căruței. 24 (Pop; îe) A se pune (în) ~ (sau a piua) A se apleca ghemuindu-se pentru ca cineva să se poată înălța pe spinarea lui. 25 (Pop; îae) A sprijini pe cineva într-o acțiune.