MÁNUȘĂ s. f. I. 1. Accesoriu de îmbrăcăminte confecționat din piele, lînă, cauciuc etc., care protejează mîna (de frig, de căldură, de murdărie etc.). Moscalii mai lupta cu mănușele. N. COSTIN, LET. II, 66/16. Mănuș cusute cu aur (a. 1 754). IORGA, S. D. XII, 67. Mănuși fămeești albe (a. 1778). id. ib. VIII, 3. Doao părechi mănuși de piiale (a. 1 782). id. ib. 8. Mănuși de piele de bivol care agiungea până la coate. IST. CAROL XII, 36^r/24. Mânuși albe de mătasă (a. 1 796). IORGA, S. D. VIII, 33. Copilul. . . rodea o bucată de mănușă de piele. DRĂGHICI, R. 26/21. Tîlharii poartă mănuși Și se jură pe dreptate Că le-s mînile curate. ALECSANDRI, T. I, 96. Mănușile de lînă cu cinci degete sau numai cu unul. PAMFILE, I. C. 317. Sudorul are nevoie de următoarele accesorii: mască . . . , mînuși de azbest sau de piele, costum protector. IOANOVICI, TEHN. 170. Își scoase mănușile și își apropie palmele să le dezmorțească. C. PETRESCU, A. 280, cf. id. C. V. 90. Poartă In mîini mănuși de ață cenușie. I. BOTEZ, ȘC. 124, cf. CAMIL PETRESCU, N. 45. Mă spăl pe mîini cu benzină și-mi pun imediat mînușile. STANCU, R. A. I, 261. Dă-mi, Marițo, un fulg de lînă Să-mi fac o mănușă-n mînă. BIBICESCU, P. P. 365, cf. ȘEZ. II, 4. Despuiatului mănuși îi lipsesc, se spune, în ironie, despre cineva care, lipsit de lucruri de primă necesitate, aleargă după altele inutile. Cf. ZANNE, P. III, 223. Parcă-i cu mănuși în mînă, se spune despre un om leneș. Cf. id. ib. 224. ◊ Sportul cu mănuși = boxul. În cadrul finalelor campionatelor republicane de box. . . amatorii sportului cu mănuși vor avea prilejul să urmărească o serie de întîlniri deosebit de interesante. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 836. ◊ E x p r. A umbla (sau a se purta cu cineva) cu mănuși = a se purta cu atenție și îngăduință, cu multă politețe (față de cineva). DICȚ. A arunca (cuiva) mănușa = a provoca (pe cineva) la duel ; p. gener. a provoca (pe cineva). Cf. LM, ZANNE, P. III, 224. A ridica mănușa = a primi provocarea (cuiva) la duel; p. g e n e r. a primi provocarea (cuiva). Cf. COSTINESCU, ZANNE, P. III, 224. 2. (Învechit, rar, determinat prin „ascuțit” sau „de fier”) Numele unui instrument de tortură (care prindea probabil mîna) ; (învechit, rar) brîncă. Cu mînuși ascuțite, brînci de her îi strujiră coastele. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^r/27. Strujind pe sv[î]nt[u]l cu aceale brînci au mănuș de her. id. ib. 97^r/11. II. 1. Parte a unui obiect, a unei unelte sau a unui instrument de care se apucă pentru a putea mînui obiectul, unealta sau instrumentul respectiv: a) (popular ; și ca termen tehnic, în arheologie) toartă (la oale, vase, căni). Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Se dau. . . de pomană și olcuțe nouă cu apă ori vin, și la mănușa oalei se leagă flori. MARIAN, Î. 383. Găleata este frumos împodobită cu flori și la mănușe-s legate buruienile. LIUBA-IANA, M. 109. Donițele (cofele) cu sau fără capac (clapă sau ploapă) au o coadă ce se cheamă mănușă sau toartă. DAMÉ, T. 85, cf. DDRF, TDRG. Chitele de oglicie, puse la mănușa oalei. I. CR. III, 176. Oala mare, cu două torți sau mănuși se mai numește și lăscăiță. PAMFILE, I. C. 389. Oale, cofe (donițe) împodobite la mănuși cu diferite flori. H II 40. Gălețile au două mănuși în părți opuse, cari sînt două doage ridicate mai mult (mai lungi) și cari sînt găurite. CHEST. V 61/29, cf. ALR I 696/720, 803, 898, 960, 706/744, ALRM II/I H 400, ALR II 3833/848, 3 923/29, 928. Olarul, unde voiește, acolo pune mînușa. ZANNE, P. V, 458. Urcior fără mănușă, se spune despre un om deștept și abil. Cf. id. ib. IV, 166 ; b) (popular) mîner la sucală, la tocilă etc. Cf. DAMÉ, T. 140. Tocilă n-au toți gospodarii. Cea mai simplă. . . se compune dintr-o piatră de ascuțit pusă pe un ax de fier, cu un mîner sau mănușă. PAMFILE, I. C. 158 ; c) (prin Mold.) clanță (la o ușă sau la o poartă). Cf. TDRG, ALR II 3808/414 ; d) (rar) plăseaua cuțitului. COSTINESCU; e) (regional) coadă, în formă de lopățică, a pieptenilor de pieptănat fuioarele de cînepă. Pieptenii se întrebuințează și la pieptănatul fuioarelor de cînepă. Ei au o coadă sau o mănușă de lemn în formă de lopățică. PAMFILE, I. C. 7 ; f) (rar) coada maiului². LM. 2. Parte a unui obiect care servește pentru a prinde, a strînge, a apuca ceva: a) fiecare dintre cele două lemne verticale de la războiul de țesut care sînt unite în partea de sus cu arțarul iar în cea de jos cu vatalele ; (regional) braț, mînă. Cf. DAMÉ, T. 135, VICIU, GL. ; b) (regional) fofează (la vîrtelniță). În capătul răscrucilor sînt cele patru fofeze numite și fuse, ciocane, cui, mâni, mănușe, raze. PAMFILE, I. C. 259 ; (regional) mîna coasei. Cf. I. CR. III, 226. La coasă deosebim. . . coada, măseaua, mănușa sau mîna, care se îndreaptă de-a curmezișul pe pînză. PAMFILE, A. R. 125 ; d) (regional) cocîrlă (la plug). Cf. H VI 8, VIII 120, 206, 215, 261, ALR II 5 004/27 ; e) fiecare dintre cele două stinghii strîmbe prevăzute cu scobituri (la egală distanță) în care se fixează scîndurile pentru a alcătui codîrla (la căruță sau la car) ; cotoi, stîlpușor, mînă. Cotoaiele, cotocii, cotogii, stîlpușorii, mănușile sau mînile șușletului. DAMÉ, T. 11, cf. PAMFILE, I. C. 135, H XI 178, XIV 152, 157, VICIU, GL ; f) partea de sus a leucei, umărul de la leucă, de care se leagă loitra (A I 13, 20, 23, 35, III 19) ; p. g e n e r. leucă (ALR I 820/512, 526, 528, 530, 592, 600, 610, 614, 675, 677, 684, 690, 704, 708, 748, 988) ; g) fiecare dintre cei patru stîlpușori fixați în podul osiilor (de care se sprijină leucele). Ghiociurile n-au loitre, au numai două mănuși înfipte în podul de dinainte și două în cel de dinapoi. Unele au leuce, altele nu au. DAMÉ, T. 7, cf. PAMFILE, I. C. 131, PRIBEAGUL, P. R. 85 ; h) fiecare dintre lemnele înfipte vertical în oplenele săniei, pentru a sprijini loitra ; țepușă, picior, mînă. De tălpi sînt prinse niște picioare care se încheie în opleni; aceste picioare se mai numesc mîni sau mănuși. DAMÉ, T. 22. Sania de boi se compune din două tălpi. . . tălpile au câte două dăltuituri în cari se fixează picioarele, mînile sau mănușile prin ajutorul unor cuie de lem.. PAMFILE, I. C. 153. III. (Popular) Cantitate de fire de cînepă, de in etc. legată, cît se poate cuprinde dintr-o dată cu palma deschisă ; p. g e n e r. (regional) mănunchi (I 1). Claia de fîn, cîte 3 lei. Mănușa de cînepă, cîte 2 bani (a. 1 736). IORGA, S. D. XIV, 55. Cînd s-a copt inul. . . se smulge și se leagă mănuși. ECONOMIA, 46/2. Mănușa de cînepă, cu un diametru de 10-12 cm pentru cînepă de vară și mai mică pentru cea de toamnă. ȘEZ. IX, 140. Firele de cînepă scuturată de sămânță. . . se leagă mănuși cu legături sucite. BREBENEL, GR. P. Mănușa de cînepă de vară . . . se leagă în trei locuri. PAMFILE, I. C. 203. 12 mănuși compun o chită; unele chite au 13 mănuși. id. ib. 204. Cînepă smulsă și legată în snopi numiți mănuși. PRIBRAGUL, P. R. 93. Mînușe [este] o mînă de grîu secerat. GR. S. VI, 240. Zece mănuși (mănunchiuri) de cînepă se numesc, cu un singur cuvînt, sarcină. CV 1 949, nr. 7, 34. Mănușa de cînepă e un snop de cînepă, dar nu se face așa gros ca snopii de grîu, ci numai cît cuprinde mîna. Com. din ZAGRA-NĂSĂUD, cf. ALR I 1302, A I 12, 21, 22, 23, 24, 31, 35, 36, II 3, 8, 12, III 1, 2, 3, 4, 12, 18. – Pl.: mănuși și (învechit și regional) mănușe. – Și: mînúșă s. f. – Mănă (mînă) + suf. -ușă.