CUIU (pl. cuie) sn. 1 Bucată cilindrică sau în patru muchii, de fier sau de lemn, ascuțită la un capăt și turtită la celălalt, care se bate cu ciocanul în zid, în lemn, etc. (🖼 1661); (P): ~ cu ~ se scoate, un gust nou, o patimă nouă face să se uite cel (cea) dinainte; F : pune-ți pofta’n ~ ! să-ți treacă pofta de așa ceva, că nu e pentru tine lucrul acesta; a fi cu cuiul la inimă, a avea un necaz care-l amărăște; și-a bătut un ~ în cap (ZNN.), s’a prins de un lucru care-i aduce mult necaz; se învîrtește ca un ~ într’o căldare, umblă în toate părțile fără a face ceva; F a face cuie, a tremura de frig ¶ 2 🎼 Fie-care din șuruburile de fier sau de lemn de abanos, înfipte în capul instrumentelor cu coarde, de care sînt prinse capetele superioare ale strunelor; de ele se învîrtește spre a întinde sau destinde coardele cînd se acordă instrumentul ( 🖼 1662) [lat. cuneus].