ninge (-g, nins), vb. – A cădea zăpadă. – Mr. (înv.) mîndzire. Lat. ningĕre (Pușcariu 1183; Candrea-Dens., 1232; REW 5926), cf. calabr. ningi „zăpadă”. – Der. ningău, s. m. (decembrie, ninsoare); nins, adj. (cu zăpadă; alb ca zăpada); ninsoare, s. f. (nămete, viscol, zăpadă); ninsoriu, adj. (nins, alb ca zăpada).

întins a. care ocupă o mare întindere: șes întins. ║ adv. 1. culcat de-a lungul: îl lasă întins PANN; 2. drept înainte: o luă întins la București. ║ n. întindere: s’a dus zăpada albă de pe ’ntinsul țării AL.

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii sau a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. Pînză de culoare albă. ◊ Madama Sultana... e îmbrăcată cu șorț alb și are o scufie albă pe cap. PAS, L. I 93. [Cîinele] e sprincenat cu negru și are laba de dinainte, din stîngă, albă. SADOVEANU, N. F. 14. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ♦ Armă albă = (în opoziție cu armă de foc ) armă cu lamă de oțel (sabie, baionetă, cuțit etc.). Carne albă = carne de vițel sau de pasăre, în special piept de pasăre. Pește alb = pește cu carnea albă (de exemplu șalăul). Pîine albă = pîine făcută din făină de grîu fără tărîțe, de calitate superioară. Vin alb = vin de culoare gălbuie-aurie. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Mi-am pregătit coala de teză, hotărît s-o las albă. SADOVEANU, N. F. 138. Rînd alb = spațiu între două rînduri scrise, interval nescris. În această calitate trebuia să citească în articolul meu nu numai rîndurile tipărite, ci și cele albe. GHEREA, ST. CR. III 64. Bilă albă v. bilă. Cărbune alb v. cărbune. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care e împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Era alb la față și tremura. SAHIA, N. 56. Ba e albă, ba e neagră, se spune despre vorbele cuiva care se încurcă în explicații și se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) deodată, fără multă vorbă, nici una nici două; b) nici așa, nici așa; nici laie, nici bălaie. De cînd cu lupii albi = de multă vreme. D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi...? CREANGĂ, P. 23. Pînă în pînzele albe v. pînză. Cusut cu ață albă v. ață. ♦ (Despre părul oamenilor și, p. ext., despre oameni) Cărunt. Un sihastru alb ca oaia de bătrîn. RETEGANUL, P. V 79. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna. CREANGĂ, P. 73. Fantastic pare-a crește bătrînul alb și blînd. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji, a sîcîi mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. Spirt alb. Sticlă albă. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. La răsărit se arătau semnele albe ale zilei, ferestrele prindeau o culoare albăstrie. CAMILAR, TEM. 86. Simt ziua, prin noaptea adîncă, Spărgîndu-și drum alb spre pleoape. TOMA, C. V. 216. Cînd s-au trezit ei, era ziulica albă. CREANGĂ, P. 135. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase (obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, cînd crepusculul durează toată noaptea, unindu-se cu răsăritul soarelui). Nopțile albe din Leningrad. (În basme, în opoziție cu lumea neagră, de sub pămînt) Lumea albă = lumea reală. Iată pajuri năzdrăvane, care vin din neagra lume, Aducînd pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume. ALECSANDRI, P. A. 116. A avea (sau a duce) zile albe = a trăi o viață fericită. Tot zile albe duc? DELAVRANCEA, S. 30. ♦ (Substantivat, f. art.) Zorii zilei; (neobișnuit) zăpadă. Alba zilei se împrăștie; o suflare de viață cleatănă (= clatină) ușor ramurile arborilor. DELAVRANCEA, S. 33. ◊ (Personificat) Cînd se întoarse... începuse a intra alba în sat. ISPIRESCU, L. 316. Cît ținu vara, băiatul moșului trăi cum trăi... dar cînd veni alba în sat și nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-și arate colții. POPESCU, B. IV 70. 2. Nevinovat, fără pată. V. imaculat. Mai căzu asupra lui Ghiță Lungu astă-vară o năpastă și se dovedi alb. SADOVEANU, M. C. 158. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (În expr.) Gărzile albe = nume dat trupelor contrarevoluționare din războiul civil dezlănțuit de puterile imperialiste în Rusia împotriva statului socialist. V. gardă. Gardist alb = persoană care făcea parte din gărzile albe; p. ext. membru al unei organizații militare contrarevoluționare din timpul războiului civil împotriva Puterii sovietice. V. gardist.

BABĂ, babe, s. f. I. (Uneori peiorativ) Femeie bătrînă. La fîntînă, o babă, zbîrcită drob și uscată scîndură, turna apă într-un urcior. DELAVRANCEA, T. 27. Fiul craiului... numai iaca se trezește dinaintea lui cu o babă gîrbovă de bătrînețe. CREANGĂ, P. 189. Văzîndu-se luat în răspăr de babele satului... se apăra în dulcea limbă a poeziei. ODOBESCU, S. III 9. Ducea verde bosioc... Bosiocul fetelor, Maghiran nevestelor, Tămîiță babelor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. Satul (sau țara, lumea) arde (sau piere) și baba se piaptănă, se zice despre cineva care e preocupat de lucruri mărunte și neînsemnate cînd în jurul lui se petrec evenimente importante, grave. A trecut baba cu colacii (sau, mai rar, cu colacul), se spune cuiva care a scăpat o ocazie bună, un moment favorabil. Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă, se zice celui care nu este atent cînd se spune ceva și cere să i se repete, ◊ (Pleonastic) [Mama-pădurilor], o babă bătrînă și urîtă, care îmblă prin împărăția mea de mînă cu furtuna. EMINESCU, N. 7. ◊ Zilele babei (sau babelor) sau babele =(după o legendă populară) primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, cu vreme schimbătoare. Cam între sfîrșitul lui făurar și începutul babelor... te pomenești cu Ghira. DELAVRANCEA, T. 152. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, P. A. 117. ♦ (Familiar, în glumă, fără să se țină întotdeauna seamă de vîrsta) Soție. Cînd cu baba m-am luat, Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. ♦ (În trecut) Femeie bătrînă de la țară, care pretindea că vindecă bolile prin diferite leacuri și vrăji, exploatînd astfel ignoranța populației și lipsa de asistență medicală din trecut. Au venit babe doftoroaie din sat. SADOVEANU, N. F. 92. Umbla din babă în babă cu descîntece și cu oblojele. CREANGĂ, P. 111. ♦ (În nume de jocuri de copii) De-a baba-gaia = joc în care un copil, care face pe cloșca, își apără «puii» împotriva altuia, care face pe gaia; de-a puia-gaia, de-a cloșca cu puii. (De-a) baba-oarba = joc în care un copil legat la ochi caută, pe dibuite, să-i prindă pe ceilalți. Dănilă leagă strîns c-un ștergar gros, de cîlți, ochii și urechile dracului, ca la «baba-oarba». CREANGĂ, P. 55. Iată și Nicu, fiul mieu... Nu-ți aduci aminte cînd te giucai cu dînsu de-a baba-oarba? ALECSANDRI, T. I 43. II. 1. Bîrnă de sprijin: a) grindă de lemn așezată în lungul unui zid, care servește ca reazem pentru acoperiș sau pentru grinzile transversale ale unui planșeu de lemn; b) (la poduri) element de construcție format din una sau două grinzi așezate pe capul piloților sau direct pe zidărie; c) (la moara de apă) fiecare din cei patru stîlpi care sprijină podul; d) (la moara de vînt) babalîc (2). 2. Zglăvoacă. 3. (Regional) Ciupercă comestibilă, roșie, care crește pe crăci uscate și putrede.

DUCE², duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură. ▭ Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I. CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B. 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

JUR¹ s. n. Loc, spațiu care împrejmuiește pe cineva sau ceva; înconjur, împrejur, împrejurime. O casă albă ca laptele cu jurul geamurilor încondeiat în roșu și-n albastru. DELAVRANCEA, S. 3. Un hohot răsunător... făcu într-o clipă jurul rondului. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Loc. adv. În jur = în preajmă, alături; în cerc. Afară bat zorii, și iată, culorile-n jur se stîrnesc nencetat. CASSIAN, H. 21. Constatînd lipsa, mă uitam în jur, destul de indispus. SADOVEANU, A. L. 26. În jur stăteau bătrînii. COȘBUC, P. I 216. Prin jur = împrejur, pe aproape, în apropiere. Din jur = dimprejur, din preajmă, din apropiere. (Rar) De jur = în jur. Un chioșc... cu stîlpi și arabescuri De jur împodobit. ALECSANDRI, P. III 76. (De) jur împrejur sau (rar) jur prejur = din (sau în) toate părțile, în jur, în cerc. De jur împrejur erau numai cîmpii fertile. BOGZA, Ț. 9. [Castelul] era înveșmîntat jur împrejur cu iederă. REBREANU, R. I 79. De jur împrejur cădea zăpada albă-albă, moale ca puful. SANDU-ALDEA, U. P. 35. Ochii roată că-și făcea, Jur prejur că se uita. TEODORESCU, P. P. 440. ◊ Loc. prep. (Construit cu genitivul, cu un adjectiv posesiv sau, regional, în forma nearticulată, urmat de prep. «de») În jurul = a) împrejurul, în preajma. Să privesc puțin în juru-mi! EFTIMIU, Î. 124. Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată în jurul meu, – ce groaznică tăcere! IOSIF, P. 43. [Cătana] plîngea și se văieta de gemea lumea-n jur de el. RETEGANUL, P. III 20. Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiți. EMINESCU, O. I 93; b) cu privire la, relativ la, despre. S-au dus discuții în jurul problemei dezarmărilor; c) (arătînd aproximația în timp) cam pe la..., aproximativ în... În jurul anului 1844, locuitorii din satele Gaila, Dimitria și Terpiu se răscoală împotriva proprietarilor. IST. R.P.R. 108. Prin jurul = de jur împrejurul, pe lîngă, în apropierea; (temporal) cam pe la. În zborul lui [vîntul] spulbera prin jurul săniei o ometiță ușoară ca o negură. SADOVEANU, P. S. 32. Din jurul = dimprejurul, din preajma, de lîngă. Cu vorbirea-i entuziastă și înflăcărată despre libertate, dragoste, jertfă și fericire, mișca pe toți cei din juru-i. SADOVEANU, E. 237. (De) jur împrejurul (sau, rar, jur prejur) (de...) = în jurul. Da, pace de jur împrejurul țării ca și înlăuntrul ei. DELAVRANCEA, A. 23. Jur împrejur de sine Vedea, ca-n ziua cea de-ntîi, Cum izvorau lumine. EMINESCU, O. I 176. Jur prejur de mese. TEODORESCU, P. P. 23.

MOMÎIE, momîi, s. f. 1. Schelet de lemn, de obicei acoperit cu zdrențe, pentru a-i da înfățișarea unui om, care se așază într-un teren cultivat pentru a speria și a ține departe păsările și animalele sălbatice dăunătoare. Stăpînă pe-ntinderi, momîia privește Cu capul în cîrpe, cu labe de bețe. BENIUC, V. 75. Baba-i o momîie-n grîu. COȘBUC, P. I 107. Și vă lasă-n urma lui Ca momîi de-a cîmpului. ALECSANDRI, P. P. 81. 2. Fig. Ființă urîtă; mogîldeață. O momîie ce d-abia se zărea în albul zăpezii se apropie de noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 40. 3. (Învechit) Semn care se pune la capătul unei moșii; semn de aliniere. Hotărînd moșiile Ș-așezînd momîile. ALECSANDRI, la TDRG.

ÎNTINS¹, întinsuri, s. n. Spațiu larg; suprafață, întindere. A zburat sămînța peste întinsuri, în alte județe. PAS, Z. II 29. Întinsul acesta fără margini îi place lui Moș Gheorghe. SP. POPESCU, M. G. 42. E tot o pînză albă prin tot întinsul zării. COȘBUC, P. II 185. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării. ALECSANDRI, P. A. 117.

RAPID, -Ă, rapizi, -de, adj. Care se mișcă, se desfășoară, se execută cu repeziciune. În rapida-i ascensiune s-a bucurat de realizările-i artistice. SADOVEANU, E. 84. A fost o schimbare rapidă, ca topirea zăpezii albe pe cîmp. CAMIL PETRESCU, U. N. 95. ◊ Tren rapid (și substantivat, n.) = tren care circulă cu viteză mare și nu se oprește decît în stațiile importante. Rapidul spinteca șesul cu recolta slabă și tărcată de porumburi. C. PETRESCU, A. 404. Ne zbatem, ca o planetă de provincie, ca într-un tîrg în care nu curge apă, nu arde lumină și unde nu opresc trenurile rapide. SEBASTIAN, T. 319. ◊ (Adverbial) Automobilele soseau rapid, încetinindu-și mersul. C. PETRESCU, C. V. 58. Reclama inteligentă desface rapid orice fel de marfă. SAHIA, N. 109.

PÎNGĂRI, pîngăresc, vb. IV. Tranz. 1. A trata într-un mod necuviincios, josnic, lipsit de respect pe cineva sau ceva vrednic de cinste; a profana, a necinsti, a păta, a dezonora. Nici un lanț nu te va pîngări, striga el. O, tu, nemuritoare cîntăreață! NEGRUZZI, S. II 46. ◊ Refl. pas. Lasă să se dărapene și să se pîngărească atîtea mîndre creațiuni ale cuvioșiei și ale măririi străbunilor. ODOBESCU, S. II 40. 2. A mînji, a murdări. Toată ziua [coșurile] își împrăștie fumul negru și gros, pîngărind albul zăpezilor și verdele copacilor. PAS, L. II 158. Eu să-mi pîngăresc mînile cu un tuleu de-aiestea? SBIERA, P. 181.

SCÎNTEIETOR, -OARE, scînteietori, -oare, adj. Strălucitor, sclipitor. Valea Jiului strălucea într-o splendidă zi de toamnă. De jur împrejur se ridicau munții, măreți și liniștiți, iar crestele Parîngului erau acoperite de zăpezi albe, scînteietoare. BOGZA, V. J. 142. Cum ședea spînul împreună cu moșu-său și cu verele sale sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare... și de ce se apropia, de ce lumina mai tare. CREANGĂ, P. 228. ◊ Fig. Singur Eminescu a știut să scoată dintr-un cîmp așa de îngust frumusețe nepieritoare de formă, finețe de sentimente scînteietoare. IONESCU-RION, C. 104. ♦ Care pare că împrăștie scîntei; viu, strălucitor, lucitor. Era înaltă... cu ochii scînteietori, cu buzele subțiri și roșii. IBRĂILEANU, A. 124. Ce pictor va putea vreodată să ne reproducă sclipirea scînteietoare a unui ochi frumos. GHEREA, ST. CR. II 50. După ce se uită o dată cu ochii scînteietori împrejurul său... începu să scurme pămîntul cu ghearele. SLAVICI, N. II 239. Focurile pietrelor scumpe se uneau cu razele scînteietoare ale ochilor. ALECSANDRI, O. P. 86. – Variantă: schinteietor, -oare (MACEDONSKI, O. I 24) adj.

SFREDELI, sfredelesc, vb. IV. 1. Tranz. A găuri un material sau o rocă cu ajutorul sfredelului; p. ext. (despre agenți distrugători) a face găuri. Apele Selitei străbat făgașuri adînci de straturi calcaroase, sfredelind apoi pămînturile argiloase. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 6/1. Streșinile picură, sfredelind încet și adînc zăpada albă și lucioasă. DELAVRANCEA, T. 87. A sfredelit ușa cu un burghiu. CARAGIALE, O. III 33. ◊ (Prin metonimie) Continuă să sfredelească găurile, suflînd să împrăștie tărîțele de lemn. C. PETRESCU, Î. II 183. ◊ Refl. pas. Se sfredelește pămîntul, pentru a se scoate avuțiile ascunse. ȘEZ. I 204. ◊ Intranz. Fig. Stoicea sfredelea în pămînt cu ochii. GALACTION, O. I 55. 2. Tranz. A străpunge (sau a da impresia că străpunge) corpul sau simțurile omului, provocînd durere fizică sau morală. Fruntea era sfredelită de glonț. SADOVEANU, O. I 66. Ochii lui mă sfredeleau pînă la inimă, pînă la adormita-mi conștiință. GALACTION, O. I 109. Un cerc de foc îi strîngea capul și un cui țintuit în frunte părea că-i sfredelește creierul. BART, S. M. 77. Scotea, nene... niște țiuituri din naiul lui, de zgîrîia și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Intranz. Gîndurile încurcate, chinuitoare, sfredelind în miezul de nepătruns al aceleiași întrebări... îl părăsiră. DUMITRIU, N. 247. [Zvonul și țiuitul] sfredeleau și-l pătrundeau ca o jale din necunoscut. SADOVEANU, P. M. 105. ◊ Refl. O durere mare i se sfredelea în piept. REBREANU, I. 58. ♦ A străpunge mediul înconjurător, străbătîndu-l, făcîndu-și drum. Așteptară cîteva clipe, sfredelind noaptea luminoasă de-atîta zăpadă. V. ROM. noiembrie 1953, 12. Cîteva țipete lungi sfredeliră văzduhul. SADOVEANU, O. VI 47. 3. Refl. Fig. A se mișca în spirale, a forma spirale. Într-acel loc, unde apele se-nvrăjbesc și se sfredelesc în adînci vîrtejuri, vasul începu a șovăi. ODOBESCU, S. I 144.

căruntețe sf [At: DOSOFTEI, PS. 233 / V: ~eață, ~ță / Pl: ~ți / E: cărunt + -ețe] 1 Înfățișare a unui om cărunt (2) Si: cărunțeală (1), (înv) cărunțime (1), (rar) cărunție (1), (nob) căruntate (1). 2 (Pex) Bătrânețe. 3 (Cer) Păr cărunt Si: căruntate, cărunțeală (3), (înv) cărunțime (3), (rar) cărunție (3). 4 (Poetic) Albul (zăpezii).

zăpadă s.f 1 (meteor.) Precipitație atmosferică solidă, sub formă de fulgi albi, alcătuiți din cristale de gheață; ext. strat provenit din acumularea acestor fulgi, cînd temperatura solului este sub 0° C; omăt, nea, ninsoare. Zăpada strălucea de-ți lua vederile (AGÂR). ◊ Zăpezi persistente (sau permanente) = zăpezi care nu se topesc total de la un an la altul. Zăpada mieilor v. miel. ◊ Loc.adj. De zăpadă = alb. Și-nlănțuindu-mi gîtul cu brațe de zăpadă îmi întindeai o gură deschisă (EMIN.). ◊ Compar. Cearșafurile de paturi, albe ca zăpada (COCEA). ◊ Fig. Zăpezile uitării (BEN.). 2 (chim.) Zăpadă carbonică (sau de dioxid de carbon) = dioxid de carbon în stare solidă; gheață uscată. • pl. zăpezi, /de la zăpădi, prin derivare regresivă.

Cojoacele babei Dochia – Fantezia poporului, între atîtea alte personaje legendare, a creat-o și pe baba Dochia. Povestea spune că pe la sfîrșitul lui Faur, baba a plecat cu oițele la munte. Un flăcău, anume Martie, a încercat s-o oprească, vestind-o că mai bîntuie iarna. Dar baba Dochia i-a răspuns că nu se teme, fiindcă poartă nouă cojoace. Atunci Martie i-a cerut lui Faur să-i împrumute cîteva zile și, pornind ploi amestecate cu ninsoare, a silit-o pe Dochia să lepede în fiecare zi alt cojoc muiat de apă. La urmă, rămasă lără cojoc, a înghețat pe vîrful unui munte, unde se vede o piatră mare cu 9 pietre mai mici alături (reprezentindu-i pe cei 9 feciori ai săi). E stînca ce poartă numele Dochia de pe Ceahlău. De atunci, primele nouă zile din luna martie se numesc „zilele babei”, cînd, după legenda poporului, Dochia își scutură cojoacele și timpul e mereu schimbător. Abia cînd baba aceasta capricioasă a plecat din calendar, atunci – cum spune Alecsandri – „S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,/ S-au dus zilele babei și nopțile vegherii”. În sonetul Afară-i toamnă, Eminescu spune: „… cînd afară-i sloată... visez la basmul vechi al zînei Dochii”. FOL.

MOMÎIE s. f. 1. Schelet de lemn (în formă de cruce, cu o înfățișare apropiată de a omului), de obicei înfășurat in paie și îmbrăcat în zdrențe, care se pune în semănături, in livezi etc. pentru a speria păsările dăunătoare culturilor precum și unele animale sălbatice; sperietoare, (popular) măgăoaie (3), (regional) ciuhă, maimuță (5), maimucă (3), măiugă¹, mătăuz (5), mogîldan (I 1). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LM, ALEXI, W. Ca să nu o mănînce vrăbiile, această cînepă se păzește cu momîi. PAMFILE, I. C. 203. Sentinele nemișcate par momîi. CAMIL PETRESCU, V. 59. Dincolo de ea moș Hau și moș Spînu: păreau momîi de lemn. SADOVEANU, O. IX, 385. Stăpînă pe-ntinderi, momîia privește Cu capul în cîrpe, cu labe de bețe. BENIUC, V. 75. Momîi de-a cîmpu- lui ! ALECSANDRI, P. P. 81. Jupîneasa. . . Sta și ea în prăvălie, Parcă era o momîie Și la cap zburlită, Ca o gîscâ opărită. P[SCULESCU, L. P. 28. Sămînța din zglăvoc, care-i protejată pînă la cules de momîi sau spăriitori. ȘEZ. IX, 140, cf. ALR SN I h 46. (Ca termen de comparație) Cît e noaptea de lungă, sta încremenită, ca o momîie, la câpătîiul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 130. Un profesor bătrîn și rău. Tace ca o momîie. DELAVRANCEA, H. T. 167. Sentinele, ce stați ca niște momîi ? CAMILAR, N. I, 352. ♦ F i g. Manechin (3), marionetă (2). I se pare culmea necuviinței ca acest negustor nerușinat să-i arate lui, în amănunte, ce trebuie să facă, de parcă ar fi doar momîia lui. CAMIL PETRESCU, O. II, 324. ♦ (Regional) Epitet depreciativ pentru un om urît și prost. Com. din DRĂGUȘENI-TÎRGU NEAMȚ. ♦ (Regional) Om de zăpadă. ȘEZ. XIII, 79. 2. Semn de hotar (adesea în forma unei momîi (1). Lanurile mari, pentru ușurință . . . se dau la secerători bucăți, care se despart între ele prin cărări și momîi. I. CR. III, 226. Pentru măsura cîmpului, romanii se serveau de un fel de echer. . . alinierile se făceau cu . . . jaloane, semnale (prăjini, momîi). I. BRĂESCU, M. 10. Eu pe Vidra mi-am lăsat Intr-un codru depărtat Hotărînd moșiele Ș-așezînd momîiele. ALECSANDRI, P. P. 101. 3. Ființă cu contururi neclare sau cu înfățișare ciudată; mogîldeață (2), (regional) momîiață (1). O momîie ce d-abea se zărea în albul zăpezii se apropie de noi. VLAHUȚĂ, O. A. II, 40. Bătrînă ieși repede în bătătură. O momîie neagră se apropie de ea. SANDU-ALDEA, A. M. 13. Frate-său făcu doi pași și, apucînd de mînă momîia care rămăsese mai în urmă, zise: – Iaca Ioane, îți recomand pe soția mea. DUNĂREANU, CH. 11. Zăreau sara, prin întuneric, un fel de momîie, mototol în ușa bordeiului. HOGAȘ, DR. II, 93. Momîia de la geam se topea în tinda plină de larma lăsatului de sec. KLOPȘTOCK, F. 147. La margine o momîie se tîra la fața pămîntului, ceva negru ce se mișca cu greutate. V. ROM. ianuarie 1957, 6. Iar [butoiul] cel din urmă era și el plin și o momîie ședea deasupra lui și plîngea. I. CR. II, 205. ♦ (Ca epitet, pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Matahală (2). Bună vremea ! Zice o momîie de om, înalt și spătos, cu o glugă mare. CARAGIALE, O. I, 177. 4. (Regional) Termen depreciativ pentru o casă mare (Bonț-Gherla). CHEST. II 53/345. 5. (Regional) Movilă de pămînt (H XI 109); mușuroi de cîrtițe (LEXIC REG. 30). V. m o m î r l a n² (1). – Pl.: momîi și (regional) momîie. - Și: (regional) momúie (DDRF), momăie (URICARIUL, X, 403, CIHAC, II, 672), mumîie (ALR SN I h 46), mumoáie (PAȘCA, GL.), mumáie (BARCIANU, ALEXI, W.), mămîie (DDRF, IORDAN, L. M. 198, ALR SN I h 46), mămúie (BUDAI-DELEANU, LEX., ALR SN I h 46), mămăie (CIHAC, II, 672), mămáie (BARCIANU), mamîie (DDRF, IORDAN, L. M. 198, ALR SN I h 46), mamúie (BUDAI-DELEANU, LEX., ALR SN I h 46) s. f. – Etimologia necunoscută.

licăritor², -oare adj. 1 (mai ales despre surse de lumină) lucitor, scânteietor, sclipitor, <astăzi rar> lucind, sclipind, <pop. și fam.> sclipicios, <înv.> scânteind, scânteios, <fig.> clipicios. Flacăra licăritoare a lumânării luminează discret încăperea. Lumina stelelor este licăritoare. 2 (despre aștri, despre luciul apelor sau despre metale, obiecte, suprafețe lucioase, pietre prețioase etc.) briant, lucios, lucitor, luciu², scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor, <astăzi rar> lucind, <rar> lucid, străfulgerător, <înv. și pop.> luminat², <înv. și reg.> luced, strălucios, <înv.> înstrălucios, luceferant, străluminos. Crestele munților sunt acoperite de zăpezi albe, licăritoare. Izvorul își duce undele licăritoare în lumina soarelui spre locuri depărtate. Are un inel cu diamante licăritoare. 3 (despre ochi, privire) fulgurant, lucios, lucitor, scăpărător, scânteietor, sclipitor, strălucitor, umed, umezit², <rar> sticlitor, sticlos, strălucit, străluciu, <înv.> scânteind, scânteios, sclipit², <fig.> aprins², înfocat, învăpăiat, <fig.; pop. și fam.> luminat². Fata are ochii negri, licăritori, plini de vioiciune.

lucios, -oasă adj. 1 (despre aștri, despre luciul apelor sau despre metale, obiecte, suprafețe lucioase, pietre prețioase etc.) briant, licăritor², lucitor, luciu², scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor, <astăzi rar> lucind, <rar> lucid, străfulgerător, <înv. și pop. > luminat², <înv. și reg.> luced, strălucios, <înv.> înstrălucios, luceferant, străluminos. Crestele munților sunt acoperite de zăpezi albe, lucioase. Izvorul își duce undele lucioase în lumina soarelui spre locuri depărtate. Are un inel cu diamante lucioase. 2 (despre materii, materiale, despre piele, față, păr etc.) lucitor, scânteietor, sclipitor, <rar> luciu², <înv.> sclivisit. Mătasea este un material lucios. Are părul negru, lucios. 3 (despre suprafețe) luciu², lustruit², <reg.> lustrit, <înv.> lustros, <fig.; rar> lins². Pe tăblia lucioasă a mesei se află un milieu. 4 (despre suprafețe, terenuri etc.) alunecos, glisant, luciu², lunecos, <reg.> bălos, letios, lunecuș, mâzgos, șiclit, <înv.> lunecat. Din cauza poleiului, șoseaua este lucioasă. 5 (despre obiecte de îmbrăcăminte) <rar> luciu². Pantalonii îi sunt lucioși în dreptul genunchilor. Haina este lucioasă în coate de la atâta purtat. 6 (despre ochi, privire) fulgurant, licăritor², lucitor, scăpărător, scânteietor, sclipitor, strălucitor, umed, umezit², <rar> sticlitor, sticlos, strălucit, străluciu, <înv.> scânteind, scânteios, sclipit², <fig.> aprins², înfocat, învăpăiat, <fig.; pop. și fam.> luminat².

NEA¹, NEAUĂ sf. 🌦 Zăpadă: alb ca neaua; iepurele, pînă nu-l prinde cineva... paște seara prin desime sau prin neauă (ȚICH.) [lat. nĭvem].

LEURDĂ, leurde, s. f. Plantă erbacee bulboasă comestibilă din familia liliaceelor, cu flori albe ca zăpada, cu miros și gust de usturoi (Allium ursinum). [Pr.: le-ur-. – Var.: leordă s. f.] – Cf. bg. levurda.

MĂREȚIE s. 1. v. grandoare. 2. grandoare, solemnitate. (Un peisaj plin de ~.) 3. grandoare, maiestate, semeție. (~ piscurilor albe de zăpadă.) 4. v. fast. 5. splendoare, strălucire, (înv.) pohfală. (~ alaiului domnesc.) 6. v. glorie.

ALBEAȚĂ f. 1) Culoare albă. ~a zăpezii. 2) Stare patologică constând în apariția pe cornela ochiului a unor pete albe; leucom. [G.-D. albeții; Sil. -bea-] /alb + suf. ~eață

bură (buri), s. f. – 1. (Înv.) Furtună. – 2. Ceață; burniță. – 3. Chiciură. – 4. Aburi, vapori. Origine incertă. Cihac, II, 34 și Densusianu, Rom., XXX, 275, explică acest cuvînt prin sl. burja „furtună”, cf. bg., rus. bura, sb. bura „vînt dinspre nord” (Berneker). S-a observat, dimpotrivă, că acest cuvînt apare în alte limbi, cf. gr. βορέας, lat. bŏreās, dalm. bura, ven. bura, toate cu sensul de „vînt dinspre nord” cat. boira, „ceață”, lituan „búris” „aversă”, alb. borë „zăpadă”, ngr. μπόρα „vînt puternic” (cf. tc. bora, cu același sens). Pentru der. romanici al lat. bŏreās, cf. Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 112; REW 1219; Menéndez Pidal, RFE, 1920, p. 34; Skok, ZRPh., XLIII, 195. Simultaneitatea acestor cuvinte a făcut să se invoce existența unui vechi cuvînt balcanic, pe cînd, alți cercetători consideră că rom. trebuie să provină din lat. În stadiul actual al cercetării, orice explicație nu este decît ipotetică. Der. bura, vb. (a ploua mărunt; a bruma); burniță, s. f. (ploaie măruntă și deasă); buracă, s. f. (ceață); buratec, s. n. (burniță); burh(ăi)ală burniță, burliță, bîrnă, s. f. (burniță); burnițos, adj. (noros; acoperit); îmbura, vb. (a bura).

COCAINĂ Albă-ca-Zăpada, coc, cocteil, fulg, H+C, linie, pietre, praf, praf alb, praf de înger, pudră de mătase, pulbere, stea voioasă, superbombă, trip, white poney, zăpadă, zâna albă.

afiș-reclamă s. n. Afiș cu rol de reclamă ◊ „Privind afișele-reclamă pentru filmul «Albă ca zăpada și cei șapte saltimbanci» [...] ești tentat să crezi că o vei vedea pe Caterina Valente.” Cont. 2 IX 66 p. 5; v. și Sc. 16 XI 64 p. 4 (din afiș + reclamă)

bun, -ă adj. în expresia pe bune (arg.) Adevărat, serios ◊ „Dacă recitim ultimele programe săptămânale apare o întrebare firească: de ce din trei filme, nici unul, dar nici unul nu a fost o comedie [...] «pe bune» cum se zice?” Săpt. 29 IV 77 p. 6. ◊ „Basmul, pe bune, se intitulează «O albă ca zăpada și cei șapte pitici negri ca noroiul»” R.lit. 38/93 p. 5. ◊ „Kelly e măritată «pe bune» de 4 ani.” As 146 p. 16 ♦ a fi pe bune (cu cineva), a se înțelege bine (cu cineva): ◊ „Adrian este pe bune cu Dragoș și cu Nicolae.” (C. Lupu în LL 3/77 p. 350)

álb, -ă adj. (lat. albus). De coloarea zăpeziĭ saŭ lapteluĭ. Fig. Inocent: alb ca zăpada. S. m. Om de rasa albă. Adept al partiduluĭ conservator (după crinu alb, care era emblema Bourbonilor), în opoz. cu roș, liberal. S. n., pl. urĭ. Coloarea albă. Spațiŭ liber pe o pagină. Arme albe, arme care taĭe sau împung (nu arme de foc). Banĭ albĭ (p. zile negre), banĭ în general (pin aluz. la argint). Noapte albă, noapte nedormită. Săptămîna albă saŭ a brînzeĭ, cea din aintea postuluĭ mare, cînd se mănîncă lapte, brînză, oŭă. Versurĭ albe, versuri fără rimă. A da cartă cuĭva, a-ĭ da puterĭ depline să facă ce vrea. Poliță în alb, poliță fără data scadențeĭ. A fi văzut albu’n căpistere (adică făina), a te fi asigurat de dobîndirea unuĭ lucru. A intrat alba’n sat, a intrat aurora’n sat, s’a luminat de ziŭă. Tot alba’n doĭ banĭ, tot vechea poveste (ĭapa cea albă vîndută pe doĭ banĭ). A fi ros (orĭ mîncat) ca alba de ham, a fi ros de nevoĭ, a fi plictisit de o treabă. Albu ochĭuluĭ, scleorotica. Alb de argint orĭ de plumb, cerusă. Alb de balenă, spermanțeta. Alb de Spania, cretă friabilă.

léurdă f., pl. e (cp. cu lat. lúridus, -da, livid. Cp. și cu cald și urdă). O plantă liliacee cu florĭ albe ca zăpada și cu miros de usturoĭ și care crește pin pădurile umede și umbroase (allium ursinum). Prov. Pe unde a mîncat lupu leurdă, și după zece anĭ miroase, aluziune la amintirile amorurilor trecute. – E și un sat lîngă Btș., numit Lévirda la Nec. și e și un nume de fam. Lévîrdă (rut. lévurda vine d. rom.).

DISNEY [dízni], Walter Elias (zis Walt) (1901-1966), producător, desenator și regizor american de film. Maestru al filmului de animație, realizator al unui stil în care realismul caricatural se îmbină cu fantezia poetică. Creator al personajelor Mickey Mouse, Donald, Pluto, Chip și Dale ș.a. A transpus în imagini capodopere ale literaturii pentru copii („Albă ca zăpada și cei șapte pitici”, „Pinocchio”, „Alice în țara minunilor”, „Cartea junglei”, „101 dalmațieni”). Încercări de vizualizarea muzicii („Silly Simphonies”, „Fantasis”). Deține 31 de premii Oscar.

PĂUTZA, Sabin (n. 1943, Câlnic, jud. Caraș-Severin), compozitor și dirijor român. Stabilit în S.U.A. (1984). Activitate interpretativă, pedagogică. Inventivitate, imaginație coloristică, inspirație folclorică. Teatru muzical (musicaluri pentru copii: „Albă ca Zăpada”, „Castelul do-re-mi”), creație vocal-simfonică, simfonică („Laude”), de cameră, corală, melodii.

zăpádă f., pl. ezĭ (vsl. zapadŭ, cădere, d. padati, pasti, a cădea; rus. západ, occident, zapadátĭ, zapástĭ, a cădea pe, a apune, a se pune la pîndă. V. năpădesc). Vest. Fulgĭ albĭ compușĭ din cristale de gheață care cad ĭarna din norĭ, așa cum vara cade ploaĭa. Alb ca zăpada, foarte alb. – În est omăt. Vechĭ neaŭă. V. troĭan.

ca conj. exprimă: 1. o comparațiune: alb ca zăpadă; 2. o aproximațiune: copil ca de patru ani; 3. o relațiune de asemănare între două idei: mai dulce ca mierea; 4. cel mai înalt grad de intensitate (după un comparativ adverbial): ca mai bine, cât (se poate) mai bine, ca mai ba, nicidecum; 5. scopul sau finalitatea (înaintea unui conjunctiv): mâncăm, ca să trăim. [Lat. QUAM].

iie f. cămașă de țărancă, cusută cu flori de mătase și acoperită cu fluturași pe la umeri, piepți și spate: o iie albă ca zăpada [Lat. (VESTIS) LINEA, haină de in].

leurdă f. plantă cu florile albe ca zăpada și cu mirosul tare de usturoiu (Allium ursinum). [Origină necunoscută].

ERODIU, erodii, s. m. Pasăre migratoare mare, de culoare albă ca zăpada, ale cărei pene lungi și subțiri sînt purtate ca podoabă (Ardea alba); stîrc alb. Îi mai dete un steag verde, spre semn de protecție otomană, mai multe pene de erodiu din cele mai frumoase. BĂLCESCU, O. II 273.

ETERNITATE, (rar) eternități, s. f. Faptul de a fi etern; existența infinită în timp, constituind una dintre proprietățile de bază ale materiei; durată nelimitată, veșnicie. Crestele acoperite de zăpadă lucesc albe și reci, ca într-o eternitate polară. BOGZA, Ț. 46. Ne-am luat adio cu ezitări, cu păreri de rău de la priveliștile care ne dăduse puțin senzația și a eternității și a vremelniciei. IBRĂILEANU, A. 83. ◊ (Poetic) Ca o stea ce strălucește din adînci eternități. MACEDONSKI, O. I 155. ♦ Perioadă foarte lungă. Cu gîndul, ea soarbe poate o eternitate de fericiri! ODOBESCU, S. III 36.

GIUGIULI, giugiulesc, vb. IV. Tranz. A dezmierda, a mîngîia, a alinta. Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn Trebuie să i-l adorm, Dimineața să-l trezesc, Peste zi să-l giugiulesc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ♦ Refl. A se drăgosti. ◊ Fig. (Despre păsări) Un stol de porumbițe albe ca zăpada se giugiuleau și se jucau. RUSSO, O. 163. – Variantă: gugiuli (EMINESCU, O. I 43) vb. IV.

HAITĂ, haite, s. f. 1. (De obicei urmat de o determinare introdusă prin prep. «de», care arată felul animalelor) Grup de cîini sau de lupi care umblă împreună. Haite de lupi urlau în pustia albă a zăpezilor. CAMILAR, N. I 221. Din toate părțile dușmanii se arată ca niște haite de fiare. SADOVEANU, O. I 253. A ieșit haita de cîini de la maiorul din colț. CARAGIALE, O. I 48. Vede deodată strecurîndu-se pe lîngă dînsul un dobitoc mare și negru, cu haita lui de dulăi urlînd în urmă-i cu turbare. ODOBESCU, S. III 134. ♦ Fig. Grup de oameni din aceeași tagmă, care dezlănțuie cruzime și teroare asupra unei populații. V. bandă. Haita ce iar spre război năzuiește Noi o vom strînge, cu toții, ca-n clește. DRAGOMIR, S. 12. Acuma îi cunoaștem ceva mai bine și pe țărani, avem între dînșii prieteni, tovarăși devotați mișcării... [Avem] oameni pe care nu i-am da nici pe-o haită-ntreagă de boiernași. GALAN, Z. R. 298. După ce au strîns capitaluri mari, cumpără proprietăți și se adaugă la haita exploatatorilor agricoli. DEMETRESCU, O. 224. 2. (Învechit) Ceată de vînători, de gonaci și de cîini. Nobilul castelan... se pornea călare pe falnicu-i armăsar ca să vîneze cu sprintena și tumultuoasa lui haită de arcași, de slujitori, de dulăi și de ogari, cerbul și mistrețul. ODOBESCU, S. III 54. 3. (Mold.) Cîine (rău) sau (mai ales) cățea. Ai cîni? – Am, luminate stăpîne, o haită Dolca și un cîne Bora. SADOVEANU, F. J. 27. Mie nu-mi face trebuință haita să latre la lună. Să aibă colți buni ca să ție mușteriul. POPA, V. 34. O haită cu cinci căței. ȘEZ. II 216.

HERMINĂ, hermine, s. f. Mamifer carnivor din Europa și America de Nord (rareori se găsește și la noi, în delta Dunării) asemănător cu nevăstuica; are blana cafenie vara, albă, fină și lucioasă iarna (Mustea erminea); cacom. ♦ Blana prelucrată sau haina făcută din blana acestui animal. Gestul lui Ștefan cel Mare cînd îmbracă pe Bogdan cu hermina domnească în frumoasa scenă din «Apus de soare». ANGHEL-IOSIF, C. L. 233. ◊ Fig. Anotimpurile și-au schimbat fantasmagoria decorurilor... Unul purta totuși hermina albă a zăpezilor, celălalt rugina și purpura frunzelor veștede. ANGHEL-IOSIF, C. L. 210.

HURMUZ¹, hurmuzi, s. m. Arbust cu florile trandafirii, cultivat mai ales ca plantă ornamentală; are fructele de mărimea boabelor de cireșe, de culoare albă ca zăpada (Symphoricarpus racemosus). O întinsă livadă bătrînă, ce înălța la soare arbori stufoși înfloriți, era tăiată de drumușoare înguste, mărginite de tufe de lilieci și hurmuz. SADOVEANU, O. IV 71. Floare albă de hurmuz, Rău îi să ai călăuz Numai vîntul cel hursuz. BELDICEANU, P. 97.

IAPĂ, iepe, s. f. 1. Femela calului. Pe la toacă, vine săniuța sprintenă, cu Puica, iapa noastră cea blîndă. SADOVEANU, O. VII 331. Două iepe albe ca zăpada și iuți ca focul se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. CREANGĂ, P. 106. Alergări de cai se fac pe tot anul... Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Expr. A bate șaua (ca) să priceapă (sau să înțeleagă) iapa = a face aluzie la ceva, a da de înțeles în mod indirect. Bate șaua să înțeleagă iapa. NEGRUZZI, S. I 251. 2. (La războiul de țesut țărănesc; de obicei la pl.) Fiecare din scîndurelele de sub război pe care țesătoarea pune picioarele, ca să schimbe ițele; tălpigă. Dă prea aspru cu suveica; apasă prea tare asupra iepelor. SLAVICI, N. I 55. Și e vina și din iepe, De e pînza toată țepe. ȘEZ. IX 187.

COTENEAȚĂ, coteneți, s. f. (Popular) Coteț mic pentru păsări, cîini, porci etc. Mai trecu puțin și deodată se iviră de după o coteneață și niște gîște mari, albe ca zăpada, bătînd gălăgios din aripi. DUNĂREANU, N. 20. Neputîndu-i intra în coteneața porcilor, [lupii], i-au sfîșiat cei trei zăvozi. CONTEMPORANUL, VI_II 287 Am plecat să dau cu plasa Colea-n acea coteneață, Să văz, n-oi vina vreo rață? PANN, P. V. I 69. – Variantă: cotineață (STANCU, D. 258) s. f.

CROI, croiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Complementul indică un obiect care urmează să fie confecționat, în special haine sau ghete) A măsura materialul necesar, a însemna dimensiunile sau forma bucăților alcătuitoare, a tăia după forma și măsura indicată. Scoțînd o piele de porc sălbatic din cămară și croind cîte o pereche de opinci. CREANGĂ, A. 24. Jachete croite... pe măsuța lor. NEGRUZZI, S. I 105. Eu sînt lemn de treabă,.. Că pe mine mă cioplesc Și iconițe croiesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 508. ◊ Fig. îmi dărui o pușcă... ușoară, croită și cumpănită chiar dupe trupul și dupe puterile mele. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Tranz. fact. N-avea copii, femeie, Hiron stăpînul meu, Și curtea lui cea mare tot strimtă îi părea. Deși cămări trei pline avea de haine scumpe, Pe toată ziua însă croia la straie nouă. NEGRUZZI, S. II 237. ◊ Absol. Pietrarii lui Manole croiau, retezau, ciopîrțeau. ODOBESCU, S. II 513. 3. Tranz. A plănui, a pune la cale (o lucrare care are nevoie de indicații, semne, planuri), a porni un lucru sau o lucrare. Pe o muche de deal pleșuvă, la cîteva sute de pași depărtare de sat, tranșeele erau croite. REBREANU, N. 48. Străbăturăm în lung și-n lat vestitele grădini ale Pîngăraților, croite și sădite mai din vechi. HOGAȘ, DR. II 22. Pînă-n zori de zi Mie să-mi croiești Și să-mi isprăvești Peste Marea Neagră Un pod de aramă. TEODORESCU, P. P. 423. ◊ (Absol.) [Grădinarul] se apucă de croit din nou, și în șase săptămîni abia putu face ceva care să mai semene a grădină. ISPIRESCU, L. 153. ◊ Fig. (Cu privire la planuri, proiecte) Privi drept înainte, sforăi puternic și începu să scurme cu copita în apă, părea că-și croiește un plan sau că se pregătește să întrupeze o hotărîre mai dinainte luată. HOGAȘ, M. N. 221. Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară... EMINESCU, O. I 31. ◊ Absol.) Toți croiesc, fac și prefac, Ca să ne vie de hac. ALECSANDRI, T. I 239. ◊ (În legătură cu alte abstracte) Cîrpind, văduva Lenea își croia mersul zilei de mîine și poimîine. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 95. Caragiale e o altă dovadă a artistului care nu încape în cadrul croit de mine. GHEREA, ST. CR. III 60. Vrea... să-și croiasc-un nume. ALECSANDRI, P. III 327. ♦ A potrivi, a ticlui. În țară una-ți vorbește Și în dos alta-ți croiește. PANN, P. V. III 63. ◊ (Complementul, uneori subînțeles, indică o minciună) Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei. ODOBESCU, S. III 46. Da late le croiește badea Talpă-Lată! ALECSANDRI, T. 623. Pe-ntregul croiește minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. În loc de adevăr el tot minciuni croia. DONICI, F. 76. 3. Tranz. A desfunda, a deschide (un drum, o șosea etc.) înlăturînd obstacolele. Își sileau trupul... să-și croiască drum prin stratul gros și alb de zăpadă. DUMITRIU, V. L. 85. Ursan năval’ s-aruncă în neagra tătărime, Croind o pîrte largă prin deasa ei mulțime. ALECSANDRI, O. 215 ◊ Fig. Legea economică fundamentală a socialismului își croiește în țările de democrație populară un drum din ce în ce mai larg, influențind tot mai mult dezvoltarea economiei naționale a acestor țări. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 4, 74. Să croim brazde noi de baladă. DEȘLIU, G. 28. Vremea a venit acum Singur să-ți croiești un drum. CASSIAN, în POEZ. N. 116. Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura romînilor. VLAHUȚĂ, O. A. 238. ◊ Refl. pas. Se croise o șosea cu pomi tineri, plantați pe marginea șanțurilor. C. PETRESCU, S. 123. 4. Tranz. (Familiar; complementul indică un animal, un om sau o parte a trupului, mai ales spinarea) A lovi, a bate (făcînd dungi sau vînătăi pe piele). Croi cu bățul spinările cailor... și căruța... intră în sat. DUMITRIU, N. 229. Ce-ar fi să-l croiesc în moalele capului? CAMILAR, TEM. 209. Acuși iau varga din coardă și vă croiesc, de vă merg petecile! CREANGĂ, A. 38. Ticălosul!... poruncește să mă croiască tot drumu cu un harapnic. ALECSANDRI, T. 50. ◊ (Complementul indică lovitura) li croiește o palmă. ◊ (Complementul indică semnul lăsat pe piele) Caii la pas, și surugii croindu-le cu bicele la dungi beșicate pe spinare. GHICA, S. 241. 5. Intranz. (Familiar, în expr.) A o croi la fugă = a fugi în cea mai mare grabă (spre a scăpa de o primejdie). Iepurii o croiră la fugă și fiarele se luară după ei. POPESCU, B. I 90. Încet-încet m-am furișat printre oameni și unde am croit-o la fugă spre Humulești. CREANGĂ, A. 58. Croindu-o la fugă spre pustie amîndoi, Tocma în crîng se opriră a se uita înapoi. PANN, P. V. III 55.

IUTE², iuți, adj. 1. (În opoziție cu domol) Care acționează și reacționează repede; (despre acțiunile ființelor) care se produce fără întîrziere, în puțină vreme, cu grabă, repede. Peștele acest, iute ca fulgerul, nu viețuiește decît aci, în apele getice de munte spumegoase, limpezi și reci. C. PETRESCU, R. DR. 5. Știi însuți: moldoveanul e iute la război, Tot omul e în stare a se lupta cu doi. ALECSANDRI, T. II 136. [Să fii] Tare Ca piatra, Iute Ca săgeata, Tare Ca fierul, iute Ca oțelul. TEODORESCU, P. P. 159. ♦ (Despre forțele naturii) Violent. Un vînt iute îi desfășură toți faldurii pelerinei. CAMILAR, N. I 41. ♦ (Despre oameni și despre animale) Care fuge, care aleargă repede; sprinten. Două iepe, albe ca zăpada și iuți ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. CREANGĂ, P. 106. Vin potop, potop cu toții Pe cai iuți ca rîndunele. ALECSANDRI, P. II 14. 2. (Despre oameni, în opoziție cu liniștit) Care-și iese ușor din fire, care se mînie ușor; irascibil, violent. Om iute la mînie și strașnic de ambițios în serviciu. BART, E. 290. Iar te-ai supărat? Da iute ești! ALECSANDRI, T. I 152. 3. (Despre unele plante și fructele lor, în special despre ardei, și despre feluri de mîncare preparate cu aceste plante) Cu gust înțepător, pișcător. Tocană iute. ◊ (Despre alimente care au căpătat un gust înțepător, mai ales prin alterare) V-a adus hangiul ouă fierte, brînză de burduf, iute ca ardeiul, roșii și castraveți. PAS, Z. I 45. ♦ (Despre miros) Tare și neplăcut. Șoimaru simți pătrunzîndu-i în nări mirosul iute al gunoiului de cai. SADOVEANU, O. VII 144. În fum cătrănit de tutun prost, în duhoarea iute de botfori și de sudoare, călătorea un asemenea tînăr. C. PETRESCU, C. V. 26. ♦ (Despre leșie) Tare, concentrat. S-o spălăm cu leșie iute. ȘEZ. IV 124.

LEGUMĂ, legume, s. f. (Mai ales la pl.) Denumire generală dată unor vegetale cultivate pentru hrana omului (fasolea, cartofii, ceapa, varza etc.); zarzavat. Femeile, cu fețele ascunse în broboade colorate, veneau grăbite la piață cu legume, lapte și păsări adunate din satele răspîndite în Deltă. BART, E. 289. ◊ (Rar la sg., cu sens colectiv) Bătrînul îi puse o masă curată și pe masă niște pîine albă ca zăpada și niște legumă bună de mîncare. ISPIRESCU, L. 101. ♦ (Rar; mai ales la sg.) Mîncare; hrană. Vezi de-i putea să prinzi vro fîță de pește, ca să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280. – Pl. și: legumuri (SADOVEANU, N. F. 72, SBIERA, P. 180).

MEȘTEȘUGIRE, meșteșugiri s. f. 1. Acțiunea de a meșteșugi și rezultatul ei. Aranjare, potrivire. Niște pîine albă ca zăpada și niște legumă bună de mîncare, însă gătită fără multe meșteșugiri. ISPIRESCU, L. 101. 2. Uneltire, vicleșug, înșelăciune. Vom vedea-n haine bune niște oameni îmbrăcați, Umblînd cu meșteșugire și-nșelînd lumea prin piaț. PANN, P. V. I 62. Îmi plesni în cap o meșteșugire ca să putem scăpa de acea hiară. GORJAN, H. II 33. Vremea încurcăturilor și meșteșugirilor lor sătănești trebuie să înceteze. ȘEZ. IV 132. 3. (Concretizat) Mecanism, dispozitiv. Învîrtind niște șurupuri și niște vîrtejuri la niște meșteșugiri ce avea acest foișor, începu a pluti în vînt. ISPIRESCU, L. 367.

ÎMPROȘCA, împroșc, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. (Mai ales cu privire la apă sau la noroi) A împrăștia stropind în toate părțile. Locomotiva a intrat în gara supraîncărcată, împroșcînd pe nări fîșii de aburi. SAHIA, N. 51. Mașina se depărta vertiginos, împroșcînd pînă-n marginile uliței vîrtejuri de apă tulbure cu bucăți de noroi. REBREANU, R. I 176. ♦ A stropi (pe cineva sau ceva) cu un fluid, cu noroi etc. Începuse o ploaie măruntă. Picăturile se întețeau și le împroșcau obrazul. VLAHUȚĂ, O. A. 136. ◊ (Poetic) Ieri s-a spart fereastra unui curcubeu, Împroșcînd cu țăndări iarba din poiană. LESNEA, A. 34. ◊ Refl. reciproc. Își răcoresc ochii în apa adunată în pumn, cu mormăituri de mulțumire, împroșcîndu-se unii pe alții, glumind și rîzînd sonor în vîntul subțire. C. PETRESCU, Î. I 263. Nimfe albe ca zăpada scutur ap-albastră caldă, Se împroașcă-n joacă dulce, mlădiindu-se se scaldă. EMINESCU, O. IV 118. 2. (Cu privire la pietre, proiectile etc.) A arunca într-una, a zvîrli fără încetare în toate părțile. Două tancuri prinseră a împroșca obuze. CAMILAR, N. I 388. Și-n pedestrimea deasă ce-mproașcă foc fioros [cavaleria] S-aruncă-n zbor de moarte cu tropot zgomotos. ALECSANDRI, P. II 159. ♦ (Complementul direct devine instrumental) A lovi. Mărăcinii îi zgîriau mîinile și fața și-l împroșcau cu zăpada de pe crengile lor spinoase. DUMITRIU, N. 204. Cu plumbi avem să-i împroșcăm noi pe dînșii. SADOVEANU, O. I 146. Într-o duminică, oile aste perdute... se pun de pîndă și, cînd el ieși din biserică, începură a-l împroșca cu pietre, urmîndu-l cu sudălmi... pînă acasă. NEGRUZZI, S. I 225. ♦ Fig. (Urmat de determinări care arată injuria, insulta etc.) A batjocori, a insulta. În timp ce trădătorii mîncau stînjeniți, greviștii continuau să-i împroaște cu vorbe de batjocură. PAS, Z. IV 155.

OIȘTE, oiști, s. f. 1. Prăjină, bară lungă de lemn fixată în crucea carului (căruței, trăsurii etc.), de-a dreapta și de-a stînga căreia se înhamă caii sau se înjugă boii. V. proțap, rudă. Mocanul nostru căruțaș își adusese caii de la apă și-i pusese în pripă la oiște. SADOVEANU, O. II 230. În colț la marginea poienii, Era un car cu oiștea-n- toarsă. GOGA, C. P. 22. Două iepe albe ca zăpada și iuți ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. CREANGĂ, P. 106. ♦ Parte a constelației carul-mare, alcătuită din trei stele, așezate în prelungirea careului care închipuie un car. Se vede oiștea carului-mare printr-o spărtură din norii negri. DUMITRIU, P. F. 21. Luceafăru-i gata s-apuie, Iar carul pre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. II 7. ◊ Expr. A nimeri (mai rar a da ca Ieremia) cu oiștea-n gard = a spune un lucru nepotrivit cu situația sau logica, a face o prostie boacănă. Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea în gard. REBREANU, I. 110. 2. Parte componentă a morii de vînt, cu care aceasta se întoarce în bătaia vîntului; proțap, cîrma.

NINSORIU, -IE, ninsorii, adj. (Rar) Alb ca zăpada; ca nins. Șoimul tău... poart-o zale ninsorie, Ce lucește de departe sub seninul luminos. ALECSANDRI, P. III 81. – Variantă: ninsuriu, -ie (POPA, V. 213) adj.

NISIP, nisipuri, s. n. 1. Sediment provenit din sfărîmarea blocurilor de granit, gresie, gnais și care se prezintă sub forma unei acumulări de granule mici, depuse mai ales în straturi, dune, pe terasele apelor, în grinduri etc. Apuci întăi pe un drum de nisip, urmînd litoralul. SADOVEANU, O. L. 12. Un cuptor e roșiul soare, Și cărbune sub picioare E nisipul. COȘBUC, P. I 222. Luna răsărise dintre munți și se oglindea într-un lac mare și limpede ca seninul ceriului. În fundul lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur. EMINESCU, N. 6. Valuri albe [de zăpadă] trec în zare, se așază-n lung troian Ca nisipurile dese din pustiul african. ALECSANDRI, P. III 13. ◊ Expr. Ca nisipul (mării) = în număr foarte mare. Mulți ca frunzele de brad, Ca nisipul de pe vad. ALECSANDRI, P. P. 214. (În forma năsip) Oamenii cresc în îndestulare și se înmulțesc ca năsipul mării. RUSSO, O. 25. A clădi pe nisip = a întreprinde o acțiune fără a avea o bază care să o susțină, fără sorți de izbîndă. ♦ Material mineral, natural sau artificial alcătuit din granule de dimensiuni mici, folosit la prepararea mortarului și a betonului, ca materie primă la fabricarea sticlei, a obiectelor de ceramică etc. 2. (Uneori determinat prin «la rinichi») Depunere de granule fine compuse din oxalați, urați etc., care se formează într-un rinichi bolnav. V. litiază. – Variantă: (regional) năsip (SADOVEANU, Z. C. 128, CREANGĂ, O. A. 65, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107) s. n.

RÎU, rîuri, s. n. 1. Apă curgătoare mare (uneori navigabilă) care se formează din unirea mai multor pîraie și care se varsă într-un fluviu sau în alt rîu. Dăm de o vînă liniștită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrățișînd un cot de luncă. SADOVEANU, O. VII 338. Cu cofița pe-ndelete Vin neveste de la rîu. COȘBUC, P. I 47. Rîul adapă cîmpul ce roua smălțează; Răcoarea dă viață și stelile albesc. HELIADE, O. I 183. ◊ (În metafore și comparații) Pe umeri pletele-i curg rîu, Mlădie ca un spic de grîu, Cu șorțul negru prins în brîu... COȘBUC, P. I 118. 2. Cantitate mare de lichid care curge; torent, val. (Prin exagerare) Iar la ospăț! Un rîu de vin! COȘBUC, P. I 57. Mult, măicuță, te-am rugat, Rîu de lacrimi am vărsat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Fig. Din sufletu-ți rece tu fă o grădină, Cu rîuri de cînturi, cu flori de lumină. EMINESCU, O. IV 11. Printre rîuri de lumină și ogoare de senin, Unde lacrimile seacă, unde nu răsare chin. BELDICEANU, P. 125. Zbor caii lăsînd rîuri de foc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 183. ♦ Șir, coloană, mulțime de oameni în mers. Ieși în uliță și se cufundă și el în rîul de trupuri. DUMITRIU, B. F. 108. Pe toate podurile, pe toate ulițele, rîuri de bărbați, femei și copii se îndreaptă spre locul de adunare. CAMIL PETRESCU, O. II 350. ◊ Expr. Rîuri-rîuri = în număr mare, fără sfîrșit; potop. [Neamurile] se mișcară rîuri-rîuri, Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri. EMINESCU, O. I 146. 3. (La pl.) Cusătură în linii șerpuitoare, făcută cu arnici sau cu mătase la mînecile și la pieptul iilor. Avea o cămașă albă ca zăpada, de inișor, cu rîuri de mătase albăstrie și bete cu mărgele. CAMIL PETRESCU, O. I 94.

PÎNZĂ, pinze, s. f. I. 1. Țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cînepă etc., din care se confecționează albituri, cearșafuri etc. Așternutul era de niște pînză albă ca zăpada și subțire de s-o spargi cu limba. ISPIRESCU, L. 251. Scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. De s-ar țese pînza-n baltă, Fără iță, fără spată, Fără leac de suveicuță, Ar țese ș-a mea mîndruță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Fig. Soarele risipea ceața alburie. Pînza subțire a negurilor se destrăma. C. PETRESCU, S. 140. Chipul tău, umbra ce ai aruncat-o pe pînza gîndurilor mele este singura fericire ce am avut-o. EMINESCU, N. 74. Pînză de casă = pînză țesută la război manual; pînză țărănească. Pînză tare v. tare. ◊ Expr. Pînă în pînzele albe = (în legătură cu verbe de mișcare) oricît de departe, pînă la capăt; (în legătură cu verbe care exprimă o prigonire, o urmărire) pînă la ultima limită, necruțător. Eu cu asemenea oameni aș merge pînă în pînzele albe. Ți-e mai mare dragul să pornești cu el la drum. C. PETRESCU, Î. II 137. Cîștigăm la sigur. Nu-l las nici mort... pînă în pînzele albe o să merg... pînă la Casație. BART, E. 264. Prinse și mai multă pică pe dînsul, prigonindu-l pînă în pînzele albe. ISPIRESCU, U. 19. A zări ca printr-o pînză = a nu vedea limpede, a desluși cu greu; a vedea ca prin sită., Nu mai văd, abia zăresc, ca printr-o pînză. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ține-te, pînză, să nu te rupi = ține-te bine, fii curajos. Apucă [Joe] trăsnetele și fulgerile în mînă și apoi să te ții, pînză, să nu te rupi. ISPIRESCU, U. 82. A curge pînză = a curge neîntrerupt, ca o masă continuă. Prahova își rostogolea valurile, curgînd aci pînză, aci zdrențuite de stînci. La TDRG. A țese pînzele = a face intrigi. A (i se) încurca (cuiva) pînza = a (i se) strica planul (cuiva), a (se) complica lucrurile. V. iță. A (se) înălbi pînza = a se face ziuă. A lega gura pînzei v. gură (II 1 f). A prins pînza gură v. gură (II 1 f). ◊ (În metafore și comparații) Căpitanul Tudor ridică ochii și văzu într-o pînză de lacrimi privirile aspre ale moșneagului. SADOVEANU, O. VII 101. Colo, departe, se zăreau cîteva case, pînza limpede a unui lac și, în dosul lor, un tren în mers. DAN, U. 3. Vîntul tace, frunza deasă stă în aer neclintită. Sub o pînză de lumină lunca pare adormită. ALECSANDRI, O. 186. ♦ Unealtă de pescuit, rețea din ață subțire și ochiuri dese; plasă deasă. [Peștele] îl prinde cu vîrșa, cu undița... cu mîna, cu pînza, cu mreja, cu năvodul. ȘEZ. II 32. ♦ Fig. Șir, rînd (rar) de oameni. Pînză de trăgători. ◊ Expr.(învechit) Pînză de oaste = corp de oaste, grup de ostași. În urma tuturor venea rămășița armatei cu carăle și bagajele, fiind astfel Intru tot șapte pînze de oști. BĂLCESCU, O. II 110. ♦ Fig. Șuviță, fascicul. Băltoacele țîșneau în pînze galbene de apă sclipitoare sub roțile de cauciuc cu spițe fine. DUMITRIU, N. 31. 2. Bucată de pînză (1), avînd diferite întrebuințări: a) Țesătură cu care se acoperă fața sau trupul mortului; giulgiu. Așa este, măicuță, răspunse Harap-Alb galbăn la față, de parcă-i luase pînza de pe obraz, CREANGĂ, P. 222. Tu iei mămăliga din gura copiilor. Ești în stare să iei și pînza de pe obrazul mortului. CONTEMPORANUL, VI_II 102. Ia pînza de pe obraz Și vezi moarte cu năcaz; la pînza de pe picioare Și vezi moartea-nșelătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 149. b) (La pl.) Albituri, cearșafuri. În umbra parfumată a buduarului să vin, Să mă-mbete acel miros de la pînzele de in. EMINESCU, O. I 154. c) (Mai ales la pl.) Bucată mare de țesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas și care, împinsă de vînt, face să înainteze vasul; velă. Colo, la răsărit, pe mare, se legăna cu înclinări repezi o luntre albă cu două pînze. DUNĂREANU, N. 200. N-a trecut mult; a-nceput să sufle vîntul așteptat, s-au umflat pînzele și am pornit. CARAGIALE, P. 68. Se zărea plutind, Cu lopețile vîslind, Cu pînzele fîlfîind, Un caic mare, bogat. ALECSANDRI, P. P. 124. d) Bucată de țesătură deasă, fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. ext. tablou pictat. Pîlpîiala [flăcării]... Însuflețea straniu vechile pînze de pe pereți. M. I. CARAGIALE, C. 101. [Tablourile] par a fi făcute mai curînd după pînzele unor pictori decît după natură. GHEREA, ST. CR. III 286. A creat pe pînza goală pe madona dumnezeie, Cu diademă de stele, cu surîsul blînd, vergin. EMINESCU, O. I 29. e) (În expr.) Pînză de cort = foaie de cort, v.. cort. Mergem la cumătrul Grigore, care ține restaurant în Moși, sub un umbrar din pînză de cort. PAS, Z. I 19. (Rar) Pînză de masă = față (II 6) de masă. Pînza mesei și șervetele erau de filaliu, țesute în casă. NEGRUZZI, S. I 151. 3. Țesătură pe care o face păianjenul. Luă două cămăși... mai subțiri decît pînza păianjenului. ISPIRESCU, L. 118. Iar de sus pîn-în podele un painjăn prins de vrajă A țesut subțire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I 76. 4. Țesătură sau împletitură specială, din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. Pînză de filtru. Pînză cauciucată. ◊ Pînză de calc = pînză subțire și transparentă pe care se desenează planuri. Pînză ceruită = mușama. Bătrînul, cu pipa stinsă dintre dinți, își îndesă șapca pe urechi, își încheie mantaua de ploaie făcută din pînză cernită. BART, E. 235. II. Lama sau tăișul de metal al unor instrumente. Toarnă apă de trei ori pe pînza coasei. La TDRG. Un cuțit cu pînza tare, subțirică și fără plăsele. ȘEZ. II 225. ◊ Pînză de ferăstrău = joagăr. Poseda două pînze de ferăstraie cu pădurea necesară lucrului lor. I. IONESCU, P. 360. III. Corp sau strat de grosime aproximativ constantă și foarte mică în raport cu celelalte dimensiuni. ◊ Pînză de apă = strat de apă în sol sau la suprafață, provenit din apa de infiltrație.- Pl. și: (învechit) pînzi (ALECSANDRI, P. I 194).

SUBSTANTIV s. n. (cf. fr. substantif, lat. substantivus < substans „substanță” < sub „dedesubt” + stans „așezat”): parte de vorbire care denumește obiectele gramaticale. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr și caz (parțial după gen), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect – funcție de bază; nume predicativ, atribut, complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial, apoziție și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională. ◊ ~ moștenit: s. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cap, casă, câine, floare, frate, pâine etc. (din latină); barză, buză, mânz, sâmbure, viezure etc. (din substratul geto-dacic). ◊ ~ împrumutat: s. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca de exemplu luncă, muncă, nevastă, plug, vreme etc. (din v. sl.); gând, hotar, marfă, oraș, sobă etc. (din maghiară); basma, cataif, cearșaf, cioban, zambilă etc. (din turcă); dascăl, hârtie, patimă, piper, tipar etc. (din neogreacă); ban, clacă, crap, grădină etc. (de la slavii de sud); boroană, borș, horn, nadă, posmag etc. (de la slavii de nord și de est); cartof, cufăr, flanelă, halbă, stofă etc. (din germană); algebră, balon, diviziune, epidemie, fotograf etc. (din franceză); ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, prin compunere sau prin conversiune (provenit din alt substantiv, din adjectiv, din numeral, din pronume, din verb, din adverb și din interjecție), ca de exemplu iepuraș, lupoaică, nucet, străbun, tristețe, țărănime etc.; bunăvoință, Câmpulung, miazăzi, Bolintinul din Vale, floarea-soarelui, Cluj-Napoca etc.; doiul, treiul, ielele, sinea, aproapele, binele, leneșul, oful, grăpatul, rănitul etc. ◊ ~ denominativ: s. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca de exemplu cățeluș (< cățel + suf. -uș), puiandru (< pui + suf. -andru), strămoș (< pref. stră- + moș), răutate (< rău + suf. -ătate), frumusețe (< frumos + suf. -ețe), înălțime (< înalt + suf. -ime) etc. ◊ ~ concret: s. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu arbore, bondar, cioară, lăstun, masă, pământ, trăsnetele. ◊ ~ abstract: s. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu corectitudine, curaj, dezvoltare, dreptate, înțelepciune, necesitate, posibilitate, vigoare etc. ◊ ~ simplu: s. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice substantiv moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune), ca de exemplu adevăr, albină, cer, inimă; bec, halva, hârleț; blândețe, copilaș, strămoș; viteazul, doiul, sinea, aratul etc. ◊ ~ compus: s. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice substantiv format prin compunere), ca de exemplu bună-cuviință, scurt-circuit, planisferă, radiorecepție, cineclub, microfotografie, miniautomobil, telecinematecă, aeronavă, electromotor, Albă ca Zăpada, Cheile Bicazului, Curtea de Argeș, floare de colț, rochița rândunicii, untdelemn, Câmpulung etc. ◊ ~ articulat (determinat): s. însoțit de articol nehotărât sau hotărât (de aici sintagmele: articulat nehotărât – articulat hotărât, determinat nehotărât – determinat hotărât), ca de exemplu un om – niște oameni, omul – oamenii; o coasă – niște coase, coasa – coasele; un cerc – niște cercuri – cercul – cercurile. ◊ ~ nearticulat (nedeterminat): s. neînsoțit de articol nehotărât sau hotărât, ca de exemplu om, coasă, cerc – oameni, coase, cercuri. ◊ ~ comun (apelativ); s. care denumește obiecte gramaticale de același fel, ca de exemplu animal, copac, fag, frate, leu, mamă, nor, om, plantă, pod, turturea, viespe, zebră etc. ◊ ~ propriu: s. care denumește obiecte gramaticale individualizate, ca de exempiu Andrei, Anișoara, Badea, Constantin, Cristina, Dumitru, Despina, Eustațiu, Eufrosina; Florescu, Filipescu, Pietreanu, Stamate, Tudorache; Grivei, Joiana, Roiba; Caransebeș, Satu-Mare, Suceava, China, Iugoslavia, România; Dunărea, Mureșul, Nistrul, Oltul; Bucegi, Carpați, Himalaia etc. ◊ ~ epicen: s. care are o singură formă pentru ambele genuri (sau numai forma de masculin, sau numai forma de feminin), ca de exemplu cocostârc, cuc, dihor, elefant, pițigoi, rinocer etc.; cămilă, cârtiță, lebădă, pupăză, veveriță, zebră etc. ◊ ~ mobil: s. format în limba română prin moțiune (v.), cu ajutorul unui sufix moțional (v.). fie de la masculin, fie de la feminin, ca de exemplu lupoaică (< lup + suf. -oaică), tigroaică (< tigru + suf. -oaică), porumbiță (< porumb + suf. -iță) etc.; rățoi (< rață + suf. -oi), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), curcan (< curcă + suf. -an), gâscan (< gâscă + suf. -an) etc. ◊ ~ individual: s. care denumește la forma de singular un singur obiect gramatical, ca de exemplu bujor, dimineață, ferigă, fiu, gutui, măr, salcie, șah, uragan etc. ◊ ~ colectiv: s. format cu ajutorul unui sufix colectiv; s. care denumește la forma de singular o multitudine de obiecte gramaticale identice, considerate ca un întreg. Astfel: brădet, nucet, pietriș, stejăriș, studențime, țărănime, iniște, porumbiște; companie, grupă, stol, turmă etc. ◊ ~ defectiv (de număr): s. lipsit de unele forme flexionare de singular sau de plural; s. care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă (fie la singular, fie la plural), ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, pătrunjel, piper, sânge, unt etc.; icre, moaște, ochelari, pantaloni, tărâțe etc. ◊ ~ cu forme multiple de singular sau de plural, ca de exemplu călăuz – călăuză, cojoc – cojoacă, țol – țoală; berbec – berbece, flutur – fluture; basc – bască, poem – poemă; cifru – cifră; bobi – boabe, ochi – ochiuri; capi – capete – capuri; curenți – curente, derivați – derivate; coli – coale, roți – roate; cărni – cărnuri, blăni – blănuri; mărfi – mărfuri, trebi – treburi; cămine – căminuri, refrene – refrenuri; rapoarte – raporturi, resoarte – resorturi etc. ◊ ~ de declinarea I: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -ă neaccentuat și în -a și -ea accentuate, ca de exemplu duminică, fată, sâmbătă, ziuă; papă, pașă, popă, tată, vlădică, vodă etc.; baclava, cherhana, dandana, mahala etc.; andrea, boccea, canea, cișmea, dușumea, perdea etc. ◊ ~ de declinarea a II-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în consoană dură, consoană muiată, -u vocalic, -u semivocalic, -i vocalic accentuat, -i semivocalic și -o accentuat sau neaccentuat, ca de exemplu bărbat, unchi, zimbru, leu, vulpoi, taxi, sloi, tango, radio etc. ◊ ~ de declinarea a III-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -e neaccentuat, ca de exemplu codice, femeie, nume, pepene, pește, vulpe etc. ◊ ~ de tipul flexionar I: s. comun feminin, cu două forme cazuale la singular (una de N. Ac. și alta de D. G.) și cu o singură formă cazuală la plural (identică cu aceea de D. G. singular), ca de exemplu o casă – unei case, niște case – unor case etc. ◊ ~ de tipul flexionar II: s. comun masculin sau neutru, cu o singură formă cazuală la singular și cu o altă formă cazuală la plural, ca de exemplu alai – alaiuri, butoi – butoaie, câine – câini, codru – codri etc. ◊ ~ de tipul flexionar III: s. comun, masculin, feminin sau neutru, cu o singură formă cazuală la ambele numere, ca de exemplu ochi, pui; directoare, învățătoare; codice, nume etc. ◊ ~ apreciativ: s. care sugerează prin conținutul său lexical o atitudine de apreciere deosebită față de obiectul denumit, ca de exemplu cărturar, învățat maestru, magistru, meșter, savant etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează prin conținutul lui lexical o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură față de obiectul denumit, ca de exemplu ageamiu, cârcotaș, farfara, gură-spartă, lichea, mojic, nulitate, otreapă, poltron, secătură etc.

ZARNACADEA, zarnacadele, s. f. (Mold.) Narcis. Colții de iarbă înverzeau o pajiște întreagă; pe aici, pe colo, la cotituri, buchete de zarnacadele se înălțați albe ca zăpada, strălucind în soarele dimineții. SADOVEANU, O. IV 18. Era. îmbobocită ca o zarnacadea. ALECSANDRI, T. 810.

ZĂPADĂ, zăpezi, s. f. Precipitație atmosferică în formă de fulgi albi, compuși din cristale de apă înghețată; strat provenit din aglomerarea acestor fulgi; omăt, nea. Lîngă drum bătut de sănii, Unde malul stă să cadă, Vede urme de dihănii înstelate pe zăpadă. TOPÎRCEANU, B. 17. Zăpada e pînă la brîu și ninge mereu, mărunt și cu temei. CARAGIALE, O. VII 454. Două iepe albe ca zăpada și iuți ca focul se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. CREANGĂ, P. 106. S-a dus zăpada aibă de pe întinsul țării. ALECSANDRI, O. 174. Zăpada mieilor v. miel. ◊ Fig. (Cu aluzie la felul cum acoperă ninsoarea obiectele) Se vor așterne peste noi în straturi nepătrunse Zăpezile uitării. BENIUC, V. 32. (Cu aluzie la culoarea albă a ninsorii) La țărm corabia oprită E ninsă de zăpada lunii, Și marea tace odihnită De biciuirile furtunii. MACEDONSKI, O. I 153. Prin ei curge rumenirea, mîndră ca de trandafiri, Și zăpada viorie din obrajii tăi subțiri. EMINESCU, O. I 83.

SILI, silesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale) A obliga să facă ceva; a constrînge, a forța. Această din urmă împrejurare m-a silit să-mi părăsesc neamurile și locul de naștere mai curînd decît aș fi gîndit. GALACTION, O. I 76. Cînd însă o sili... ca să se cunune cu el, ea îi zise:... eu nu mă pot mărita pînă nu mi s-o aduce herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot. ISPIRESCU, L. 26. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăția, am fost silit să stau la-nvoială. EMINESCU, N. 7. ◊ (Cu privire la propria persoană) Își sileau trupul să înainteze mereu, să-și croiască drum prin stratul gros și alb de zăpadă. DUMITRIU, N. 212. N-avea destulă voință ca să-și silească picioarele înnebunite să se oprească. id. ib. 218. Oricît aș voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea... ar sili imaginația mea să galopeze fără voie. NEGRUZZI, S. I 38. ♦ A determina, a convinge, a îndupleca. Le siliră cu vorbe blînde să vie spre casă. DUMITRIU, N. 155. 2. Intranz. și refl. A da zor, a se zori, a se grăbi. Încă pe cale fiind și silind să ajungă, calul zise fetei... Eu sînt bătrîn... Ia pe fratele meu Galben-de-Soare și fă călătoria mai departe cu el. ISPIRESCU, L. 21. Murgul... din gură-i zicea: Stăpîne, stăpîne... Scoală și silește de mă potcovește, De mă-mpodobește. TEODORESCU, P. P. 686. Copiliță cu părinți, Nu sili să te măriți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 278. Voi, meșteri mari, Calfe și zidari, Curînd vă siliți Lucrul de-l porniți. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ (Urmat de determinarea «la drum») Siliră la drum și în sfîrșit ajunseră... la un loc anume Iascea. BĂLCESCU, O. II 281. ♦ Tranz. A îndemna, a îmboldi (la o sforțare deosebită). Cîrjă se sui în car, pe ceglău, și începu să silească vitele. DAN, U. 277. Boul cu încetul departe merge; de-l silești, să poticnește. La TDRG. 3. Refl. și (rar) intranz. A-și da toată osteneala, a se strădui (muncind din greu). Taie niște claponi, și niște gîște... și vezi de te silește, arată-te meșter, că uite, avem oaspeți. SADOVEANU, O. I 44. Bine ați venit, boieri! zise... silindu-se a zîmbi. NEGRUZZI, S. I 138. Fost-a taica băutor Ș-a rămas la birt dator; Eu, silind să mă plătesc, Mai tare mă-ndatoresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460.

ALB. Subst. Alb, culoare albă, albime (rar), albeață, alboare (rar), albiciune, albescență (rar). Albire, albeală (pop.), înălbire, înălbit. Căruntețe, cărunțeală, cărunție (rar), încărunțire, ninsoare (fig.). Adj. Alb, de culoare albă, de culoarea zăpezii, ca laptele, de culoarea laptelui, lăptos, lactescent, (alb) ca zăpada (ca neaua), ninsoriu (rar), alb ca (cum e) helgea, alb ca varul, alb de tot, alb ca ghiocul, alb-colilie, albuț (dim., reg.), albui, albiu (rar), albicios, alburiu, albișor (dim.), albior, dalb, dălbior (dim.), coliliu, lilial, argintiu, marmorean, marmoren (rar), marmoriu (rar); sidefiu. Albit, înălbit; cărunt, încărunțit, grizonat (franțuzism), nins (fig.), argintiu (fig.), argintat (fig.). Blond, bălai, codalb, codălbel (reg.), bălan, băl (reg.), bălăior (dim.), bălănuț, bălăiel, bălănel, băluț (reg.), bălăuc (reg.), plăvan, plăvai, plăviț, plăviu (înv. și reg.), albeț (reg.), albineț. Vb. A (se) albi, a (se) înălbi; a încărunți, a cărunți (înv.); a alburi.

GRANDOARE s. 1. măreție, monumentalitate, splendoare. (~ unui palat.) 2. maiestate, măreție, semeție. (~ piscurilor albe de zăpadă.) 3. măreție, solemnitate. (Un peisaj plin de ~.) 4. glorie, măreție, mărire, slavă, splendoare, strălucire, (înv.) mărie, mărime. (Trecutul plin de ~.)

MAIESTATE s. 1. grandoare, măreție, semeție. (~ piscurilor albe de zăpadă.) 2. sire. (Ia seama, ~!) 3. domnie, înălțime, mărie, (înv.) mărime, mărire. (~ sa n-a primit pe nimeni.)

MĂREȚIE s. 1. grandoare, monumentalitate, splendoare. (~ unui palat.) 2. grandoare, solemnitate. (Un peisaj plin de ~.) 3. grandoare, maiestate, semeție. (~ piscurilor albe de zăpadă.) 4. fast, lux, pompă, somptuozitate, splendoare, strălucire, (înv.) ighemonicon, pohfală, saltanat. (~ de la Curte.) 5. splendoare, strălucire, (înv.) pohfală. (~ alaiului domnesc.) 6. glorie, grandoare, mărire, slavă, splendoare, strălucire, (înv.) mărie, mărime. (Trecutul plin de ~.)

SEMEȚIE s. 1. grandoare, maiestate, măreție. (~ piscurilor albe de zăpadă.) 2. mîndrie, (pop.) dîrzenie, făloșenie, făloșie. (O ținută plină de o falnică ~.) 3. bărbăție, bravură, curaj, cutezanță, dîrzenie, încumetare, îndrăzneală, neînfricare, temeritate, (livr.) intrepiditate, petulanță, (rar) cutezare, (pop. și fam.) suflet, (pop.) inimă, voinicie, (înv.) dîrzie, îndrăznire, mărinimie, semețire, (grecism înv.) taros. (~ unui viteaz.) 4. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngîmfare, mîndrie, orgoliu, trufie, vanitate, (livr.) fatuitate, morgă, prezumție, suficiență, (rar) superbie, țanțoșie, (înv. și pop.) măreție, mărire, (pop. și fam.) ifos, țîfnă, (reg.) făloșenie, făloșie, (înv.) fălnicie, laudă, mărie, mărime, mîndrețe, pohfală, preaînălțare, preaînălțime, semețire, trufă, trufășie, zădărnicie. (~ lui este cu totul nejustificată.)

ninsoriu, ~ie a [At: ALECSANDRI, P. III, 81 / V: ~suriu / Pl: ~ii / E: ninsoare + -iu] (Rar) Alb ca zăpada.

ALCAIC (< fr. alcaïque; < lat. alcaicus) Vers folosit în lirica greacă de poetul Alkaios (sec. VII î.e.n). Măsura versului alcaic este de 11 silabe; de aici și denumirea de vers endecasilabic. Alcătuit din o anacruză, un troheu, un spondeu, un dactil, un alt troheu și o silabă scurtă sau lungă (...). De la greci l-au împrumutat și poeții romani, cu unele modificări (alcătuirea lui din șase picioare cu o cezură la mijloc). Strofa formată din două versuri alcaice de unsprezece silabe, un vers de nouă silabe denumit enneasilab (patru spondei sau trohei precedați de o anacruză) și un vers de zece silabe, decasilab (doi dactili, doi trohei) se numește strofă alcaică. Ex. Vi-des ut al-ta stet ni-ve can-di-dus So-cra-te nec iam sus-ti-ne-ant o-nus Sil-vae la-bo-ran-tes ge-lu-que Flu-mi-na con-sti-te-rint a-cu-to. (Vezi cum stă Socrate cel alb de zăpada cea înaltă, Doborîte de ger, pădurile abia-și susțin acum povara, Iar apele s-au oprit de gerul cel pătrunzător.) (HORAȚIU, Ode, I, 9)

tigvă sf [At: NECULCE, L. 387 / V: (reg) tibgă, ticvă, tidvă, tifdă, ~gbă, tihoacă, tioacă, tioagă, titvă, tiubgă, tiucă, tiugă, tiușă, tiuvgă, tivă, tivdă (Pl: ~duri), tivgâ, tugă / Pl: ~ve, (reg) -vi / E: bg, ucr тигва, srb tikva] 1 Plantă erbacee agățătoare sau târâtoare, din familia cucurbitaceelor, cu flori mari, albe, cu fructul de diferite forme (de obicei bombat), verde și zemos, care la maturitate devine gălbui și cu pereții tari, lemnoși Si: (reg) bostănei, cătrună, ciugai., curcubetă, heber, lupoaie, pere-curcubete, sămânțar, sărăboi, tărăni, tâlv (2), trăgace (14), trăgulă (4), triov, troacă (21) (Lagenaria siceraria). 2 (Bot; reg) Dovleac (Cucurbita maxima). 3 (Bot; reg) Bostan (Cucurbita pepo). 4 (Reg; îe) A sta ca tiuga peste gard A fi nehotărât. 5 (Reg; îae) A fi gata de ducă. 6 (Olt; îe) A fi alb ca floarea de tiugă A fi alb ca zăpada. 7-9 (Prc) Fructul (comestibil) al tigvei (1-3), utilizat uneori ca ornament. 10 (Pfm; îs) Cap de ~ sau ~ goală (ori seacă) Om prost. 11 (Reg; îe) A nu avea cap, ci ~ A fî prost. 12 (Pex) Vas făcut din fructul uscat și golit de miez al tigvei (1-3), care servește ca pâlnie de tras băutura din butoi, ca recipient în care se păstrează și se transportă diferite alimente, ca plută la pescuit etc. 13 (Pex) Conținutul unei tigve (12). 14 (Reg; îe) Și-a găsit hârbul capacul, -va dopul și lelea bărbatul Se zice când se asociază două persoane care au aceleași defecte. 15 (Reg; îe) A umbla cu tiuga cu minciuni A fi mincinos, intrigant. 16 (Reg; îe) S-a umplut ~va Se zice despre două persoane care nu mai sunt în relații bune. 17 (Mol;șîs poamă tidvă sau tivdă ori strugure de tiugă) Varietate de struguri de culoare albă, cu boabele mari, cărnoase și cu coaja groasă, dispuse rar pe ciorchine Si: (reg) tigveană, tigveasă, tigvoasă (2). 18 (Bot; reg; îc) Tidvă-de-pământ Mutătoare (Bryonia alba). 19 (Bot; reg; îc) Tidvă-de-apă Nufăr-alb (Nymphaea alba). 20 (Bot; reg; îc) ~-de-tină Pepene-verde (Citrullus vulgaris). 21 (Și, îrg; îs ~va capului) Craniu (de om sau de animal). 22 (Pfm; pex; irn) Cap¹ (1). 23 (Mol; dep; îf tioagă) Minte. 24 (Reg; șîs tidva dopului) Calota pălăriei. 25 (Reg; șîs tiugă de vârf) Capul¹ ascuțit al oului. 26 (Reg; șîs tiugă de cotor) Capul¹ rotunjit al oului. 27 (Reg; urmat de determinări) Vârf de deal sau de munte.

pur², ~ă [At: LB / Pl: ~i, ~e / E: lat purus, fr pur] 1 a Care nu conține elemente străine Si: curat, neamestecat. 2 av (Îlav) ~ și simplu Nimic altceva decât... 3 a (D. noțiuni abstracte, d. valori spirituale) Care realizează sau încearcă să realizeze un tip, un model considerat perfect, absolut. 4 a (D. noțiuni abstracte, d. valori spirituale) Care se conformează (întocmai) unui tip, unui model, unui etalon, care este neamestecat cu elemente ale unui alt tip sau ale unui alt model din același domeniu. 5-6 a, av (D. artă și produsele ei) (Care este) în afara oricăror tendințe, a oricăror scopuri. 7 av (Reg; îlav) De ~ ce... Extrem de..., foarte. 8 a (Spc) Care se conformează întocmai unei doctrine, unei credințe etc. 9 a (Spc) Care este nealterat, neviciat. 10 a (D. zăpadă) Foarte albă. 11 a (D. cer, zare, atmosferă) De o seninătate desăvârșită. 12 a (D. chip, față) Care este de o desăvârșită armonie, frumusețe. 13-14 a, av (D. voce, sunete) Clar (9-10). 15 a Curat din punct de vedere moral. 16 a (Spc) Virgin. 17 a Care se limitează exclusiv la...

zarnacadea s.f. (bot.; reg.) Narcisă (Narcissus). La cotituri, buchete de zarnacadele se înălțau albe ca zăpada (SADOV.). ◊ compar. Acea damă era văduvă și îmbobocită ca o zarnacadea (ALECS.). • pl. -ele. /<tc. zerinkadé.

MĂCÉȘ s. m. (Bot.; adesea la sg. cu sens colectiv) 1. Arbust spinos din familia rozaceelor, cu flori roșii, galbene sau roz, rar albe și cu fructele roșii, răsură, trandafir sălbatic, (regional) cacadîr, rug, rujă (Rosa canina) ; p. r e s t r. floarea acestui arbust. Nu culeg den spin smochine, nece den măceș struguri. N. TEST. (1648), 75^r/20, cf. 57^v/20. Să să facă garduri vii cu punere de tot soiul de spini, cum e porumbielul, spinul, măceșul. COD. SILV. 35. Pe colină, Măceșii par o florărie. MACEDONSKI, O. I, 159. Cu brîu de măcieș, m-o-ncins. SEVASTOS, N. 13. Din marea albă de zăpadă răsăreau pe alocuri tufe de măcieși singuratici. SĂM. VI, 884. Boschete de măcieș întindeau triumfale arcuri roze. ANGHEL, PR. 57. Privește. . . malul pe care se zbat în vînt cîțiva măceși. GALACTION, O. 169. Cîțiva mesteacăni și fagi subțiri, au crescut tîrziu, printre măcieși și tufe de porumbrică. C. PETRESCU, R. DR. 54. Frunza măcieșilor sticlește la soare. SADOVEANU, O. VII, 193. Miros de miriști coapte și de răzoare în care tocmai se scutură măceșii. STANCU, R. A. I, 216. Frunză verde măcieș, Mare groazâ-i sus, la Ieși. ALECSANDRI, P. P. 179. Frunză verde măciuieș, La portiță la cireș Iese Catincuța-n fes Și dă gură făr-de greș. ȘEZ. II, 223, cf. I, 75, 121, 176, II, 139, VIII, 28. Să nu pui rugi, măceși pe foc. ib. XII, 171, cf. XV, 12, 64, 88. De vîrful măceșilor l-am atîrnat. MAT. FOLK. 653. Foai verdi macieș, Drag Mń-o fos[t] drumu la leș, Șî călări și pi ĝos. VASILIU, C. 101. Dintr-un măcieș iese un trandafir. ZANNE, P. IX, 486. Ce e cu pană, Și nu-i cătană. Zgîrie, Și mîță nu e? E verde și nu e șopîrlă; Dinți are și gură n-are (Măceșul). GOROVEI, C. 219. ◊ F i g. Pentru leacurile din măceșii sînului tău Am înfruntat mînia lui Dumnezău. ARGHEZI, V. 248. 2. (Regional) Păducel (Crataegus Oxyacantha). Cf. BARCIANU, ALR SN III h 629. 3. (Rar) Moșmon (Mespilus germanica). Cf.TDRG. - Pl.:măceși.- Și:(regional) măciéș (pronunțat: -ci-eș), măciuiéș (pronunțat: -ciu- ieș), (rar) măciáș (COSTINESCU), (neobișnuit) măcíș (POLIZU) s. m. - Etimologia necunoscută.

MĂTASE s. f. 1. (Și în sintagma mătase naturală) Fir de borangic prelucrat; p. ext. (și în sintagmele mătase artificială, mătase vegetală) fibră textilă vegetală sau sintetică, avînd proprietăți asemănătoare cu cele ale firului de borangic; țesătură din asemenea fire. 5 brîie de matase cu canafi (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 202/9. Dară cine. . . are hi atîta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață. . . pentru veșmente de mătasă? VARLAAM, C. 161, cf. ST. LEX. 173^r1/14. Dud din care să hrănesc gîndacii, carii fac mătasa (a. 1 705). GCR I, 356/31. 11 litre mătase cărămizie (a. 1 720). IORGA, B. R. 328, cf. 224. Mai luat-au Ghenghea iară oraș mare, unde se face mătasă multă. MUSTE, LET. III, 79/12. 3 cingători de mătase (a. 1 760). IORGA, B. R. 224, cf. id. S. D. XII, 174. Viermile care face mătasa (a. 1 779). GCR II, 120/10. Femeile ce scot mătăsuri din gîndaci au început fieșcare să-și lucreze meșteșugul pe la casa ei (a. 1831). DOC. EC. 478. Asemenea cu viermele ce deapănă mătasea, mă sîrguiam să mă înfășur cu pînza cea de nebunia mea țesută. MARCOVICI, C. 15/22. Florile de fir, mâtăsi și catifea, Ce ruge înălța cînd ploaia se ivea, De frumusețea lor lipsite și pătate, Au fost de la ferești afară lepădate. DONICI, F. 57, cf. NEGRUZZI, S. II, 91. Regina Krimhilda. . . împodobește cu giuvaere metăsurili arabe, albe ca zăpada. HASDEU, I. C. I, 100. Adă-mi fața ta voioasă. . . Că mă jur în ceas curat Să-ți torc haine de mătasă. ALECSANDRI, P. I, 9. Al ei chip. . . cu ochiu-l măsuri, Prin ușoara-n- vinețire a subțirilor mătăsuri. EMINESCU, O. I, 79, cf. 152. Ștergarele erau de mătase. ISPIRESCU, L. 38, cf. MACEDONSKI, O. I, 179, 242. Această clasă, „burghezia”,. . . venită din Paris. . . dă grîul țăranului pe mâtăsurile franțuzești. IBRĂILEANU, SP. CR. 200. Mama. . . le da numai pînza de bumbac țesută și nălbită de ea, ori borangicul sau mătasa pentru zăvelci. AL LUPULUI, P. G. 17. Am uitat să socotesc între cumpărături basma de matasă. SADOVEANU, Z. C. 310. Bunicul își pune lavalieră de matasă albă cu puchiței. TEODOREANU, M. U. 232. Bolta cerească se limpezise, și în vibrația orbitoare a dimineții părea căptușită cu o imensă pînză de mătasă albastră. BART, S. M. 54. Capacitatea crescîndă a mătasei artificiale de a înlocui mătasea naturală a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 20, cf. V. ROM. iulie 1 954, 25. Atunci craiul s-a căit, In matasă i-a-nvelit, Și-n biserică i-au dus. ALECSANDRI, P. P. 21, cf. ȘEZ. III, 231. El ni s-a dus In țar-ungurească, Ca să-mi tîrguiască. . . Pînză și meteși, Ca să-i cos cămăși. MAT. FOLK. 266. Și din cui îș alegea Sîta mari și cam deasî, Tot cu pînza di mătasî. ib. 1476, cf. 1 465,1467. Din coadă de cîine sită de mătase nu se mai face (= cu omul fără caracter nu poți face nimic bun). Cf. NEGRUZZI, S. I, 248, ZANNE, P. I, 377, 597, III, 336, V, 333. Ce e nalt ca casa, Verde ca mătasa, Și amar ca fierea, Și dulce ca mierea? (Nucul). GOROVEI, C. 243. Vierme de mătase v. v i e r m e. Fluture de mătase v. f l u t u r e. Gogoașă de mătase v. g o g o a ș ă. (Regional) Mătasa morților = funigei. Cînd zărește fire albe de „mătasa morților” plutind în aer, se ridică și privește lung și pasionată în urma lor. SĂM. II, 232. Locuri deșerte împodobite cu bolîndari de stepă, de pămătufurile cărora se zbăteau și scînteiau acele fire nețesute, numite de pământeni matasa-morților. SADOVEANU, O. XIII, 317. ◊ L o c. a d j. De mătase = mătăsos, moale, lucios. Părul ei castaniu ce se slobozea în unde de matase. . . ar fi înflăcărat pe Xenocrat. NEGRUZZI, S. I, 17. Părul ei cel negru-n valuri de mătase se desprinde. EMINESCU, O. I, 142, cf. DELAVRANCEA, S. 97. La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă. GOGA, P. 12. În soare luceau firele de mătase ale funigeilor. C. PETRESCU, A. 436. Cînd văz păru-i de mătasă, Dorul ei tare m-apasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31, cf. 35. (Fig.) Își rostea cumplitele-i cuvinte cu glas de mătase. STANCU, R. A. V, 63. ◊ Mere de mătase = varietate de mere nedefinită mai de aproape. BULET. GRĂD. BOT. I, nr. 3, 76. ◊ E x p r. Crescut în mătase = crescut în belșug; răsfățat. Fata crescută-n mătasă N-ai la ce-o aduce-n casă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ♦ Ață de mătase (1). Cămașa era de pînză albă, era cusută la mâneci cu mătăsuri de culori diferite și cu fluturi. BOLINTINEANU, O. 437. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. Cum înșiri mărgăritarele pe un fir alb de mătase, așa curgeau vorbele lui. DELAVRANCEA, O. II, 86. Șede la masă și coasă. . . Cu amici și cu mătasă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 339, cf. 68, 213. 2. (Cu sens colectiv, mai ales în sintagmele mătasea porumbului sau mătase de porumb) Fire subțiri, cafenii-gălbui, care ies din pănuși, la vîrful știuletelui de porumb, în formă de smoc mătăsos. Mătasea de pe porumb nu se poate curăți bine (a. 1869). ap. TDRG. Purcelul. . . să ridică, să întinde, își scutură trupul de mătăși și purcede spre fund, de unde vine gălăgia. SĂM. IV, 154. Păpușa sau puica se numește astfel pînă ce nu are mătasă. PAMFILE, R. 88. Fuma foi uscate de nuc sau mătase de porumb. IOVESCU, N. 38. Ceaiul de mătase de porumb. . . se dă în boalele de rinichi. VOICULESCU, L. 230. Povara cozilor grele împletite din mătasă crudă de păpușoi. CAZIMIR, GR. 115. Foaie verde fir mătasî. MAT. FOLK. 1426, cf. ȘEZ. I, 74, III, 58,160. ALR SN I h 106. ◊ E x p r. A fi în (sau a face, a da, a da în, a lepăda, a slobozi) mătase (sau mătăsi, mătăși, mătăsuri) = (despre porumb) a începe să lege. Popușoii. . . din grădini erau în matîsi. I. IONESCU, P. 328, cf. com. MARIAN, PAMFILE, A. R. 88, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR I 902/530, 592, 600, 810. 3. Compuse: mătasea-broaștei sau mătasea-broaștelor, mătasea-de-apă = nume dat algelor verzi, filamentoase, care formează mase plutitoare la suprafața apelor dulci, stătătoare ; (regional) mătreață, lîna-broaștei. Cf. ANTIPA, P. 53, PAMFILE, D. 91, ATILA, P. 79. Mătasea-broaștei face opac luciul apei. RALEA, S. T. I, 271. Sub pod, printre firele verzi de mătasa-broaștei, se legănau două mîini albe. CAMiLAR, N. I, 70. Soarele. . . se scufunda printre ostroavele cu pipirig în apa moartă, năpădită de mătasea-broaștei și de lintiță. BENIUC, M. C. I, 75, cf. H XI 327, ALR SN III h 832 ; (regional) mătasa-trifoiului = torței (Cuscuta Epithymum). Cf. ENC. AGR. M, 735 ; mătasa-iepurelui = Cuscuta arvensis. Cf. ȚOPA, C. 219. 4. (Bot. ; regional) Zglăvoc (Centaurea plumosa). Cf. PĂCALĂ, M. R. 15. 5. (Bot. ; regional) Gălbinare (Serratula tinctoria). Cf. PĂCALĂ, M. R. 15. – Pl.: mătăsuri și (învechit și regional) mătăsi, mătăși, (regional) meteși. – Gen.-dat.: mătăsii și (rar) mătasei, mătăsei. – Și: (rar) metáse s. f. – Lat. metaxa. Cf. gr. μέταξα, μάταξα, ngr. μετάξι.

bură s.f. 1 (meteor.) Ploaie măruntă și deasă (însoțită de ceață sau negură); burniță. Cădea o bură rece. 2 Ext. (meteor.; cu determ. „de ploaie”) Ploaie măruntă și deasă care vine și trece repede și răcorește atmosfera. Bura de ploaie nu mai avea sunet (SADOV.). ◊ Compar. Pulberea de diamante cade fină ca o bură (EMIN.). 3 (meteor.; reg.) Promoroacă, chiciură, polei. De se prinde bură de busuioc, cred că au noroc (MARI.). 4 (înv.) Furtună, vijelie. Să fece vînt cu bură De rădică val de necătură (DOS.). 5 Abur ce iese din bucatele calde; boare. 6 (reg.) Numele unui dans popular. ♦ Melodie după care se execută acest dans. • pl. -i. /<sl. veche боурꙗ „furtună”; cf. srb. bura, tc. bora, gr. βορέας, lat. bŏrĕas, -ae „vînt dinspre nord”, alb. borë „zăpadă”.

BRUMĂ (pl. -me) sf. 1 🌦 Rouă înghețată și albă ca zăpada ce se depune în nopțile reci și senine pe plante, pe pămînt, pe case, etc.: a început să cadă ~ și să se rărească frunza lăstarului (BR. -VN.); proverb: cine se teme de ~ să nu sădească vie (ȚICH.) ¶ 2 Strat albicios ce acopere, ca bruma, unele poame (prunele, strugurii, etc.), numit în Mold. „promoroacă” ¶ 3 🌦 Chiciură, promoroacă ¶ 4 Fig. Cantitate mică, neînsemnată: încep să-și ridice turmele și ce bruma le-a mai rămas (VLAH.) [lat. bruma].

FLORICEA (pl. -cele), FLORICICĂ (pl. -ele) sf. 1 dim. FLOARE ¶ 2 Mold. FLORICICA, numele unei hore PAMF. P. -PRV ¶ 3 pl. 🍽 Boabe de porumb coapte, care seamănă cu niște flori mici, albe ca zăpada numite în Mold. „cocoșei” (🖼 2148): își cumpără nițele floricele boabe ISP..

ZAHĂR Mold. ZAHAR, Trans. Băn. ZĂHAR sbst. 1 Substanță tare, formată din mici cristale albe ca zăpada, cu gust dulce și plăcut; se extrage din trestia de zahăr, dar mai ales din sfecla albă: dulce ca ~ul; să nu mănânci zahar, că ți se fac dinții ca ciolanul din care-i făcut zaharul (GOR.); cînd ar fi numai un cerșetor, tot cu zahar l-ar hrăni (ZNN.); a îndulci cu ~; a pune ~ în cafea; ~ cristalizat, candel; ~ rafinat, zahăr alb și compact, obținut prin decolorarea zahărului brut; 👉 CĂPĂȚÎNĂ5, TOS; Fig.: om de ~, om foarte bun: era un om de zahăr (BAs.); șeful... (e un) bărbat de zahăr (car.) ¶ 2 🌿 TRESTIE-DE-ZAHĂR 👉 TRESTIE3; – ROD-DE-ZAHĂR = RODOZAHAR [ngr. ζάχαρι].

ZĂPADĂ (pl. -pezi) sf. 🌦 Picături de apă înghețată care cad iarna din nori ca niște fulgi albi, formați din cristale hexagonale, omăt, nea: alb ca zăpada; spăla-mă-vei și mai vîrtos decît zăpada mă voiu albi (BIBL.); fulgerele din timpul iernii sînt semne de ~ apropiată (GOR.); F: Ea ’nlănțuește gîtu-i cu brațe de ~ (EMIN.); cade ~, ninge; se zice în spec. de zăpada așternută pe pămînt, pe cînd aceea care cade e numită „ninsoare” [vsl. *zapada (comp. zapadŭ „apus”) < zapadati „a cădea”; comp. rut. zapadna zymá, „iarnă cu multă zăpadă”].

NINSORIU, -IE adj. (Rar) Alb ca zăpada. Șoimul tău, Mițică dragă, poart-o zale ninsorie. alecsandri, p. iii, 81, cf. marian, ch. 51, ddrf, alexi, w. O creangă ninsurie de cireș înflorit. popa, v. 213. – pl.: ninsorii. – Și: ninsuriu, -ie adj. – Ninsoare + suf. -iu.

COLILIE, Băn. Trans. COLIE sf. 1 🌿 Plantă de cîmp cu tulpinele foarte subțiri. formînd o tufă ca de fulgi albi; numită și „părul- zînelor”, „păniță” sau „năgară” (Stipa pennata) (🖼 1376): zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgii coliliei (ODOB.); Să-ți faci ie de colie, Să-mi fii dragă numai mie (IK.-BRS.) ¶ 2 Ⓕ Alb colilie, foarte alb, alb ca zăpada [comp. blg. kovilŭ, kojló, srb. kovilje].

NEA² s. f. (Înv., reg. și în limbajul poetic) Zăpadă. ◊ Loc. adj. De nea = alb strălucitor ca zăpada. [Var.: neauă s. f.] – Lat. nix, nivis.

Crăcĭún și (Mold. și) Crecĭún n., pl. urĭ (d. lat. creátio, -ónis, creațiune, devenit neutru supt infl. luĭ ajun [A. și O. Dens.], nu d. calatio, strigare [Papahagi, Pușcaru]. D. rom vine bg. ceh. kračun, rut. kereun, krečun, ung. karácson. Cp. cu Născut). Sărbătoarea nașteriĭ luĭ Hristos (25-27 Decembre), Moș Crăcĭun, în poveștĭ, un bătrîn cu barba albă, plin de zăpadă și sprijinit într’un toĭag și care aduce jucăriĭ copiilor. La Romani, în locul Crăcĭunuluĭ se sărbaŭ Saturnaliile (16-18 Dec.), ĭar la sfîrșitu anuluĭ ziŭa nașteriĭ zeilor. Abea în seculu al treilea, creștiniĭ gnosticĭ aŭ instituit sărbătoarea Bobotezeĭ (6 Ian.). Mult timp Boboteaza a ținut loc și de Crăcĭun, cum se maĭ obișnuĭește și acuma pin Galileĭa. În biserica Apusuluĭ, s’a primit ziŭa de 25 Decembre pentru a sărba nașterea luĭ Hristos în anu 354, ĭar în cea de Răsărit, la 386, după hotărîrea sfîntuluĭ Ion Gură-de-Aur. Ziŭa a fost luată de la păgînĭ, care-l sărbaŭ atuncĭ pe zeu soareluĭ. – Obiceĭu braduluĭ de Crăcĭun e luat de la vechiĭ Germanĭ și e păstrat de ceĭ noĭ pînă astăzĭ. În casa românească n’are ce să caute acest brad de Crăcĭun, că Româniĭ aŭ steaŭa, care se poate împodobi tot așa de frumos și nu se strică degeaba un brad.

Nicoară (Sân) m. numele popular al Sf. Nicolaie și al sărbătorii sale: Sân-Nicoară sosește cu calu-i alb (adică aduce zăpadă).

troienit a. acoperit cu zăpadă: pe câmpul alb și troienit Al.

NEA² s. f. (Înv. și reg. și în limbajul poetic) Zăpadă. ◊ Loc. adj. De nea = alb strălucitor ca zăpada. [Var.: neauă s. f.] – Lat. nix, nivis.

CLĂBUC, clăbuci, s. m. (Mai ales la pl.) 1. Spumă făcută de săpun cînd este amestecat cu apă. Clăbuci de săpun. 2. Spumă care apare la suprafața unor lichide care sînt agitate, care fierb sau care fermentează. Undele lui [ale Jiului] colcotă sfărmate de bolovani și azvîrle în aer clăbuci albi, bulgări de zăpadă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 134. Mai bem... un vinișor, o cafeluță cu clăbuc. CARAGIALE, O.VII 31. 2. Salivă spumoasă, albicioasă și cu bășici. [Văzu un balaur] scuipînd clăbuc de spume care, de cădea la pămînt, se închega și se rostogolea în boabe albe de mărgăritar. DELAVRANCEA, S. 91. Expr. A face clăbuci la gură = a vorbi mult, cu furie; a face spume (la gură). Vizirul, tigru turbat de a sa ură, Scrîșnind din dinți sălbatic, făcînd clăbuci la gură. ALECSANDRI, T. III 347. ◊ (Prin analogie) Omul căzu pe spate, pe șosea, rămase o clipă rezemat în cot, apoi se sculă în picioare și scuipă clăbuci de sînge. DUMITRIU, N. 273. 3. Sudoare spumoasă pe care o fac animalele (mai ales caii) din pricina oboselii. 4. (Numai la pl.) Rotocoale de fum sau de aburi. Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112.

POLAR, -Ă, polari, -e, adj. 1. Privitor la polii globului pămîntesc, de la poli, caracteristic polilor. [Muntele] straniu și alb, acoperit de zăpezi polare. BOGZA, C. O. 56. Zăpada, care acoperea totul, de priveliștea părea un ținut polar, prinsese coajă și sclipea ca milioane de sfărîmături de sticlă. CAMIL PETRESCU, O. I 211. Ca o banchiză pe un ocean polar, Sînt singură-n tăcerea-ncremenită. CAZIMIR, L. U. 43. ◊ Noapte polară = noapte din regiunile de la poli (care ține o jumătate de an). Noaptea polară plutea ca o imensă pînză de beteală în văzduh și ne scălda în lumina ei moale, mătăsoasă. STANCU, U.R.S.S. 160. Cerc polar v. cerc. Auroră polară v. auroră. Steaua polară = steaua principală din constelația «carul-mic», care servește la aflarea nordului. Urs polar = urs care trăiește în regiunile înghețate din nord și al cărui corp este acoperit cu blană albă (Ursus maritimus). Climă polară = climă caracterizată prin durata lungă a iernii; soarele poate să nu răsară sau să nu apună timp de 24 ore, temperatura lunii celei mai calde e în jurul lui 0°, iar cea a lunii celei mai reci coboară pînă la -50°. 2. Privitor la polii unui magnet sau ai unei pile electrice. 3. Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 4. (În expr.) Coordonate polare = sistem de coordonate al cărui sistem de referință este alcătuit dintr-un punct și o semiaxă care pornește din acel punct.

MOHORÎCIUNE s. f. 1. (Învechit) Culoare roșie închisă (ca a mohorului¹ 1 b) sau aprinsă; nuanță neagră, întunecată. De vor fi păcatele voastre ca mohorăciuna, ca zăpada le voi albi, iar de vor fi ca rușala, ca lîna le voi albi. ANTIM, P. 151, cf. PONTBRIANT, D. 2. (În dicționarele din trecut) Scarlatină. Cf. LB, POLIZU, BARCIANU, ALEXI, W. – Și: (învechit) mohorăciúnă s. f. – Mohorî + suf, -iciune.

MOHORÎT, -Ă a d j. 1. (În textele vechi apare adesea în n. pr. Marea Mohorîtă = Marea Roșie) Care are culoarea de la roșu-cărămiziu pînă la roșu-vînăt. Și-i va da un veșmentu mohorîtu împărătescu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 460/32, cf. I, 200/9. Scutură Faraon și sila lui în Marea Mohorită (R o ș i e D). PSALT. 284, cf. CORESI, PS. 373/3, PALIA (1581), 6/11. Căftan mohorît. MOXA, 368/34. Că-l îmbrăcară într-un veșmînt mohorît. VARLAAM, C. 77, cf. HERODOT (1645), 43. În țara Eghipetului să află Mare Mohorîtă, întru care s-au înecat faraon, împăratul Eghipetului. CHEIE ÎN. 9^r/5. Cunună avînd de aur și diadimă de vișin mohorîtă. BIBLIA (1688), 361²/17, cf. 355²/38, ANON. CAR. Să iei patlageanele, să le curi de coaja lor cea mohorîtă (a. 1749). GCR II, 43/29, cf. 98/11. Vede pre Hamzam îmbrăcat în vison mohorît. ȘINCAI, HR. II, 41/28, cf. I, 184/33, CALENDARIU (1814), 80/17. Și ajunse la un cîmp frumos, tot cu flori frumoase . . . și era unele albe, altele negre, altele roșii, altele verzi, vinete, mohorîte și galbene. ALEXANDRIA, 105/24, cf. 100/18. Pustietatea goală sub arșița de soare în patru părți a lumii șe-ntinde-ngrozitoare, Cu iarba-i mohorîtă, cu negrul ei pămînt. ALECSANDRI, P. III, 89, cf. COSTINESCU. Grinzile cele lungi și afumate. . . erau de culoarea cea mohorîtă-roșie (a) lemnului pîrlit. EMINESCU, G. P. 45, cf. id. N. 38, 156. Începu a clocoti un sínge mohorít. ISPIRESCU, L. 225, cf. 138. Trupul său neînsuflețit și mohorít de vînătaiele funiilor fu dezlegat de la furcile caznei. ODOBESCU, S. I, 443, cf. MARIAN, CH. 54, BARCIANU, ALEXI, W. Vîrful nasului ascuțit și vînăt. . . închipuia o mică pată mohorîtă pe o întindere gălbie. HOGAȘ, DR. II, 31. Ciobani le-or lua Și le-or învîrsta, Dalbe Cu albastre, Verzi cu mohorîte. TEODORESCU, P. P. 75, cf. 50. Cu veșmântul mohorît, Lung din cer pînă-n pămînt. JARNIK-BÎRSEANU, D. 512, cf. SEVASTOS, C. 199. Du-te-n tîrg și-mi ia năframă, Tot năframă mohorîtă, Să nu-ți fiu, bade, urîtă. RETEGANUL, TR. 145. Bubă albă, bubă neagră, bubă roșie . . . bubă mohorîtă. ȘEZ. IV, 19, cf. BiBiCESCU, P. P. 233, ȚIPLEA, P. P. 113, BUD. P. P. 10, VASILIU, C. 649, PĂSCULESCU, P. 6, BÎRLEA, C. P. 130, 142, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR II 3 403/362. ◊ (Substantivat, n.; învechit, rar) De vor fi păcatele voastre ca roșiul, ca zăpada le voi albi, iară de vor fi ca mohorîtul, ca lîna le voi face albe. VARLAAM- IOASAF, 166^r/6. ♦ (Substantivat, n.; învechit, rar) Stofă purpurie. Veț lua de la dînșii aur, argint și aramă. Și vînăt, și mohorít (p o r f i r ă v i o l e t ă, s t a c o j i e și v i ș i n i e B 1 938, 85), roșiu îndoit și mătase răsucită. BIBLIA (1 688), 56²/52. ♦ (Substantivat, f.; învechit, rar) Haină făcută din stofă purpurie. Dezbrăcară de pre el mohorîtă. TETRAEV. (1 574), 251. ♦ (Substantivat, m. art.; eufemistic) Dracul, diavolul. Căci într-o zi prinde a se gîndi mohorîtul, cum ar vîrî el vrajba între doi oameni. PAMFILE, D. 36, cf. FURTUNĂ, V. 8. 2. De culoare închisă; lipsit de strălucire, de lumină; întunecos, sumbru. [Oameni] oacheși, cu ochi și cu păr negru și mohorîți la față. PISCUPESCU, O. 141/6. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, Printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I, 84. Văzusem un nor mohorít Venind din adîncuri de zare. COȘBUC, P. I, 235, cf. 259. Vremea era de asemenea răcoroasă, umedă, mohorîtă. AGÎRBICEANU, S. P. 115. Domnul Tase fumează un fel de tutun negru și ieftin. De aceea, fundul chiselei e mohorít tot, ca iadul. BASSARABESCU, S. N. 13, cf. 28. Pe garduri ostenite, pe umede stradele, Lumina mohorîtă se-ntunecă. CAZIMIR, L. U. 31, cf. 19, 75. Înserarea asta, după o zi ploioasă . . . era mereu mohorîtă și apăsătoare. CAMIL PETRESCU, U. N. 414. O lampă-n mohorîte umbre. BACOVIA, O.103. Ceasurile curgeau încet în după-amiezile mohorîte. SADOVEANU, O. II, 293, cf. VII, 281, id. E. 122. Ziua se anunța a fi mohorîtă. STANCU, U.R.S.S., 49, cf. CAMILAR, N. I, 205. Zidurile erau pînă la jumătate de faianță verde. . . și restul zugrăvit într-o culoare incertă, mohorîtă. DEMETRIUS, A. 65. E toamnă și negurile mohorîte inundă zările. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 777. Zilele veneau una după alta, mohorîte și ude. V. ROM. mai 1955, 29. N-ar avea loc și pomană Cine m-au făcut cătană. Mi-au dat haine mohorîte, Cum îs mic mai urîte. ALECSANDRI, P. P. 294, cf. 204, ȚIPLEA, P. P. 113, BUD. P. P. 10. Este-un pat mîndru-ncheiat. . . Și pre el e așternut covor verde, mohorît. PĂSCULESCU, L. P. 59, cf. BÎRLEA, C. P. 130, ALR II 3403/250, 362, 836, 6 076/682, A V 15. Pe sub rîpile rîpite Ciute negre mohorîte (Cuptorul). GOROVEI, C. 122. ◊ (Substantivat) Din ce-a fost o zi întreagă mai măreț mai lucitor, Dintr-un soare, ce rămâne ? Mohorîtul unui nor. DAVILA, V. V. 100. ♦ Întunecat (și apăsător, trist). Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă. EMINESCU, O. I, 56. Un morman cumplit de leșuri umple cîmpul mohorít. MACEDONSKI, O. I, 105. Deodată, cineva ieși din mohorîtă locuință de pescar. TAFRALI, S. 38. Tăcerea tot mai grea se lasă în cuprinsul mohorít al fabricilor. DUNĂREANU, CH. 147. Mai mohorîtă-i azi odaia. IOSIF, PATR. 78. În dosul unei biserici mohorîte, o cruce mare înfiptă în stîncă. ARDELEANU, V. P. 25. Subt bolta mohorîtă, pămîntul negru se zgribulea pătat cu dese ochiuri de apă tulbure. REBREANU, R. II, 10, cf. I, 244. În cîmpul mohorít li țin de-a lungul zilei de urît Doar tufe albăstrii de scai pitici. CAZIMIR, P. 133, cf. id. L. U. 37, LESNEA, P. E. 20. Piatra Singuratică se ridică mohorîtă în aer, bizară apariție a marilor înălțimi. BOGZA, C. O. 13. Nimic nu se zărea în pustietatea mohorîtă. V. ROM. octombrie 1955, 163. 3. (Despre oameni și despre înfățișarea, privirea, gîndurile lor) Trist, mîhnit, posomorit. Palidă și mohorîtă Maica Domnului se vede. EMINESCU, O. I, 50, cf. IV, 363. Alecu, trist și mohorît la față, tot drumul îi ținu mîna. CONTEMPORANUL, VIG, 194. Fața lui. . . era muncită și mohorîtă de gînduri. REBREANU, NUV. 283, cf. id. R. I, 85. Bărbați mohorîți. . . și femei. . . beau la rînd. BRĂESCU, V. 129. Peste sufletul ce umblă oropsit și mohorít. . . Schitu-și mișcă, în litanii, tristul clopot de la gît. LESNEA, A. 26. Veni acasă mohorít. PAS, Z. I, 133. Amîndoi tăceau, în niște gînduri mohorîte. CAMILAR, N. II, 109, cf. 102, id. N. I, 246, 373, 413. Bătrînul îi aruncă o privire mohorîtă. V. ROM. martie 1954, 71. ◊ (Prin metonimie) Se opri înlemnit în fața zidului mohorît de săteni care-l înconjurau. CAMILAR, N. I, 207. ◊ F i g. Destul m-am închis în singurătatea mohorîtă a științelor. PETICĂ, O. 343. Stă Negoiul mohorît, Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, B. 26. – Pl.: mohorîți, -te. – Și: (învechit, rar) mohurît, -ă adj. VARLAAM-IOASAF, 48^v/27. – V. mohorî.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

alb (albă), adj. – De culoarea zăpezii, a laptelui. -Mr. albu, megl. alb, istr. ǫb. Lat. album (Pușcariu 55; Candrea-Dens., 36; REW 331; DAR); cf. vegl. jualb, genov. arbo, engad. alvo, sp. albo, port. alvo; cf. și it. alba, prov. aubo, fr. aube, sp. alba, de la f. Este proprie rom. semnificația de „fericit”, extindere a contrastului între „negru” și „alb”. Cf. alboare. Der. albă, s. f. (iapă albă; zori de zi); albeață, s. f. (culoare albă; cataractă, pată pe ochi); albele, s. f. pl. (două bețișoare, folosite în jocul cu același nume); albei, adj. (alb; bălai); albei, s. m. (specie de iarbă); albeț, s. m. (alburn); albețe, s. f. (albeață); albi, vb. (a albi; a (se) face alb; a încărunți; a îmbătrîni; a (se) sulemeni; a spăla), care este considerat reprezentant al unui lat. *albῑre, de la albescĕre (Pușcariu 57; Candrea-Dens., 41; REW 320), dar care ar putea fi și formație internă a rom., cf. înroșesc, (în)negresc, albăstresc etc.; albicios, adj.; albiciune, s. f.; albime, s. f.; albineț, adj. (cu fața albă; bălai); albișor, adj. (albicios); albișor, s. m. (ban de argint; pește, obleț; se spune despre anumite varietăți de struguri, de prune, de ciuperci); albiță, s. f. (pește, obleț; plantă cu flori galbene); albitor, adj. (care albește); albitorie, s. f.; albitură, s. f. (rufe albe, lenjerie; în tipografie, mici piese de plumb care servesc la completarea spațiului alb dintre litere, cuvinte sau rînduri; bani, arginți; pește, plătică, babușcă); albiu, adj.; albuș, s. n. (substanță albă care înconjoară gălbenușul la ou; în Trans.și Mold., albul ochiului); (î)nălbeală, s. f. (suliman); (î)nălbi, vb. (a spăla; a sulemeni); înălbitor, adj. (care albește). Alburn menționat ca descendent al lui alburnum (Arhiva, XVI, 322; REW 329), este împrumut recent (cf. BL, V, 87). Pentru albeață, Pascu, I, 31, propune un lat. *albitia, în loc de albities; însă der. e firească în cadrul rom. Dalb, adj. (alb; fericit), comp. cu de-, de origine pop., prezintă un semantism normal (cf. Bant doalb „cărunt”), căruia uzul poetic, foarte frecvent la Alecsandri, i-a adăugat cea de a doua nuanță. Albișoară (Pușcariu, Dacor., III, 596 și REW 328) nu reprezintă lat. albula, ci este o metateză de la albișoară, cf. albișor. Pentru albulus în rom., cf. abur.

auș (-și), s. m. – Bătrîn, moș, bunic. – Mr. auș. Lat. ăvus, al cărui rezultat normal *au a dispărut. Forma auș indică adăugarea unui suf. dim. -uș (Candrea-Dens., 122; DAR; REW 839); după Pușcariu, Dacor., VIII, 324, acest suf. se datorează unei contaminări cu neaoș; însă o astfel de contaminare se explică anevoie plecîndu-se de la lat. *au față de neaoș (cf. și diferența de accent), și este mai curînd o impresie întemeiată pe aspectul actual al ambelor cuvinte. După Pascu, Beiträge, 8, ar fi un der. de la neauă „zăpadă” și ar însemna „alb ca neaua”, părere prea extravagantă. Cuvîntul este rar, a fost atestat în Olt., dar astăzi apare exclusiv în dicționare. Der. aușel, s. m. (pasăre, Regulus cristatus), cu suf. dim. -el (DAR; Candrea). După Țicăloiu, ZRPh., XLI, 588 și Scriban, din lat. pop. *aucellus „păsărică”, cf. it. uccello, v. fr. oisel (› fr. oiseau); dar, pe lîngă dificultatea fonetică, nu se înțelege aplicarea unui nume generic la o singură specie de pasări.

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. Strînge bani albi pentru zile negre = fii econom, fii prevăzător. ♦ Armă albă = armă cu lamă de oțel. Carne albă = carne de vițel sau (piept) de pasăre, p. ext. carne de pește. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Rînd alb = spațiu nescris între două rînduri scrise. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. Cînd s-au trezit ei era ziulica albă (CREANGĂ). ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud. Zile albe (sau, rar, lumea albă) = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 2. Nevinovat. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (Adesea substantivat) Care aparținea mișcării contrarevoluționare în perioada războiului civil din Rusia; contrarevoluționar. Gărzile albe. – Lat. albus.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., s. m., s. n., s. f. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = grup de popoare cu pielea deschisă la culoare. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele de 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă din cauză că Soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. Magie albă = capacitate a unor persoane de a săvârși fapte neobișnuite, în aparență miraculoase, care însă pot fi explicate științific; (livr.) teurgie. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după Revoluția Franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea tuturor componentelor spectrului luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). ◊ (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie); țincvais. Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1), crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. 1. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. ◊ Alba-neagra = (tip de) joc de noroc. – Lat. albus.

nea² sf [At: PSALT. 305 / V: ~uă / Pl: (nob) nei / E: ml nix, nivis] 1 (Trs; îrg; în limba literară actuală cu valoare poetică) Zăpadă. 2 (Poetic; îla) De ~ Alb strălucitor. 3 (Îal) Marmorean. 4 (Reg) Promoroacă.

ALBI (albesc) I. vb. intr. 1 A se face alb: Pînzele să nu albească, Ci la soare să ’nnegrească (ALECS.) ¶ 2 A încărunți: nu una am văzut eu de cînd am albit (DEM.); proverb: capul de măgar nu albește niciodată (ZNN.), omul nesimțitor nu se trece, nu îmbătrînește ¶ 3 A se zări alb, a licări: pe coastele lor, cîteva sate albesc ca niște grămezi de marmoră (ALECS.); se vedea albind zăpada ca un ștergar alb, nemărginit (GN.) ¶ 4 Fig. A-i ~ ochii, a aștepta zadarnic după ceva (ZNN.). II. vb. tr. 1 A face alb: clorul are proprietatea de a ~ ori-ce coloare organică ¶ 2 A încărunți: m’au albit necazurile; proverb: asta-i Neaga care a albit pe dracul (ZNN.), se zice despre o femeie rea ¶ 3 ~ pînza, a spăla pînza ¶ 4 A acoperi cu ceva alb: ninsoarea-l albise, căci ningea ca ’n mijlocul iernii (ISP.) ¶ 5 A da o coloare mai deschisă, a curăți: săpunul acesta i-a mai albit fața. III. vb. refl. 1 A se face alb: ori-ce ai încerca, nu se mai poate ~ , tot rămîne pată ¶ 2 A încărunți: M’am albit de griji, necazuri și fața mi s’a sbîrcit (PANN) ¶ 3 🌦 A se ~ de ziuă, a se face ziuă [lat. *albìre].

*ermínă f., pl. e (fr. hermine). Barb. Ermelin, cacom. Blană de cacom. Fig. Strat alb și nepătat (de ex., zăpada pe cîmp).

KING [kiŋ], Henry (1886-1982), regizor american de film. Creații cu o tematică diversificată, prezentând, însă, cu predilecție, aspecte rurale ale Americii sudiste („Sora albă”, „Rapsodia diabolică”, „Cântecul Bernadettei”, „Zăpezile de pe Kilimanjaro”).

AMĂGITOR¹, -OARE, amăgitori, -oare, adj. Care amăgește, înșelător. V. iluzoriu. În fund se zăreau... cîteva mioare albe, ca amăgitoare urme de zăpadă. C. PETRESCU, R. DR. 66. [Arăpușca] dorea să puie mîna pe mult doritele sale arme, adică pe sabia și buzduganul furate de împăratul cel amăgitor. POPESCU, B. III 92, Cine trece pe cărare Nu treacă cu nepăsare, Că lumea-i amăgitoare Ca o floare trecătoare, Ca o apă curgătoare. ALECSANDRI, P. P. 386.

DOMINO², dominouri, s. n. (Rar) Îmbrăcăminte de bal mascat și costumat, în formă de mantie lungă cu glugă, făcută de obicei din mătase sau catifea neagră. Blondul tînăr păși tot neturburat către un scaun, pe care se afla desfășurarea mătăsoasă de domino roșu. MACEDONSKI, O. III 71. Să te duci... la croitorul ce vinde costumuri de bal-masque și să-mi iei un domino negru de catife. ALECSANDRI, T. 299. ◊ (Poetic) Și iată-mă cu dînsul de mînă prin zăpadă... Mi-am pus o albă mască și-un domino de gheață. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 27. ♦ Persoană costumată cu această îmbrăcăminte.

SĂMÎNȚĂ, semințe, s. f. 1. (La sg. de obicei cu sens colectiv) Parte a plantelor superioare, de obicei închisă în fruct, care conține embrionul și din care, în condiții prielnice, se poate dezvolta o nouă plantă; (sens curent) parte care se seamănă a unei plante (și care cuprinde uneori și alte organe, în special fructul). Din sălcii ningeau semințele ușoare, albe, ca niște fulgi de zăpadă. SANDU-ALDEA, U. P. 105. Iaca vă dau o mierță de sămînță de mac, amestecată cu una de năsip mărunțel. CREANGĂ, P. 262. Pămîntul de-a răcorit Și sămînța-a încolțit. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ Fig. Pămînturile împărătești nu binevoiesc a primi totdeauna sămînța filozofiei. SADOVEANU, D. P. 19. ◊ Loc. adj. De sămînță = păstrat și folosit pentru reproducere. E amenințat să rămîie fără porumb de sămînță. REBREANU, R. I 234. Mai întotdeauna o dată cu sămănatul popușoilor, printre grăunțele de sămînță se amestecă și sămînță de cînepă. PAMFILE, A. R. 70. ♦ (La pl.) Grăunțe germinative întrebuințate în alimentație, în medicină, în industrie etc. Semințe de floarea-soarelui. Cataplasmă cu semințe de in. 2. (Popular, cu sens colectiv) Nume dat ouălor unor insecte. 3. Produs al glandelor de reproducere ale animalelor și oamenilor, din care se dezvoltă fătul. ◊ Loc. adj. și adv. De sămînță = pentru prăsilă, pentru reproducere. De la o nuntă, Costică Bibescu se făcuse c-un rățoi ș-o rață de sămînță. SADOVEANU, P. M. 14. Nu-i gîscă, ci-i gînsac, l-am cumpărat de sămînță. CREANGĂ, P. 43. ♦ (Neobișnuit, cu sens colectiv) Microbi, germeni. În Iafa soldații lui Napoleon căpătară sămînță de ciumă. BOLINTINEANU, O. 292. 4. (Învechit și popular, cu sens colectiv) Progenitură, urmaș, descendent. Bunurile mele și toată averea mea, precum și împărăția mea, vor rămînea la cei străini după moartea mea, că eu n-am sămînță de bărbat. RETEGANUL, P. III 13. 5. Specie, gen, fel, soi; viță, neam, seminție. Uracu zise, răstit: – Trebuie să-i tăiem pe toți, oameni buni... Intrăm prin casele lor și le stingem sămînța de pe fața pămîntului. DUMITRIU, N. 99. Nu s-a pierdut sămința noastră de pescari. DAVIDOGLU, O. 52. Așa i-i sămînța lui, din oameni răutăcioși; tată-său e crîșmar hoțoman. MIRONESCU, S. A. 59. De ce mergi înainte, numai peste pustietăți dai; parcă a pierit sămînța omenească de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 201. ♦ Parte mică, neînsemnată, urmă mică din ceva; nici unul, nimeni. Supărarea părintelui Oșlobanu ajunsese la culme; să nu vadă sămînță de călugăr pe la biserica lui, că-i potopește! CREANGĂ, A. 80. ◊ Expr. Pe rudă pe sămînță v. rudă. ♦ Rasă, specie de animale. De unde-ai dobîndit așa sămință de boi? SADOVEANU, O. VII 239. S-au... introdus turme de merinoase, de unde toată lumea poate să prinză la sămință bună. I. IONESCU, D. 466. 6. Fig. Element din care se dezvoltă ceva; germen, izvor, sursă. Sămînța dezrobirii, ca să spun așa, ei au aruncat-o la noi. PAS, L. II 182. După ce s-a însurat, a căutat omul să muncească cu drag, să prindă și el sămînță de parale. SADOVEANU, O. II 151. ♦ Cauză, pricină, pretext, motiv. Lucrului pentru care se învrăjbesc oamenii, noi îi zicem sămînță de gîlceavă. ISPIRESCU, U. 2. Nu vedeți c-acea iubire serv-o cauză din natură? Că e leagăn unor viețe ce semințe sînt de ură? EMINESCU, O. I 157. Unde-i să vadă ce blăstăm și-o făcut cu banii, lăsînd în urmă-i sămînță de vrajbă. ALECSANDRI, T. 914. ◊ Expr. Sămînță de vorbă = prilej de a începe vorba, ocazie de discuție, intrare în discuție. Începu a găsi sămînță de vorbă, începu... a-și aminti. SADOVEANU, P. S. 230. A căuta sămînță de vorbă = a căuta ceartă. Iar cauți sămînță de vorbă, măi Buzilă? CREANGĂ, P. 255. Nicu se opri chiar în drum și-o întrebă ce mai face, cătînd, cum se zice, sămînță de vorbă. CONTEMPORANUL, V_II 485. A avea sămînță de vorbă = a avea poftă de vorbă, a fi dispus la flecăreală, a avea mîncărime de limbă, a fi flecar.

VISCOLI, pers. 3 viscolește, vb. IV. Intranz. Impers. A bate vînt puternic cu ninsoare spulberată în vîrtejuri. Vineri noaptea a viscolit mereu, pînă tîrziu. BOGZA, A. Î. 137. Afară viscolește, s-aude lovind în geamuri pulberea de zăpadă, vînturată pe jos. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Așezat la gura sobei, noaptea pe cînd viscolește, Privesc focul. ALECSANDRI, P. A. 115. ♦ Tranz. (Rar, cu subiectul «zăpadă») A lovi, a biciui (în rafale); a troieni. Lasă, măria-ta, să-l ude ploile, să-l viscolească zăpada și să-l bată soarele. DELAVRANCEA, O. II 133. 2. Fig. A se mișca repede, ca zăpada purtată de viscol. Viscolește alb nisipu-n lungul plajei fără lume. D. BOTEZ, P. O. 50. ◊ Tranz. (Rar) A face să se miște dintr-o parte în alta; a flutura, a zgîlțîi. Își strîngea mereu la piept antereul de lustrin negru pe care vîntul i-l lua afară, viscolindu-i-l încoa și încolo. MACEDONSKI, O. III 119. – Variantă: vicoli vb. IV.

POSPAI s. n. Pulbere fină de făină care se formează în timpul măcinatului și care se depune pe pereți și pe toate obiectele din moară; p. gener. pulbere albă, strat subțire (mai ales de zăpadă) care acoperă un obiect. ♦ Fig. Superficialitate, spoială (dovedite în efectuarea unei munci). – Din ngr. paspáli, scr. paspalj.

NEA¹ f. poet. Precipitație atmosferică în formă de fulgi albi, ce se așterne pe pământ; zăpadă. [Art. neaua] /<lat. nix, nivis

OMĂT ~uri n. pop. Precipitație atmosferică sub formă de fulgi albi (compuși din cristale de gheață); zăpadă; nea. /<sl. ometu

KAWABATA [kauabáta], Yasunari (1899-1972), scriitor japonez. Romane de atmosferă, profund marcate de tensiunea trăirilor, sugerând mutații sufletești printr-o simbolistică a obiectelor și printr-o comunicare afectivă cu peisajul („Kyōto”, „Țara zăpezilor”, „Vuietul muntelui”, „Stol de păsări albe”). „Povestiri miniaturale”, inspirate de experiențe de viață la limita realului. Proza sa relevă cultul pentru detaliu și fraza densă, sugestivă. Premiul Nobel pentru literatură (1968).

ATÎT² adv. (Și în forma atîta) 1. (Uneori întărit prin «întru») În asemenea măsură, așa de mult (sau de tare, de bine, de îndelungat, de scump etc.). Și de i-am fost vrodată dragă, N-avea el cap să mă-nțeleagă? Că rea doar într-atîta nu-s! COȘBUC, P. I 185. Nu mai dondăni atîta din gură! CREANGĂ, P. 59. Intrigile... mă cuprinseră într-atît, încit, neaflînd minută de răgaz, am fugit în țară. NEGRUZZI, S. I 60. Și atîta s-au spăriat, în loc să se bucure! DRĂGHICI, R. 156. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv sau al unui adverb, de care se leagă prin prep. «de») Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. Astăzi nu sînteni atîta de osteniți ca ieri. DRĂGHICI, R. 83. Începe ușor A zice cu dor Un chitic duios Atît de frumos, Munții că răsun, Șoimii se adun. ALECSANDRI, P. P. 66. ◊ (Corelativ) Atît... cît (sau, popular, cum)... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat, Și atîta-s de scîrbit Cumu-i ceriul de cernit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Atît... cît (sau precît) și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Boieri, atît cei în slujbă cît și cei din afară... BĂLCESCU, O. II13. Lele, nu mai suspina... Că-i atîta vina mea Cît și, lele, vina ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. (întregit prin «tot») La vînătorie... eu mă pricep cam tot atîta precît se pricepe vestitul ageamiu carele, văzîndu-se luat în răspăr... se apără. ODOBESCU, S. III 9. Nu atît... cît (mai ales sau mai cu seamă)... = în astfel de grad, în asemenea măsură. Nu atît faptul că ai greșit mă supără, cît mai ales faptul că nu cauți să te îndrepți. ◊ Expr. (în legătură cu o alternativă) Tot atît = același lucru, tot una, deopotrivă, egal; indiferent. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. Ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i. CREANGĂ, P. 212. Încă (sau mai) pe atîta = încă o dată (sau aproape încă o dată), aceeași măsură sau sumă, același preț etc. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atît mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Eu mă tocmesc pe trei ani o dată... – Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? CREANGĂ, P. 151. Atîta mi-a fost (sau ți-a fost etc.) = pînă aici mi-a fost (sau ți-a fost etc.) viața, sănătatea etc., cu asta s-a sfîrșit, mai mult nu se mai poate. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta-i fu. Căzu la boală. ISPIRESCU, L. 311. Atîta (numai sau doar) că... = numai cît..., doar că... Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei... Numai atîta că moșneagul... a rămas pleșuv și spetit. CREANGĂ, P. 294. Atîta e de mine = m-am dus pe copcă, s-a Isprăvit cu mine. ◊ (Corelativ) Cu cît... Cu atît... sau cu atît... cu cît... = pe măsură ce... tot mai mult... Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămurește, Cu-atît valurile apei, cu-atît țărmul parcă crește. EMINESCU, O. I 154. Noi n-am cruța a zice... Că mintea cu cîtu-i tare, cu-atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. Atîta... atîta... = în măsura în care... Atîta știu, atîta spun. 3. (Cu sens restrictiv) Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. S-a prăpădi [fata] prin cea săcretă de pădure, ori a nimeri chiar la curțile zmeului, apoi atîta o mai vedem! RETEGANUL, P. V 22. – Variantă: atîta adv.

CADRU, cadre, s. n. 1. (Și în forma cadră) Ramă în care se fixează un tablou, o fotografie, o oglindă etc. Ai fi zis că una din acele albe Magdalene zugrăvite... pogorîse însuflețită din cadră. M. I. CARAGIALE, C. 73. ♦ Tablou, fotografie etc. în ramă. Aceleași cadre-mpodobesc păreții. VLAHUȚĂ, O. AL. 76. Se face că fluieră... uitîndu-se la o cadră din perete. CARAGIALE, O. I 329. O altă mare cadră, întru care să arată întristarea a unii întregi familii pentru fiul ce să pornește la război. GOLESCU, Î. 72. 2. Pervaz al unei uși sau al unei ferestre; deschizătura zidului ocupată de o ușă sau de o fereastră. Fereastra ce dădea în curte păstra o culoare alburie, și în cadrul ei se îmbulzeau și se întreceau fulgii strălucitori de zăpadă ca un roi de fluturi albi în căutarea unui adăpost împotriva frigului și întunericului. REBREANU, R. I 245. 3. Fig. Ceea ce înconjură o persoană sau un lucru; mediu, ambianță. Sinaia e situată într-un cadru pitoresc. ▭ Și în acest greu cadru geologic, care formează punctul culminant al trecerii prin Carpați, primește Oltul... cel mai limpede... dintre afluenții lui. BOGZA, C. O. 349. Arta cu natura acolo s-unește Să formeze cadrul cel mai răpitor. BOLINTINEANU, O. 107. 4. Fig. Limitele unui subiect, ale unei probleme, ale unei sfere de activitate; p. ext. cuprinsul, conținutul dintre aceste limite. Sindicatele din Republica Populară Romînă duc o luptă continuă pentru întărirea unității sindicale internaționale în cadrul Federației Sindicale Mondiale. ♦ Limitele în timp ale unei acțiuni. În cadrul reuniunii sportive au avut loc o serie de întreceri între echipe. 5. Schelet alcătuit din bare de lemn sau de metal, sau din grinzi de beton, formînd un suport rezistent, care susține o lucrare, o construcție, o excavație subterană etc.; suport (fix sau mobil) pentru diferite aparate mecanice, electrotehnice etc. Cadru de bicicletă. – Variantă: (1) cadră s. f.

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

COLILIE, colilii, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, foarte răspîndită în regiunile de stepă, caracterizată prin numeroșii peri lungi, albi, pufoși și moi cu care sînt prelungite semințele (Stipa pennata). Moș Vlad... cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei, mișcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III 14. Ca colilia de alb. PANN, P. V. III 103. Cerbul... paște Pe-ntinsa cîmpie, Dalbă colilie. TEODORESCU, P. P. 64. ◊ Expr. (Popular) A-i fi (cuiva) calea în colilie = a-i fi calea semănată cu flori, a avea un drum frumos, plăcut. Las’ să vie, leica-l știe, Fi-i-ar calea-n colilie. TEODORESCU, P. P. 341. ◊ (In comparații și metafore, pe lîngă «alb») Zbîrcită, încovoiată... albă colilie, ca un troian de zăpadă. DELAVRANCEA, S. 213. Se dete de trei ori peste cap și, schimbîndu-se într-un bătrîn alb colilie și cu barba pînă la brîu, începu să taie rădăcina unui copac mare. POPESCU, B. II 74. Rumen la față... mustața și sprîncenele albe colilie. GHICA, S. 13. – Variantă: colie (HODOȘ, P. P. 50, BIBICESCU, P. P. 64) s. f.

PARCĂ adv. Se pare că..., s-ar crede că..., s-ar zice că, îți face impresia că...; ca și cum. Parcă o ușurare, o împăcare îi alina inima. BART, E. 351. Cum ieșea afară la drum, parcă era altul. CREANGĂ, P. 112. Ah! E atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. Trupușorul sprintenel Parcă-i tras printr-un inel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. ◊ (În corelație cu sine însuși) îl privi în ochi – parcă mînios, parcă speriat. GALAN, B. I 68. ♦ Poate, cred că. Știu eu ce să fac? Parcă tot m-aș însura; cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161.

PÎLC, pîlcuri, s. n. 1. Grup mic și neorganizat de oameni (v. ceată), mai rar, de păsări (v. stol), de animale (v. turmă), uneori și de plante sau de alte lucruri. a) (În legătură cu oameni) Pe uliță, dinspre Ruginoasa, se văzu venind un pîlc de oameni, fluierînd de zor parcă nici nu s-ar fi sinchisit de prăpădul din urma lor. REBREANU, R. II 107. Un pîlc de soldați trecu pe sub ferestre, mergînd drept prin băltoacele de apă. D. ZAMFIRESCU, R. 36. De la gîrlă-n pîlcuri dese Zgomotoși copiii vin. COȘBUC, P. I 47. b) (În legătură cu păsări zburătoare) De-afară, cînd depărtate, cînd aproape de tot, chiar deasupra pavilioanelor, veneau zvonurile de jale ale pîlcurilor întunecoase de ciori. SADOVEANU, O. VI 255. Un pîlc întreg de pasări pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. c) (În legătură cu plante) Calul mă aștepta la scară, lîngă pîlcul de salcîmi care străjuia casa. SADOVEANU, O. VI 646. Pe pietrișul roșu-n parc Zboară pîlcuri frunze roșii. ARGHEZI, V. 34. Jos în vale, schitul se tupila după dese și înalte pîlcuri de verdeață. HOGAȘ, M. N. 151. d) (În legătură cu alte elemente) Prin cer, treceau, unul după altul, mînați de-un vînt, pîlcuri de nouri roșii. CAMILAR, N. I 120. Prin albastrul limpede, pîlcuri de nourași albi lunecau ca niște bucăți de zăpadă. Lumina se strecura pieziș prin ramuri verzi. SADOVEANU, O. IV 78. Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare Prin pîlcuri lungi de praf întunecate. IOSIF, P. 26. ◊ Loc. adv. În pîlcuri (mai rar în pîlc) sau pîlcuri-pîlcuri = în grup. În fața cîrciumii, pe prispă și în uliță, pîlcuri – pîlcuri de oameni închinau. REBREANU, I. 36. În pîlc sorțarii sînt porniți La drum; din mers, cu ochi mîhniți, Mereu ei caută spre sat, Și foc de greu li-i apăsat Amarul suflet. NECULUȚĂ, Ț. D. 100. Hora se sparge în pîlcuri, mulțimea se-mparte pe cărări. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. 2. (Învechit) Unitate militară formată dintr-un anumit număr de ostași; ceată, stol. Pîlcuri de cavalerie treceau pe după înălțimile ușoare, resfirîndu-se și strîngîndu-se. SADOVEANU, O. VI 243. ◊ Loc. adv. În pîlcuri (-pîlcuri). [Mihai] împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri, și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. La dreapta, sub pădure, romînă oaste-apare în pîlcuri și în cete pe cîmp orînduită. ALECSANDRI, P. III 220.

TRUNCHI, trunchiuri, s. n. 1. Partea cea mai groasă a unui copac, situată între rădăcină și locul de unde pornesc ramurile; tulpină. Am ajuns, șopti Micluț, arătîndu-i prin ceață platoul unduit și coliba înfundată în pămînt, între tufișuri și trunchiurile înalte ale fagilor. DUMITRIU, N. 213. Lunca de mesteceni era toată verde, un verde gingaș, tremurător în lumina veselă. Albe ca niște stîlpi subțiri de zăpadă se ridicau drepte trunchiurile. SADOVEANU, O. VII 367. Dafinul se desfăcu în două, și fata pieri, cu flori cu tot, în trunchiul său. POPESCU, B. II 34. ◊ (În metafore și comparații, cu aluzie la masivitatea și rezistența tulpinii unor copaci) Era acest Costan al Șărpoaiei un trunchi de om, închegat ca din granit. DAN, U. 216. ♦ Tulpina unui copac tăiat de la rădăcină (uneori curățată de crengi și de coajă); buștean. [Rîul] a cărat amar de ani Buturugi și bolovani, Rădăcini fărîmițate, Trunchiuri mari încălecate Și crenguțe rășchirate. DEȘLIU, M. 22. Trunchiurile brazilor, din care se mai auzea parcă foșnetul pădurii, au fost transformate în vagoane de scînduri. BOGZA, C. O. 130. Pădurile desființate se prefăcură într-un val înalt și nestrăbătut de trunchiuri de copaci, încîlcite, la un loc, cu crengile lor. HOGAȘ, M. N. 167. 2. Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; butuc. Ce le pasă: lemne la trunchi sînt, slănină și făină în pod este deavolna. CREANGĂ, A. 38. Banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele. id. ib. 120. Așchia nu sare departe de trunchi. ȘEZ. I 221. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) butuc care servea călăului pentru decapitarea osîndiților la moarte. Puse capul pe trunchiul pregătit, lîngă care sta călăul. NEGRUZZI, S. I 108. 3. Trupul unui om sau al unui animal (în afară de cap și de membre). O jiganie cu patru picioare cu șeale de cal și cu trunchiul de om. ISPIRESCU, U. 74. 4. (În expr.) Trunchi de piramidă = volum obținut tăind o piramidă printr-un plan paralel cu baza ei și cuprins între acest plan și bază. Trunchi de con = troncon. Trunchi de prismă = porțiunea rămasă dintr-o prismă tăiată de un plan care nu e paralel cu baza ei. 5. Fig. (Neobișnuit) Fragment, parte, frîntură dintr-o operă, dintr-o lucrare etc. Și timpul și spesele ar fi cruțate, publicîndu-se îndată de Societatea Academică acele trunchiuri de material. ODOBESCU, S. II 325. – Pl. și: (m.) trunchi (EMINESCU, O. I 85).

oajdă² sf [At: DR III, 833 / V: ~de, oașdă, hojdii sfp / Pl: ? / E: ns cf alb oazdhë] (Reg) 1 Noroi amestecat cu zăpadă Cf: mocirlă, tină. 2 Rană. 3 (Îlav) ~ de Plin de.

URS sm. 1 🐒 Mamifer carnivor, fiara cea mai mare ce trăește pe la noi; are înfățișarea greoaie, călcînd apăsat pe toată talpa picioarelor scurte și groase; la nevoie însă fuge iute, înnoată foarte bine și se cațără ca o pisică pe arbori, căci are ghiare ascuțite; cu toate că e carnivor, se hrănește și cu substanțe vegetale, mai ales cu fructe dulci; îi place mierea la nebunie și se urcă pe copaci ca s’o caute, distrugînd stupii; trăește prin munți, în vizuini săpate prin locuri unde se străbate cu greu, sub stînci sau în desișul pădurilor; iarna stă amorțit în bîrlogul lui, cît ține frigul; Țiganii, numiți „ursari”, cresc pui de urși, îi domesticesc și-i deprind să meargă pe două picioare, sprijinindu-se de un băț, să joace la sunetul dairelei, etc. (Ursus arctos) (🖼 5188 👉 și 🖼 5191); prin locurile vecinic acoperite cu ghiață ori cu zăpadă, din apropierea polilor, trăește URSUL-ALB care se deosebește de al nostru prin aceea că e mai mare la trup, iar blana e albă, bătînd în gălbuiu; rezistă la umezeală și frig, avînd blana groasă, deasă și unsuroasă (Ursus maritimus) (🖼 5189): se ținea lumea după dînsul ca după ~ (ISP.); toată lumea din sat și din mănăstire se strînge ca la ~ (CRG.); a se uita la cineva ca la ~, adică ca la un spectacol neobicinuit, unde lumea se strînge grămadă să privească; a trăi ca ~ul (în bîrlog), a fugi de lume, a trăi retras de toți, a nu fi sociabil; de aci, Ⓕ ~, om care fuge de lume, care trăește retras: (P): joacă ~ul prin vecini (sau la cumătra), să gătim tărîțele (ZNN.), ceea ce se întîmplă la vecin astăzi, poate să ni se întîmple și nouă mîine; – se joacă cu coada ~ului, se vîră singur în primejdie, legîndu-se de cei mai puternici; – a luat ~ul de coadă, s’a îmbătat; – parcă are păr de ~, fuge lumea de el; 👉 COADĂ1, JUCA1, NĂDEJDE1, PĂDURE1; dacă ți-e frică de ceva, ia păr de la ~ și te afumă, că-ți vine bine, niți frica (GOR.); se crede că dacă are cineva durere de șele, este bine ca ~ul să-l calce (GOR.) ¶ 2 Olten. 📆 Sîmbăta ~ului, Sîmbăta ce cade cu opt zile înainte de Florii (PAMF.); poporul o serbează pentru ca vitele să fie ferite de fiarele sălbatice; – Ziua ~ului, ziua de 2 Februarie (Stretenia, Întîmpinarea Domnului), cînd, după credința poporului, ursul iese din bîrlogul unde a petrecut toată iarna și inspectează cerul, spre a vedea dacă va mai ținea gerul ¶ 3 Mold. Trans. 🍽 Boț de mămăligă, cu brînză de oaie la mijloc și prăjit pe cărbuni: atunci, nu știu cum, îi cade un ~ mare din sîn... nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jăratic (CRG.) ¶ 4 🔧 = MENGHENEA ¶ 5 Olten. 💒 = POPONDOC ¶ 6 Băn. 🏚 = BOGDAN ¶ 7 🌿 BARBA-URSULUI 👉 BARBĂ5; BRÎNCA-URSULUI 👉 BRÎNCĂ¹4; – CIOBOȚICA-URSULUI 👉 CIOBOȚICĂ4; – LABA-URSULUI¹ 👉 LABĂ5; – LABA-URSULUI² = BURETE-DE-CONOPIDĂ; – LABA-URSULUI³ = CRUCEA-PĂMÎNTULUI; – LABA-URSULUI⁴ = PIEDICUȚĂ; – LABA-URSULUI⁵ = CUCURUZ I 2; – MIEREA-URSULUI 👉 MIERE2; STRUGURII-URSULUI 👉 STRUGURE5; TALPA-URSULUI¹ 👉 TALPĂ18; – TALPA-URSULUI² = CRUCEA-PĂMÎNTULUI; – URECHEA-URSULUI, mică plantă ierboasă, cu frunzele cărnoase, dispuse într’o rozetă din mijlocul căreia iese o tulpină cilindrică; face flori galbene, numeroase, dispuse într’un buchet la vîrful tulpinii; crește pe stîncile calcaroase din regiunea alpină și se cultivă adesea ca plantă decorativă (Primula auricula) (🖼 5190) [lat. ŭrsus].

NEGRĂIT, -Ă adj. 1. Care nu poate fi spus, exprimat, descris (atît e de mare, de intens, de frumos, de bun etc.), nespus (2), inexprimabil, indescriptibil; p. ext. extraordinar, excepțional, nemaipomenit. Bucurați-vă cu bucurie negrăită și slăvită. cod. vor. 140/24. Îmbrăcat cu lumină neatinsă și cu slavă negrăită. varlaam, c. 377. Au scris vedeniia cea plină de taine negrăite (a. 1775). gcr ii, 106/19. Veselia cea negrăită. mineiul (1776), 6^r2/20. Acea slavă și lumină a negrăitelor bunătăți. varlaam-ioasaf, 32^r/13, cf. lb. Nu înceta de a arăta către mine negrăita ta bunătate. marcovici, d. 5/14, cf. 162/9. Atîtea minuni negrăite. gorjan, h. i, 150/20, cf. 3/35, iv, 155/13, polizu, pontbriant, d., lm. E de o frumuseță negrăită drumul acesta pină sus la Polatiștea. vlahuță, o. a. II, 133, cf. DDRF, RARCIANU, ALEXI, W. În clipa durerii negrăite Voi pune-n mintea voastră lumina ce nu piere. petică, o. 192, cf. 77. O frumusețe albastră, negrăită, se lăsa din stele pe pămînt. galaction, o. 66, cf. 321. Primăvara asta timpurie, după semnele ei, îi umplea inima de niște doruri negrăite. v. rom. noiembrie 1953, 162. ◊ (Adverbial; urmat de determinări introduse prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) O, lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce, Sub raza ochiului senin Și negrăit de dulce. eminescu, o. i, 179, cf. vlahuță, p. 47, coșbuc, p. i, 264. Eram copil și-n mintea mea poveștile erau însuflețite de o viață negrăit de dulce. petică, o. 277, cf. șăineanu, d. u. Niciodată o zăpadă n-a fost atît de albă. Atît de negrăit de albă. Părea albastrâ-verzuie. tribuna, 1961, nr. 216, 5/1. 2. (Învechit, rar; despre copiii mici) Care nu poate (încă) vorbi. Prunc negrăit. mineiul (1776), 53^r1/35. ◊ (În credințe populare) Apă negrăită = apă adusă de la izvor sau de la fîntînă de către cineva care în tot timpul acestei acțiuni nu vorbește; (regional) apă mută. Se descîntă cu o creangă de busuioc cu apă neîncepută și negrăită. i. cr. ii, 186. 3. (Învechit, rar; despre oameni) Care nu se înțelege, nu ajunge la un consens cu altul. Și urii credea grăitelor de Pavelu, iară alții nu credea. Negrăiți (fără să se înțeleagă b 1938) era urulu cătră alaltu, duseră-se. cod. vor. 104/11. 4. (Învechit, rar) De care nu se ține socoteală, care nu se ia în considerație. Zilele ceale mai denainte negrăite (nu se mai pun la număr b 1938) vor fi pentru că s-au pîngărit capul rugii lui. biblia (1688), 98²/32. – pl.: negrăiți, -te. – pref. ne- + grăit.

STELUȚĂ, steluțe, s. f. I. Diminutiv al lui stea (I 1); stelișoară. ♦ Fig. Scânteie. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. în formă de stea (mică). ♦ Asterisc. 2. (La pl.) Pastă făinoasă tăiată în formă de stea (care se pune în supă). 3. Cusătură în formă de stea. 4. Pată de păr alb pe fruntea unor animale. 5. Fulg de zăpadă. 6. Stea (II 2) (mică). III. 1. Plantă erbacee cu frunze ovale și cu flori albe (Stellaria nemorum). 2. Compus: steluțe-de-munte = floare-de-colț. – Stea + suf. -uță.

ALB² ~ă (~i, ~e) 1) Care are culoarea zăpezii. ◊ Carne ~ă carne de pasăre (din regiunea pieptului) sau de pește (răpitor). Noapte ~ă noapte de nesomn. Versuri ~e versuri fără rimă. Săptămâna ~ă săptămâna care precede postul mare când se mănâncă lactate. Ziua ~ă timpul când s-a luminat de-a binelea. /< lat. albus

GHIOCEL ~i m. Plantă erbacee perenă cu frunze liniare, cu o singură floare de culoare albă, care înflorește îndată cum se topește zăpada. /ghioc + suf. ~el

alb a. 1. de coloarea laptelui sau a zăpezii; 2. fig. senin, fericit: n’am zi albă din pricina ei ISP. [Lat. ALBUS]. ║ n. coloarea albă: albul ochiului, albuș; albul zilei, auroră ISP. ║ m. membru al partidului conservator.

cărunt a. 1. de o coloare între alb și negru; 2. cu totul alb de bătrânețe: cap cărunt; 3. acoperit de zăpadă: visul apelor adânce și a stâncilor cărunte EM. [Lat. *CANUTUS, din CANUS, cărunt].

STELUȚĂ, steluțe, s. f. I. Diminutiv al lui stea (I 1); stelișoară. ♦ Fig. Scânteie. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. în formă de stea (mică). ♦ Asterisc. 2. (La pl.) Pastă făinoasă tăiată în formă de stea (care se pune în supă). 3. Cusătură în formă de stea. 4. Pată de păr alb pe fruntea unor animale. 5. Fulg de zăpadă. 6. Stea (II 2) (mică). III. 1. Plantă erbacee cu frunze ovale și cu flori albe (Stellaria nemorum). 2. Compus: steluțe-de-munte = floare-de-colț. – Stele (pl. lui stea) + suf. -uță.

CERNERE, cerneri, s. f. Acțiunea de a cerne. 1. Trecere prin sită sau prin ciur, pentru a alege ce e mai mărunt sau pentru a elimina corpurile străine; cernut. Cernerea făinii. 2. (Poetic) Cădere ușoară, ca presărarea printr-o sită. Răscolite, petalele... cădeau într-o cernere leneșă, fluturînd în întuneric asemenea unor frunzișoare albe, împrăștiind miresme. MIHALE, O. 354. În pădurile negre porni ca o cernere de argint. CAMILAR, T. 83. Noiembrie a avut și cerneri de fluturi albi din văzduhul căptușit cu nouri de zăpadă. SADOVEANU, O. IV 145. Pășea încet cu capu-n piept, prin cernerea ploii, care cădea moale ca pe vată. SADOVEANU, O. VI 220. 3. Fig. (în legătură cu noțiuni de timp) Trecere lentă și aproape neobservată, scurgere, perindare. Cernerea anilor.

TRESĂRI, tresar, vb. IV. Intranz. 1. A face o mișcare bruscă, involuntară și spontană, provocată de o emoție puternică și neașteptată (de obicei de spaimă). Cînd auzi tunetul îndepărtat al tractoarelor, Mihai tresări. Se simți cuprins dintr-o dată de cîntecul muncii pe care o iubea ca pe însăși viața lui. MIHALE, O. 454. Ilenuța a tresărit. S-a strîns lîngă Mihai fără să-și dea seamă și i-a prins brațul, căutînd apărare. C. PETRESCU, A. 431. Ciocăni enervat în geam. Speriat, Leib tresări. Aproape inconștient, își scoase jobenul din cap. SAHIA, N. 103. ♦ A se trezi brusc din somn sau dintr-o stare de somnolență, de apatie, de neatenție. Turcul tresărise deodată din moliciunea și încetineala lui. SADOVEANU, O. VII 9. Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă; Ce tresari din vis deodată? Tu auzi pășind în tindă. EMINESCU, O. I 76. La țipetele de bucurie ale gaiței... somnorosul, plecat pe oblîncul șelei, tresări. ODOBESCU, S. III 193. ♦ (Despre inimă) A-și accelera și intensifica bătăile din pricina unei emoții; a zvîcni. Inima lui Tudor Fierăscu a tresărit ca pămîntul, primăvara. GALACTION, O. I 111. Nu știi că-n piept inima mea rănită Tresare-adînc la întristarea ta? EMINESCU, O. IV 69. Pocnesc bicele deodată, Inimile viu tresar. BELDICEANU, P. 66. Inima-mi saltă și tresare De un fior dumnezeiesc. ALECSANDRI, T. I 301. ♦ Fig. (Despre plante) A se mișca, a se clătina; (despre ape) a forma valuri, unde. Un brad bătrîn tresări spăimîntat și-și scutură crengile; zăpada se cernu fără zgomot pe învelișul alb. REBREANU, N. 68. Nici o creangă nu tresare, Nici un zbor de păsărică. TOPÎRCEANU, B. 24. Tresăreau și florile supt farmecul acelei cîntări. DUNĂREANU, CH. 175. Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe, El cutremură o barcă. EMINESCU, O. I 74. 2. Fig. (Despre sunete, țipete etc.) A răsuna (brusc, pe neașteptate). Multă vreme tresăriră gemetele ei de moarte. SADOVEANU, O. I 278. În singurătate, rar, tresărea țipătul unui pescăruș, care fîlfîia încet cu aripele-i albe. id. ib. VI 47.

USTURA, pers. 3. ustură, vb. I. Tranz. (Folosit și factitiv sau absolut; complementul indică o ființă sau o parte a corpului și este în același timp subiect logic; subiectul gramatical indică locul dureros sau agentul care cauzează durerea) 1. A face pe cineva să simtă o senzație ascuțită de înțepătură sau de arsură, de obicei dureroasă. Învîrtea cu o lingură de lemn Prin cratița în care sfîrîia rîntașul Și mormăia că o ustură, de ceapă, ochii. BENIUC, V. 37. Sara, mă ustura pielea feții și mă durea capul. SADOVEANU, O. VII 49. Zăpada sfărmicioasă stăpînea tot cuprinsul, atît de albă, că, privind-o mai mult, ustura ochii. REBREANU, N. 68. Ochii roșii îi ardeau în cap și-l usturau ca de fum. VLAHUȚĂ, O. AL. 104. ◊ Expr. A-l ustura (pe cineva) inima (sau la inimă), se spune cînd cineva simte o durere puternică, fizică sau morală. Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă. CREANGĂ, P. 33. (Glumeț) A-l ustura pe cineva spatele, se spune cînd cineva merită bătaie. 2. Fig. A trata rău pe cineva, asuprindu-l, chinuindu-l, făcîndu-l să sufere. Ne-am dat robi unuia Calistrat vel-vornic. Ne-a ucis și ne-a usturat acesta; ne-au ucis și ne-au usturat alții după dînsul. SADOVEANU, N. F. 28. Are să se mînie și are să ne usture rău mînia lui. id. O. VI 68. Îl ustura sufletul de amărăciune. REBREANU, R. I 129. ♦ A înțepa pe cineva cu vorba. Povestea e extrem de pitorească și ustură în toate cuvintele ei. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 15/7. Mătrăguna A-nvățat un brusture Să le spuie-n față una Care să le usture! TOPÎRCEANU, B. 50.

ALB l. adj. 1 De coloarea laptelui sau zăpezii: hîrtie ~ă; față ~ă; ~ ca zăpada, ca varul, ca laptele, ca spuma laptelui, ca lebăda, ca crinul; ~ colilie; păr ~, peri ~i 👉 PĂR ¶ 2 Curat: cămașă ~ă; rufe ~e ¶ 3 Pîine ~ă, pîine de grîu, de făină albă, spre deosebire de pîinea de secară sau de grîu amestecat cu alte cereale ¶ 4 🍸 Vin ~, vinul de coloare deschisă, spre deosebire de vinul negru, roșu; struguri ~i ¶ 5 🐒 Vite ~e, se înțeleg de obiceiu sub acest nume boii și vacile: vita ~ă, boul și vaca, sînt temeiul neguțătoriei și a gospodăriei (DRĂGH.) ¶ 6 Pămînt ~, pămînt de coloare deschisă, albicioasă, pentru făcutul oalelor ¶ 7 ⚔️ Arme ~e, arme de oțel, ca sabia, lancea (spre deosebire de armele de foc) ¶ 8 🪙 Bani ~i, bani de argint, bani buni; proverb: a strînge bani ~i pentru zile negre, a economisi, a fi prevăzător ¶ 9 Calea ~ă, calea pe care o face, după nuntă, mireasa la casa mirelui ¶ 10 Zi ~ă: cînd am ajuns în sat era ziua ~ă, cînd am ajuns în sat se făcuse bine ziuă: Fig. zile ~e (‼ zi ~ă), zile de mulțumire, fericite ¶ 11 Noapte ~ă, noapte de nesomn, de veghiere ¶ 12 Lumea ~ă, lumea pămîntească, lumea care se vede, spre deosebire de cea subpămîntească: învăța ca nealții pe lumea asta ~ă (ISP.); proverb: a se duce în lumea ~ă (ZNN.), a-și lua lumea în cap; a trăi (sau a duce) lumea ~ă (HASD.) (COȘB.), a duce o viață veselă, a petrece ¶ 13 ⛪ Săptămîna ~ă, săptămîna din urmă înaintea postului mare, cînd se mănîncă numai frupt alb, adică lăpturi și ouă: Joi în săptămîna ~ă spală femeile cămășile ca să fie albe peste an (VOR.) ¶ 14 🌦 Vînt ~ (HASD.), vînt de miază-zi ¶ 15 ✒️ Versuri ~e, versuri nerimate ¶ 16 ⏲ † Conservator, spre deosebire de „roșu”, liberal: ziarele unele sînt ~e și altele roșii (I.-GH.) ¶ 17 Pe lîngă alte nume de colori, se adaogă alb pentru a arăta o nuanță mai slabă a colorii respective: alb-albastru, alb-roșu, ¶ 18 proverb: Nici ~ă nici neagră: a) nici o vorbă, nimic; b) fără nicio vorbă, fără niciun motiv, deodată; ~ă, neagră, asta este, nu mai face vorbă, mulțumește-te cu ce vezi, cu ce ți se dă; ba e ~ă, ba e neagră, se zice cînd cineva nu vrea să se hotărască într’un fel, cînd nu se lasă să fie înduplecat; pînă în pînzele ~e 👉 PÎNZĂ; de cînd lupii ~i, de mult, din timpuri străvechi; cunoscut ca un cal ~, cunoscut bine; a împleti cosița (sau coada) ~ă, a îmbătrîni fără să se mărite. II. sbst. 1 Coloare albă, suprafață albă: am sgîriat pînă am dat de ~; (e scris) negru pe ~, lămurit, de care nu se mai poate îndoi nimeni; ca de la ~ la negru, arată o deosebire mare între două lucruri: găsi o deosebire între dînșii ca de la ~ la negru (ISP.); a face din ~ negru și din negru ~, a înfățișa un lucru cu totul altfel de cum este de fapt ¶ 2 ⚚ Poliță în ~, fără a fi înscrisă scadența ¶ 3 🫀 ~ul ochiului 👉 OCHIU ¶ 4 🌦 ~ul zilei, ~ul zorilor, zorile: cînd se arătă ~ul zilei, mi se păru că am scăpat de la cine știe ce chinuri (ISP.); în ~ul zorilor ies pe punte (VLAH.). III. sm. 1 Băn. (HASD.) 🐙 Un fel de vierme care trăește din sucul lemnelor și al legumelor și e stricăcios la cartofi ¶ 2 ⏲ Care face parte din partidul conservator: fatuitatea ~ilor și a roșilor este atît de mare (I.-GH.) ¶ 3 🔷 ~ de argint, ~ de plumb, ceruză. IV. ALBĂ sf. 1 🐒 Vită albă (mai des iapă albă): ~a ’nainte, ~a la roate, oiștea goală pe de-o parte (CRG.); proverb: e mîncat ca ~a de ham, e trecut prin multe necazuri, e doborît de nevoi; proverb: a trecut ~a prin ham, nu mai este ce a fost, au trecut vremile acelea; proverb: a trecut ~a dealul (ZNN.), a trecut timpul, e prea tîrziu; proverb: ~a în car, ~a sub car, se zice despre cei săraci cari neavînd decît un lucru, își fac cu el toate nevoile ¶ 2 🌦 Zori: cocoșii începură a vesti că vine alba în sat (ISP.) ¶ 3 Făină; proverb: a vedea ~a în căpistere (sau în strachină) (ZNN.), a vedea ce se alege din ceva, a-și ajunge scopul, în spec. a trage un folos, a se îmbogăți ¶ 4 Albe, pl. 🎩 Rufe; haine albe (L.-M.) [lat. albus].