TROIAN¹, troiene, s. n. 1. Îngrămădire mare de zăpadă adusă de vînt și așezată în formă de valuri sau de dune; nămete. Afară viscolul zidise troiene pînă la streșină și împresurase satul cu întărituri de albă cetate. C. PETRESCU, R. DR. 142. Troianul crescuse pînă la jumătatea zaplazurilor și urmă de pas nu se vedea. ANGHEL-IOSIF, C. L. 78. Valuri albe trec în zare, se așază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african. ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ (Metaforic) Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Loc. adv. În troiene = formînd grămezi (ca niște valuri). Un clopot trist suna și zăpada căzuse în troiene. ANGHEL, PR. 141. ♦ Morman, grămadă de... Pîrîul... licărea tot printre rădăcini și pe sub troian de ramuri pînă la izvorul lui. GALACTION, O. I 293. Vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. Frumoasa-i limpezime în clipă tulburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Întăritură primitivă la popoarele vechi, constînd dintr-un val lung de pămînt, cu șanț de apărare. – Pl. și: (rar) troiane (MACEDONSKI, O. I 163), (m.) troieni (PAS, Z. I 103, ALECSANDRI, P. A. 76).