VĂL, văluri, s. n. 1. Țesătură ușoară cu care femeile își acoperă capul, lăsînd-o să atîrne pe spate sau pe față. Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. Femeile sînt învelite cu mantile albe; pe cap poartă un văl alb și pe figură un alt văl închis, des. prin care văd fără să fie văzute. BOLINTINEANU, O. 289. ◊ Fig. Un văl ușor de aburi rătăcea în văi. GALACTION, O. I 101. De sus zăpada cădea într-un văl ușor. DUNĂREANU, CH. 76. ◊ Expr. A i se pune cuiva un văl pe ochi (sau pe frunte) sau a i se lua (sau a-i cădea) cuiva un văl de pe ochi (sau de pe frunte) = a-și pierde (sau a-și recăpăta) seninătatea, vioiciunea; a înceta (sau a începe) să vadă, să înțeleagă, să judece limpede. Cînd Tudor intră în satul strămoșilor lui, la Șoimărești, parcă i se luă un văl de pe frunte. SADOVEANU, O. VII 59. În clipa următoare îi căzu vălul de pe ochi. REBREANU, R. II 203. ♦ Țesătură ușoară care acoperă și învăluie corpul; veșmînt larg, diafan. Văzui pieptul tău tînăr bătînd de turburare, Subt vălul ce sălta. ALEXANDRESCU, M. 121. 2. Fig. Tot ceea ce se întinde, coboară, se lasă peste ceva, acoperind, ascunzînd privirilor. Mănăstirea neagră, ca-ntr-un văl de tăcere și mîhnire, își ridica în cer. turnurile chiar lîngă noi. SADOVEANU, O. VII 229. Coboară-ți, iarnă albă, vălul magic. CAZIMIR, L. U. 38. Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă, Ce sate și cîmpie c-un luciu văl îmbracă. EMINESCU, O. I 69. 3. (Anat.; în expr.) Vălul palatului = membrană care acoperă cerul gurii, prelungindu-se spre faringe și despărțind cavitatea nazală de cea bucală. – Pl. și: (neobișnuit) văle (ODOBESCU, S. I 385).