NEARTICULAT, -Ă, nearticulați, -te, adj. 1. (Fon.; despre sunete) Care nu este articulat; (despre cuvinte) pronunțat neclar, îngăimat. 2. (Gram.) Care nu este însoțit de articol (hotărât); în care cuvintele nu sunt însoțite de articol (hotărât). 3. (Fiziol.) Care nu este format din articulații, care nu are articulații. [Pr.: ne-ar-] – Ne- + articulat.

alivanta, adv. – Pe spate, cu picioarele în sus. It. alla banda, prin intermediul pronunțării ngr. ἄλλα βάντα, termen marinăresc, introdus în rom., probabil în sec. XVIII (Scriban; Iordan, BF, VI, 150). Este posibil să aparțină aceleiași familii și alivancă, s. f. (turtă din mălai și brînză); alivenci, s. f. pl. (dans tipic mold.); alivăni, vb. (a întoarce, a răsturna; a înmuia). Evoluția acestor cuvinte nu este clară. Poate să se fi produs, la alivancă, o contaminare cu sl., cf. ceh. (na)liwanec „prăjitură în formă”, de la liti „a forma”; dar cuvintele sl. aduse de Cihac și DAR nu constituie o explicație suficientă în sine. Bogrea, Dacor., III, 724 (și Scriban) explică acest cuvînt prin sl. *olivenka, de la olivnij „în ulei”, care pare îndoielnic; tot Bogrea vede în alivăni un der. de la aliman.

arțar (-ri), s. m. – Arbore cu lemnul alb și tare (Acer tartaricum). – Var. (h)arțar(iu), ațar, arcer(iu). Probabil din lat. *arcearius, care reprezintă mai puțin numele arborelui, acer (Pușcariu 131; Pușcariu, Lat. ti, 63; REW 91; DAR), cît mai ales o referire la arcus „arc”, care se fabrica de obicei din lemnul acestuia; cf. celălalt nume rom. al arborelui, brîglar, de la brîglă „prăjină” și, pentru formă, lat. *acereus › retor. ischi. Der. de la acer, propusă de Burlă, Studii, 137, reluată de Körting 113, a fost respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 și Graur, BL, V, 86. Var. arcer înseamnă în limba actuală „tocilă”, care inițial se obținea prin ținerea în apă a unei bucăți de lemn de arțar pînă se întărea și astfel putea fi folosită la ascuțit; cf. Hasdeu 1500. Identitatea ambelor cuvinte nu este admisă de toți cercetătorii. Körting 125 invoca lat. aciarium, ipoteză respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 și admisă de Scriban, care pleacă de la it. acciaro. Pentru DAR, etimonul lui arcer este necunoscut; Pușcariu, Dacor., IX, 422, îl derivă de la lat. ilicem, cu suf. -er.

bleau s. m. invar. – Strop, pic; indică minimum ce se poate exprima (pentru a întări, prin absență, ideea de liniște). Creație expresivă (Iordan, BF, II, 181); coincide cu bg. ble, bljach (DAR). – Der. bleau, s. m. (animal cu urechile căzute); bleahă (var. blehaucă), s. f. (scroafă cu urechile căzute); blehăi (var. blehoti, bleheti), vb. (a lătra), prin intermediul unei asocieri curente între noțiunea de „gură” și cea de „cîrpă”, cf. bleancă, fleancă, fleoarță etc; bleașcă, s. f. (palmă, lovitură; zgomot produs de căderea unui obiect moale și umed), cf. fleașcă; bleasc, s. n. (respirație, răsuflare; bale, salivă), al cărui ultim sens este din sl. blĕšku „strălucire, bale”, după DAR (explicație ce pare greșită, căci acest sens nu apare în sl., cf. Iordan, BF, II, 183); blești, vb. (a slobozi un cuvînt, a deschide pliscul; a vorbi cu dificultate, a îngăima); coincide, probabil datorită aceleiași surse expresive, cu bg. mlaštjă „a mesteca, a molfăi”; blescăi, vb. (a murdări cu pămînt, a noroi), cf. plescăi; bleocăi, vb. (a bîrfi, a șușoti); bleoci, vb. (a vorbi, a lătră); bl(e)oșticăi, vb. (a merge cu greu printr-o mlaștină). Aceste cuvinte nu sînt în mod necesar der. direcți de la bleau, însă par a ilustra aceeași intenție expresivă. Cf. bleandă, bleg, bleot.

cauc (-ce), s. n. – Linguroi, căuș; vas de scos apă. Lat. caucus (Densusianu, Hlr., 200; Pușcariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον, alb. kafkë. Din același cuvînt, cu schimbare de suf. (ca în țîmburuc › țîmburuș), s-a obținut forma căuș, s. n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toartă lungă de care se ține, și cu care se ia apă de băut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paletă), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare să fi fost remarcată, iar dicționarele le tratează de obicei separat. Cihac, II, 46, derivă cuvîntul căuș de la pol. kousz „vas, pahar”, rut. ka(v)uš (cf. Berneker 1594 și Scriban); însă cuvîntul sl., după Miklosich Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. și rus. kooš, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide, Principii, 64, (urmat de Pușcariu, Dacor., III, 666 și DAR) pleacă de la lat. cavus, cu suf. -uș; în vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indică gr. ϰάβος „măsură de capacitate pentru produse solide”. Pentru accepția de „paletă”, cf. lat. caucellus › fr. choisel, choiseau.

copil (-ii), s. m. – 1. (Înv.) Bastard, fiu natural, nelegitim. – 2. Fiu, fiică. – 3. Prunc. – 4. Vlăstar, mlădiță. – 5. Vîrf, sfîrc, capăt. – Mr. cochil „bastard”, cóchilă „fecioară”, megl. cópil „bastard”, cupiláș „flăcău”. Origine necunoscută. S-a răspîndit din rom. în toate celelalte idiomuri balcanice: cf. ngr. ϰόπελος „bastard”, ngr. ϰοπέλι „băiat”, ϰοπέλα „fată”; alb. kopilj „bastard, servitor”, kopilje „servitoare”; bg. kópele, kópile, kopelák „bastard”; sb. kópile „bastard”, kopilan „flăcău”, v. rus. kopelŭ „bastard”, rut. kopyl, sl. kopilŭ „bastard”, mag. kópé „haimana”, în ngr., bg. și sb. cu un număr de der. locali. Aceste cuvinte nu se explică prin nici o limbă cunoscută, iar răspîndirea lor geografică nu permite să presupunem un punct de plecare diferit de rom., limbă în care, pe de altă parte, o aton și l final (înainte intervocalic) nu permit căutarea unui etimon în fondul lat. ci, cel mult, în cel expresiv. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 181), însă in Bihor a circulat cu sensul de „bastard”, care este vechi în celelalte regiuni; asupra semantismului, cf. Șeineanu, Semasiol., 200. Admit proveniența din fondul balcanic anterior latinei, Miklosich, Slaw. Elem., 10; Miklosich, Etym. Wb., 129; Berneker 564; Sandfeld 94; DAR; cf. Lahovary 325 și Rosetti, II, 115. Încercările făcute pentru a deriva acest cuvînt din lat. par a fi eșuat (de la pūpilus, după Laurian și Scriban, de la *copilis „care servește paharul”, după Meyer 198). Cuvîntul rom. a fost considerat uneori ca der. din ngr. (Cihac, II, 651); din sl. (Philippide, Principii, 44; Tiktin); din alb. (Densusianu, Hlr., 37; Meyer, Neugr. St., II, 67; Capidan, Dacor., II, 524; Philippide, II, 708); din limba gepizilor, din cuvîntul *kopilo (Diculescu, Dacor., IV, 1552); sau de la o rădăcină sl. care provine din indoeurop. *(s)kap- „a face” (Mladenov 250); cf. mai multe amănunte în DAR. Nici una din aceste ipoteze nu pare convingătoare, cu atît mai mult, cu cît pare evident că în ngr., sl. și alb. este vorba de cuvinte împrumutate, care rămîn fără explicație, dacă nu se admite originea lor rom. Der. copilă, s. f. (fiică naturală, bastardă; fată, tînără); copileț, s. m. (copil; vlăstar; scăunel cu trei picioare); copilandru, s. m. (tînăr, flăcău); copilări, vb. (a-și petrece anii copilăriei; a da în mintea copiilor); copilărie, s. f. (perioadă a vieții omenești de la naștere pînă la adolescență; faptă, purtare de copil, naivitate; ramolisment); copilăros, adj. (ca un copil); copilăresc, adj. (al copilului, propriu copilului); copilărește, adv. (în felul copiilor); copili, vb. (a tăia lăstarii sau crengile care nu poartă rod, a lăstări); copilă, s. f. (acțiunea de lăstări porumbul); copilăret (var. copilărime), s. n. (mulțime de copii); copilitură, s. f. (Trans., bastard).^[1]

oțeri (oțeresc, oțerit), vb. refl. – 1. A strica gustul unei mîncări, a irita, a strepezi dinții. 2. A se dezgusta, a se încrunta. – 3. A se supăra, a se bosumfla. – Var. oțărî, oțări. Origine îndoielnică. Trebuie să aibă legătură cu sb. ceriti se „a rîde sarcastic” (Scriban), bg. očervam „a-și arăta colții” (Candrea), bg. cerjă se „a lua un medicament”, rus. ščeriti (Rosetti, Studii ling., 28); dar baza comună a acestor cuvinte nu este clară. Oricum, nu e posibilă der. din sl. ostriti „a ascuți” (Cihac, II, 235), nici din lat. obterrere (Capidan, Dacor., III, 762). Der. oțerime, s. f. (Mold., dezgust); oțeros, adj. (Mold., înv., groaznic).

văpaie (-ăi), s. f. – Pară, flacără mare. Origine necunoscută. Se indică de obicei posibilitatea unui lat. *vapalia < vapa (Pușcariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147), cf. it. va(m)pa, sb. vapa „vapor”, alb. vapë „căldură” (Cihac, II, 721); dar relația dintre aceste cuvinte nu este clară. Poate este dubletul lui vipie, s. f. (arșiță). Der. (în)văpăia, vb. (a arde cu flacără); svăpăiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, golan), această relație semantică nu este clară (probabil „descompus ca cel care scapă de la incendiu”; după Crețu, din sl. sverĕpovati „a exaspera”; după Tiktin, se pleacă de la ideea de „aprins”).

farfara, farfarale s. f. (peior.) 1. flecar, palavragiu. 2. persoană neserioasă în al cărui cuvânt nu poți avea încredere.

buticar s. m. Proprietarul sau gestionarul unui butic ◊ „În concurență cu bișnițarii, și înfățișând un fenomen mai profund și mai complex, sunt buticarii. Cuvântul nu există în dicționare, dar are bune șanse să se impună. Privatizarea n-a coborât, în anul și jumătate scurs de la revoluție în adâncul economic.” R.lit. 18 VII 91 p. 2. ◊ „Este adevărat că «buticarii» vor trăi mai bine decât mine, chiar și după ce o să termin facultatea.” R.l. 23 XI 92 p. 5; v. și 23 X 93 p. 5; v. și bișnițar, nomenclaturist (din butic + -ar; cf. it. buticcaro; DPN 1983; D. Urițescu CV 2425, Irina Preda în LR 10/92 p. 545)

sfeter, -e, (sfetăr), s.n. – Pulovăr, bluza. – Din eng. sweater pătruns în lb. germ. din Friesland, dar și în terminologia germană și austriacă a modei din anii ’20; azi cuvântul nu se mai utilizează în limba germană (Țurcanu 2005).

NEARTICULAT, -Ă, nearticulați, -te, adj. 1. (Fon.; despre sunete) Care nu este articulat; (despre cuvinte) pronunțat neclar, îngăimat. 2. (Gram.) Care nu este însoțit de articol (hotărât); în care cuvintele nu sunt însoțite de articol (hotărât). 3. (Fiziol.) Care nu este format din articulații, care nu are articulații. [Pr.: ne-ar-] – Pref. ne- + articulat.

AGRĂI, agrăiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A vorbi cuiva, a adresa cuiva vorba. El vrea s-o agrăiască, dar sînge, nu cuvinte, îi bîlbîie pe buză. COȘBUC, P. II 202. ◊ Intranz. Da Ileana agrăia: Pe-a cui seamă mă duci? RETEGANUL, P. III 21.

DĂSCĂLIE, (2, 3) dăscălii, s. f. 1. Profesiunea de dascăl (1). Într-un rînd, în cei din urmă ani de dăscălie, a primit vizita unuia din cei de sus. SADOVEANU, O. A. I 163. Văzînd... că norocul îi stă împotrivă, se potoli oarecum și se apucă iară de dăscălia lui. ISPIRESCU, L. 276. 2. Povață; p. ext. dojană, mustrare. Te rog, nu cuvinte; n-am umor s-ascult dăscălii; răspunsul meu ar fi fără replică. NEGRUZZI, S. III 155. 3. (Învechit) Iscusință, pricepere, dibăcie. Iară de steag o lopată Prelungă avea și cu dăscălie Făcută de maistor Pintilie. BUDAI-DELEANU, Ț. 95.

ADLI s. f.: limbă artificială internațională creată cu ajutorul unui computer de un colectiv de specialiști, sub conducerea inginerului electronist francez Antoine Piras. Este rezultatul unei munci de peste trei decenii, are 25.000 de cuvinte extrase în principal din cinci limbi: engleză (42%), franceză (22%), spaniolă (18%), italiană și germană. Elementele ei sunt cuvinte deja existente, cu ortografia respectată. Jumătate din populația globului cunoaște aproximativ 33% din aceste cuvinte. Nu are sinonime și omonime. Noțiunea de timp se exprimă, de exemplu, prin cuvântul tim, dacă e vorba de durată; time, dacă e vorba de meteorologie și tiempo, dacă se referă la muzică. Adli a fost prezentată la UNESCO în 1984 și a intrat în concurență cu esperánto (v.).

CHINEZĂ s. f. (< China + suf. -eză): limbă izolantă tibetană din ramura chino-siameză sau thai-chineză, vorbită de marele popor chinez (peste 1,2 miliarde de oameni – aproape un sfert din populația globului). Are o vechime atestată în scris de câteva mii de ani (din mileniul al III-lea î.e.n.). Odată cu răspândirea budismului (în secolele IV – V e. n.), limba chineză a devenit limba literară scrisă a păturilor culte, limbă a unei culturi milenare. Timp de secole a fost limbă internațională de civilizație și de comunicare interstatală în Extremul Orient (în Asia de sud-est). Cele mai vechi texte (inscripții pe oase și pe carapace de broaște țestoase) au apărut din mileniul al II-lea î.e.n. Datorită perioadei feudale prelungite, izolării economice și politice a regiunilor, procesul de diversificare a dus la apariția a numeroase dialecte, atestate în cele mai vechi texte literare. Există șase mari grupuri de dialecte ale limbii chineze, dintre ele cel mai important fiind grupul de nord, vorbit în nordul, în vestul și într-o mare parte din centrul Chinei, de peste 70% din populație. Cel mai important din acest grup este dialectul din Pekin. Între cele șase grupuri de dialecte persistă numeroase diferențe fonetice și lexicale, dar structura gramaticală și o mare parte a fondului principal lexical sunt comune tuturor dialectelor. Cele mai vechi texte literare au apărut în China acum trei mii de ani. Limba literară scrisă – numită wenien – era deosebită de limba vorbită numai prin aspectul ei normat, fiind accesibilă numai unui număr mic de oameni instruiți. Ea s-a păstrat multe secole fără modificări esențiale, în timp ce limba vorbită, diversificată în dialecte, s-a transformat mereu, ajungându-se la diferențe atât de mari, încât wenien trebuia învățată ca și o limbă străină. Ea a servit ca limbă comună scrisă pentru toate regiunile țării. În această limbă au fost publicate documentele oficiale, textele de legi și literatura beletristică încă din secolele al X-lea – al IX-lea î.e.n. și până azi. Dialectul din Pekin a devenit limba oficială a instituțiilor guvernamentale din toate regiunile țării, ușurând impunerea lui ca limbă literară comună. Începând cu secolele VII – IX, paralel cu wenien, s-a creat un alt aspect al limbii literare scrise, bazat pe normele dialectului din nord – baihua sau baihuawen. În baihua au fost redactate celebrele romane „Pe malul apei”, „Călătorie în apus” și „Visul din iatacul roșu”. Cele două limbi literare scrise au coexistat timp de secole, influențându-se reciproc, dar evoluând pe căi cu totul diferite. Wenien este forma de exprimare a literaturii clasice chineze, neînțeleasă de popor, și se bazează pe normele limbii vechi, pe când baihua este forma de exprimare a literaturii noi, înțeleasă de popor și bazată pe norme noi, care favorizează formarea unei limbi comune a întregului popor chinez. Un rol important în impunerea limbii literare baihua (considerată de chinezi putonghua, adică „o limbă general înțeleasă”), având ca normă ortoepică pronunțarea de la Pekin, iar ca normă gramaticală modelul oferit de operele literare contemporane, l-a avut marele poet chinez Lu Sin. Limba chineză are unele trăsături de limbă izolantă (cuvintele nu-și modifică forma în cursul vorbirii; raporturile sintactice sunt exprimate cu ajutorul topicii și al cuvintelor auxiliare; partea cea mai veche a lexicului este formată din cuvinte radicale, monosilabice) și unele trăsături de limbă aglutinantă (are afixe derivative și un număr redus de afixe gramaticale). Limba chineză are reguli stricte privitoare la numărul și așezarea fonemelor care alcătuiesc silaba. Un rol important îl are aici tonul, care posedă o funcție fonologică. Numărul tonurilor variază după dialecte (în puthonghua sunt patru tonuri: egal, urcător, urcător-coborâtor și coborâtor). În chineza contemporană, majoritatea cuvintelor sunt polisilabice (monosilabicele vechi formează nucleul fondului principal lexical). Multe cuvinte chineze s-au format prin compunere, iar azi multe se creează cu ajutorul afixelor. În diferite epoci istorice, în limba chineză au pătruns multe împrumuturi din limbile minorităților naționale, din limbile de cultură din Asia și Europa (din limbile mongole, din manciuriană, din limbile popoarelor Asiei Centrale, din limbile indiene, din engleză și rusă). Unele cuvinte noi au fost obținute prin calcuri lingvistice. Deoarece limba chineză nu are mijloace formale de marcare a apartenenței cuvintelor la anumite părți de vorbire, acestea fiind invariabile, distincția se face pe baza criteriilor semantice și sintactice, pe baza topicii, intonației și cuvintelor auxiliare. Scrierea chineză este singura scriere hieroglifică menținută în această formă până azi. A fost creată din pictograme prin mileniul al III-lea î.e.n. și a ajuns să aibă azi peste șaizeci de mii de hieroglife, îngreunând la maximum redactarea (deși pentru comunicarea zilnică nu este nevoie decât de două-trei mii de semne), iar în mod deosebit tipărirea cărților. S-au făcut încercări de înlocuire a hieroglifelor cu o scriere fonetică, bazată pe alfabetul latin, încă din secolul al XVII-lea. În secolul nostru, preocuparea aceasta este foarte serioasă din partea specialiștilor chinezi. Deși în 1956 s-a propus un alfabet de 26 de litere, aprobat în 1958, aplicarea lui a fost doar parțială (la transcrierea numelor străine în manualele școlare). Generalizarea acestuia se va face după ce putonghua va deveni cu adevărat o limbă curentă de comunicare a tuturor locuitorilor țării, iar diferențele dialectale se vor diminua. Între timp, s-a trecut la simplificarea și unificarea treptată a hieroglifelor.

FONETICĂ s. f. (< fr. phonétique): ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat. ◊ ~ generală: ramură a f. care studiază sunetele în general, ca produse fiziologice, neoprindu-se la o limbă anumită. ◊ ~ articulatorie: ramură a f. care studiază mișcarea organelor vorbirii în articularea sunetelor precum și funcțiile acestor organe. ◊ ~ acustică: ramură a f. care studiază proprietățile fizice ale sunetelor vorbirii, cum ar fi frecvența și amplitudinea lor în timpul transmiterii. ◊ ~ auditivă: ramură a f. care studiază ascultarea și perceperea sunetelor vorbirii. ◊ ~ descriptivă (sincronică): ramură a f. care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în mod neevolutiv, static sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. În lingvistica românească este cunoscută lucrarea de f. descriptivă a acad. Alexandru Rosetti: Introducere in fonetică, București, 1957 și 1963 (ediția a II-a a apărut în Portugalia, la Lisabona, în 1962: „Introdução à fonetica”). ◊ ~ istorică (diacronică): ramură a f. care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în evoluția lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Reprezentanții cei mai de seamă ai f. istorice au fost lingvistul german August Schleicher (1821-1868), creatorul concepției naturaliste în lingvistică, și lingvistul rus Filip Fiodorovici Fortunatov (1848-1914). ◊ ~ comparată: ramură a f. care studiază sunetele în evoluția lor paralelă în mai multe limbi înrudite. A apărut odată cu f. istorică și în strânsă legătură cu ea, presupunându-se și completându-se reciproc. ◊ ~ experimentală (instrumentală): ramură a f. care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice avansate (chimograful, spectrograful, chimogramă, spectrogramă, palatogramă etc. – v. fiecare în parte); metodă de cercetare a sunetelor unei limbi cu ajutorul mijloacelor mecanice și electromecanice. F. experimentală a fost întemeiată de abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924) la începutul secolului al XX-lea (lucrare principală: Principes de pbonétique expérimentale – „Principii de fonetică experimentală”, 1897-1909). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu e pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit metoda f. experimentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram și Emanuel Vasiliu. ◊ ~ funcțională (fonologie): ramură a f. care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcționale, stabilind sistemele de foneme ale unui idiom (limbă, dialect, grai) și caracterul diferitelor variante ale acestora. Unul dintre creatorii f. funcționale a fost lingvistul rus Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938), a cărui lucrare principală este Grundzüge der Phonologie („Principii de fonologie”), 1939. ◊ ~ structurală (structuralistă): ramură a f. care se ocupă cu studiul structurilor fonetice ale unei limbi din perspectiva diferențelor și a opozițiilor, cu studiul sistemului fonetic al unei limbi în care componentele se condiționează reciproc. ◊ ~ sintactică (sandhi): modificare fonetică (asimilare, disimilare etc.) intervenită între două (sau trei) cuvinte datorită vecinătății lor în lanțul vorbirii (în sintaxă sau în plan sintagmatic). Fenomenul afectează finala primului cuvânt sub influența inițialei celui de-al doilea. Astfel: sunetul n, nazală dentală, devine m, nazală bilabială, sub influența bilabialei p cu care începe cuvântul următor în sintagma în pădure > îm pădure; de asemenea, consoana surdă s, care în enunțul „Copiii ăștia-s buni” reprezintă forma neaccentuată de persoana a III-a plural a verbului a fi la prezentul indicativului, se pronunță z (se sonorizează) datorită vecinătății sale cu consoana sonoră b, cu care începe cuvântul următor. Forma unui cuvânt pronunțat izolat, precedat și urmat de pauză, este forma lui absolută, în timp ce forma unui cuvânt pronunțat în frază, fără a fi separat prin pauze de forma precedentă și următoare, este o formă în sandhi (conjunctă, legată), așa cum există în limba franceză: ils sont six („il sõ sis”), six oiseaux („sizwazo”) – „ei sunt șase”, „șase păsări”. F. sintactică relevă influența exercitată asupra formelor de către grupurile de cuvinte în propoziție și frază; ea este „o replică” dată de sintaxă evoluției fonetice și morfologice a formelor.

MONOSILABIC, -Ă, monosilabici, -e, adj. Care are o singură silabă, format din monosilabe. Cuvînt monosilabic. Limbă monosilabică. ▭ În limbile monosilabice, cuvintele nu pot avea familie. GRAUR, F. L. 154.

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

METODĂ s. f. (< fr. méthode, germ. Methode, lat., gr. methodos < meta „după” + hodos „cale”): mod organizat de a studia fenomenele de limbă; totalitatea procedeelor folosite în cercetarea unei limbi. ◊ ~ comparativ-istorică: m. de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeași limbă de bază. Ea este folosită în reconstituirea limbii de bază (comune), atunci când pentru aceasta nu există texte, ca în cazul limbii indo-europene comune și a străromânei (a protoromânei) sau pentru studierea evoluției formelor din limbile derivate, atunci când pentru limba de bază există texte, ca în cazul limbilor romanice. Aplicarea ei în studiul evoluției limbilor înrudite este condiționată de existența a două trăsături ale acestor limbi: a) aspectul complexului sonor al cuvintelor nu e determinat de sensul acestuia; b) regularitatea schimbărilor fonetice. M. comparativ-istorică a fost folosită întâia oară în primul sfert al secolului al XIX-lea, în mod independent, de către lingviștii germani Franz Bopp și Iacob Grimm și de lingvistul danez Rasmus Kristian Rask în lucrările lor despre limbile germanice, sanscrită, greacă și latină. După ei, lingvistul și filologul german Friedrich Diez a folosit-o în studierea limbilor romanice, iar lingvistul și filologul rus Alexandru Hristoforovici Vostokov în studierea limbilor slave. Această m. a rămas până astăzi principala m. de cercetare lingvistică și numai datorită aplicării ei lingvistica a devenit o știință. ◊ ~ geografiei lingvistice: m. de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea, pe bază de anchete, pe teren, a ariilor de răspândire în care se încadrează. A fost folosită pentru prima oară de către lingvistul german G. Wenker, la sfârșitul secolului al XIX-lea (1881) în alcătuirea unui atlas lingvistic al limbii germane (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutsch), cu scopul de a demonstra existența granițelor dialectale așa cum preconizaseră neogramaticii. El s-a folosit de anchete prin corespondență și de chestionare mai ales fonetice. În ciuda lipsurilor, a reușit să demonstreze tocmai contrariul: că nu există granițe dialectale, limite precise între graiuri. În primul deceniu al secolului al XX-lea, m. a fost mult îmbunătățită de către lingvistul francez Jules Gilliéron (1854-1926) în alcătuirea Atlasului lingvistic al Franței (Atlas linguistique de la France) între 1902-1910, în colaborare cu Edmond Edmont. Din materialele adunate pentru atlas, Gilliéron a tras următoarele concluzii, valabile și pentru studiul altor limbi: a) o inovație lingvistică pornește dintr-un punct oarecare al teritoriului unei țări și se răspândește treptat, aproximativ circular, pe suprafețe variabile; b) ariile laterale (marginale sau periferice) ale punctului din care pornește inovația lingvistică au șansa de a evita această inovație; c) ariile laterale păstrează fazele anterioare ale limbii (pronunțarea, cuvintele sau formele gramaticale vechi), prin aceasta având un caracter conservator, arhaic; d) una din cauzele principale ale dispariției cuvintelor este omonimia; e) isoglosele – liniile care arată pe harta lingvistică limitele aproximative ale răspândirii unui fenomen de limbă – nu se suprapun, ci se întretaie, deci nu există granițe absolute între dialecte; f) unele cuvinte migrează dintr-o zonă în alta; g) este necesar ca fiecare fapt de limbă să fie studiat separat, deoarece fiecare își are istoria lui. Pe bună dreptate el a fost socotit „creatorul geografiei lingvistice”, lucrarea lui atrăgând atenția tuturor marilor lingviști din Europa. Astfel, m. geografiei lingvistice a fost adoptată și folosită de lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936) și de lingvistul italian Matteo Bartoli (1873-1946). Sub influența atlasului întocmit de Gilliéron, în multe țări s-a inițiat munca de elaborare a atlaselor lingvistice. Au apărut astfel: Atlasul lingvistic al limbii italiene (în 8 volume), sub conducerea romaniștilor elvețieni Karl Jaberg (1877-1958) și Jakob Jud (1882-1952), între 1919-1928; Atlasul lingvistic și etnografic italian al Corsicei (în 10 volume), sub conducerea lingvistului Gino Bottiglioni, între 1933-1942; Atlasul lingvistic al limbii ruse (un singur volum), sub conducerea lingviștilor F. P. Filin și M. D. Malțev, între 1936-1940; Atlasul lingvistic al limbii ruse (proiectat în 13 volume, primul apărând sub conducerea lui R. I. Avanesov în 1957) etc. Pentru limba română au folosit m. geografiei lingvistice: lingvistul german G. Weigand (1860-1930), în alcătuirea primului atlas lingvistic al limbii române – Lingvistischer Atlas des daco-rumänischen Sprachgebiets, Leipzig, 1898-1909; I.-A. Candrea, în proiectul pentru alcătuirea unui atlas lingvistic al Banatului, în legătură cu care a publicat un studiu teoretic însoțit de câteva hărți (1924); Muzeul limbii române, în alcătuirea Atlasului lingvistic român început în 1921 -1922 și Institutul de lingvistică din Cluj, care a continuat publicarea acestui atlas (ALR I, Vol. I și ALRM I, Vol. I, apărute in 1938, iar ALR I, Vol. II și ALRM I, Vol. II, apărute în 1942, toate sub conducerea lui Sever Pop; ALR II, Vol. I și ALRM II, Vol. I, apărute în 1940 sub conducerea lui Emil Petrovici; ALR II, Vol. II și III (1956), IV (1961) și ALRM II, Serie nouă, Vol. I, apărute în 1956 sub conducerea lui Emil Petrovici și I. Pătruț; ALR II, Serie nouă, Vol. I și II (1956), III (1961), IV (1965), V (1966), VI (1969) și VII (1972), apărute sub redacția lui Emil Petrovici și I. Pătruț; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III (1967) sub redacția lui Emil Petrovici, iar Vol. IV (1981) sub redacția lui I. Pătruț; Texte dialectale, Suplement la ALR II, apărute în 1943 la Sibiu și Leipzig, sub conducerea lui Emil Petrovici etc.; lingviștii clujeni S. Pușcariu, E. Petrovici, D. Macrea, I. Pătruț și R. Todoran, în elaborarea unor studii fonetice, de vocabular și de repartiție a graiurilor daco-române; lingviștii bucureșteni B. Cazacu, Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu în elaborarea și publicarea Noului atlas lingvistic român pe regiuni (NALR) – Oltenia I (1967), II (1970), III (1974), IV (1980), V (1984), a Textelor dialectale. Oltenia (1967), Muntenia I (1973), II (1975) și III (1986); lingviștii clujeni Petru Neiescu, Gr. Rusu și Ionel Stan în elaborarea și publicarea NALR. Maramureș I (1969), II (1971), III (1973); lingviștii clujeni Gr. Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți în elaborarea și publicarea NALR. Transilvania I (1993); lingviștii moldoveni Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu în elaborarea și publicarea NALR. Moldova și Bucovina, I (1987) și a Textelor dialectale din aceeași zonă (1993); lingviștii bănățeni sub conducerea lui Petru Neiescu, în elaborarea și publicarea NALR. Banat I (1980) etc. Pe lângă atlasele și textele dialectale amintite trebuie să mai menționăm și numeroasele monografii lingvistice asupra unor dialecte (subdialecte) și graiuri (mai ales) românești, în elaborarea cărora s-a folosit, de asemenea, m. amintită: Graiul din Țara Oașului (în Buletinul Societății de filologie, II, București, 1907) de I.-A. Candrea; Graiul din Țara Hațegului, București, 1915, de Ovid Densusianu; Graiul din Țara Oltului (în „Grai și suflet”, I, 1924, pp. 107-139) de G. Șerban Cornilă; Graiul și folklorul Maramureșului, București, 1925, de Tache Papahagi; Ținutul Vrancei, București, 1930, de I. Diaconu; Graiul putnean (în „Ethnos”, 1941, I, p. 91 și urm.) de Iorgu Iordan; Graiul de pe valea Crișului Negru, București, 1961, de Teofil Teaha; Graiul, etnografia și folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983, coordonatori: Gheorghe Pop și Ion Chiș Șter etc. M. geografiei lingvistice a permis cunoașterea mai amănunțită și mai exactă a faptelor de limbă, căci cercetarea atentă a modului în care pronunțările, cuvintele și formele gramaticale se propagă de la un punct la altul ne ajută să pătrundem mai adânc în mecanismul evoluției limbii. ◊ ~ de anchetă: ansamblu de procedee prin care un anchetator obține, culege și înregistrează pe teren datele necesare descrierii unui grai, subdialect sau dialect. Fazele preliminare momentului aplicării acesteia sunt: fixarea scopului cercetării și a tipului de lucrare ce urmează a fi realizată în urma anchetei; alegerea localității și a informatorului, pe baza unor criterii dinainte stabilite etc. M. de anchetă are în vedere două etape ale cercetării pe teren: stimularea dirijată prin chestionar a informatorului și înregistrarea informației. Ea poate fi: directă (când dialectologul înregistrează datele obținute la fața locului) sau prin corespondență (când dialectologul înregistrează datele obținute ulterior anchetei); monografică (când se descrie graiul, subdialectul sau dialectul în ansamblu) sau a geografiei lingvistice (v. mai înainte). Sarcina fundamentală a dialectologului este ca – în spiritul m. de anchetă – să culeagă cu răbdare faptele de pe teren, să le clasifice metodic și să le interpreteze corect. ◊ ~ foneticii instrumentale: m. care presupune folosirea mijloacelor mecanice perfecționate pentru înregistrarea vorbirii oamenilor, în vederea cercetărilor lingvistice. Creatorul acestei metode este abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu este pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit m. foneticii instrumentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram, Emanuel Vasiliu etc. ◊ ~ reconstrucției: m. care vizează reconstruirea unei limbi-bază pornind de la trăsăturile comune ale limbilor derivate din aceasta. A fost folosită pentru prima dată în determinarea trăsăturilor indo-europenei comune de către lingvistul german August Schleicher (1821-1868) care i-a stabilit și principiile fundamentale. M. reconstrucției presupune obligatoriu comparația istorică. ◊ ~ statistică; m. folosită în lingvistica contemporană (matematică sau aplicată); ea presupune cercetarea limbii cu mijloace matematice, cercetarea aspectelor algebrice, cantitative și formale ale fenomenelor de limbă, în vederea folosirii lor în traducerea automată. Prin folosirea m. statistice se urmărește stabilirea frecvenței, a modului de distribuție și a importanței pe care o au în limbă cuvintele și alte elemente de ordin lingvistic (v. și gramatică, lingvistică).

NEGAȚIE s. f. (cf. lat. negatio, fr. négation): cuvânt cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o parte de propoziție sau de o propoziție prin predicatul ei, ca de exemplu cuvântul nu în propozițiile „Nu Ion a luat cartea, ci Vicu” (se neagă ideea de subiect); „Nu cartea a luat-o Vicu, ci caietul” (se neagă ideea de obiect direct); „Ion nu a luat cartea” (se neagă ideea exprimată de întreaga propoziție prin predicatul ei).

SENS s. n. (cf. fr. sens, lat. sensus): 1. semnificație, accepție, conținut semantic, înțeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale, al unei părți de vorbire, al unei propoziții, al unei comunicări, al unui text etc. (Problema s. cuvintelor este discutată pe larg în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, București, 1975, de I. Coteanu și A. Bidu-Vrănceanu). ◊ ~ lexical: s. care ține de natura lexicală a cuvântului, de apartenența acestuia la lexicul unei limbi, la una din clasele lexico-gramaticale existente, și care este sugerat de cuvânt în timpul întrebuințării sale (în cazul în care este flexibil, el apare în toate formele sale flexionare). S. lexical este strâns legat de conținutul noțional (logic) al cuvântului. ◊ ~ fundamental: s. lexical de bază, primordial, originar, primitiv, principal, esențial al unui cuvânt, ca de exemplu „fragment dintr-un întreg” pentru cuvântul bucată; „încăpere destinată exercitării unei profesiuni” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar atât în semantica diacronică (în studierea evoluției semantice a cuvântului), cât și în semantica sincronică (în studierea s. cuvântului într-un context dat). ◊ ~ secundar: s. lexical derivat din cel de bază, din cel fundamental (principal), ca de exemplu „operă literară sau muzicală” pentru cuvântul bucată; „secție sau serviciu într-o instituție”, „guvern” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar în semantica diacronică. ◊ ~ general: s. lexical comun unui număr foarte mare de obiecte; s. care se referă la o arie foarte largă de folosire a cuvântului și la un număr mare de situații contextuale. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ particular: s. lexical diferit de cel general, care corespunde unei anumite situații contextuale, care este specific unui anumit cuvânt. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ propriu: (denotativ): s. lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens obișnuit și caracteristic unui cuvânt, necontaminat de afect și nedepinzând de un anumit context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „temperatură”, „căldură” pentru cuvântul febră; „deschizătură în zid” pentru cuvântul fereastră; „urmă lăsată de un corp gras” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. El corespunde s. fundamental al cuvântului. ◊ ~ figurat (conotativ): s. lexical diferit de cel propriu, neobișnuit, folosit în scopuri afective, expresive, artistice; s. cu valoare suplimentară, deviat de la cel obișnuit, propriu, depinzând frecvent de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „emoție”, „neliniște”, „încordare” pentru cuvântul febră; s. de „oră liberă în programul unui profesor” pentru cuvântul fereastră; s. de „faptă sau atitudine reprobabilă” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. ◊ ~ impropriu: s. lexical nepotrivit, neindicat, nerecomandabil în exprimare, care nu aparține de fapt cuvântului dat sau care nu i se potrivește. Astfel, se consideră că s. de „predicativ suplimentar” în denumirea dată unității sintactice „element predicativ suplimentar” este impropriu; de asemenea, s. de „consecutiv – consecutivă” în denumirea unităților sintactice corespunzătoare, ca și s. de „verbal” în denumirea unităților sintactice de „predicat verbal” exprimat prin adverb sau prin interjecție sunt, fără îndoială, improprii. ◊ ~ concret: s. lexical care se referă la ceva ce poate fi perceput prin simțuri, ce poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „coridor subteran” pentru cuvântul galerie, de „vas de sticlă din care se bea apă” pentru cuvântul pahar. ◊ ~ abstract: s. lexical care se referă la ceva ce nu poate fi perceput prin simțuri, ce nu poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „deșteptăciune”, „istețime” pentru cuvântul inteligență; de „trebuință”, „necesitate” pentru cuvântul nevoie; de „amiciție”, „frăție” pentru cuvântul prietenie. ◊ ~ actual: s. lexical de care dispune un cuvânt în momentul de față; sens real, ca de exemplu s. de „care cântă” pentru cuvântul cântător; de „persoană care manevrează cârma unei ambarcațiuni sau nave” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ învechit: s. lexical care a devenit anacronic; sens depășit, degradat, uzat prin întrebuințare, ieșit din actualitate, ca de exemplu s. de „poet” pentru cuvântul cântător; s. de „guvernator” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ rar: s. lexical care nu este folosit decât cu totul întâmplător, în anumite împrejurări, ca de exemplu s. de „încântare”, „admirație” pentru cuvântul ademenire; s. de „a se codi”, „a șovăi” pentru cuvântul cârmi. ◊ ~ neutral: s. lexical indiferent față de categoria gramaticală a genului (masculin sau feminin) indicată de forma neaccentuată de D. și Ac., singular, persoana a III-a a pronumelui personal, ca în exemplele „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, „a o pune de mămăligă”, „a o lua la sănătoasa” etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează lipsă de considerație, dispreț, batjocură, ca de exemplu s. de „nesuferit”, „respingător” pentru cuvântul antipatic și s. de „funcționar mărunt” pentru cuvântul conțopist. ◊ ~ gramatical: 1. s. care ține de natura gramaticală a cuvântului, de valoarea morfologică, de funcția sintactică și de distribuția acestuia, fiind sesizabil într-o formă flexionară, într-o construcție sintactică, într-o categorie gramaticală sau într-un raport gramatical. 2. s. actualizat al unui cuvânt prin intermediul unui context situațional; semnificație restrictivă, precizată prin aducerea unei înfățișări sau a unei însușiri a obiectului în centrul atenției noastre. În s. intră deci imaginea, reprezentarea generală a obiectului denumit, ca de exemplu în fluture; sintagmele fluture de mătase, fluture cap de mort, fluture coada rândunicii și fluture amiral exprimă însă câte unul din s. posibile cuprinse în semnificația de „fluture”. În orice moment al existenței lui, cuvântul are un conținut semantic finit, alcătuit dintr-un număr de s. în relație, care dau echilibrul semantic al acestuia, ușurează înțelegerea modalităților de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii și sugerează posibilitățile de evoluție semantică a cuvântului. Acad. Ion Coteanu clasifică s., după calitatea lor generală, în trei mari categorii sau tipuri; a) s. denominative (denotative, apelative sau cognitive): s. care iau naștere ca rezultat al actului denotației, al denumirii obiectelor. Ele sunt însoțite în foarte multe cuvinte de s. conotative (afective sau expresive), ocupând cu acestea conținutul semantic al cuvintelor și dând naștere fenomenului de polisemantism (v.). Dar ele pot ocupa și singure conținutul semantic al cuvintelor, creând în acest caz fenomenul de monosemantism (v.), mai ales în termenii tehnici de strictă specialitate cum sunt cric „aparat portativ de ridicat la mică înălțime greutăți prin împingere în sus” și rotor „partea unei mașini – motor sau generator – care se rotește în jurul axei arborelui pe care e montată”. Nici un cuvânt nu conține mai mult de un s. denominativ (chiar și atunci când denumește mai multe obiecte diferite, ca în cazul lui cățel „pui de câine, de lup, de vulpe”, „parte a unui dispozitiv tehnic”, „grăunte de usturoi” etc. – sau când are doi poli semantici, ca în cazul lui împrumuta „a da cu împrumut” – „a lua cu împrumut”, asculta „de cineva” – „pe cineva” etc. S. denominative corespund sensurilor proprii ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; b) s. conotative (afective sau expresive): s. care însoțesc virtual, în foarte multe cuvinte, s. denominative; 3. care constituie devieri de la s. denotative, permițând apariția tropilor de un singur cuvânt sau de mai multe cuvinte. S. conotative se prezintă sub două aspecte: unele, ușor de recunoscut la prima vedere (mai ales dacă cuvintele sunt în contexte) ca în formele diminutivale expresive, în cele de vocativ sau de imperativ, intrate de mult în conștiința publică; altele, greu de recunoscut la prima vedere, ascunse – ca în îmbinările poetice de tipul așternutul de pături de mistere, specific creației argheziene și neimpuse conștiinței publice. Există însă și s. conotative care nu însoțesc obligatoriu s. denotative: este cazul s. comunicate de interjecții, părți de vorbire care nu denumesc, ci evocă sau sugerează stări sufletești și de voință. S. conotative corespund sensurilor figurate ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; c) s. relaționale: s. redate de obicei prin uneltele gramaticale (prepoziții și conjuncții) în contexte determinate. Astfel, prepoziția cu ajută la exprimarea ideii de asociere privită ca adăugare, ca instrument, ca modalitate etc.; prepoziția de la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de plecare în spațiu; prepoziția până la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de sosire în spațiu; conjuncția și ajută la exprimarea ideii de asociere, de continuitate pe același plan; conjuncția dar ajută la exprimarea ideii de divergență; conjuncția ci ajută la exprimarea ideii de opoziție; conjuncția sau, a ideii de excludere; conjuncția deci, a ideii de concluzie; conjuncția fiindcă, a ideii de cauză; conjuncția încât, a ideii de consecință; conjuncția deși, a ideii de concesie etc. Există însă și s. relaționale însoțite de unele s. denotative, ca în prepozițiile provenite din adverbe – înaintea, înapoia, împrejurul, dedesubtul etc., în locuțiunile prepoziționale cu adverbe – împreună cu, laolaltă cu, înainte de etc., în locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu substantive – în timp ce, în vreme ce, din cauză că etc. sau cu adverbe – acolo unde, atunci când, așa cum etc. Pe lângă aceste trei tipuri de s. se poate vorbi și despre s. gramaticale propriu-zise: s. a căror prezență este asigurată de existența categoriilor gramaticale ale cuvintelor în contexte, indiferent de s. denominative sau conotative ale acestora. Astfel, s. de nominativ, s. de acuzativ, s. de dativ, s. de genitiv și s. de vocativ, s. fiecărui timp verbal etc. Toate cuvintele au s. gramatical. Acesta apare însă combinat cu cel denotativ și cu cel conotativ. Formulele generale de distribuire a s. în cuvinte sunt: 1) s. denominativ (denotativ) + s. gramatical; 2) s. denominativ (denotativ) + s. conotativ + s. gramatical; 3) s. conotativ; 4) s. conotativ + s. gramatical; 5) s. relațional.

TRĂSĂTURĂ, trăsături, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Linii, contururi caracteristice ale figurii unei persoane; trăsură. Ne primește un tînăr blond, scund, cu trăsături alese. STANCU, U.R.S.S. 97. Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple, în linii drepte. CAMIL PETRESCU, U. N. 381. ♦ Aspecte esențiale ale caracterului sau ale personalității cuiva. Psiholog sumar, el află, poate, acum trăsături de caracter ale băiatului său pe care nu le cunoștea și care-l înduioșară. CĂLINESCU, E. 158. În acest roman găsim toate trăsăturile caracteristice ale marelui scriitor. GHEREA, ST. CR. II 234. Încă o trăsătură caracteristică a lui Lenau e dorul de călătorie. IONESCU-RION, C. 68. ♦ Aspect caracteristic, general al unei opere, al unei doctrine, al unui fenomen, al unei activități, al unei epoci. Utilizarea științei pentru satisfacerea nevoilor materiale și culturale ale întregului popor reprezintă o trăsătură specifică a socialismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 335, 4/4. Trăsătura caracteristică a gramaticii constă în aceea că ea stabilește regulile modificării cuvintelor, avînd în vedere nu cuvinte concrete, ci, în general, cuvinte fără caracter concret. S.C.L. 1950, I 130. 2. Linie trasă pe hîrtie (cu condeiul, cu creionul etc.). ◊ Trăsătură de condei = semne grafice (cuvinte, linii) aruncate pe hîrtie la repezeală și (de obicei) fără multă chibzuință. Și cu toate acestea, iată-ne chemați, prin o trăsătură de condei, a șterge, a desființa patru legiuiri. KOGĂLNICEANU, S. A. 130. Trăsătură de unire = liniuță de unire, v. liniuță.

SEMNIFICAȚIE, semnificații, s. f. 1. Conținut semantic al unui cuvînt, înțeles, sens; accepție. Aceste cuvinte... nu s-au ales desigur la întîmplare dintre toate vorbele limbii romînești și nu sînt lipsite de o semnificație asupra căreia să se poată medita. BOGZA, A. Î. 419. 2. Valoare simbolică a unui lucru; înțeles, noimă, tîlc; p. ext. însemnătate, importanță. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificație. BARANGA, I. 206. Privirea avea o semnificație de toți înțeleasă. C. PETRESCU, C. V. 89. O premieră de teatru capătă de cele mai multe ori o mare semnificație. SAHIA, U.R.S.S. 145.

sfeter, sfetere, (sfetăr), s.n. – (reg.) Pulovăr gros de lână. Prin extensie, a primit numele de sfeter și lecricul confecționat din pănură de lână albă scămoșată (Dăncuș, 2010). – Din eng. sweater, pătruns în lb. germ. din Friesland, dar și în terminologia germană și austriacă a modei din anii ’20; azi cuvântul nu se mai utilizează în limba germană (Țurcanu, 2005); cf. sveter (< eng. sweater) (MDA).

cumătru, cumnat, cuscru Aceste trei nume de rudenie prezintă toate dificultăți pentru etimologie. Originea ultimă a tuturor este latină, dar cumnat are nevoie de explicații în ce privește înțelesul (deși același înțeles ca în românește apare și în celelalte limbi romanice și este atestat încă din latină), iar cumătru și cuscru prezintă dificultăți de formă. Cel mai simplu din cele trei este cumnat < lat. cognatus S. Pușcariu, DR, I, p, 125, vede o dificultate în faptul că grupul mn s-a păstrat aici, pe cînd în mioară < *agnelliola și în miață < ignitia s-a redus la m. Trec cu vederea faptul că etimologiile sînt cel puțin discutabile (de ce am avea nevoie să reconstruim un *agnelliola, nereprezentat în altă parte, cînd mioară se poate explica în românește ca derivat de la mia? DLRM a mers și mai departe și a suprimat asteriscul), dar cum n-a observat Pușcariu că în exemplele alese de el grupul mn s-a muiat, pe cînd în cumnat a rămas dur? Cognatus, pornind de la sensul etimologic de „născut împreună”, ajunsese la acela de „rudă de sînge”. În latina tîrzie, a trecut la înțelesul de „rudă prin alianță”. Cum se explică această schimbare? Cred că numai prin influența lui compater, consocer (și aceasta justifică tratarea lui cumnat împreună cu cumătru și cuscru). Cînd compatres, consocri sînt colegi în calitate de tați, de socri, cognati poate ajunge să însemne colegi în calitate de fii ai cuscrilor etc. Transformarea a trebuit să se petreacă la o dată destul de timpurie, căci în românește cuvîntul a devenit curînd inanalizabil, prin nerecunoașterea cuvîntului nat (în regiunile unde e păstrat are un sens destul de diferit de cel din latinește), ceea ce explică de ce prefixul a păstrat forma cum- (vezi SLG, p. 171). În ce privește pe cuscru, este clar pentru oricine că provine din lat. consocer (CADE îl lasă fără etimiologie, dar cf. CDDE); vezi, ca paralelă în greaca modernă, συμπέθερος;, din σύν „cu” și πε(ν)θερός „socru”. Totuși o serie de amănunte fonetice nu sînt clare: de la consocer ar fi trebuit să avem *coscru; dacă însă, așa cum se întâmplă de obicei, grupul „muta cum liquida” a atras accentul pe silaba a doua, trebuia să se zică *cusocru. Singura modalitate de explicare a formei noastre mi se pare că e, ca în atîtea rînduri, influența derivatelor: încuscri, cuscrenie etc, nu pun probleme nici în ce privește accentul, nici în ce privește schimbarea lui o în u. Totuși în cazul de față ar fi greu să admitem că derivatele erau în mintea vorbitorilor mai prezente decît forma simplă. Cheia cred că ne-o dă situația sintactică. Dacă la verbe ca cuprinde, cutreiera, cutremura, cuveni etc. identitatea formală a prefixului cu- și a prepoziției cu nu are de ce să ne supere, pentru că prepozițiile nu se pun niciodată în fața verbelor, alta e situația substantivului, care se folosește adesea precedat de prepoziție. Admițînd că consocer, *consocra au devenit, așa cum era de așteptat, *cusocru, *cusoacră, nu există nici un mijloc de a face distincție în vorbire între propoziții ca a venit cusocrul și a venit cusocrul sau între asta e *cusoacra și asta e cu soacra. De aceea, imediat ce a apărut forma sincopată de la derivate și, accidental, a fost introdusă prin analogie sincopa și la forma simplă, ea a fost reținută și s-a generalizat, fiind folosită pentru a elimina o posibilitate de confuzie. Pentru cumătru, cumătră, există două posibilități: sau se explică direct prin latina (compater, conmater), sau provin din slavă (cum afirmă DU, CADE și, indirect, prin faptul că nu inserează cuvântul, CDDE). Într-adevăr, în slavă apar formele къмотръ, къмотра. Ipoteza din urmă are însă împotriva ei faptul că toate numele de rudenie românești provin din latină: bunic, cumnat, cuscru, fin, fiu, frate, ginere, mamă, mătușă, naș, nepot, noră, nun, soră, tată, unchi, văr (Al. Rosetti, BL, VIII, p. 161); sînt slave numai unele forme laterale, ca maică, maștihă (pe nevastă nu l-am considerat-nume de rudenie, așa cum n-am admis pe listă nici pe bărbat, femeie, soț). Ce motive am avea să-l credem slav pe cumătru? Faptul că prezintă unele abateri de la normele fonetice românești? Rămîne să vedem dacă slava ne ajută să le lămurim și, in primul rînd, dacă nu prezintă și slava abateri de același fel. Dificultățile prezentate de formele românești sînt următoarele: apar forme regionale, întîlnite și în texte arhaice, de tipul cu’matră (DA; vezi însă Rosetti, BL, VIII, p. 160); față de formele romanice primitive de declinarea a III-a, găsim în românește -u la masculin și -ă la feminin; se mai adaugă prezența lui ă accentuat și dispariția lui p la masculin. Dar în general aceste puncte constituie dificultăți și pentru etimologia formelor slave. În vechea slavă se poate explica o la masculin, nu însă și la feminin, căci a lung nu devine o; de asemenea face dificultăți dispariția lui p la masculin. Pe de altă parte, dacă pentru formele românești pornim de la slavă, nu se vede de ce къмотръ, къмотра au devenit cumătru, cumătră și nu *cmotru *cmoatră. Pentru a explica pe ă, TDRG trimite la cumpănă, sîmbătă din v.sl. кжпоиа, сжвота; dar sîmbătă vine foarte probabil din latinește (ca și toate celelalte nume ale zilelor) și ambele cuvinte sînt accentuate pe inițială, ceea ce schimbă situația vocalei a doua. În sfîrșit, ъ de la început, după cît pot vedea, reproduce pe u din românește, nu pe o din latină. Este neîndoielnic că cele două forme pentru genuri s-au influențat una pe cealaltă: o de la feminin se explică prin masculin, lipsa lui p la masculin se explică prin feminin (există în slavă și кoγпетpa). La fel în românește vom explica prin influența femininului lipsa lui p și pe ă de la masculin (la feminin ă putîndu-se explica prin refacere după e de la plural). Nu e indispensabil ca schimbările pomenite să fi avut loc în română prin influență slavă. Să trecem acum la explicarea formelor române prin latină. P. Skok, REtSl, X, p. 189, nr. 3, se pronunță contra originii slave a lui cumătru. El pornește de la v. rom. cu’mătru care s-ar explica prin compater și care ar fi provocat refacerea lui commater în co’mmater, cu a neaccentuat: devenit apoi în mod normal ă. (Cît despre forma actuală cumătră, ea s-ar explica prin influența derivatelor.). Dar o asemenea influență presupune neapărat că formațiile erau analizabile, și în cazul acesta tendința normală a limbii era să treacă accentul de pe prefix pe radical. Pușcariu, DR, III, p. 395, crede că cu’mătră a păstrat pe a din commater (ca și cum în latinește ar fi fost a scurt). DA face o construcție și mai complicată, pornind și de la comma’ter, care ar fi devenit cumătră, și de la co’mmater, care ar fi devenit *coamătră, după care ambele forme s-ar fi amestecat pentru a da cu’matră și cumătră; cît despre cu’mătru, acesta ar veni de la co’mpater. După Scurtu, p. 25-1, *compater (de ce cu asterisc?) și commater au pierdut legătura cu pater și mater, pentru că acestea din urmă dispăruseră în latina balcanică. Compater s-a pierdut și a rămas numai commater; -u, -ă s-au introdus pentru a marca genul; a putea deveni ă numai cînd accentul era pe o, deci s-ar fi pornit de la *co’mmater. Dar dacă pater și mater mai existau în româna primitivă, trebuia să se zică *cupatre, *cumatre. Dacă nu, atunci trebuia să se ajungă la formele. ◊ cumpătre, *cumatre (cf. SLG, loc. cit.). E greu de crezut însă că pater și mater nu s-au păstrat cîtăva vreme, căci astfel de cuvinte nu dispar brusc. Accentul pe u nu se poate în nici un fel explica în românește pornind de la latină. Avînd în silaba următoare grupul „muta cum liquida”, co’mpatrem trebuia neapărat să devină compa’trem. Dar pentru commater, cu a lung din latină, nici nu avem nevoie de nici o explicație pentru accentul pe a, căci era obligatoriu. Adăugarea unui u final la masculin și a unui a final la feminin, care constituie o inovație; atît în română cît și în slava, se poate ușor explica în ambele limbi, așa cum o face Scurtu, numai începînd din momentul în care compater nu mai are urmași: dacă pentru masculin și pentru feminin se folosește aceeași rădăcină, atunci trebuie neapărat diferențiat sufixul. Se poate vedea o paralelă în nepot, nepoată din lat. nepotem. În astfel de cazuri s-a putut porni în românește de la vocativ: nepote > nepoate a fost luat drept vocativ (cf. cumnate față de cumnat) și s-a refăcut un nominativ nepot; la fel de la nominativul *cumătre s-a putut ajunge la cumătru. După părerea mea însă, în cazul de fața n-a intervenit atît pluralul (mai curînd vocativul) sau derivatele, cât influența reciprocă a masculinului și a femininului. Că asemenea cazuri de influență există ne-o arată exemplul masculinului maștih creat alături de femininul maștehă (Mihăilă, p. 231). Pierderea lui p din compater se explică prin influența lui commater; schimbarea lui a din commater în o, în slavă, se explică prin influența lui compater.

imbold Dicționarele noastre mai vechi nu inserează cuvîntul, primul care îl dă este CADE, sub forma îmbold, atestat la Basarabescu (fără indicația precisă). Este explicat just, ca derivat regresiv de la îmboldi, iar Scriban, care inserează tot forma îmbold, adaugă „fals imbold, după impuls”. Cred că explicația e justă (deși rădăcinile celor două cuvinte nu au nimic comun), dar nu suficientă. În primul rînd constat că astăzi forma cu i- este generală; în al doilea rînd ar trebui adăugat că există tendința de a înlocui pe în- cu in-, ce e drept în neologisme (incasa pentru încasa, intreprindere pentru întreprindere; vezi și intrepozite). Imbold nu e simțit ca un cuvînt tradițional, pentru că nu e întrebuințat în limbajul familiar, de aceea se pronunță cu i-.

citi vt [At: COD. VOR. 145/11 / V: (îrg) ceti, (înv) ciăti / Pzi: ~tesc / E: vsl чисти] 1 A cunoaște semnificația literelor (de tipar sau de mână) ce alcătuiesc cuvintele și a putea rosti (tare sau în gând) sunetele. 2 A parcurge un text (pronunțând sau nu cuvintele) pentru a lua cunoștință de cele scrise. 3 A comunica altora conținutul unei scrieri rostind cu glas tare ceea ce este scris sau tipărit în ea Vz a prociti. 4 (Bis) A rosti anumite texte religioase la anumite ocazii. 5 (Pfm; îe) A-i ~ cuiva (buchiile) A spune cuiva tot ce crezi despre el. 6 (Fig) A descoperi gândul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figuri sale. 7 A descifra o partitură muzicală, urmărind cu ochii sunetele reprezentate și valorile lor (și a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). 8 A interpreta indicațiile topografice ale unei hărți sau ale unui plan și a reconstitui după ele conformația terenului. 9 A înregistra indicațiile date de un aparat de măsură, de un indicator etc. 10 A studia (parcurgând scrieri, documente etc.). 11 A se cultiva. 12 (Îe) A ~ în stele A prezice cuiva viitorul după poziția stelelor. 13 (Îe) A ~ (cuiva) în palmă A prezice cuiva viitorul și caracterul, examinându-i liniile din palmă.

parecheză (gr. parechesis „asemănare de sunete”), figură care constă în folosirea unor cuvinte cu sonoritate asemănătoare, fără a fi vorba de omonime, ci de un soi de paronime, în care, de obicei, se aseamănă sunetele primei silabe ori ale segmentelor-rădăcină, fără a reprezenta, totuși, o rădăcină comună (R). (în limba română, există un exemplu în care analogia sonoră se sprijină însă pe homeoteleută): „Ala bala portocala, cioc, boc, treci la loc.” (Joc de copii) Cf. lat.: „Palia pallorem incutit.” (Plaut; → H.-G., p. 277) În acest exemplu, surpriza analogiei fonetice dintre „palia” și „pallorem” rezultă din constatarea care se face (ca și în paronomază), că, în ciuda identității dintre silabele rădăcină, între cele două cuvinte nu există totuși nici o implicație semantică (deci și cauzală), dar vorbitorul insinuează că „paloarea este produsă de mantie”. Aceeași explicație este valabilă și în următorul exemplu de p., în care este vorba de un radical comun aparent „per(s)”: „Qui illum Persam, atque omnes Persas, atque etiam omnes personas male di omnes perdant.” (ib.) Surpriză plăcută produc și silabele „or – to”, care ne fac să simțim, pe temeiul analogiei sonore dintre cuvinte, o implicație semantică iluzorie între termenii enunțului (ceea ce, prin reflecția spontană cu care constatăm implicația iluzorie, întârzie perceperea enunțului, pregătind surpriza: ceva analog ambiguității): „Orto de scorto, pede torto, poma reporto.” (ib.) P. este un joc de cuvinte, mult mai abundent decât paronomaza, care se mulțumește cu doi termeni (dintre care unul poate fi eliptic și are un efect umoristic mai puțin marcat). Sin. parechemă, sin. homeoteleută, sin. parizon.

ideogramă sf [At: DL / P: i-de-o~ / Pl: ~me / E: fr idéogramme] Sistem grafic care notează un cuvânt nu prin litere, ci prin desemnarea noțiunii.

nearticulat, ~ă a [At: MAIORESCU, CR. I, 160 / Pl: ~ați, ~e / E: ne- + articulat] 1 (D. sunete vocale) Emis fără participarea organelor vorbirii. 2 (Pex) Pronunțat neclar Si: bolborosit, îngăimat. 3 (D. mijloace de comunicare) Care nu folosește sunete articulate. 4 (Imp) Care nu are nici un sens. 5-6 (Grm) Care nu este însoțit de articol (hotărât). 7-8 (Grm) În care cuvintele nu sunt însoțite de articol (hotărât). 9 (Fzl) Care nu este format din articulații. 10 (Fzl) Care nu are articulații.

mut, mută [At: PSALT. 57 / Pl: muți, ~e / E: ml mutus, -a, -um] 1 a (D. oameni) Care este lipsit de facultatea de a vorbi. 2 a (D. organele vorbirii) Lipsit de facultatea de a emite sunete articulate. 3 sm (Îe) A venit ~u la ușă Se spune despre un obiect care se pune în fața ușii, pentru a arăta că nu e nimeni acasă. 4 sm (D. jocurile de cărți; îe) A se juca cu ~ul A juca în absența celui de-al patrulea jucător, împărțind cărțile ca și când acesta ar fi de față. 5 sm (Îe) S-o spui (sau să i-o spui) lui ~u (de la Manutanță) S-o spui cui vrea să te creadă, căci eu nu e de crezut. 6 smf (Ban; Trs; îe) A bate (pe cineva) a ~u (sau a ~a) A bate pe cineva pe înfundate, mutește. 7 smp Ostași cărora li se tăia limba și care erau folosiți ca paznici la curtea împăraților și la palatele dregătorilor bizantini, turci etc. 8 sm (Rar) Călău. 9 a (D. animale) Care nu scoate strigătele caracteristice speciei. 10 a (D. acțiuni sau atitudini ale oamenilor) Care se face, se petrece în tăcere. 11 a (D. acțiuni sau atitudini ale oamenilor) Care nu se exprimă prin vorbe. 12 a (Îs) Cor ~ Ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. 13 a (Îs) Film ~ Film cinematografic care înregistrează numai imagini, nu și vorbirea personajelor, sunetele, zgomotele. 14 a (Îs) Scenă ~ă sau joc de scenă ~ Scenă sau joc de scenă dintr-o lucrare dramatică, în care personajele nu vorbesc, ci exprimă idei și sentimente prin gesturi. 15 a (Îs) Literă ~ă Literă care, deși scrisă în cadrul unui cuvânt, nu se pronunță. 16 a (D. sentimente) Care este atât de puternic, încât nu se poate exprima prin cuvinte. 17 a (D. vorbe) Spus în șoaptă Si: șoptit. 18 a (D. voce) Cu ton scăzut. 19 sma (Reg) Dans popular executat numai de feciori și în timpul căruia nici unul dintre ei nu vorbește. 20 sma (Reg) Melodie după care se dansează mutul (19). 21 a (D. oameni) Care, într-o anumită împrejurare, nu scoate nici o vorbă, păstrând tăcerea sau acționând în tăcere. 22 a (D. organele vorbirii) Care, într-o anumită împrejurare nu emite sunete articulate. 23 a (Reg; îs) Apă ~ă Apă adusă de la izvor sau de la fântână de către cineva care în tot timpul acestei acțiuni nu vorbește. 24 a (Reg; pex; îas) Apă neîncepută. 25 a (Îs) Hartă ~ă Hartă geografică pe care nu este scris nici un nume. 26 sf (Îs) Marea ~ă Armată, în care se execută ordinele fără a le comenta. 27 sma (Reg) Conducător secund în ceata călușarilor, care nu vorbește în timpul jocului și care, adesea mascat și îmbrăcat caraghios, reprezintă personajul comic al cetei Si: (reg) cloj, mutulică (6), primicer, zbicer. 28 a (Trs; Mar) Bâlbâit. 29-30 smf, a (Om) morocănos Si: (reg) mutac, mutăreț. 31 a (Pex; d. elemente ale naturii, așezări umane) Liniștit. 32 a (D. elemente ale naturii) Odihnitor. 33 a (D. elemente ale naturii) Senin. 34 a (D. săli de spectacole, de concert etc.) În care vibrațiile sonore nu se repercutează. 35 smf (Reg) Om nepriceput Si: prostălău, tont, idiot. 36 smf {Reg) Om zăpăcit. 37 smf (Reg) Epitet depreciativ pentru soț sau soție. 38 sm (Reg) Flăcău îmbrăcat ca o paparudă. 39 sm (Reg) Măscăciri la nuntă. 40 sm (Trs; Mol; euf) Drac. 41 (Îe) Intră ~ul în el Se spune despre cineva aprig, energic. 42 sf (Mtp; Mol, Buc) Ființă supranaturală malefică. 43 smf (Trs) Pușculiță. 44 a Căruia nu-i place să vorbească mult. 45 a Care este tăcut din fire Si: taciturn. 46 av Fără zgomot.

pârgar sm [At: CORESI, L. 418/20 / V: (înv) păr~, prăg~, pur~ / Pl: ~i / E: mg polgár, ger Bürger] 1 (Înv) Concetățean. 2 (Înv) Orășean. 3 (În organizarea administrativă feudală) Membru al sfatului de conducere al unui oraș sau unui târg Vz bătrân, jurat. 4 (Pex) Funcție administrativă a pârgarului (3). 5 (Trs; în vechea organizare administrativă) Vătășel la primărie. 6 (Mol; Buc) Om ușuratic, neserios, pe al cărui cuvânt nu se poate conta. 7 (Trs) Flăcău din grupul celor care organiza programul petrecerilor tinerilor la Crăciun și la Anul Nou. 8 (Reg) Pândar (1). 9 (Înv) Muncitor la ocnele de sare.

SILEPSĂ (< fr. syllepse < gr. syllepsis, cuprindere) Construcție sintactică în care acordul dintre cuvinte nu se bazează pe cerințele gramaticale, ci pe ideea ce ele exprimă, pe sens. În silepsă acordul gramatical este omis în profitul acordului logic. Ex. „Bănică trase cu pușca și răsturnă pe al doilea din frunte, dar o mulțime de panduri bănești, călcînd peste trupul tovarășului nost, se repeziră cu săbiile goale asupra lui.” (AL. ODOBESCU, Doamna Chiajna) După unii autori, silepsa ar consta și în folosirea, în același timp, a unui cuvînt și în sens propriu și în sens figurat, denumind-o silepsă oratorică. Ex. „Pirus, fiul lui Ahile, spune ca în Troia el arde mai puternic (cauza: iubirea lui pentru Andromaca) decît Troia arsă de el.” Alții văd în ea o variantă a metaforei, sinecdocei, metonimiei. Silepsa desemnează orice abatere, fie că este vorba de acordul în gen (silepsa genului), număr (silepsa numărului), persoană (silepsa persoanei) sau de acordul în timp.

Barbara Prenume feminin modern, nu prea frecvent la noi, Barbára reproduce cognomenul latinesc Bárbara, corespondentul feminin al lui Barbarus, ambele atestate frecvent începînd cu epoca imperială. Semnificația numelui era clară pentru romani: adjectivul și apoi substantivul barbarus însemna „străin” (toți neromanii erau barbari), la fel ca în greacă de unde fusese împrumutat. Inițial, gr. barbaros însemna „bîlbîit”, (cuvînt indo-european, înrudit cu sanscr. barbaros, „bîlbîială”, lat. balbus și, în sfîrșit, cu rom. bîlbîi, bîlbîit, bîlbîială) și desemna pe orice străin care vorbea o limbă neînțeleasă de greci, asemuită de aceștia cu bîlbîiala (sensul de „necivilizat” este ulterior, pluralul gr. barbaroi fiind aplicat inițial tuturor populațiilor neelenice, deși multe dintre ele ajunseseră la un înalt grad de civilizație). Odată cu apariția creștinismului, bárbarus era uneori folosit și cu sensul de „necredincios, necreștin”, fiind deci sinonim cu paganus, devenit la noi păgîn (inițial acest cuvînt înseamna „sătean” și era un derivat de la pagus „sat”). În ciuda acestui fapt, lat. Bárbarus, Bárbara și gr. Bárbaros, Barbára devin nume personale frecvente în onomastica creștină și chiar calendaristice (ca și în alte cazuri, sensul cuvîntului care stă la baza unui nume personal are prea puțină importanță sau chiar este total ignorat, în onomasticonul religios pătrunzînd nume de martiri sau sfinți, nu cuvinte comune care ar putea contraveni dogmelor creștine). Foarte răspîndit în Europa este cultul unei sfinte Barbara, considerată una dintre cele patru mari martire fecioare ale creștinismului (informațiile istorice asupra existenței ei sînt nesigure; ar fi trăit prin sec. 3 și ar fi originară din Nicomedia sau din Eliopole). Înzestrată cu o serie de calități, sfînta este considerată, în credințele populare, apărătoare împotriva fulgerelor și chiar patroană a artileriei (la italieni), protectoare a femeilor, pe care le poate scăpa de boli (la germani) etc.; la români există o sărbătoare populară numită Bárbura (→ Barbu) cînd există obiceiul ca mamele să-și „îmbărbureze” copiii pentru a-i feri de „bubat” (vărsat sau variolă). Numele sărbătorii este vechi la români și continuă lat. Barbara; folosit probabil inițial și ca nume de persoană (interesante reminiscențe în onomastică pînă acum două secole), Barbara a fost înlocuit de gr. Barbára, ajuns la noi, prin intermediul slav, sub forma Varvára, Vărvara, Vîrvara, Vîrvoară, Fărvara, Vîrva, Vărvăruca, Văruca etc.; numele a fost popular, răspîndit și destul de frecvent la români. În epoca contemporană, sub influența apuseană cultă, a început să fie folosit Barbára (mai rar Barbara), cu destulă prudență însă din cauza existenței cuv. barbar. ☐ Barbara, aceeași formă pentru toate limbile, la care se adaugă formația magh. Barbála și forma calendaristică Varvara la ortodocșii de rit grecesc.

Martin Martín, mai puțin folosit astăzi la noi, este considerat de foarte multă lume ca un derivat de la numele lunii martie (la fel sînt „interpretate” și → Iunian; Iulia și Iulian; Augustin, atribuite de obicei copiilor născuți în luna respectivă). Dar, dacă între cele două cuvinte nu există, în realitate, un raport direct de dependență, ele sînt totuși strîns înrudite: și numele personal și numele celei de a treia luni a anului sînt derivate din tema Mart-, de la Mars, Martis. Cunoscut ca zeu al războiului, Marte era la origine o divinitate, probabil a sabinilor, protectoare a agriculturii și a animalelor. Atribuțiile sale războinice care îl fac omologul lui Ares al grecilor, sînt deci mai tîrzii și aparțin epocii clasice. Legătura mai veche a lui Marte cu primăvara și fecunditatea este păstrată pînă astăzi. Luna în care este sărbătorit fiul Iunonei la romani (după vechiul calendar, prima din an, iar după modificările aduse de Cezar, a treia), a primit numele zeului, martius (mensis) „(luna) lui Marte”, această veche formă adjectivală fiind păstrată pînă astăzi în limbile moderne (fr. mars, it. marzo, port. marco, sp. marzo, gr. martios, martis – de aici rom. martie, bg., rus. mart – germ. März, engl. march etc.). Înainte de a ne ocupa de Martin, va trebui să-l amintim și pe rom. marți, care are aproximativ aceeași origine: în sistemul planetar această zi a săptămînii era pusă sub semnul planetei Marte (lat. Mars, Martis era numele zeului, al planetei, iar mai tîrziu, în alchimie, însemna „fier”) și era denumită dies Martis „ziua (planetei) Marte” (fr. mardi, it. martedi, sp. martes etc.). Cu mult înaintea creștinismului, romanii foloseau frecvent și antroponime derivate de la numele zeului: Marcius sau Martius (cunoscută familie romană care pretindea că se trage din cel de al patrulea rege al Romei), Marcus și Marcianus (→ Marcu), Martiális și în sfîrșit supranumele Martínus, Martína, frecvente mai ales în Galia. Purtat în epoca creștină de un episcop al galilor (mort în anul 397), numele devine foarte frecvent în evul mediu, datorită cultului acestuia (Sfîntul Martin din Tours), considerat sfînt național al francilor în perioada merovingiană. Popularitatea de care s-a bucurat Saint Martin de Tours explică nu numai frecvența deosebit de mare a numelui de botez în Occident (în Franța se pare că este și cel mai răspîndit nume de familie), dar și unele nume locale ale lunii noiembrie (în unele regiuni din Franța și Italia mes de San Martin și sanmartin sau samartin, în Letonia Martinu menesis, în Estonia mardikuu etc.). Cultul lui Martin a fost cunoscut și de către români, o dovadă în acest sens fiind cunoscuta sărbătoare populară Mărtinii din februarie (data și numeroasele rituri și obiceiuri magice practicate la noi își găsesc interesante corespondențe în Lupercaliile romane, sărbătorite de păstori pentru a feri turmele de lupi) și chiar cuv. martin sau moș martin folosit adesea pentru a desemna ursul (ziua ursului sau stretenia apare în calendarul popular la aceeași dată cu mărtinii). Ca nume personal, atestat în documentele Țării Românești din anul 1415 (din același secol și în Moldova) Martin continuă același cognomen roman, dar prin intermediar grecesc (Martinos, Martina) și apoi slav (la popoarele slave sudice și răsăritene, Martin este forma populară obișnuită pentru două nume calendaristice: Martin și Martinian). Alături de forma atestată în sec. 15, mai apar la noi Mărtin, Mărtinel, Mărtiniță, Mărtinaș, Sămărtin (de la numele sărbătorii), fem. Martina, ca și Marțian, formă cultă recentă corespunzătoare lat. Martianus. ☐ Fr. Martin, fem. Martine (de aici și numele poetului Lamartine, cu la- articol hotărît feminin), it. Martino, Martina, sp. Martin, Martínez, magh. Marton, Martos, fem. Martina, bg., rus. Martin, Martina etc. ☐ Martin Luther, reformator religios și întemeietor al protestantismului german (luteranismului), scriitorii Martin Andersen Nexö, Roger Martin du Gard, filozoful Martin Heidegger etc. ☐ Martin Chuzzlewit, roman de Ch. Dickens, Martin Eden de J. London etc. Martin Fierro, poem celebru al lui J. Hernández.

Roza Modern și larg răspîndit la toate popoarele europene, Roza face parte din categoria prenumelor feminine formate de la nume de flori, cunoscute în întreaga lume și unele chiar foarte vechi (→ Suzana). Ca aproape peste tot unde este folosit, și la români numele are semnificație clară pentru vorbitori (de fapt aceasta este și principala explicație a popularității și frecvenței sale), întrucît corespunde subst. roză „trandafir”. Creație a onomasticii occidentale din evul mediu, numele are la bază lat. rosa (păstrat în engl., fr., germ, rose, it., sp. rosa), cuvînt probabil înrudit cu gr. rodon „trandafir” (legătura dintre cele două cuvinte nu este clară, după unele păreri, ambele fiind de origine mediteraneeană). Dacă romanii nu foloseau numele florii cu valoare personală, gr. Ródon este vechi și frecvent în izvoare (din aceeași familie fac parte probabil și compusele Rodope sau Rodopis, nume feminine vechi, iar primul și oronim – astăzi munții Rodopi din Bulgaria). În apusul Europei, Roza apare și în calendare, dar cultul destul de puțin cunoscut al celor două sfinte celebrate de biserică nu explică nici pe departe răspîndirea numelui, considerat astăzi laic prin excelență (pentru frecvență este interesantă o statistică din Germania, de la începutul secolului, conform căreia Roza apare pe locul 6, după Anna, Frieda, Elsa, Martha și Marie). Împrumut modern pe cale cultă, Roza este tot atît de puțin frecvent la noi ca și Rozína și Rozíta, cunoscute creații literare sau muzicale și considerate derivate de la Roza (inițial probabil au cu totul altă origine). ☐ Formele care circulă în Europa, în diferite limbi sînt Rose (folosit uneori și ca prenume masc.), Rosa și Roza. ☐ Deosebit de numeroase sînt derivatele din tema Ros- în literatura pastorală renascentistă: Roseleta, Rosela, Roselio, Roselino, Rosaura, Rosinda, Rosano, Rosanio, Rosilena etc. (chiar dacă unele dintre acestea sînt la origine nume germanice, deci cu altă semnificație originară, ele au fost interpretate prin rosa „trandafir”, șansa lor datorîndu-se acestei false etimologii). Un cunoscut personaj literar și muzical este Rosina din comediile Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro de Beaumarchais, care au inspirat operele lui G. Paisiello, G. Rossini și Mozart.

PROSTATIC adj. 1. (Mold., ȚR) Simplu, sincer, curat, firesc. A: Îngenunchiară amîndoi și să sărutară cu prostatecă sărutare. DOSOFTEI, VS. Sufletele sînt blagoslovite toate cele prostatece. DP, 34^v; cf. DOSOFTEI, PS. B: întru cinstea lui am a zice înaintea dragostei voastre puține cuvinte . . . nu cu vorbe ritoricești si alcătuite, ci cuvinte smerite și prostalice. ANTIM. 2. (Mold.) Prost, nepriceput. Prostatec ținea Vasilie-Vodă pre Matei-Vodă. M. COSTIN. Un blanariu, în meștersug isteț, pre altul . . . prostatec au amăgit. CANTEMIR, IST. 3. (Mold.) (Adverbial) Prostește. Era domn cu-nțelepciune, și la mînia lui grăie tot cu cinste și cu îngăduială, nu cu răstituri, prostatic. NECULCE. Variante: prostatec (M. COSTIN; DOSOFTEI, VS; DP, 34^v : CANTEMIR, IST.). Etimologie: prost + suf. -atic. Vezi și prostan. Cf. m o t r o c, p r o s t a n.

MĂRÉȚ, -EAȚĂ adj. 1. (Învechit și popular ; popular adesea în construcții cu verbe ca „a se ține”, „a sta”, „a se arăta”) Mîndru, semeț ; îngîmfat, trufaș, orgolios. Că necurat e de la Dumnezeu tot trufașul cela cu inima măreață. CORESI, EV. 388, cf. 94, 310. Foca [era] măreț, mîndru, rău de tot. MOXA, 374/38. Des piiarde-vei, Doamne, budze-nșelătoare, Limba cea măreață de rău grăitoare. DOSOFTEI, PS. 37/14. În loc de măreț, fii smerit (a. 1689). GCR I, 285/30. Domnul măreț și iute la mînie și iubitor la bătăi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 234/33. [Era] măreț, lăuduros de multe cuvinte. BUDAI-DELEANU, T. V. 110, cf. ȚICHINDEAL, F. 173/22, DRĂGHICI, R. 175/15. Magariu s-au făcut măreț și îngîmfat. DONICI, F. I, 37/11, cf. CONACHI, P. 283, 290. Pe o sofa sta, în semiobscuritate, o cocoană măreață, care mă privea din ce în ce mai compătimitor. BRĂESCU, A. 175. Rece, măreață, privea pe toți de sus. BART, E. 114. Rădițâ cu părul creț, Ce te ții așa măreț? JARNIK-BÎRSEANU, D. 403, cf. 168, 432, SEVASTOS, N. 96, MAT. FOLK. 501. Drăguțul ți-e albeneț, Ca și gura la horneț, Nu se ține-așa măreț. BUD, P. P. 56, cf. 49. Să ține măreață. ALR II 3 702/848, cf. 3 722/784. Stă măreț. ib. 3 723/727, cf. 3 723/836. Cînd faptele îți sînt mici, urît să te arăți măreț. ZANNE, P. VIII, 379. ◊ (Substantivat) Necurat. . . iaste înaintea luDumnezeu tot mărețul cu inima. CORESI, EV. 13. Dumnezeu stă împrotivă măreților, iară smeriților le dă mila sa. N. TEST. (1648), 186^r/1. ◊ (Adverbial) Era fălos din firea lui părintele Buligă. Uneori ieșea în straiele-i frumoase și pășea măreț pe uliță. SADOVEANU, E. 116. Ieșea badea pe uliță Și trecea măreț pe drum. JARNIK-BÎRSEANU, D. 230. 2. Care trezește admirație, care impresionează, care se impune prin calități deosebite, excepționale ; grandios, falnic, maiestos, magnific: a) (despre oameni, p. e x t. despre înfățișarea, acțiunile, manifestările, sentimentele lor) Se deosăbea din celelalte numai cu îmbrăcămintea și cu umbletul ei cel măreț. GORJAN, H. I, 5/2. Ce fire-naltă, măreață! CONACHI, P. 274. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreț, academic. NEGRUZZI, S. I, 6, cf. 283. Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las, Să-ți scriu pe un ton măreț, cît mai măreț s-ar putea. ALEXANDRESCU, O. I, 167. Veniți, năluciri scumpe, dorinți, visuri mărețe. ALECSANDRI, P. I, 124, cf. 120, II, 8, id. T. I, 441. Au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani fruntași. . . spre a lua parte și ei la facerea acestui măreț și nobil act național. CREANGĂ, A. 161. Vodă s-a oprit în prag. . . și cu glas măreț ne strigă. CARAGIALE, O. IV, 129. Să-ți trăiască și iapa care te face să te arăți așa de măreț. ISPIRESCU, L. 80, cf. MACEDONSKI, O. I, 259. Acolo-n umbră și-n dispreț Îți moare orice gînd măreț. NECULUȚĂ, T. D. 102. Și-n viersuri sînt vorbe mărețe Deși multe-s taină adîncă. PETICĂ, O. 92. Încă de la acest început măreț, poetul dovedea însușirile pe care le-a dezvoltat într-o lungă carieră literară. SADOVEANU, E. 225, cf. id. O. IX, 74, BENIUC, V. 82 Sînt fapte omenești atît de mărețe, încît cuvintele nu izbutesc niciodată să le povestească în toată grandoarea lor. STANCU, U.R.S.S. 194. Sîntem uniți cu popoarele întregii lumi. . . în măreața luptă pentru un viitor pașnic. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 396 ; b) (despre animale și plante) Al lebedei pui este, cînd a venit la viață, Urît; nimic nu spune că va veni o zi In care o să fie o pasăre măreață. BOLINTINEANU, O. 30. Iar voi, vîntuleți, Seara să plîngeți În brazii măreți! id. ib. 81. Copaciul subt care se adumbrise era măreț, și parcă se lupta ca să ajungă la nouri. ISPIRESCU, L. 230. Un plop măreț se ridică spre cer, ca un monument emoționant. BOGZA, C. O. 151 ; c) (despre natură, elementele și fenomenele ei) Tăcere! . . . Întunerec!. . . păreche măreață, fii ai veșnicii nopți! MARCOVICI, C. 8/14. De aș fi fost poet, aș fi privit cu plăcere această scenă măreață a naturei. NEGRUZZI, S. I, 57. O! tablou măreț, fantastic!. . . Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca veșnice făclii. ALECSANDRI, P. III, 18, cf. I, 9. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I, 54, cf. IV, 96, id. N. 66. [Pîrîul] ducînd poate cu sine multe, multe patimi și ahturi omenești, să le înece în Dunărea măreață. CREANGĂ, A. 125. Treceai prin văile afunde, încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. În tăcerea măreață se auzea deodată, ca o goarnă, strigătul unui bîtlan. SADOVEANU, O. I, 146, cf. 59, II, 200. Crește și tu, cîntec din azur, în mărețul răsărit de soare. BENIUC, V, 117. d) (despre date importante, evenimente) O, an, prezis atîta, măreț reformator! ALEXANDRESCU, O. I, 86. Te slăvesc, o! zi măreață, pentru patria-mi iubită. ALECSANMDRI, P. I, 200. An nou, vii calm și măreț peste nevăzutele vămi ale timpului. s ianuarie 1960, 3 ; e) (despre edificii, așezări omenești etc.) S-a înălțat în Roma. . . acea coloană măreață care pricinuieșle încă și în ziua de astăzi mirare tutulor oamenilor de gust. CR (1 833), 43²/46. Mă plimbam în mijlocul mărețului lăcaș. MARCOVICI, C. 15/21. Iubeam să mă opresc Pe dealul mănăstirei, și-n vale să privesc Mărețul turn, trist martur l-al nostru trist apus. ALEXANDRESCU, O. I, 67. O, Venețio, mult măreață! ALECSANDRI, P. I, 185. În columnele-i mărețe trece cîte-o rază mată. EMINESCU, O. IV, 125, cf. 115. Moscova de mîine va fi mai măreață decît Moscova de astăzi. STANCU, U.R.S.S. 101, cf. 100. ◊ (Adverbial) Pe acest luminos soare tu nu-l vei îngădui multă vreme să împârățească măreț asupra universului. MARCOVICI, C. 19/18, cf. id. D. 9/6. Romanul lui Tolstoi merge amplu, măreț, purtînd cu el sute de ființe, ca o mică planetă. IBRĂILEANU, S. L. 71. Venea zburînd spre noi un stol de rațe sălbatice . . . Trecură și se cufundară măreț în vioriul amurgului. SADOVEANU, O. VI, 588. ♦ (Adverbial) În mod solemn. Apoi cînd totul trece... De frații săi de arme Măreț e-nmormîntat. ALEXANDRESCU, O. I, 268. ♦ (Adverbial) Fastuos, luxos. Venit domn pe puțini ani, Caragea căuta să adune cît mai curînd o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. GHICA, S. 37. – Pl.: măreți, -e. – Mări¹ + suf. -eț.

MĂRGĂRITÁR s. n. I. 1. (Adesea cu sens colectiv) Perlă (folosită ca podoabă). Și le va da veșîmente împărătești. . . cu pietri scumpe.. . și cu mărgăritariu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 461/16. Omul neguțătoriu ce caută bun mărgăritari și află unul mărgăritariu de mult preț, duse-se de vîndu tot cît avea și-l cumpără. CORESI, TETR. 31. Iară asemenea iaste împărăția ceriurelor omului neguțătoriu carele caută mărgăritariure scumpe. N. TEST. (1648), 18^r/23, cf. 315^v/27. Întru unele [bălți] se află atîta mărgăritar de mult, de nu-i nice de un preț. SIMION DASC., LET. I A. 33/38, cf. GCR I, 114/10, 178/11 , GAVRiL, NIF. 7. Și zîsă: să-m dea împăratul galbeni mulți și-i voi cumpăra mărgăritariuri de mult preț. DOSOFTEI, V. S. decembrie 247 ^r/12. Nu luasă mărgăritarele și pietrile ceale scumpe. id. ib. 247^v/7. Aceștia-s, împărate, pietrile ceale scumpe și mârgâritarii cei luminați, id. ib, 247^v/21. Și multă avere au luat și scule de aur și de argint și mărgăritar mult. N. COSTIN L. 525. Precum să să știe că mi-a dat la mîna mea... grăunță de mărgăritar 12 (a. 1 762). IORGA, S. D. XII, 75, cf. 170, VIII, 5. Scoasă tot aur și mărgăritaru și pietre scumpe (a. 1 784). GCR II, 133/24, cf. 168/11, MOLNAR, RET. 47/17. Datu-i-au doi mărgăritari atîta de mari, cît două pere de rînd. ȘINCAI, HR. II, 175/23, cf. 251/23, AR (1829), 167²/49, DRĂGHICI, R. 81/29. Pă marginile mării prind o mulțime de margariscoici, adică de scoici în care se găsesc mărgăritare. GORJAN, H. II, 78/9, cf. 49/5. Pe grumajii ei atîrna o salbă de multe șiruri de mărgăritar. NEGRUZZI, S. I, 145. Un inel bizantin mare de aur, cu un rubin și mărgăritare. BOLLIAC, O. 268. Genovezii reușiră chiar a obține ca depozitul lor de mărgăritar în Dobrogea să fie scutit de orice vamă. HASDEU, I. C. I, 102. N-aș vrea nici stofe cu fir Și cu mărgăritar, Nici largi caftane de vizir. ALECSANDRI, P. I, 148. Și-oi aduce ție-n dar Vase cu mărgăritar. BOLINTINEANU, O. 89. Lucește o steauă în piatră schimbată, In mărgăritar. EMINESCU, O. IV, 19. Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU L. 38. Plin e fundul mării de mărgăritari. COȘBUC, B. 208. Dar lacrimile-i picurînd Se prefăceau mărgăritare. IOSIF, PATR. 84. Din zestrea care i-au fost dat-o, vitele și oile s-au prăpăduit; i-a rămas numai un șirăguț de mărgărintare. SADOVEANU, O. XIV, 80, cf. ARGHEZI, P. T. 116, GCR II, 334. Mîndruță, buzele tale Știu că nu-s mărgăritare, Că-s de piele, Ca ș-a mele, Buze moi și subțirele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 391. Să-mi dai. . . șase șiruri de mărgăritare. FUNDESCU, P. 140. Aș vrea ca după moartea ta să-mi rămîie lucrul tău cel mai iubit, că eu l-aș împodobi cu flori și cu mărgăritari. MERA, L. B. 59. Salbî di mărgăritari, Paftali di mărgărint Pi trup îi strălucea. VASILIU, C. 42. Și nu curgea făină, Ci numai aur și mărgăritar. PĂSCULESCU, L. P. 29, cf. 207. Păcat de mărgăritar, că e la gît de măgar, se spune despre un lucru de valoare ajuns pe mîna unui om care nu știe să-l prețuiască sau nu-l merită. Cf. ZANNE, P. IX, 488. Și o găină chioară, scurmând, găsește cîteodată mărgăritare. id. ib. I, 466. Nu arunca mărgăritarul înaintea porcilor (= nu da lucrul de valoare celui care nu știe să-l prețuiască). Cf. CORESI, TETR. 12, N. TEST. (1648), 9^r/27, ZANNE, P. IX, 609. Margaritariul la porci. . . și sfatul bun la inima rea tot o socoteală au. CANTEMIR, IST. 97. ◊ (Ca termen de comparație) Și. . . ne sloboade noaă cîntar(e) mai scumpă și mai frumoasă decît mărgăritariul (a. 1661). GCR I, 179/11. Cînd vorbește, se face tăcere adîncă, ar zice cineva că vorbele curg din buzele lui ca mărgăritarele. BOLINTINEANU, o. 418. Cum înșiri mărgăritarele pe un fir alb de mătase, așa curgeau vorbele lui. DELAVRANCEA, O. II, 86. Iară grîul era copt, Răscopt: În pai ca trestia, În spic ca vrabia, În grăunț ca mărgăritarul. POP., ap. GCR II, 336. * Loc. adj. De mărgăritar = bătut, incrustat, împodobit cu mărgăritare (I 1). Și ți-oi cumpăra. . . paftale mari De mărgărituri. ALECSANDRI, P. P. 117, cf. ȘEZ. I, 177. Ș-a scos un cal de graur, Cu șaua de aur, Cu scările de mărgărintari. MAT. folk. 1470. Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar, se spune despre cei care au sau doresc să aibă lucruri de preț nefolositoare, deși sînt lipsiți de lucruri strict necesare. Cf. NEGRUZZI, S. I, 249, ZANNE, P. II, 516, 517, 520. ◊ F i g. Toată lacrima-n ochi-ți e un mărgăritar. ALEXANDRESCU, M. 125. Iar în lunca pudruită cu mănunt mărgăritar Saltă-o veveriță mică pe o creangă de stejar. ALECSANDRI, P. III, 16, cf. EMINESCU, N. 3. Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar. MACEDONSKI, O. I, 154, cf. 163, PETICĂ, O. 345. Cucoșul răsuflă fericit, apoi își udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. GÎRLEANU, L. 67. Roua de noapte ți-a așternut covoare de mărgăritare sub pașii tăi. HOGAȘ, DR. I, 105. Oleana, biata, în seara logodnei, a plîns sub genele ei lungi o salbă de mărgăritare. GALACTION, O.71. Cad din cer mărgăritare Pe orașul adormit. TOPÎRCEANU, B. 69. Îi prinzi mărgele fine și mărunte, Mărgăritare făurite-n ger Pe părul care-i flutură pe frunte. CAZIMIR, L. U. 38. Dinții ți-s mărgăritar, Gura pahar de cliștar. JARNIK-BÎRSEANU, D. 20. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Frunză verde de stejar., Pe drumu mărgăritar Trece-o fată cu-n jendar. ȘEZ. IX, 92. Cînd oi veni La lună, La săptămînă, Să te găsesc aur mărgăritar. PĂSCULESCU, L. P. 20. ♦ Fig. Lucru de mare valoare, fără cusur. Și le cetiți că veți afla întru iale mărgăritariu scumpu și vistieria nesfîrșit. PALIA (1 581), 12/23. Mărgăritare, adecă cuvinte de multe fealuri. . . a lui Zlatoust. . ., s-au scos de pre limba grecească pre limba rumânească (a. 1 691). GCR I, 290/3. Un ostrov, ce putea a să numi mărgăritariul mării și zmaragdul pămîntului (a. 1 794). id. ib. II, 151/18. Învață. . . cum poate limba, ca să vearse din rost cuvinte, nu cuvinte, ci mârgăritariu. MOLNAR, RET. 13/12. Lucrul ce ieșea din mîna ei era mărgăritar, nu altceva. ISPIRESCU, ap. CADE. Nu mă pot opri să vă împărtășesc cîteva versuri din prețioasele mărgăritare cu a căror dare la lumină acest meritos june înavuțește literatura noastră populară. MACEDONSKI, O. IV, 12. Colecții vechi, reviste prăfuite, Vă răsfoiesc. . . din cînd în cînd, Înduioșat, cu mîna tremurând, Adun mărgăritare risipite. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 56. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Un mărgăritar de copil. CIAUȘANU, GL. 2. (Tehn.) Pietriș mărunt folosit la prepararea asfaltului, la așternerea pe alei, în curți etc. Cf. DL, DM. II. (Bot.) 1. Lăcrimioare (Convallaria majalis). A doua zi, sub umbre rari De pom cu floarea albă Făcea, avînd mărgăritari, Dintr-înșii Ana salbă, COȘBUC, P. I, 68. 2. Vîsc-de-stejar (Loranthus europaeus). Cf. BARONZI, L. 137, BRANDZA, D. 430, N. LEON, MED. 49, BUJOREAN, B. L. 383, ENC. AGR. - Pl.: mărgăritare și (învechit și regional, m.) mărgăritari. – Și: (învechit) mărgăritáriu (pl. mărgăritariure și mărgăritariuri), (învechit și regional) margaritár, mărgăritáriu, (regional) mărgărintár s. n. – Din m. gr. μαργαριτάρι.

MĂSURA vb. I. 1. Tranz. (Folosit și a b s o l.) A determina valoarea unei mărimi, folosind o unitate de măsură dată ; a scoate, a despărți, a delimita dintr-un tot o cantitate sau o porțiune determinată ; s p e c. a cîntări. Măsurară ( s l o b o z i n d m ă s u r a N. TEST. 1 648, c e r c î n d BIBLIA 1 688) genrurea și aflarâ 20 de stînjeni. COD. VOR. 90/27, cf. 90/29. Văile fsatelor măsur. PSALT. 114, cf. 233. Scoală și măsură beseareca lui Dumnezău. N. TEST. (1648), 311/18. Aceștia-s carii au poruncit D[o]mnul ca să mâsure feciorilor lui Izrail în pămîntul Hanaan. BIBLIA (1688),123¹/20. Măsurînd și locul țârii cîte ceasuri au călcat s-au întors. N. COSTIN, LET. II, 79/27. Au măsurat locul din mijlocul Prutului de la Orășeni. NECULCE, L. 192. Măsurînd locul cel ce era între Ceale doauă ziduri (a. 1 773). GCR II, 92/31. În mîna ta cu compasul lumile toate măsoară. CONACHI, P. 275, cf. 109. Se simțiră pipăiturile cu care omul de afară măsura distanța pe lemn. CARAGIALE, O. I, 64. Dă-mi merticul tău să-i măsor învățătorului. PREDA, I. 91. Să ne lași să măsurăm pămînt dincoace, că de nu, noi tot ne băgăm cu plugul aici la toamnă. V. ROM. mai 1955, 24. Și cum poți să ne dovedești aceasta?... – Măsurați, numărați și dacă nu va fi așa, eu pui capul în mâinile cui mi-a dovedi că e altfel. POP, ap. GCR II, 366/26. Meșterii grăbea, Sferile-ntindea, Locul măsura, Șanțuri largi săpa. ALECSANDRI, P. P. 187, cf. TEODORESCU, P. P. 40, 317. I-am făgăduit că în toată viata mea nu voi măsura decît la drept. ȘEZ. II, 161, cf. ALR I 1 600/186, 278, 305, 333, 357. Vreau să măsur niște carne. MAT. DIALECT, I, 180. Cu ce măsură vei măsura cu aceea ți se va măsura ( = fiecare va fi răsplătit după faptele sale). Cf. CORESI, EV. 46, 48, N. TEST. (1648), ap. GCR I, 128/6, BIBLIA (1 688), 755¹/17, MARCOVICI, D. 180/13, ZANNE, P. V, 418. Măsoară de două ori și taie (sau croiește) o dată (= judecă bine înainte de a începe o acțiune). Cf. ZANNE, P. V, 421, 422. (Cu parafrazarea proverbului) Măsor de șapte ori pînă tai. V. ROM. aprilie 1954, 14. ◊ F i g. Eu privesc și tot privesc La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară, Unde lumea în căi nouă, după nou cîntar măsoară. EMINESCU, O. IV, 111. Nu pot măsura bucuria ce vom simți văzîndu-vă aici. CARAGIALE, O. VII, 452. Vor sili mîna celor ce tot măsoară, cumpănesc, drămăluiesc, așteaptă. C. PETRESCU, A. R. 46. ◊ R e f l. p a s. Versurile antice se măsura, cum am zis, prin pede sau picioare. HELIADE, O. II, 144, cf. ALECSANDRI, POEZII, 275. Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ E x p r. A măsura banii cu dimirlia = a fi foarte bogat. ZANNE, P. V, 71. A măsura oile (sau laptele) = a cîntări laptele muls o dată de la oile dintr-o turmă, pentru a evalua cantitatea de brînză ce se va produce. Cf. CHEST. V 57/8, 11, 12. A lua la măsurat = a lua la bătaie. Apoi să nu-l iei la măsurat cu prăjina de falce? ALECSANDRI, T. 471. Răsfrînse buza de jos într-o schimă de supremă compătimire, aidoma cu faimosul Milord Arsouille. . . cînd lua la măsurat și la descîntat un jocheu nenorocos, care a pierdut cursa. C. PETRESCU, A. R. 16. ♦ Intranz. A avea mărimea de. . . ; a valora. Podul de la Drăgășani. . . măsoară patru sute de metri. BOGZA, C. O. 381. ♦ Fig. (Popular și familiar; adesea cu determinări ca „peste spate”, „spatele”, „pe spinare” etc.) A bate, a lovi (pe cineva). Apucasă o piatră mare în mînă Și dirept la frunte te mâsurasă. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Ce-aș mai rîde, rîde zău, De-aș putea c-un melesteu, Să-i măsor în lung și-n lat Și trivoga-n ei să bat. ALECSANDRI, T. 552. Cu o joardă împletită ne măsura Grui spatele. F (1 884), 110. Câtă un ciomag nodoros, cu măciucă-n cap, și cînd începu a-i măsura coastele, nu-l mai slăbi pînă rămase dracul lat jos. ȘEZ. IX, 68. Care cum trecea mi-l măsura peste spate de gîndeai că dă în sac. RETEGANUL, P. V, 47. Îl trîntește jos, înșfacă o scurtătură și prinde a ți-l măsura așa de bine, de mai era să-l omoare. I. CR. II, 278, cf. ZANNE, P. III, 371, V, 423. ♦ (Complementul indică pedepse, acțiuni represive) A stabili, a aplica. Apoi 4 corporali de la cavalerie. . . s-au părîndat pînă ce i-au măsurat 100, zi: una sută de toiege. BARIȚIU, P. A. I, 655. Vouă vă pune legi, pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I, 60. 2. T r a n z. A aprecia (valoarea, mărimea); a evalua. Se mișcă și cu pasul se-ncearcă să le-ajungă, Să măsure distanța cu-a tactului simțire. HELIADE, O. I, 365. Noi [clăcașii] le sîntem toat-averea Munca ne-o măsor cum vor. Fiii noștri le-e puterea Ș-aste mîini comoara lor. BOLLIAC, O. 203. Nu vreau să măsur meritele d-tale de artist cu interesul meu pentru opera d-tale. IBRĂILEANU, S. L. 92. (R e f l. p a s). Banii care trebuie să ne plătească să nu se măsure, fără numai cu marca de argint, ȘINCAI, HR. I, 253/19. Omule, nu disprețul lucrurile fie cît de nensemnate! Valoarea lor se măsoară cu nevoia ce ai de ele la un moment anume. CARAGIALE, O. IV, 139. ◊ E x p r. (Regional) A-i măsura (cuiva) vorba cu îmblăciul, se zice despre cineva care spune nimicuri sau care vorbește nedeslușit. Apoi na, zise Ipate. Măsură-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ți aleagă din gură, ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151, cf. ZANNE, P. II, 833. 3. T r a n z. A parcurge, a străbate (pe jos) o distanță, un loc. Adeseori departe de-a lumei triste valuri Cu păsuri regulate eu măsur al tău pod, Bahlui! ALECSANDRI, P. I, 202. Măsură încăperea dintr-un capăt în altul, să-și desmorțească picioarele înțepenite. C. PETRESCU, Î. II, 161, cf. 200. Spre sară, porneau și oamenii și dobitoacele spre case, măsurînd drumul din șanț în șanț. SADOVEANU, O. IV, 253. La Picior de munte. . ., Prin plaiuri tăcute De vînturi bătute Urcă și coboară Și drumul măsoară, Trei turme de oi. TEODORESCU, P. P. 435, cf. 299. Să măsor grajdiul de-a lung De la ușă păn-la fund, Să-mi aleg un cal porumb. SEVASTOS, C. 315. ◊ E x p r. A umbla gonind vînturile și măsurînd cîmpurile = a umbla fără nici un rost. ZANNE, P. II, 788, cf. I, 91. 4. Tranz. (Adesea determinat prin „cu ochii”, „cu privirea”, „din ochi”) A cuprinde cu ochii, a cerceta cu privirea ; a examina, a scruta. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I, 83. Cu ochiul pironit către partea unde s-aude lătratul, el. . . măsoară luciul zăpezii fără de cărare. ODOBESCU, S. III, 42. Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă, Cu ochii zarea măsurînd. COȘBUC, P. I, 100, cf. II, 83. Gîngu măsură cu ochii ascunzișurile, căutînd cel mai adăpostit ungher unde să fugă. C. PETRESCU, S. 40. Din poartă s-a întors cu o mișcare iute, măsurînd înciudat casa aceea mare și urîtâ. GALAN, Z. R. 9. ◊ R e f l. r e c i p r. Balcanul și Carpatul. . . cu ochiul se măsoară. ALECSANDRI, POEZII, 433. ♦ (Cu sensul reieșind din context) A privi insistent, pătrunzător (cu curiozitate, cu neîncredere, cu dispreț etc.). Pe Ulea l-am măsurat cu privirea. . . Murise înainte d-a-l izbi! DELAVRANCEA, O. II, 75, cf. 191. Ea nu-i vorbește, parcă nici nu ia act de existența lui, ori, rar, îl măsură ironic din ochi și pleacă. IBRĂILEANU, S. L. 23. Luase o înfățișare gravă, măsurînd foarte aspru pe Vasile Baciu. REBREANU, I. 25, cf. 347. Ridică ochii să-i măsoare cu disprețul tinereții virtuoase. C. PETRESCU, C. V. 63, cf. 69, 91, 317, 358. Mă măsoară o clipă și pe urmă îmi răspunde scurt. CAMIL PETRESCU, U. N. 406, cf. id. O. III, 220. Hai mai repede, că e frig! v-a îndemnat [fata] jucînd în loc, să se încălzească, mâsurîndu-vă din ochi și rîzînd. PAS, Z. I, 74. Ochii lui mărunți, suri, te măsoară neastîmpărați, ațintindu-te fără sfială. V. ROM. martie 1 955, 250. Aha! exclamă Voicu, măsurîndu-i de sus pe cei doi. PREDA, D. 132, cf. 147. Stătea lîngă general, înaltă și disprețuitoare, măsurînd toaletele rafistolate la repezeală ale soțiilor de funcționari. T. POPOVICI, S. 314. ◊ (Cu determinări de felul lui „de sus pînă jos”, „din cap pînă în picioare”) Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. I, Doamne! Zise ea surîzînd cu degetele la gură și măsurîndu-mă cu ochii din creștet pîn-în talpe. EMINESCU, G. P. 104. Moșneagul se uită cu tot dinadinsul țintă la mine și mă măsură din cap pîn-în picioare. HOGAȘ, M. N. 71. Ochiul lui ager măsurase din clipa intrării pe ușă fata, din cap pînă în picioare, și rămăsese înmărmurit de frumusețea ei atît de tînără. CAMIL, PETRESCU, O. I, 267, cf. id U. N. 199. Îl măsura din cap pînă în picioare cu o expresie în care admirația se amesteca cu ironia. V. ROM. septembrie 1955, 94. 5. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A se compara (cu cineva) din punctul de vedere al forței fizice, intelectuale, materiale etc. ; a se lua la întrecere, a concura; a se înfrunta (în întrecere, în luptă, în război). V. b a t e, l u p t a. Deși puțini, ostașii. . . erau însă plini de foc și de dorința de a se măsura cu dușmanul. BĂLCESCU, M. V. 113. [Să se stabilească] dacă purtarea d-lui a fost onestă sau nu, ca să se poată apoi pune provizoriu în poziție a se măsura cu oamenii de la care cere satisfacție. ap. GHICA, A. 611. În sufletul ei groaza se măsura cu părerea de rău. REBREANU, I. 191. Renunțaseră, osteniți să se mai măsoare cu asemenea privilegiați ai norocului. C. PETRESCU, C. V. 10. În sfîrșit a venit timpul să mă măsor cu el și i-am trimes o provocare scrisă. SADOVEANU, O. XI, 570. În luptele cu maurii, spaniolii formaseră o cavalerie ușoară. . . neîntrecută în manevre repezi. . ., dar incapabilă de a se măsura cu cavaleria grea franceză. OȚETEA, R. 166. Își dăduse seama că e o prostie să se măsoare cu Anghel pe față. PREDA, d. 179. Unde-i Ginu Costangin, Cu frate-so Rusalin Să mă măsur eu cu ei, Mînce-i lupii de mișei. CĂTANĂ, B. 37. Cu bogatul nici calul să nu-l încerci, nici în pungă să te măsori. ZANNE, P. V, 88, cf. iv, 431, 432. ◊ E x p r. A nu se putea măsura (cu cineva sau cu ceva) = a fi în inferioritate evidentă (față de cineva sau de ceva). Nu mă puteam măsura cu colegii mei. BRĂESCU, A. 206. În adevăr, ziceau zinele, noi nu ne putem măsura nici în frumusețe, nici în minte, dar nici în putere cu zîna noastră. RETEGANUL, P. II, 15. Iar feciorii de împărați și de crai necau mânia în sufletul lor, simțind că nu se puteau măsura cu străinul acela. MERA, L. B. 129. (T r a n z.) A-și măsura puterile (cu cineva) = a se lua la întrecere în luptă, a se lupta (cu cineva). Ești tu în stare să-ți măsori puterile cu ale mele? ALECSANDRI, T. I, 444. ♦ (Învechit, rar) A se potrivi, a se echivala. Să vor măsura (p o t r i v i MUNT.) una cu alta, ce să dzice, eresele cu preacurviia și să vor tocmi să fie una pentru alta si să nu să despartă. PRAV. 149. 6. Tranz. (Complementul indică acțiuni, vorbe, sentimente etc.) A cumpăni, a echilibra; a chibzui; a înfrîna. Cînd glumiți, vorbele voastre în veci să le măsurați. HELIADE, O. I, 120. Deci pátimile-ți măsoară, omule, și le slăbește. CONACHI, P. 279. Clit are isteție și vorbele-și măsoară. NEGRUZZI, S. II, 195. Să ne mai măsurăm cheltuielile, că nu mergem bine. FILIMON, O. I, 218. Tu-ți măsoară bine cuvintele! Nu pune în joc mînia mea! COȘBUC, S. 115. O cucuvea stîrnită din culcușul ei de întuneric, lunecă pe sub streașină clopotniței și, mâsurîndu-și zborul, trecu peste curtea mînăstirii. CAZABAN, V. 62. 7. T r a n z. (Regional ; cu complementul „ roata”) A încujba obada". ALR II 6 682/95, cf. 6 682/325, 386. – Prez. ind.: măsór și (învechit și regional) măsúr (ALR II 4 602; accentuat și măsúr, ALR II 4 602), (regional) mésur (ALR I 2 034/85). – Și: (regional) amăsurá (prez. ind. amăsur) vb. I. ALR II 4 602/279, 310, 316, 334. – Lat. mensurare.

Capitis deminutio (lat.) Aceste cuvinte nu se folosesc decît în forma originară. Ele constituie o formulă din dreptul roman, care aducea unei persoane un fel de moarte civilă, o stare juridică lipsită de libertate, de drepturi cetățenești etc. De altfel, dacă am traduce liber capitis deminutio, ar trebui să spunem: diminuarea sau chiar stingerea unor drepturi civice. Astăzi aceste două cuvinte se aplică de obicei unei persoane ostracizate, care nu-și mai poate exercita puterea sau influența în societate ori într-un anumit domeniu de activitate. Expresia se folosește sub forma: „lovit de un capitis deminutio”. IST.

Credo, quia absurdum (lat. „Cred, pentru că e absurd”). Acest paradox a fost atribuit în mod greșit sfîntului Augustin (354-430), unul dintre „părinții bisericii catolice”. Chiar scriitorul francez Stendhal a comis această eroare, deoarece sfîntul Augustin susținea că esența credinței este „a crede, fără a cerceta”, adică a crede chiar și ceea ce pare absurd. Cu alte cuvinte: superioritatea credinței față de rațiune și incapacitatea rațiunii de a înțelege lumea în esența ei. În realitate însă locuțiunea de mai sus e o reproducere aproximativă a unor cuvinte ale teologului mai vechi Tertullian (care a trăit în secolele II-III). În scrierea intitulată De carne Christi (Despre carnea lui Hristos), el spune: „Et mortuus est Dei filius; prorsus credibile est, quia ineptum est” (și a murit fiul lui Dumnezeu; e foarte credibil, deoarece e o absurditate). E ușor de văzut cum fraza care circulă (Credo quia absurdum) seamănă cu fraza care i-a dat naștere (credibile est quia ineptum est). Cum însă ineptus (prost, inept) nu-i un cuvint prea simpatic și măgulitor, a fost preferat absurdus, uzul statornicind expresia credo quia absurdum. Multă vreme, biserica s-a prevalat de această formulă pentru a impune mistere și legende foarte cucernice. Astăzi aceleași cuvinte nu mai servesc decît in extremis acelora care ne solicită să credem absurdități și inepții foarte laice. Dar mai ales „credo quia absurdum” e folosit pentru a încheia o discuție și a ieși onorabil, sub scutul unui citat ilustru, din situația neplăcută cînd afirmațiile făcute nu găsesc credibilitate. IST.

Exegi monumentum aere perennius (lat. „Am înălțat un monument mai durabil decît bronzul”) – este primul vers din a 30-a odă, cu care-și încheie Horațiu a treia carte a odelor sale. Celebrul poet latin, cizelînd fiecare vers, șlefuind fiecare cuvînt, și-a îngăduit, la sfîrșitul culegerii primelor trei cărți, să-și compare opera cu un monument, ce va rezista vremilor. Aceste cuvinte nu trebuie interpretate ca o lăudăroșenie, ca o lipsă de modestie, ci ca o recunoaștere conștientă a unei strădanii merituoase, a unei munci asidue săvîrșite cu succes. În acest sens se și întrebuințează versul lui Horațiu, spre a desemna îndeplinirea unei lucrări ce va dăinui peste vremuri. Cu aceeași semnificație, Pușkin a scris poezia cu titlul Exegi monumentum, ce se referă la opera lăsată: „Cioplit-am nu cu mîna, un monument spre care Vor fi cărări bătute într-una de popor”... Expresia se citează în trei feluri: numai prima jumătate (Exegi monumentum), sau numai a doua jumătate (aere perennius), sau versul în întregime – toate variantele avînd același înțeles. LIT.

La propriété, c’est le vol (fr. „Proprietatea e furt”) – Vestită și, la vremea aceea, îndrăzneața afirmație făcută într-un memoriu apărut în iunie 1840 de către filozoful și economistul francez Pierre Joseph Proudhon, este de obicei citată în franțuzește. Memoriul era intitulat: „Qu’est-ce que la propriété” (Ce este proprietatea) și purta subtitlul „Recherches sur le principe de droit et du gouvernement” (Cercetări asupra principiului de drept și al guvernării). Face parte din lucrarea lui Proudhon Principes de droit (Principii de drept – capitolul L). Această teză, urmată de o lungă demonstrație, se referă la proprietatea aducătoare de venituri. După apariție, a stîrnit o mare vîlvă. Autorul, el însuși, spunea că asemenea cuvinte „nu se rostesc de două ori într-o mie de ani”. FIL.

MONOSILABIC, -Ă adj. (Despre cuvinte) Care este format dintr-o singură silabă. Cf. NEGULICI, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF. Din peste patru sute și cincizeci de neutre monosilabice, numai 35 au pluralul format cu -e. LL I, 110. ◊ E x p r. (Adverbial) A vorbi (sau a răspunde) monosilabic = a vorbi (sau a răspunde) cu monosilabe, v. m o n o s i l a b. Vorbeau sinistru, monosilabic. BRĂESCU, A. 236. (Despre limbi) Format (mai ales) din cuvinte cu o singură silabă. În limbile monosilabice, cuvintele nu pot avea familie. GRAUR, F. I. 154. – Pl.: monosilabici, -ce. – Din fr. monosyllabique.

*FIGURĂ (pl. -uri) sf. 1 Forma unui corp: figura pămîntului ¶ 2 Obraz, față: are o ~ frumoasă ¶ 3 Mutră: a făcut o ~ caraghioasă ¶ 4 Înfățișarea unui obiect, a unei ființe, prin desen, pictură, sculptură, etc. chip: figurile unui tablou ¶ 5 Diferite mișcări făcute la dans: figurile cadrilului ¶ 6 📐 Înfățișarea unei linii, a unei suprafețe sau a unui volum geometric ¶ 7 📖 ~ de gramatică sau de retorică, formă deosebită și expresivă a vorbirii, în care cuvintele nu se iau în înțelesul lor propriu, sau nu sînt așezate după construcția lor firească ¶ 8 Simbol, imagine simbolică [fr. < lat.].

crăciun Diversele etimologii ale cuvîntului au fost discutate de acad. Al. Rosetti în volumul omagial pentru Constantin Giurescu (articolul a fost republicat în BL, XI (1943), p. 56-63 și în Mélanges de linguistique et de philologie, p. 324- 333, reprodus cu mici modificări în „Romanoslavica”, IV (1960), p. 64 – 190). Autorul înlătură o serie de etimologii fanteziste și se oprește la lat. creatio (cu înțelesul de „naștere”), care pare într-adevăr singurul etimon serios propus pînă azi (în SCL, XII (961), p. 313-316, E. Çabej susține că crăciun ar proveni din alb. „kërçû, kërçuni” „buturugă”). Pentru înțelesul lui crăciun s-ar putea compara port. criança „copil” și alte derivate romanice. Totuși acad. Al. Rosetti arată că unele trăsături fonetice romînești nu concordă cu forma latină, astfel prima silabă trebuia să fie cre-, nu cră-, iar finala, așteptată, este -une, nu -un. Pentru a elimina aceste greutăți, autorul crede că, trebuie să facem apel la un intermediar slav, deși slaviștii, pe de altă parte, cred în general că formele corespunzătoare din slavă provin din romînește. Cele două obiecții ridicate de acad. Al. Rosetti pot fi înlăturate. Silaba inițială a cuvîntului romînesc este cră- și nu cre-, din cauză că r este dur, în acord cu n final (cf. crăpa < lat. crepare) ; consoana č nu a avut nici o influență, deoarece nu are o variantă dură (cf. tăciune < lat. titione, care nici măcar la plural, tăciuni, nu moaie pe t inițial). Este adevărat că alături de crăpa există varianta regională crepa, iar crăciun nu are decît într-un singur loc (cf. DA) varianta creciun, dar situația celor două cuvinte nu este aceeași. Alături de crăpa, crapă există crepa, creapă, apoi crepi, crepe, cu muierea normală a lui r, vezi cresta alături de creastă, creste, treptat, alături de treaptă, trepte. Crăciun nu are și nu poate avea alături forma de acest tip, pentru că în formele lui accentul nu este nicăieri pe silaba inițială. Cît privește terminația, N. Drăganu a încercat să o explice arătînd că singularul crăciun s-ar fi refăcut sub influența unui plural crăciuni. Acad. Al. Rosetti arată că un astfel de plural nu e obișnuit și, dacă ar exista, nu ar avea de ce să influențeze singularul. Se mai poate adăuga încă ceva : diferența, de gen. Creatione era feminin ; dacă ar fi existat un plural romînesc două crăciuni (în ce epocă ? pluralele feminine în -i nu aparțin, desigur, începuturilor limbii romîne), acesta nu putea provoca apariția unui singular neutru crăciun, căci nu exista și nu există pînă azi un model pentru o flexiune de tipul un crăciun – două orăciuni. De fapt, nu e vorba numai de o diferență de terminație, ci și de una de gen : creatione era feminin, ca rogatione. De ce nu a rămas, ca acesta din. urmă, feminin ? Substantivele, de felul lui creatione sînt în realitate de mai multe tipuri : 1. masculine latinești în -o, -onis, care la rîndul lor prezint mai multe aspecte romînești : a. terminate în -un : căpun < lat. Capo. (?), găun < lat. cauo (?), grăsun < lat. *grasso, păun < pauo. _b. terminate în -un, cu varianta -une : gărgăun și gărgăune < lat. crabro (?); tăun și tăune < *tabo. După cum se vede, sub punctele a. și b. intră numai nume de animale. c. terminate în -une, cu varianta -un : cf. tăciune, tăciun < lat. titio. d. terminate numai în -une: cărbune < lat. carbo. După cum se vede, sub c. și d. intră numai neînsuflețite. e. devenite în romînește neutre, numai în -un : săpun < lat. sapo. 2. feminine latinești în -io : a. Cîteva cuvinte izolate, legate la origine de verbe : genune < lat, gyro (?) : minune < lat. *mirio (?); pășune < lat. pastio ; răpciune, răpciun < lat. raptio (?). La acestea trebuie adăugate unele care prezintă modificări fonetice : minciună < lat. mentio ; rușine < lat. *rosio (?). b. Substantive derivate cu sufixul -atio, itio, legate de verbe pînă azi. Acestea sînt foarte numeroase, de aceea mă mulțumesc să dau cîteva exemple : iertăciune, plecăciune, rugăciune etc. E foarte greu de spus, despre fiecare în parte, dacă e moștenit din latinește sau format în romînește, de vreme ce atît rădăcina cît și sufixul sînt vii. Constatăm că au rămas feminine derivatele analizabile (de tipul goliciune, spurcăciune), abstracte derivate de la verbe sau adjective, și cîteva neanalizabile, dar simțite ca abstracte verbale (minciună, pășune, rușine). Au pierdut în mare parte pe -e, în acord cu tendința cunoscută a limbii noastre (cu excepția apusului țării, unde există tendința contrarie), masculinele nume de animale, în sfîrșit au pierdut parțial pe -e dar au rămas masculine sau au devenit neutre numele de obiecte neînsuflețite (crăciun, săpun). Așadar crăciun a pierdut pe -e pentru că a pierdut legătura cu verbul de la care derivă.

crivală, criveală, crivea În DA se găsesc numeroase exemple pentru acest cuvînt, care denumește diverse obiecte de uz practic. Originea propusă pare exactă : sl. krivŭ „strîmb”. Rămîne numai să se precizeze formația. La prima vedere, avem de-a face cu un nume de instrument în -eală. DA complică lucrurile trimițind la s.-cr. krivalja „un fel de viță de vie” și la pol. krzywalec „lemn strîmb”, căci sufixele cu care sînt formate aceste cuvinte nu se potrivesc cu formația noastră, iar un împrumut din derivatele citate nu este cîtuși de puțin admisibil. Forma poloneză, așa cum e citată, nu are nimic de-a face cu sufixul nostru -eală, căci varianta poloneză a acestui sufix este -adło. În dicționare nu găsesc însă decît pol. krzywulec. Scriban comparînd pe crivală cu nicovală, pornește de la v. sl. кривало, s.-cr. krivalja (după toate probabilitățile, asteriscul de la sîrbă trebuie mutat la vechea slavă, căci forma sîrbească este atestată, iar cea veche slavă nu). În primul rînd : care dintre cele trei forme citate în titlu este primitivă ? Desigur nu crivea, care se explică pornind de pluralul crivele (singura pe care am auzit-o în tinerețe în graiu care-mi era familiar, vezi BPh, V (1938), p. 162). Celelalte două sînt indiferente din punctul de vedere al celui care caută o etimologie, căci fiecare din ele se poate explica din cealaltă sub influența pluralului. -Încercînd să pornim de la criveală, trebuie să ne întrebăm la ce radical s-a atașat sufixul ? Acesta nu există în limbile slave (SCL, VII (1956); p. 272), În schimb în romînește nu există un adjectiv criv. Dacă nu vrem să presupunem că de la acest adjectiv necunoscut de noi s-a format un verb *a crivi, de la care apoi criveală, e necesar să presupunem existența unui substantiv slav în -dlo. (Verbul kriviti „a strîmba»” este atestat în toate limbile slave, cu excepția vechii slave.) Dar un derivat de aici trebuia să fie crivilă, ca tocilă. Să admitem că acest crivilă a fost refăcut în romînește ? Nu prea se vede justificarea. Mai curînd aș crede că avem totuși de-a face cu un nume primitiv în -adlo, de la un verb krivati, care nu e fără exemplu în limbile slave : ucr. кривати „a șchiopăta”, s.-cr. křivati „a se pleca pe-o parte”, ceh. křivati „a strîmba” (toate după Berneker). Presupun deci că a existat în sîrbă un derivat krivalo, de unde vine cuvîntul nostru.

sfîrlă, sfîrlează În dicționarele noastre, aceste cuvinte nu au găsit un tratament convenabil. DU vede în sfîrlă un derivat de la fîrli < bg. fărliti „a azvîrli” (literalmente „lovitură dată repede”), iar sfirlează ar fi un diminutiv de la sfîrlă. TDRG trimite la azvîrli, ceea ce cu greu s-ar putea numi o etimologie (totuși pe linia aceasta a mers și Scriban, care vede în sfârlează un derivat de la sfîrlă sau de la sfîr, cu sufixul -lează !). După Pușcariu, DR, VI (1931), p. 307, sfîrlă ar avea rl simbolice. Cît despre sfârlează, TDRG trimite la gr. φοῦρλα, -λος, σßοῦρλος, -ρνος, σßοῦρα, cu același înțeles; dar este evident că aceste cuvinte nu sînt de origine grecească, astfel că și ele au nevoie de o etimologie. Mi se pare foarte probabil că ele provin din aceeași sursă cu cele romînești. Această sursă nu poate fi decît slavă. În vechea slavă găsim pe свръдлъ „sfredel”, provenit din свръбѣти. Înțelesul de „a învirti” nu e asigurat pentru verb, dar e făcut foarte verosimil de existența derivatului, al cărui înțeles este bine asigurat. Din aceeași rădăcină trebuie să presupunem un derivat cu sufixul instrumental -dlo, care în slava de sud devine -lo Sensul de „a învîrti” nu apare în romînește la sfîrlă (nu ar fi totuși greu să-l derivăm din „a învîrti” pe cel existent; vezi și sfîrlă „rît de porc”, la Bogrea, DR, IV (1927), p. 852, n.4), dar apare la derivatul sfîrlează, format cu un sufix a cărui origine nu este destul de bine lămurită în romînește, dar a cărui existență este totuși asigurată în cuvinte ca spetează. Finala a în grecește este normală, vezi σίτα față de v.sl. сито.

metaforic, -ă adj. 1 (lingv.; mai ales despre sensul cuvintelor) conotativ, figurat. Folosește cuvântul nu în sens propriu, ci în sens metaforic. 2 alegoric, mistic. Este autorul unor poeme metaforice.

ARBITRAR ( ~ AL SEMNULUI) Teorie adoptată de lingvistica modernă (de la F. de Saussure) privind raportul care există între semnificat* și semnificant* sau între conceptul exprimat de un cuvânt și complexul sonor care îl desemnează. Conceptul „masă” nu are nici un raport de necesitate cu semnificantul rom. masă, o dovadă fiind faptul că alte limbi îl desemnează în alt fel (fr. table, germ. Tisch, it. tavola). Cuvintele nu semnifică prin natura lor, ci prin tradiția stabilită social-istoric; raportul dintre semnificant și semnificat este fixat într-o limbă și nu depinde de indivizii care o folosesc. Arbitrarul este corelat și cu interpretarea majorității cuvintelor dintr-o limbă ca nemotivate, sub aspectul expresiei, cu excepția onomatopeelor și a interjecțiilor, care au, parțial, o structură fonetică asemănătoare cu sunetele din realitate (rom. cucurigu, it. chichirichi, fr. cocorico) sau reprezintă expresia spontană a unor realități psihice similare (rom. ah!, fr. ajé!), ceea ce le face parțial motivate. • Există un arbitrar relativ care presupune o relație parțial motivată, cum este cazul derivatului măsuță („masă mică” = masă + sufixul diminutival* -uță), în raport cu baza* masă. După unii lingviști (E. Coșeriu), arbitrarul semnului nu trebuie considerat numai ca o teorie a lingvisticii moderne (de la F. de Saussure încoace), întrucât interpretări similare există la Aristotel sau în filozofia scolastică. Alți lingviști (E. Benveniste) au insistat asupra ideii că orice semnificat se exprimă obligatoriu printr-un semnificant (imagine sonoră sau grafică), iar semnul este arbitrar numai în raport cu obiectul desemnat sau referentul (vezi SEMN LINGVISTIC). Pe concepția arbitrarului semnului, F. de Saussure a fundamentat autonomia limbii* considerată ca formă*. Arbitrarul semnului nu vine din natura lui, ci din interpretare, adică din atitudinea pe care o are comunitatea lingvistică sau individul în ceea ce privește semnele pe care le utilizează. Vezi SEMN; LINEAR. A.B.V.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

MÂLC adv. (Pop. și fam.; în expr.) A tăcea mâlc = a nu spune nici un cuvânt, a nu scoate o vorbă; a tăcea chitic. – Din mâlci (derivat regresiv).

NEACCENTUAT, -Ă, neaccentuați, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care nu poartă accent, care nu este scos în relief. 2. Fig. Lipsit de culoare, de strălucire; șters. [Pr.: ne-ac-cen-tu-at] – Ne- + accentuat.

CITI, citesc, vb. IV. Tranz. 1. A parcurge un text (pronunțând cuvintele sau nu) pentru a lua cunoștință de cele scrise. ♦ A rosti, a urmări un text cu glas tare pentru a comunica cuiva conținutul lui. ♦ A descifra o partitură muzicală, urmărind cu ochii sunetele reprezentate și valorile lor (și a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). ♦ A interpreta indicațiile topografice ale unei hărți sau ale unui plan și a reconstitui după ele conformația terenului. ♦ A înregistra, a desluși indicațiile date de un contor, de un barometru, de un indicator etc. 2. Fig. A descoperi, a sesiza gândul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figurii sale. 3. A învăța, a studia (parcurgând scrieri, izvoare etc.) ♦ A se instrui, a se cultiva. 4. (În superstiții; în expr.) A citi în stele = a prezice cuiva viitorul după poziția stelelor. A citi (cuiva) în palmă = a prezice cuiva viitorul și caracterul, examinându-i liniile din palmă. [Var.: (pop.) ceti vb. IV] – Din sl. čitati, čisti.

PROCLITIC, -Ă, proclitici, -ce, adj. (Gram.; despre cuvinte) Care nu are accent propriu și este așezat înaintea altui cuvânt cu care face corp fonetic comun. – Din fr. proclitique.

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

MUT, -Ă, muți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) Asta să i-o spui lui mutu, se spune cuiva în afirmațiile căruia n-ai încredere, care exagerează, care minte. Unde a dus (surdul roata și) mutul iapa = foarte departe. 2. Adj. (Despre acțiuni, atitudini ale omului) Care se face, se petrece în tăcere, care nu se exprimă prin cuvinte. ◊ Cor mut = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. Film mut = film cinematografic care înregistrează numai imagini, fără sunete sau vorbirea personajelor. Scenă mută = scenă dintr-o lucrare dramatică în care personajele nu vorbesc, ci își exprimă sentimentele prin gesturi, atitudini, mimică etc. Literă mută = literă din cadrul unui cuvânt care nu se pronunță. 3. Adj. Care nu vrea sau nu poate să vorbească la un moment dat sau în anumite împrejurări; p. ext. căruia nu-i place să vorbească (mult), care este tăcut din fire, taciturn. ♦ (Adverbial) Fără zgomot. 4. Adj. P. ext. (Despre elemente ale naturii etc.) Tăcut, liniștit. 5. S. m. și f. (Reg.) Om slut; om nepriceput, prost, nătâng. – Lat. mutus, -a, -um.

NEANALIZABIL, -Ă, neanalizabili, -e, adj. (Despre texte, cuvinte) Care nu poate fi analizat; inanalizabil. [Pr.: ne-a-] – Ne- + analizabil (după fr. non-analysable).

SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămâni cu o anumită forță; a expira forțat aerul. ◊ Expr. A sufla în lumânare (sau în lampă) = a stinge lumânarea sau lampa expirând cu putere aerul asupra flăcării. A sufla în foc = a expira producând un curent de aer, pentru a înteți flacăra. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas = a-și însuși cu îndrăzneală ceea ce se cuvine altuia; a fura a șterpeli. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie sub acțiunea aerului expirat cu putere. ♦ Tranz. A elimina mucozitățile nazale expirând puternic. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete; (despre unele instrumente) a suna, a cânta. Suflă în fluier. Suflă trâmbițele. ♦ A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 2. Intranz. A respira greu, cu efort; a gâfâi. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a) a fi mort; b) a sta liniștit, nemișcat; fig. a nu mai protesta, a nu crâcni. 3. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică masă de sticlă topită. 4. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios; a arginta, a auri. 5. Intranz. (Despre vânt) A bate. 6. Tranz. A vorbi încet (și în secret); a informa pe ascuns. ◊ Expr. A nu sufla un cuvânt = a nu spune nimic, a ține secret. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva răspunsul pe care trebuie să-l dea la o întrebare. – Lat. sufflare.

ASCULTA vb. 1. v. auzi. 2. a audia, a urmări. (~ cu atenție expunerea.) 3. v. audia. 4. a chestiona, a examina, a interoga, a întreba, (înv.) a prociti. (~ un elev.) 5. (MED.) a ausculta. (Medicul ~ cu stetoscopul.) 6. a înțelege. (Cine nu ~ de cuvânt o pățește.) 7. v. conforma. 8. v. îndeplini.

ÎNȚELEGE vb. 1. v. dumeri. 2. v. sesiza. 3. a percepe, a pricepe, a sesiza, (fig.) a pătrunde. (A ~ sensul celor citite.) 4. v. interpreta. (Cum ~ acest context?) 5. a auzi, a pricepe. (Nu ~ să mă lași în pace?) 6. a-și explica, a pricepe. (Pur și simplu nu ~ cum a dispărut.) 7. a concepe, a pricepe. (Nu ~ de ce s-a întâmplat astfel.) 8. a cunoaște, a pricepe, a ști. (~ franceza?) 9. v. asculta. (Cine nu ~ de cuvânt, o pățește.) 10. a se împăca, (pop.) a se îngădui, a se învoi, (reg.) a se pogodi, (prin Ban.) a se bărăbări, (Transilv. și Ban.) a se nărăvi. (Se ~ bine împreună.) 11. v. conveni. 12. a conveni, a se învoi, (pop.) a se ajunge, a se uni, (prin Munt.) a se îndogăți, (Ban.) a se toldui, (înv.) a se lovi, a pristăni, a se târgui, a se tocmi, a veni, (grecism înv.) a se simfonisi. (Se ~ asupra prețului.) 13. v. pactiza.

NU adv. 1) (atribuie celor spuse valoare negativă) Îi aparțin cinci invenții, nu trei. Nu am știut de asta. 3) și substantival (ține locul unei părți de propoziție, unei propoziții sau unei fraze negative) Un nu categoric. 3) (ține locul predicatului negativ într-o propoziție eliptică) Cine dorește, rămâne, cine nu, pleacă. ◊ Nu și nu se spune pentru a exprima un refuz permanent la o rugăminte repetată sau nereușită. De nu în caz contrar. De ce nu? se spune pentru a întări un consimțământ. Cum de nu (sau ba bine că nu) a) desigur; fără îndoială; firește; b) vorbă să fie! nici când! (ei) aș! A spune că nu a nega. A zice nu a refuza. A nu zice nu a nu nega; a accepta. 4) (intră în componența locuțiunilor adverbiale și conjuncționale) Nu demult. Nu prea. Nu tocmai. Nu numai. 5) (accentuează ideea exprimată de îmbinarea de cuvinte precedentă). ◊ Nu o (singură) dată în repetate rânduri; deseori. Nu zăbavă peste puțin timp; repede. Nu glumă (sau nu șagă) cu adevărat; serios. Nu altceva (sau nu alta) se spune pentru a confirma cele spuse anterior. Nu de alta nu din alt motiv. Nu (care) cumva în nici un caz. 6) (în construcția Și unde nu, urmată de un verb, capătă sens afirmativ afectiv) Și unde nu începe a juca. /<lat. non

A SUFLA suflu 1. intranz. 1) A expira cu putere; a elimina forțat aerul. ~ în ceai. ~ în foc. ◊ A-i ~ cuiva în borș (sau ~ în borșul cuiva) a se amesteca nepoftit în treburile cuiva. 2) A introduce și a scoate aerul din plămâni; a respira. ◊ A nu mai ~ a) a fi mort; b) a nu se opune; a tăcea chitic; a nu crâcni. 3) (despre vânt) A purta curenți de aer; a bate. 4) (despre instrumente muzicale de suflat) A produce sunete caracteristice. 2. tranz. 1) (substanțe pulverulente sau obiecte ușoare) A îndepărta cu ajutorul unui curent de aer. ◊ Slab de-l suflă vântul foarte slab. A-i ~ cuiva ceva de sub nas a lua foarte operativ și fără nici o jenă un lucru de la cineva. 2) fam. (persoane) A înlătura ușor și repede (dintr-o funcție). 3) (obiecte sau piese de metal) A acoperi cu un strat subțire de metal inoxidabil, în scop protector sau decorativ; a spoi; a polei; a metaliza. 4) (obiecte de sticlă) A confecționa prin introducerea aerului într-o masă de sticlă topită (dându-i forma dorită). 5) (conducte, recipiente, suprafețe etc.) A curăța cu ajutorul unui jet de substanță gazoasă. ◊ ~ nasul a da afară mucozitățile din nas. 6) (texte, replici, răspunsuri) A comunica încet ca să audă numai adresatul (la teatru, la școală); a șopti. 7) (date, informații etc.) A aduce la cunoștință pe ascuns. ◊ A nu ~ (nici) un cuvânt a nu scoate o vorbă. [Sil. su-fla] /<lat. sufflare

RIZOATON, -Ă adj. (Lingv.; despre cuvinte) Care nu are accentul pe rădăcină. [Pron. -zo-a-. / < it. rizoatono].

ELIPSĂ s.f. 1. Curbă, loc geometric al punctelor dintr-un plan a căror sumă a distanțelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. 2. Omisiune din scriere sau din vorbire a unor cuvinte care se subînțeleg. ♦ Figură de stil care constă în omiterea unor cuvinte care nu sunt absolut necesare pentru a scurta fraza, dîndu-i astfel mai multă expresivitate. [< fr. ellipse, cf. gr. elleipsis – lipsă].

IMPARISILABIC, -Ă adj. (Despre cuvinte) Care nu păstrează același număr de silabe în tot cursul declinării. [Cf. fr. imparisyllabique].

INVARIABIL, -Ă adj. (și adv.) Neschimbător, constant; invariant. ♦ (Despre cuvinte) Care nu are flexiune. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. invariable].

ELIPSĂ s. f. 1. curbă loc geometric al punctelor dintr-un plan a căror sumă a distanțelor la două puncte fixe (focare) este constantă. 2. omisiune din vorbire, ori din scriere a unor cuvinte sau chiar propoziții care se subînțeleg. 3. figură de stil constând în omiterea unor cuvinte care nu sunt absolut necesare, pentru mai multă expresivitate. (< fr. ellipse)

IMPARISILABIC, -Ă adj. (despre cuvinte) care nu păstrează același număr de silabe în cursul declinării. (< fr. imparisyllabique)

RIZOATON, -Ă adj. (lingv.; despre cuvinte) care nu are accentul pe rădăcină. (< it. rizoatono)

SINSEMANTIC, -Ă adj. (despre cuvinte) care nu are sens de noțiune. (< germ. synsemantisch)

în- Prefix verbal, care adaugă noțiunii de bază o nuanță factitivă. Lat. in, cf. în. A intrat în rom. prin intermediul cuvintelor care aveau încă din lat. pref. in-, cf. împuta, începe, închide, etc.; a fost însă productiv în rom. întrucît servește pînă și la derivarea unor cuvinte care nu fac parte din fondul lat., cf. încîrliga, încorseta, încovriga, îndușmăni, însufleți etc. Este puțin probabil, prin urmare, ca la vb. de origine lat. să fie vorba de in- primitiv; verbigracia, a înăcri, considerat în general ca un der. din lat. *inacrire, poate fi privit, cu mai mari șanse de probabilitate ca der. de la acru, cu pref. rom. în-. Pentru acest comp., cf. Iordan, Compuse romînești cu în-, BF, III, 1936, 57-116. Inde-, de la în și de, de folosește în puține expresii fixe (înde seară, noaptea; înde noi, între noi), cf. DAR, și îndemnînă (după ipoteza greșită a lui Crețu 336, inde- ar fi lat. ante; după Candrea-Dens., 854, din lat. inde).

inter- Pref. care adaugă unor cuvinte sensul sp. entre. Lat. inter-, cf. între. Apare într-o serie de neol. împrumutate limbii fr., din care unele circulă și în rom. în forma lor simplă (intercontinental, cf. continental; interlocutor, cf. locutor; internațional); în alte cazuri, s-a adăugat unui cuvînt rom., prin analogie cu cuvîntul fr. corespunzător (interpune, ca fr. interposer; interveni, ca fr. intervenir; interzice, ca fr. interdire). În sfîrșit, adesea apare și în cuvinte care nu se folosesc cu forma lor simplă (interferență, interjecție, interlop, intermitent, interpela, interpola, interpreta, interval etc.).

murg (murgă), adj. – 1. (Cal sau bou) brun. – 2. Negru, negricios. – 3. (S. m.) Cal brun. – 4. (S. m.) Cal în general. – 5. (S. n.) Crepuscul, apus, auroră. – Mr. murgu, megl. murg. Origine necunoscută. E unul dintre cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Pare să coincidă cu sl. (bg., rus.) mrakŭ „întunecime”, bg., sb., cr., ceh. mrak „apus”, pol. mrok „obscuritate”, rus. morok „obscuritate”, bg. murg(av) „brun”, sb., cr. murgast „brun”, rus. muryi „brun”, ceh. moura „vacă brună” (cf. Berneker, II, 78; după Vasmer, II, 175 -g final se poate explica prin intermediul sl., dar explicația lui pare insuficientă pentru rom.). Istoria cuvintelor sl. nu este clară. Un etimon sl. pentru rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206; Conev 97; Cortés 125) este greu de admis din punct de vedere fonetic. Gr. *μουριϰος, „ca mura” (Diculescu, Elementele, 457), direct sau prin lat. *moricus, în loc de morulus (Weigand, Jb., XII, 103; Pascu, I, 121; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, Beiträge, 8; cf. REW 433) este improbabilă, deoarece în astfel de cazuri i aton se reduce de obicei în rom., cf. limpede, muced etc.; de asemenea, pare mai puțin probabilă der. din gr. μόριϰος „maur” (Roesler 573). Nu convinge mai mult der. din gr. ἀμόργη „resturi de măslină”, direct (Meyer 292); nici prin mijlocirea lat. amurca (Capidan, Raporturile, 478; cf. Philippide, II, 631), nu este mai convingătoare. În sfîrșit, nu a fost acceptată explicația care se bazează pe gr. ἀμολγός „timpul mulsului” (Philippide, Principii, 141; Diculescu, Elementele, 447; cf. Tiktin). Relația cu alb. muk, murgu „brun”, muk, mugu „crepuscul” mugetë, „asfințit” este evidentă, cf. Philippide, II, 725 și Rosetti, II, 119; dar cuvîntul alb., greșit explicat (după Treimer, Mitt. Wien., 375, dintr-o rădăcină care ar însemna „strălucitor, luminos”) ar putea proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 478). În fine, E. Lange-Kowal, Rum. murg und amurg, zwei Zeugen des illyro-thrako-dakorum. Uebereinanderleben, în Sprachkunde, 1941, nr. 6, p. 9-11, crede că-i vorba de un cuvînt autohton. Deși indiciile sînt insuficiente pentru a fi posibil să se ajungă la concluzii definitive, pare că originea ereditară este mai probabilă decît un împrumut din sl. sau din alb. Prezența lui amurg, cu a- protetic care apare de obicei numai în elemente lat. (cf. acasă, afund, aminte etc.) pare să pledeze în favoarea acestei ipoteze. Der. amurg (mr. amurziș, amurzită), s. n. (crepuscul, apus), cu a- protetic, fiind la început un adv.; amurgi (var. murgi), vb. (a se întuneca, a se înnopta); murgă, s. f. (noapte, întuneric; iapă brună; varietate de pere); murgan, s. m. (nume de bou); murgană, s. f. (nume de vacă); murgilă, s. m. (nume de bou); Murgilă, s. f. (personaj din mitologia populară care personifică noaptea); murgit, s. n. (crepuscul); înmurgi, vb. (a se înnopta). – Deși legătura cuvintelor aici prezentate este greu de stabilit, este de presupus că mag. murga provine din rom. (Edelspacher 19); și probabil și bg. murg(a) (Capidan, Raporturile, 210); sb., cr. murgast „murg” (în opoziție cu sb. mrk(lo)mrkov „murg”, și mrgodan, mrgodno „întunecat”, care pare să provină din sl. mrkŭ, cf. Vasmer, II, 177), alb. murk, murgu, ngr. μοῦργος (Murnu, Lehnw., 32), ngr. μουρϰίζει „a înnopta” și μούρϰισμα „crepuscul” (după Meyer, Neugr. St., II, 42, aceste cuvinte provin din sl.).

țeapăn (-nă), adj. – 1. Rigid, inert. – 2. Rezistent, solid, tare. – 3. Strașnic, grozav, puternic. – Var. țapăn. Sl. cĕpĕnŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 430; Conev 93). – Der. înțepeni (var. țepeni), vb. (a se întări, a se împietri, a deveni rigid, a pironi, a fixa, a țintui; a propti, a prinde; a rămîne nemișcat, a sta locului), din sl. cĕpĕniti sę; țepenie, s. f. (rigiditate; putere, vigoare). Istoria cuvintelor sl. nu este clară.

jigodie penală expr. (deț.) om care nu se ține de cuvânt / care nu-și respectă angajamentele.

crolux s. n. ◊ „Unități care confecționează îmbrăcăminte de comandă fără probe, numai pe bază de mulaje. Până în prezent asemenea unități denumite «Crolux» s-au organizat pe străzile Franklin, 13 Decembrie.” I.B. 2 III 72 p. 1. ◊ „Pentru mulți, cuvântul «Crolux» nu mai constituie o... enigmă. Este vorba de o nouă metodă de confecționare de comandă a îmbrăcămintei: după efectuarea măsurătorilor singurul drum pe care îl mai faci la croitorie este în ziua stabilită pentru a-ți ridica noua toaletă.” I.B. 31 VII 74 p. 3 (abreviere din cro[itorie de] lux)

găselniță s. f. Element de efect, inedit ◊ „Așa că toate găselnițele stilistice sunt vânate din zbor și întrebuințate în serie epidemică. A bântuit cu frenezie gripa «exhaustivului». E la modă acum cuvântul «încărcătură». Nu mai există articol lipsit de această încărcătură.” Săpt. 2 IX 71 p. 14. ◊ „Vă recomand să ascultați cu atenție, la radio sau la televiziune, cântecul «Ce vrei să faci din mine?» interpretat alarmant de des, ca o piesă de mare «găselniță», cum zic unii textieri.” Săpt. 19 XII 75 p. 7 (din găsi + -elniță; cf. fr. trouvaille; Graur C. 43; Al. Graur ne-a comunicat că a fost folosit pentru prima oară de Barbu Lăzăreanu prin anii ’30)

ochiometric adv. (Măsurat) din ochi ◊ „Bucătarul nu cunoaște cuvântul rețetă: el procedează... ochiometric.” R.l. 28 II 79 p. 2 (din ochiometru + -ic)

NESCIT VOX MISSA REVERTI (lat.) cuvântul rostit nu știe să se întoarcă – Horațiu, „Ars poetica”, 390. Scriitorul să chibzuiască îndelung asupra operei lui înainte de a o publica.

*calambúr n., pl. urĭ (fr. calembour). Joc de cuvinte fundat pe un echivoc, o asemănare de cuvinte, precum: Nu mînca așa de repede, c’aĭ să te’necĭ. – Imposibil! Știŭ să’nnot!

NON DECET (lat.) nu se cuvine – Avertisment asupra unei acțiuni care nu trebuie întreprinsă sau a unui cuvânt ce nu trebuie rostit.

citésc (vest) și ce- (est) v. tr. (vsl. čitati, čisti-cĭton. V. cinste, cin 1, cislă, procitesc). Străbat cu ochiĭ ceĭa ce e scris pronunțînd cuvintele orĭ nu: a citi un cuvînt, o carte, un autor. Descifrez: a citi o bucată muzicală. Fig. Pătrund, pricep ceva dificil: a citi ceva în ochiĭ cuĭva. – Barb. în Trans. Bucov. (după germ. lesen), predaŭ un curs ca profesor.

*elípsă f., pl. e (vgr. élleipsis. V. lipsă). Geom. Cerc turtit, curbă închisă care rezultă din secțiunea oblică a unuĭ con drept: pămîntu descrie o elipsă învîrtindu-se în prejuru soareluĭ. Gram. Ret. Lipsa unor cuvinte care nu-s indispensabile în frază: să viĭ la Sfîntu Ilie (adică la sărbătoarea saŭ la biserica Sfîntuluĭ Ilie). V. gramatică, retorică.

încúrc, a -á v. tr. (lat. *currĭcare, a astupa drumu pin care, ca a încărca, d. carrĭcare. Cp. și cu cîrcală și cu ung. kurkálni, a scotoci, maĭ ales că există și var. încurcălesc). Pun în dezordine, amestec: a încurca o afacere. Încîlcesc, amestec: a încurca ața, ițele. A încurca lumea, a împedeca pe alțiĭ de la lucru: acest leneș nu face nimica, ci numaĭ încurcă lumea. A încurca lucrurile, a face dezordine acolo unde era ordine. A o încurca, a înșira niște cuvinte ca să scuzĭ ceva greŭ de scuzat saŭ ca să salvezĭ aparența. V. refl. Perd șiru vorbeĭ, nu găsesc cuvinte de scuză, nu pot ĭeși la capăt: mă încurc în vorbă, în socotelĭ. Mă încîlcesc, mă amestec: ața s’a încurcat. Se încurcă ițele, afacerea se complică. A te încurca cu ceva, a te apuca de o afacere: vulturu nu se încurcă cu muștele (saŭ prinzînd muște saŭ cu prinsu muștelor).

îndrúg, a -á v. tr. (d. drugă, fus mare). Formez o drugă (torc gros și urît atîta cît se înfășoară pe o drugă). Fig. Iron. Rar. Leg (formez) prost (o cravată ș. a.). Maĭ des. Articulez cuvinte neînțelese: nu știŭ ce îndrugă acest bețiv. Vorbesc puțin: a îndrugat cîte-va vorbe și a plecat, știe să îndruge cîte-va vorbe ruseștĭ.

lúnă f., pl. ĭ (lat. luna, din *lucna, d. lucére, a luci: it. pv. sp. luna, fr. lune, cat. lluna, pg. lua. Rudă cu vsl. luna. V. alunică 2). Planeta care se învîrtește în prejuru pămîntuluĭ și care ĭa lumină de la soare și luminează pămîntu noaptea. Satelitu uneĭ planete: Joĭe are patru lunĭ. Lumina luniĭ: a călători pe lună, uneorĭ poțĭ citi la lună. Fiecare din cele doŭăsprezece părțĭ ale anuluĭ și care are 30 saŭ 31 de zile, afară de Februariŭ, care are 28, și alte orĭ 29. Luna de mĭere, prima lună a căsătoriiĭ. Om cu fața ca luna, om cu fața prea rătundă și grasă. Cîte’n lună și’n soare, fel de fel de lucrurĭ saŭ vorbe. A-țĭ răsări luna’n cap, (Iron.) a deveni chel. Să n’ajung luna cu mîna și soarele cu picĭoarele (dacă nu spun drept), o formulă de jurămînt glumeț cu care acoperĭ o mincĭună. – Luna e de 49 de orĭ maĭ mică de cît pămîntu și se află la vreo 350,000 de chilometri de el. Ĭa are văĭ, munțĭ și vulcanĭ, dar n’are atmosferă, că nu se văd nourĭ, și razele luminoase care vin de la soare nu se răsfrîng, ceĭa ce împedecă vĭața, cel puțin p. ființe organizate ca noĭ. Ĭa se învîrtește în prejuru pămîntuluĭ în 29 de zile și jumătate, formînd ceĭa ce se numește lună lunară, și se prezentă pămîntuluĭ tot-de-a-una cu aceĭașĭ față, cu alte cuvinte, noĭ nu vedem de cît emisfer al eĭ. Atracțiuniĭ luniĭ, combinate cu a soareluĭ, se datoresc fluxurile oceanuluĭ. – În timpu învîrtiriĭ eĭ luna trece pin 4 faze, după cum se vede o parte din ĭa saŭ toată. Prima fază și ultima se numesc pătraru dintîĭ și cel din urmă (adică primu sfert și ultimu), cînd luna are forma numită semilună. Pătraru dintîĭ se maĭ numește și lună noŭă și craĭ noŭ. Cînd luna se vede toată, se numește lună plină. A patra fază e cînd nu se maĭ vede, din cauza umbreĭ pe care ĭ-o face pămîntu. – Asupra lunaticilor (somnámbulilor) ĭa n’are nicĭ o influență, cum crede poporu.

*puríst, -ă s. (d. pur; fr. puriste). Gram. Acela care, vorbind orĭ scriind, întrebuințează o limbă foarte curată (fără barbarizme) și une-orĭ chear se ferește de cuvinte care nu maĭ pot fi considerate ca străine, și nicĭ n’are cuvinte naționale p. a le înlocui, căzînd așa în exces.

blem (blăm) – (înv.) 1. A merge; la conj., pers. I, pl., „să mergem, haide”: „Blem, soră, la cununie” (Antologie 1980: 273; Țiplea 1906); „Blem la crâșmă să bem vin” (Brediceanu 1957: 53). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. A umbla, a merge; la ind. prez., pers. I, pl.: „No, amu blăm în satu’ acesta. Eu mă duc, da’ tu rămâi aici” (Papahagi 1925: 304). 3. A veni; la imper., „vino”: „Blem, mândruț, c-om mere-n lume” (Papahagi 1925: 177). „Măi, mândrule, om frumos / Țăpă coasa, blemi, ședz gios” (idem, t. LXII); „Mâi, D’eord’iță, blăm în casă” (Țiplea 1906: 432). „S’aveți noroc! Blemați, placă-vă în casă” (A. Radu 1941: 53). „Arhaismul acesta și în Maramureș se aude mai rar și numai în câteva sate” (Țiplea 1906). – Lat. ambulo, ambulare („a umbla”) > îmbla(re) > umbla. Alături de cuv. formate în rom. cu pref. în- (îm-) utilizate cu și fără prefix: bătrâni / îmbătrâni, tineri / întineri, sănătoși / însănătoși, bucur / îmbucura etc., și aici s-a utilizat forma fără îm-, considerându-se că e prefix și nu un cuvânt moștenit (Felecan).

CITI, citesc, vb. IV. Tranz. 1. A parcurge un text (pronunțând cuvintele sau nu) pentru a lua cunoștință de cele scrise. ♦ A rosti un text cu voce tare pentru a comunica cuiva conținutul lui. ♦ A descifra o partitură muzicală, urmărind cu ochii sunetele reprezentate și valorile lor (și a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). ♦ A interpreta indicațiile topografice ale unei hărți sau ale unui plan și a reconstitui după ele conformația terenului. ♦ A înregistra, a desluși indicațiile date de un contor, de un barometru, de un indicator etc. 2. Fig. A descoperi, a sesiza gândul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figurii sale. 3. A învăța, a studia (parcurgând scrieri, izvoare etc.). ♦ A se instrui, a se cultiva. 4. (În expr.) A citi în stele = a prezice cuiva viitorul după poziția stelelor. A citi (cuiva) în palmă = a prezice cuiva viitorul și caracterul, examinându-i liniile din palmă. [Var.: (pop.) ceti vb. IV] – Din sl. čitati, čisti.

SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămâni cu o anumită forță; a expira forțat aerul. ◊ Expr. A sufla în lumânare (sau în lampă) = a stinge lumânarea sau lampa expirând cu putere aerul asupra flăcării. A sufla în foc = a expira producând un curent de aer, pentru a înteți flacăra. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas = a-și însuși cu îndrăzneală ceea ce se cuvine altuia; a fura, a șterpeli. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie sub acțiunea aerului expirat cu putere. ♦ Tranz. A elimina mucozitățile nazale expirând puternic. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete; (despre unele instrumente) a suna, a cânta. Suflă în fluier. Suflă trâmbițele. ♦ A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 2. Intranz. A respira greu, cu efort; a gâfâi. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a) a fi mort; b) a sta liniștit, nemișcat; fig. a nu mai protesta, a nu crâcni. 3. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică masă de sticlă topită. 4. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios; a arginta, a auri. 5. Intranz. (Despre vânt) A bate. 6. Tranz. A vorbi încet (și în secret); a informa pe ascuns. ◊ Expr. A nu sufla un cuvânt = a nu spune nimic, a ține secret. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva răspunsul pe care trebuie să-l dea la o întrebare. – Lat. sufflare.

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nicio gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ Persoană care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

NEACCENTUAT, -Ă, neaccentuați, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care nu poartă accent, care nu este scos în relief. 2. Fig. Lipsit de culoare, de strălucire; șters (2). [Pr.: ne-ac-cen-tu-at] – Pref. ne- + accentuat.

NEANALIZABIL, -Ă, neanalizabili, -e, adj. (Despre texte, cuvinte) Care nu poate fi analizat; inanalizabil. [Pr.: ne-a-] – Pref. ne- + analizabil (după fr. non-analysable).

MÂLC adv. (În expr.) A tăcea mâlc = a nu spune niciun cuvânt, a nu scoate o vorbă; a tăcea chitic. – Din mâlci (derivat regresiv).

MUT, -Ă, muți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) Asta să i-o spui lui mutu, se spune cuiva în afirmațiile căruia n-ai încredere, care exagerează, care minte. Unde a dus (surdul roata și) mutul iapa = foarte departe. 2. Adj. (Despre acțiuni, atitudini ale omului) Care se face, se petrece în tăcere, care nu se exprimă prin cuvinte. ◊ Cor mut = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. Film mut = film cinematografic care înregistrează numai imagini, fără coloană sonoră. Scenă mută = scenă dintr-o lucrare dramatică în care personajele nu vorbesc, ci își exprimă sentimentele prin gesturi, atitudini, mimică etc. Literă mută = literă din cadrul unui cuvânt care nu se pronunță. 3. Adj. Care nu vrea sau nu poate să vorbească la un moment dat sau în anumite împrejurări; p. ext. căruia nu-i place să vorbească (mult), care este tăcut din fire, taciturn. ♦ (Adverbial) Fără zgomot. 4. Adj. (Despre elemente ale naturii etc.) Tăcut, liniștit. 5. S. m. și f. (Reg.) Om slut; om nepriceput, prost, nătâng. – Lat. mutus, -a, -um.

ACTUALIZARE s. f. (< actuatizâ < fr. actualiser): aducere a uneia din înfățișările sau însușirile unui obiect în centrul atenției noastre, prin intermediul unui context situațional în care se poate afla la un moment dat un cuvânt A. este o restricție sau o precizare a semnificației cuvântului, o concretizare a uneia din virtualitățile semantice pe care le comportă semnificația. Astfel, cuvântul pom nu este prin el însuși un mesaj lingvistic, ci numai un virtual purtător al acestuia; pentru a căpăta statutul de mesaj, el trebuie ancorat în realitate (actualizat) prin intermediul unuia sau al mai multor cuvinte (actualizatori), în cadrul unui context determinat: „Pomul rodește”, „Pomul fructifer rodește”, „Pomul acesta fructifer rodește în frecare an” etc. Există și situații în care un singur cuvânt poate fi actualizat; poate deveni mesaj (atunci când exprimă o poruncă, o chemare! un salut): „Stai!”, „Încet!”, „Sus!”, „Aici!”, „Foc!”, „Bună!” etc. (v. actualizator).

EXPLETIV, -Ă, expletivi, -e, adj. (Despre cuvinte). Care nu este necesar, în cadrul unei enunțări, pentru înțelegerea sensului, putînd lipsi din alcătuirea unei propoziții.

GĂSI, găsesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la obiecte) A vedea, a întîlni, a descoperi ceva, din întîmplare sau căutînd intenționat, a da de (sau peste) ceva; a afla. Într-o seară, Domițian și-aduse aminte de piculină. O găsi în fundul cufărului și începu să cînte. BASSARABESCU, V. 20. Făt-Frumos, după ce rescoli trei zile și trei nopți, găsi în sfîrșit... armele și hainele tătîne-său. ISPIRESCU, L. 3. De unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al mieu să fie. CREANGĂ, P. 194. La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi pe ici, pe colea, despre istoria noastră națională. GHICA, S. A. 142. Ce-ai căutat ai găsit. ◊ (Complementul indică un abstract; uneori construit cu dativul pronumelui reflexiv) Toată lumea asta aleargă, țipă, nu-și mai găsește astîmpăr. SAHIA, N. 54. ◊ Expr. A găsi pricină (sau motiv) = a descoperi motiv de gîlceavă; a căuta nod în papură. A nu-și găsi loc(u!) v. loc. A găsi ac de cojocul cuiva v. ac. A nu găsi cuvinte v. cuvînt. A-și găsi mormîntul (sau moartea) = a muri, a fi omorît. (Familiar) A-și găsi beleaua (bacăul, mai rar mantaua) (cu cineva) = a o păți, a da de necaz, a da de bucluc, a da de dracu (cu cineva). Are să se afle la curte, să-și găsească și el beleaua cu boierii. REBREANU, R. I 136. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine, zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. Eu nu voi să-mi găsesc beleaua, dîndu-ți drumul. NEGRUZZI, S. I 93. Și-a găsit sacul peticul v. petic. (Intranz.) Ți-ai găsit = aș! de unde! nici gînd! nici prin gînd să nu-ți treacă! Ș-apoi chitiți că numai în arc se încheia tot meșteșugul... omului aceluia? Ți-ai găsit! CREANGĂ, P. 245. (În întrebări retorice, care exprimă mirarea sau indignarea) A-și găsi (sau, refl., a se găsi) să... (sau, mai rar, de...) = a-i veni să..., a se apuca să... Tocmai acum la masă v-ați găsit și voi să vorbiți secături? ISPIRESCU, L. 213. Cu mine v-ați găsit de jucat? CREANGĂ, P. 304. Din toți caii tocmai tu te-ai găsit să mănînci jăratic? id. ib. 195. ♦ A descoperi ceea ce este ascuns, neștiut, necunoscut, nepus în valoare. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă, Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?... vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I 134. În orice frază, găseau o espresie a doamnei B. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Expr. A(-i) găsi (cuiva) leacul v. leac. A(-i) găsi (cuiva) dreptate = a-i face cuiva dreptate, a se pronunța în favoarea cuiva. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate. CREANGĂ, A. 145. ♦ (Cu privire la persoane) A întîlni (pe cineva) din întîmplare sau umblînd anume pentru a-l întîlni; a da (de cineva). A găsi pe cineva acasă. ▭ O luase înainte către sat. Îl găsiră în fața primăriei, în ulița pustie. DUMITRIU, N. 123. Iată și domnul Franț prietinul nostru. Unde nu gîndești, acolo-l găsești. ALECSANDRI, T. I 42. ◊ (Adesea determinat printr-un adverb sau printr-un nume predicativ, spre a indica situația în care se află cineva) Crai-nou strălucite! Plînsă m-ai găsit, Cu gînduri mihnite, Cu chipul cernit. ALECSANDRI, P. I 21. Cînd a venit doctorul, îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Expr. A-și găsi omul = a găsi persoana potrivită într-o împrejurare dată. A-și găsi omul (sau nașul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poți înșela, birui sau amăgi ușor. Las’ că și-au găsit ei omul. CREANGĂ, P. 250. Bine v-am găsit! v. bine. Să te găsesc sănătos! formulă de salut la despărțire. ♦ Refl. reciproc. A se întîlni cu cineva. Pe seară te ducea la plimbare... la grădina Breslei sau a lui Deșliu, unde se găsea cu alți greci. GHICA, S. A. 110. Cînd cu mîndra m-oi găsi, Zău, iar voi întineri! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 2. Tranz. (Despre o boală sau despre moarte) A surprinde, a cuprinde, a nimeri. Pe Bălcescu moartea l-a găsit departe de țară. ◊ Expr. Ce te-a găsit (de...)? = ce ai? ce ți s-a întîmplat (de...)? ce te-a apucat? ce ți-a venit? Nu știa baba lui ce l-a găsit, de-i așa de cu chef. CREANGĂ, P. 136. 3. Refl. A se afla undeva, a fi. Mă găseam în primăvara anului în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase, la o țigară. ARGHEZI, P. T. 93. Cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. CREANGĂ, O. A. 226. ♦ A se pomeni într-un loc, într-o situație, într-o împrejurare. Directorul general, cînd s-a găsit față în față cu Bozan, a scuturat scrumul țigării, absent. SAHIA, N. 35. ♦ A fi într-un anumit fel, a se prezenta într-un anumit mod. Ar fi mers cu el, dar tocmai atunci se găseau mai rău ca oricînd cu banii. BASSARABESCU, V. 14. Încep a cărăbăni la cireșe în sîn, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, A. 48. Alelei! fecior de om viclean ce te găsești. id. P. 206. ♦ A fi în ființă, a exista, a dăinui, a se păstra (încă). Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș și fata lui... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. 4. Tranz. A fi de părere că..., a socoti. Mai ales această actriță, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust. CAMIL PETRESCU, U. N. 164. Filozofii au găsit Că n-ar fi urmă de fiară. TEODORESCU, P. P. 179. ◊ Expr. (Urmat de obicei de conjunctiv sau infinitiv) A găsi cu cale (sau de cuviință) = a socoti nimerit, potrivit. Am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta. CREANGĂ, P. 30. Încep a spune... cum le-a dat [drumețul] cinci lei, drept mulțumită și cum cel cu trei pîini a găsit cu cale să-i împartă. id. O. A. 267. – Part. și: (regional) găst (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52).

DISTRACȚIE, distracții, s. f. 1. Ceea ce distrează, ceea ce produce destindere sufletească; petrecere, amuzament. Am și eu nevoie de plimbare, de o distracție. CAMIL PETRESCU, T. II 139. Distracția sătenilor este variată. ISAC, O. 271. 2. Lipsă de atenție, neluare-aminte, neatenție. Cezar, ca deșteptat din distracție, se întoarce repede. CAMIL PETRESCU, T. III 448. ◊ (Învechit, la pl.) Era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab. RUSSO, S. 28. În cîte rînduri însă distracțiile tale Te fac să scoți cuvinte ce nu ar fi cu cale. ALEXANDRESCU, P. 92.

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

DENOTAȚIE (DENOTARE) s. f. (cf. fr. dénotation, it. denotazione): desemnare, denumire a sensului propriu (de dicționar) al unui cuvânt; actul repetabil prin care unui obiect (lucru, eveniment, ființă, fenomen, idee, acțiune etc.) i se atribuie un nume. D. nu are întotdeauna ca rezultat un singur nume (cuvânt) pentru un singur obiect: ea se poate încheia și printr-o perifrază. D. angajează atât zona lingvistică, cât și psihologia, sociologia, logica, istoria culturii materiale și a celei spirituale a comunității de limbă în care se dau numele (cuvintele). Ea nu are loc în mod deliberat, ci numai în măsura în care obiectele obligă pe oameni să le numească; ea nu este însă gratuită, ci determinată de complexitatea relațiilor dintre oameni, dintre ei și acțiunile lor asupra naturii.

DETERMINARE s. f. (< determina < fr. déterminer, it., lat. determinare): precizare, lămurire sau restrângere a sensului unui termen regent (determinat) de către termenul subordonat (determinant). ◊ ~ concretă: d. realizată cu ajutorul unor cuvinte care dispun de sens lexical, ca de exemplu substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele, adverbele și interjecțiile. ◊ ~ abstractă: d. realizată cu ajutorul unor cuvinte care nu dispun de sens lexical, ci numai de o semnificație gramaticală, ca de exemplu articolele hotărâte enclitice și articolele nehotărâte. În gramatica limbii române, d. abstractă cu ajutorul articolelor hotărâte enclitice reprezintă o categorie gramaticală de relație, alături de caz și de comparație. ◊ ~ unică: d. realizată numai cu un singur determinant, ca în exemplele colegul, un coleg, acest coleg, ce coleg, orice coleg, nici un coleg, cer senin, patru frați, al doilea tren, aleargă ușor, mobilă de nuc, laudă de sine, voință de a învinge, hârtie de scris, mers înapoi, prieten de aici, bravo patriot! ◊ ~ multiplă: d. realizată cu doi sau mai mulți determinanți, ca în exemplele – colegul acesta al meu, acest coleg corect al meu etc.

DISLOCARE s. f. (< disloca, cf. fr. disloquer, it., lat. dislocare): procedeu sintactic prin care un grup de cuvinte dintr-o propoziție este frânt și despărțit prin anumite unități lexicale incidente, independente sau dependente (părți de propoziție, propoziții sau fraze) de restul propoziției sau al frazei. D. este o modalitate de structurare a ideilor, un procedeu de plasticizare a ansamblurilor sintactice, întâlnit atât în poezia populară, cât și în poezia cultă, satisfăcând necesitățile de ordin prozodic (sunt dislocate: subiectul de predicat, componentele subiectului multiplu, atributul de elementul regent, componentele numelui predicativ multiplu, complementul direct de verbul regent, complementul circumstanțial de mod de adjectivul regent, complementul de agent de participiul pasiv, complementul circumstanțial instrumental de diateza pasivă, adverbul mai de verbul regent, componentele unei locuțiuni substantivale). De exemplu: „Rele-s, bade, frigurile, / Da-s mai rele dragostile” (Folclor) „Îl străjuiau din muche, dominându-i pururi, ulmii” (V. Voiculescu); „Respirarea cea de ape îl îmbată ca și sara” (M. Eminescu); „Pă cea creastă, mamă, arsă / Mândră ploaie să revarsă” (Folclor); „Pietrișul roșu, boabe, al grădinii / Îi sunt bătuți și risipiți ciorchinii” (T. Arghezi); „Trei sau patru,-n mal, pescari / Stau de ceasuri fără număr” (idem); „Și să privim zigzagul, pe stânci, de tibișir...” (idem); „Și ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte” (idem); „Pe câtu-i de mare hiara și buiacă..., /Coarnele-n pășune la pământ își pleacă” (Dosoftei); „Făptura ei de aer dă floare de lumină / Și are, ca porumbul și volbura, tulpină” (T. Arghezi) „Numai marginea subțire-a lumii / ar mai fi așa de rece / – de-aș putea să i-o sărut – ca buza ta” (L. Blaga); „Ca să-l întorc apoi pe cărți (gândul) / Nins, cum și tu vrei, de lumini” (T. Arghezi); „Ai bănuit că platoșa-i pătată / Pe care odihniseși, cu rachiu” (idem); „Tu cu mâinile-ncleștate, mai cu degetele depeni” (M. Eminescu); „Pe zările-amăgirii trec încă și mă-mbie / Aduceri vechi aminte” (V. Voiculescu). Poate fi dislocată și o subordonată atributivă de substantivul regent: „Ești ca vioara, singură, ce cântă / Iubirea toată pe un fir de păr” (T. Arghezi). Întâlnim acest procedeu și în proza artistică (sunt dislocate astfel: subiectul, atributul, complementele direct, de agent, circumstanțial de loc, de mod etc.): „Intră în birouri unde se vedeau lucrând, într-o sală vastă, mărginită de-a lungul intrării de o masă ca un dulap, din cap în cap, funcționarii” (T. Arghezi): „Un cap măsliniu cu cioc și două urechi în creștet, ca de lup, încovoiate” (idem); „...și prin ochiul fără pleoape, de scândură, al turlei, se zăreau clopotele rămase spânzurate” (idem); „Născocim cu buna credință a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, și livada, și recolta” (idem); „Mi-ar trebui alte cuvinte și nu am, sărac dar fermecat în gospodăria mea fulgerată, din patru părți, pe toate ferestrele, de soare” (idem); „Omul gesticula, alternând cu mâna, ca după o muzică, în aer” (idem); „...el (pisicul)... examinează viața apartamentului chiorâș” (idem) etc. D. dăunează uneori clarității enunțului prin lungimea elementelor intercalate (e greu de urmărit conținutul comunicării – vezi unele exemple de mai sus) sau prin bruscarea legăturilor sintactice existente între regent și subordonat, ca în exemplele din publicistica actuală: „...are nevoie de puncte de referință, de lumini călăuzitoare, de, în fine, rigoare”; „...ne-ar îmbia destule stații de, mai mult sau mai puțin obligată, oprire”; „Ați putea – ziceți în continuare – fi, deci, acuzat că vă ascundeți după deget” (din „România literară”, după N. Mihăescu, Dinamica limbii române literare, București, 1976, p. 46). Au studiat acest fenomen lingvistic acad. Ion Coteanu și prof. Paula Diaconescu.

CUVÎNT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omenești (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care e legat un sens, care este susceptibil de o întrebuințare gramaticală și care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică; vorbă. Mame! Învățați pruncii voștri Înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine – cuvîntul pace! POEZ. N. 92. Se sfărîma a jale blîndă în tremuratele cuvinte Și povestea încet moșneagul, mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, O trîmbiță de-alarmă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 50. De-i zice un singur cuvînt, ești mort. ALECSANDRI, T. I 82. Joc de cuvinte = spirit, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc în care cineva trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. (Lingv.) Fond principal de cuvinte v. fond. (Gram., impropriu) Parte de cuvînt = parte de vorbire, v. parte. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impresia unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndești. Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. Cu alte cuvinte = exprimînd același lucru în altfel; așadar, în concluzie. Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi și să-i iau pe dînșii în loc? ALECSANDRI, T. I 408. Într-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în rezumat, în concluzie, așadar. Într-un cuvînt... «turdus» nu este cîtuși de puțin «graurele» romînesc. ODOBESCU, S. în 29. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînt cu cuvînt = fără nici o modificare, întocmai, exact. (Regional) Dintr-un cuvînt = fără a mai sta la gînduri, imediat. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 2. (Mai ales la pl.) Gînduri, idei exprimate prin vorbe; spuse, zise. Fierbinți cuvintele lui Gorki sînt, Le simți pulsînd în vine, bărbătește. DRAGOMIR, S. 42. A fost atîta chiu și cînt. Cum nu s-a pomenit cuvînt. COȘBUC, P. I 58. Ca-n basme-i a cuvîntului putere: El lumi aievea-ți face din păreri. VLAHUȚĂ, O. A. 25. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem... îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Din cel întîi cuvînt mi s-au dat 280 galbini. KOGĂLNICEANU, S. 231. Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare, decisivă. Cuvinte grele = vorbe aspre, de dojana, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefață. (Astăzi rar) Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern, al unei organizații oficiale. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvîntului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrșire. Își descarcă mînia în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 36. A pune un cuvînt (bun) = a face o intervenție (pentru cineva). L-a rugat pe avocatul, consilierul și prietenul ministrului, să pună un cuvînt bun și să obțină o mutare într-o stație mai omenoasă. C. PETRESCU, A. 292. A arunca un cuvînt v. arunca. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe (pe cineva) din vorbă. Împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. (Rar) A lua (cuiva) cuvîntui din gură = a lua vorba din gură, v. vorbă. Tocmai!... Mi-ați luat cuvîntul din gură. ALECSANDRI, T. I 291. (Mold.) Nici (nu) mai rămîne cuvînt = nici nu mai încape discuție, nici nu mai poate fi vorbă. Lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, li se lungise urechile de foame, așteptînd. CREANGĂ, A. 54. (Regional) A începe cuvînt = a începe vorba, a vorbi. Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvînt gospodina. SADOVEANU, B. 98. ♦ Subiect de vorbă, de povestire; istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul. CREANGĂ, A. 41. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. 3. Cuvîntare, discurs, conferință. Cuvînt de deschidere. ▭ Partidul nostru a avut marea cinste de a trimite o delegație a sa la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cuvîntul nostru de salut am căutat să exprimăm dragostea nemărginită a oamenilor muncii din Republica Populară Romînă pentru eliberatoarea noastră, Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 5. ◊ (Rar la pl.) Trimite-mi o colecție a cuvintelor măriei-sale cătră Adunare. KOGĂLNICEANU, S. 200. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). (Învechit) A face cuvînt = a ține o cuvîntare. Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvînt. NEGRUZZI, S. I 198. 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. Din cuvîntul lui nu se abătea. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. adv. (Mold.) De cuvînt = îndată, numaidecît, pe loc. Iar Ipate, de cuvînt, se prinde în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvînt = a asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva. Ce folos însă!... nu înțelege de cuvînt. ALECSANDRI, T. I 120. Cuvînt de ordine = dispoziție dată de un superior (în armată, într-o întreprindere, într-o instituție). 5. (Învechit și arhaizant) Știre, veste, informație; zvon. După cuvîntul trimis de jupîn Traico, Popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova. GALACTION, O. I 188. Și s-a pornit apoi cuvînt! Și patru margini de pămînt Ce strîmte au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. 6. Promisiune, făgăduială, asigurare, legămînt. Eu mă prind să ți-l dau [grîul] în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? CREANGĂ, P. 156. Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt. ALECSANDRI, T. II 117. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci; De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. Omul se leagă cu cuvîntul, nu cu frîul. ◊ Expr. Om de cuvînt = om care își ține făgăduielile, pe a cărui promisiune poți pune bază. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sînt adevărate sau vor fi împlinite. Despoții n-au inimă și n-au cuvînt de cinste. CAMIL PETRESCU, B. 188. A (sau a-și) da cuvîntul (de onoare) = a promite, a făgădui, a se lega. Ți-am dat o dată cuvîntul... în mine poți avea încredere. CARAGIALE, O. II 277. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor cuiva sau fără a mai cere dovezi. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse și în felul ăsta. DUMITRIU, N. 114. A-și ține cuvîntul sau a se ține de cuvînt = a îndeplini o promisiune făcută, a se ține de angajamentul luat. Te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 114. 7. (Învechit și arhaizant) înțelegere, pact, acord, convenție. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. Bun cuvînt. SADOVEANU, D. P. 155. ◊ Expr. (Regional) A se înțelege (cu cineva) la cuvinte = a se învoi, a cădea de acord. Mihai... se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. 8. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. Cetățenilor Republicii Populare Romîne li se garantează prin lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor. CONST. R.P.R. 40. ◊ Expr. A-și spune cuvîntul = a-și manifesta părerea, opinia. Libertate, drept de a se plînge, de a formula revendicări. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt; Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm. COȘBUC, P. I 209. 9. Discuție, vorbărie, ceartă. N-am avut cu el nici un cuvînt. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. (Mold.) Nu-i cuvînt = nu încape vorbă, nu se discută, n-am ce zice. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am!... – Bună, stăpîne, nu-i cuvînt. CREANGĂ, P. 168. 10. Motiv, rațiune, rost, justificare, pricină, cauză. Unii au cuvînt a crede... că n-ar fi fost străin și de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a tîlhărit departe în țara ungurească. C. PETRESCU, R. DR. 128. Mă mulțumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba și fără cuvînt. HOGAȘ, M. N. 13. O frunză veștedă nu-ți dă Cuvînt să zici că-i toamnă. COȘBUC, P.I 79. Am eu cuvinte să mă port așa. CARAGIALE, O. III Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Sub (sau pe) cuvînt că... sau pentru cuvîntul că... = pentru motivul că..., din pricină că..., sub pretext că... Comisia de plasă a constatat numărul clăcașilor; advocatul... a contestat această lucrare, pe cuvînt că s-a trecut între clăcași și 28 de oameni cari n-au făcut clacă. I. IONESCU, D. 414. Sub acest cuvînt ca... = cu condiția ca... Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvînt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. SBIERA, P. 311. Sub nici un cuvînt = sub nici un motiv, în nici un caz. Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub nici un cuvînt. C. PETRESCU, Î. II 145. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap. EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta ODOBESCU, S. III 10. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. Ca lovit de trăsnet, a rămas fără cuvînt.