parecheză (gr. parechesis „asemănare de sunete”), figură care constă în folosirea unor cuvinte cu sonoritate asemănătoare, fără a fi vorba de omonime, ci de un soi de paronime, în care, de obicei, se aseamănă sunetele primei silabe ori ale segmentelor-rădăcină, fără a reprezenta, totuși, o rădăcină comună (R). (în limba română, există un exemplu în care analogia sonoră se sprijină însă pe homeoteleută): „Ala bala portocala, cioc, boc, treci la loc.” (Joc de copii) Cf. lat.: „Palia pallorem incutit.” (Plaut; → H.-G., p. 277) În acest exemplu, surpriza analogiei fonetice dintre „palia” și „pallorem” rezultă din constatarea care se face (ca și în paronomază), că, în ciuda identității dintre silabele rădăcină, între cele două cuvinte nu există totuși nici o implicație semantică (deci și cauzală), dar vorbitorul insinuează că „paloarea este produsă de mantie”. Aceeași explicație este valabilă și în următorul exemplu de p., în care este vorba de un radical comun aparent „per(s)”: „Qui illum Persam, atque omnes Persas, atque etiam omnes personas male di omnes perdant.” (ib.) Surpriză plăcută produc și silabele „or – to”, care ne fac să simțim, pe temeiul analogiei sonore dintre cuvinte, o implicație semantică iluzorie între termenii enunțului (ceea ce, prin reflecția spontană cu care constatăm implicația iluzorie, întârzie perceperea enunțului, pregătind surpriza: ceva analog ambiguității): „Orto de scorto, pede torto, poma reporto.” (ib.) P. este un joc de cuvinte, mult mai abundent decât paronomaza, care se mulțumește cu doi termeni (dintre care unul poate fi eliptic și are un efect umoristic mai puțin marcat). Sin. parechemă, sin. homeoteleută, sin. parizon.