Credo, quia absurdum (lat. „Cred, pentru că e absurd”). Acest paradox a fost atribuit în mod greșit sfîntului Augustin (354-430), unul dintre „părinții bisericii catolice”. Chiar scriitorul francez Stendhal a comis această eroare, deoarece sfîntul Augustin susținea că esența credinței este „a crede, fără a cerceta”, adică a crede chiar și ceea ce pare absurd. Cu alte cuvinte: superioritatea credinței față de rațiune și incapacitatea rațiunii de a înțelege lumea în esența ei. În realitate însă locuțiunea de mai sus e o reproducere aproximativă a unor cuvinte ale teologului mai vechi Tertullian (care a trăit în secolele II-III). În scrierea intitulată De carne Christi (Despre carnea lui Hristos), el spune: „Et mortuus est Dei filius; prorsus credibile est, quia ineptum est” (și a murit fiul lui Dumnezeu; e foarte credibil, deoarece e o absurditate). E ușor de văzut cum fraza care circulă (Credo quia absurdum) seamănă cu fraza care i-a dat naștere (credibile est quia ineptum est). Cum însă ineptus (prost, inept) nu-i un cuvint prea simpatic și măgulitor, a fost preferat absurdus, uzul statornicind expresia credo quia absurdum. Multă vreme, biserica s-a prevalat de această formulă pentru a impune mistere și legende foarte cucernice. Astăzi aceleași cuvinte nu mai servesc decît in extremis acelora care ne solicită să credem absurdități și inepții foarte laice. Dar mai ales „credo quia absurdum” e folosit pentru a încheia o discuție și a ieși onorabil, sub scutul unui citat ilustru, din situația neplăcută cînd afirmațiile făcute nu găsesc credibilitate. IST.