ARBITRAR ( ~ AL SEMNULUI) Teorie adoptată de lingvistica modernă (de la F. de Saussure) privind raportul care există între semnificat* și semnificant* sau între conceptul exprimat de un cuvânt și complexul sonor care îl desemnează. Conceptul „masă” nu are nici un raport de necesitate cu semnificantul rom. masă, o dovadă fiind faptul că alte limbi îl desemnează în alt fel (fr. table, germ. Tisch, it. tavola). Cuvintele nu semnifică prin natura lor, ci prin tradiția stabilită social-istoric; raportul dintre semnificant și semnificat este fixat într-o limbă și nu depinde de indivizii care o folosesc. Arbitrarul este corelat și cu interpretarea majorității cuvintelor dintr-o limbă ca nemotivate, sub aspectul expresiei, cu excepția onomatopeelor și a interjecțiilor, care au, parțial, o structură fonetică asemănătoare cu sunetele din realitate (rom. cucurigu, it. chichirichi, fr. cocorico) sau reprezintă expresia spontană a unor realități psihice similare (rom. ah!, fr. ajé!), ceea ce le face parțial motivate. • Există un arbitrar relativ care presupune o relație parțial motivată, cum este cazul derivatului măsuță („masă mică” = masă + sufixul diminutival* -uță), în raport cu baza* masă. După unii lingviști (E. Coșeriu), arbitrarul semnului nu trebuie considerat numai ca o teorie a lingvisticii moderne (de la F. de Saussure încoace), întrucât interpretări similare există la Aristotel sau în filozofia scolastică. Alți lingviști (E. Benveniste) au insistat asupra ideii că orice semnificat se exprimă obligatoriu printr-un semnificant (imagine sonoră sau grafică), iar semnul este arbitrar numai în raport cu obiectul desemnat sau referentul (vezi SEMN LINGVISTIC). Pe concepția arbitrarului semnului, F. de Saussure a fundamentat autonomia limbii* considerată ca formă*. Arbitrarul semnului nu vine din natura lui, ci din interpretare, adică din atitudinea pe care o are comunitatea lingvistică sau individul în ceea ce privește semnele pe care le utilizează. Vezi SEMN; LINEAR. A.B.V.