CERC s. 1. (MAT.) (înv. și reg.) perghel, (înv.) țărcălan. (Desenează un ~.) 2. (MAT.) circumferință, (înv. și reg.) perghel, (înv.) periferie. (Află lungimea ~ului.) 3. v. disc. 4. șină, (reg.) șing, (Transilv., Ban. și Mold.) raf. (~ la roata unei căruțe.) 5. (pop.) brățară. (~ la un butoi.) 6. v. rotocol. 7. rotocol, (rar) armean. (~ format la suprafața unei ape.) 8. roată. (Faceți ~ în jurul meu.) 9. (PICT.) cerc cromatic v. steaua culorilor. 10. v. mediu. 11. v. domeniu.

A CERCUI ~iesc 1. tranz. (butoaie, roți etc.) A strânge cu cercul. 2. intranz. A se așeza în formă de cerc; a face roată. /cerc + suf. ~ui

roată (roate), s. f. – 1. Cerc de lemn sau de metal care se învîrte în jurul unei osii. – 2. Instrument de tortură. – 3. Cerc, gașcă. – 4. Instrument, unealtă asemănătoare cu roata. – 5. Rotație, învîrtire. – 6. Depănătoare, vîrtelniță. – 7. Unealta olarului. – 8. Mașină de filat. – 9. (Trans.) Pînză care face pe măsura mortului și cu care se dă roată sicriului. – Megl. roată. Lat. rǒta (Pușcariu 1470; REW 7387), cf. alb. rotë (Philippide, II, 652), it. routa, prov., port. roda, fr. roue, sp. rueda. Este dubletul lui roată, s. f. (companie), din pol. rota < germ. Rotte (Cihac, II, 315), cf. mag. róta, rus. rota (der. din rusă nu este posibilă, fiind cuvînt din sec. XVII, cf. Sanzewitsch 208), der. rotmistru (var. rohmistru), s. m. (căpitan de cavalerie), înv., din pol. rotmistrz < germ. Rittmeister. Der. rotan, s. n. (roata depănătoarei de mosoare), în loc de rodan; rotană, s. f. (varietate de pere); rotar, s. m. (persoană care face roți; înv., persoană care dă vînt roții de la presa tipografică); rotăreasă (var. rotariță), s. f. (nevasta rotarului); rotărie, s. f. (slujba și atelierul rotarului); rotaș, s. m. (cal înhămat la oiște; fam., persoană care poartă ochelari); rotat, adj. (rotund, circular; pag); roti (var. înroti, înrota), vb. (a se învîrti; refl., a-și înfoia coada păunul; refl., a se făli, a se îngîmfa); rotilă, s. f. (roată), cu suf. sl. -ilo, care odinioară trebuie să fi fost productiv în rom., cf. prășilă, racilă (după Tiktin, de la roti, după paralelismul toci-tocilă); rotili, vb. (a se învîrti), pe care Graur, BL, VI, 146, îl derivă de la roti cu suf. expresiv -eli; rotilat (var. roticălat), adj. (rotund, circular; varietate de mere), cf. bucălat; rotălie, s. f. (Olt., vîrful fusului); rotitor, adj. (giratoriu); rotitură, s. f. (roată, ocol); rotiș, adv. (în cerc); rotiță, s. f. (roată mică); rotocol (var. rotogol), s. n. (cerc; disc; rotunjime; roată, rotiță; inel), a cărui der. nu este clară, dar probabil este expresivă (după părerea îndoielnică a lui Pușcariu 1470 și cea a lui Candrea, de la roată comp. cu sl. kolo „roată”); rotocoli, vb. (a se învîrti); rotocolime, s. f. (înv., rotunjime); rotofei, adj. (îndesat, bondoc); probabil tot printr-o der. expresivă (după Cihac, II, 319, în legătură cu rus. rotožeĭ „mojic”); rotoțea, s. f. (plantă, Achillea ptarmica), pe care Scriban o leagă, desigur în mod greșit, de otrățel, cf. rocoțea. – Der. neol. (din fr.) rotați(un)e, s. f.; rotatoriu, adj.; rotativă, s. f.

frásin m. (lat. fráxinus, it. frássino, pv. fraisse, fr. frêne, cat. frexe, sp. fresno, pg. freixo). Un frumos arbore oleaceŭ (fráxinus excelsior) care are un lemn alb și dur bun de făcut roate și ajunge pînă la o înălțime de 38 de metri. Scoarța luĭ posedă proprietățĭ aperitive și febrifuge. Pe el trăĭește cantarida. – În Ban. frápsăn, mrom. frápsin (cp. cu coapsă). V. mojdrean.

1) roátă f., pl. e și roțĭ (lat. rŏta, roată; it. ruota, pv. pg. roda, vfr. ruede, nfr. roue, sp. rueda. V. rătund, rotulă). Unealtă rătundă care se învîrtește în prejuru uneĭ osiĭ și servește la mișcarea uneĭ căruțe, uneĭ mașinĭ ș. a. (Roata poate fi și dintr’o singură bucată, dar obișnuit se compune din cerc saŭ șină, obadă, spițe și butuc). Cicîric. A ședea (saŭ a sta) roată, a ședea (saŭ a sta) de jur în prejur, în cerc. A face roată, a așeza, a învîrti în formă de roată (în cerc): păunu șĭ-a făcut coada roată, el îșĭ făcu ochiĭ (privirea) roată. Roata, mă! strigăt la fie-care 10-20 de versurĭ la urarea flăcăilor care umblă cu plugu (buhaĭu) în seara de 31 Decembre (adică facețĭ roată în prejuru meŭ!).

roată f. 1. cerc solid ce se învârtește în jurul unei osii și servă a pune ceva în mișcare: roatele unei trăsuri; a face roată, a destinde ca o apărătoare penele coadei (vorbind de păun); roata norocului, schimbările neașteptate ale ursitei omenești (locuțiune mitologică luată din sfera simbolică a Fortunei); 2. supliciu ce consta a rupe membrele unui criminal întins pe o roată; 3. fig. cerc: flăcăi voinici șed roată pe lângă un foc mare AL.; 4. ocol: a da o roată prin vecini; 5. roata de foc, V. alimori. [Lat. ROTA]. ║ adv. de jur împrejur: a arunca roată ochii; de-a roata, rostogolindu-se.

rotì v. 1. a învârti în cerc: își rotește fulgerând armele prin toată Bulgaria BĂLC.; 2. a face roată: păunul se rotește; 3. fig. a se fuduli: ca cocoșul se rotește PANN.

CERCUI, cercuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la un vas de doage, la o roată de car etc.) A pune cercuri, a lega, a strînge cu (sau în) cercuri. Așezai pe căpătîie, lîngă ușa pivniței, singur un butoi, în rotunzimea lui cercuită, părea vesel știind poate că, oricît de întunecat e afară pe ziua aceea ploioasă, tot mai întunecat trebuie să fie înăuntru, în întunecimile hrubei. ANGHEL, PR. 94. Au făcut îndată polobocul... și l-au cercuit bine, cerc lîngă cerc. SBIERA, P. 78. 2. Fig. A cuprinde ca într-un cerc, a înconjura. Pe împăratul... îl cercuiră, cu mîngîieri și dezmierdări, odrasla lui de trei fete. DELAVRANCEA, S. 83. 3. Fig. A mărgini, a limita, a circumscrie. Cercuind lumea întreagă în poienița înflorită... voinicul năpustise codrii, urîse izbînzile vieței sale de mai nainte. ODOBESCU, S. III 203. 4. Intranz. A se așeza în formă de cerc, a face roată în jurul cuiva. Oamenii... cercuiesc în jurul tăciunilor și povestesc. DELAVRANCEA, S. 81. 5. Fig. A însemna în formă de cerc. Eu numai am păstrat amintirea lor întreagă înscrisă în inimă Ca anii cercuiți în trunchiul stejarului. BENIUC, V. 24.

LEGA¹, leg, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, funii, sfori, ață etc.) A împreuna, a înnoda, a îmbina, a uni strîns capetele (printr-un ochi, nod, fundă etc.). Părul tău bălai și moale... mi-l legi după grumaz. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A lega gura pînzei v. gură. A lega (sau a strînge) băierile de la pungă = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. 2. A închide un sac, o pungă etc. strîngînd gura cu o sfoară înnodată. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap. CREANGĂ, P. 303. Pune o piatră în tureatca unei ciubote ș-o leagă la gură. ȘEZ. I 276. 3. (Cu privire la un obiect sau un material) A strînge într-o învelitoare de pînză sau de piele (basma, sac, pungă etc.). Reteză cele douăsprezece limbi ale balaurului... vede basmaua fetei, le pune în ea și le leagă. ȘEZ. I 69. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte socotit la cheltuieli; a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. 4. A încinge, a uni într-un mănunchi sau a pune la un loc într-o sarcină diferite lucruri, înfășurîndu-le și strîngîndu-le cu o funie, un fir etc. Te-am văzut legîndu-ți snopii. COȘBUC, P. II 64. Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. ◊ Expr. A lega două în tei v. tei. ◊ Refl. pas. Brazdele cosite... se leagă sau se mrejuie, adecă se fac snopi. PAMFILE, A. R. 130. 5. A fixa, a strînge ceva cu o funie, cu un fir etc. ca să nu se desfacă, să nu se clatine sau să nu alunece. Peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. EMINESCU, N. 7. Numai pantofii să mi-i leg. ALECSANDRI, T. I 41. Pe lopată n-o poci pune [pîinea], De n-oi lega-o c-o fune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. ♦ (Cu privire la un obiect compus din mai multe piese) A strînge cu un cerc; a încercui, a îmbina. Rotarii sînt solicitați a face roate mai supțiri... ferarii a le lega cu fier. I. IONESCU, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi. Butea cu un cerc nicicum se leagă. Expr. A lega tabără = (învechit și arhaizant) a înconjura o tabără cu care prinse unul de altul, ca să nu poată pătrunde dușmanul. Măria-sa, cu aceiași luptători... legase tabără între codri și smîrcuri. SADOVEANU, N. P. 11. 6. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe. V. broșa, cartona. Pergamente și colecții vechi neprețuite Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. O carte veche legată cu piele. EMINESCU, N. 44. II. 1. Tranz. (Urmat de determinări locale) A prinde, a agăța, a atîrna un obiect de altul. Vitoria potrivise și legase pușca cea scurtă dinapoia șalei. SADOVEANU, B. 106. Așteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, și se duce în treaba lui spre casă. CREANGĂ, P. 42. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat Și la gard că m-ai legat. HODOȘ, P. P. 46. ◊ Fig. Mama... rămăsese văduvă, cu doi copii legați de poale. STANCU, D. 6. ◊ Expr. A lega (ceva) la (sau de) gard v. gard. A lega (pe cineva) la gard v. gard. 2. Tranz. Fig. (Mai ales în construcții negative) A reuni sunete sau cuvinte pentru a vorbi, a combina (cuvintele care urmează să exprime o idee). Nu poate să lege nici un cuvînt. BART, E. 186. De uimire nu putea lega o vorbă. VLAHUȚĂ, N. 198. ♦ A exprima. Dacă... Ai ajuns să-ți legi în stihuri vro durere sau vrun vis, Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris. VLAHUȚĂ, O. A. 75. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la două puncte depărtate) A uni, a face să comunice, a stabili o legătură. O pîrtie ne leagă tinda de fîntînă. STANCU, D. 72. Șoseaua... leagă orașul cu portul. SAHIA, N. 43. ◊ Refl. pas. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. 4. Tranz. Fig. A înfiripa, a stabili (relații de prietenie sau de dragoste). Om lega frăție de cruce. EMINESCU, N. 7. Ochii și sprîncenile... leagă dragostele. TEODORESCU, P. P. 301. ◊ Refl. pas. După despărțirea lungă, întîlnirea lor se leagă greu. SADOVEANU, M. C. 121. Ascultă dar, cum s-a legat acest amor. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ (Cu privire la o convorbire etc.) Discuția se legă tărăgănat, fără însuflețire. C. PETRESCU, A. 370. 5. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane sau colectivități) A uni, a apropia (din punctul de vedere al sentimentelor, al ideilor, al intereselor). Dragostea cînt-o, dragostea mare Ce leagă popoare lîngă popoare. FRUNZĂ, S. 52. N-am grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul, De-oi pierde eu Suceava, tu Laski, pierzi Hotinul. ALECSANDRI, T. II 176. ◊ Refl. reciproc. S-au legat buni prieteni și amîndoi au petrecut multe amurguri și multe nopți. SADOVEANU, E. 132. ♦ A căsători. Desfăcut-a doi drăguți și legat-a doi urîți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ Expr. A lega viața (sau a-și lega viața) de cineva sau de viața cuiva ori (rar) a-i lega cuiva lumea cu cineva = a (se) căsători. Las’ să leg a mea viață de a ta. EMINESCU, O. I 142. Nu-mi lega, maică, lumea Cu cine nu mi-i voia. SEVASTOS, C. 46. ◊ Refl. De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie. ALECSANDRI, P. III 236. 6. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. («de») A se ține scai de cineva, a nu-i da pace, a plictisi, a stărui mereu pe lîngă cineva; a se agăța de cineva, a-i cere socoteală, a-l trage la răspundere. Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine? COȘBUC, P. I 252. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. SLAVICI, O. I 359. Ciubotele văru-meu se rup... Și el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora. CREANGĂ, A. 105. ◊ Fig. De cine doru se leagă, Nu se face om de treabă. HODOȘ, P. P. 37. 7. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se îndeletnici cu ceva, a avea interes pentru ceva. În loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul la apă. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ A se ocupa de ceva. De care parte a literaturii îmi rămînea să mă leg? ALECSANDRI, S. 110. III. Tranz. 1. (Cu privire la oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghii, unui lanț etc.; a înlănțui, a încătușa, a fereca, a pune în fiare. Legă pe Decuseară cu mînile-n spate. RETEGANUL, P. III 43. Pe ciobani legatu-mi-au Dulăi-mpușcatu-i-au Iar pe baciul cel mai mare Îl fereca și mai tare. ALECSANDRI, P. P. 58. Mă lega vîrtos de coate. id. ib. 266. ◊ Expr. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a-i face imposibilă orice mișcare, a-l imobiliza complet. A lega burduf (sau butuc, cobză, fedeleș) pe cineva sau ceva v. c. Nebun de legat = nebun furios. ♦ (Cu privire la o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Săcuii le legară mîinile la spate. BĂLCESCU, O. II 259. Îi lega brațele-n cruci. ALECSANDRI, P. P. 135. ◊ Expr. A lega cot la cot v. cot. A lega limba (sau gura) cuiva = a opri pe cineva să vorbească. ◊ Refl. (În expr.) A i se lega (cuiva) limba = a amuți, a nu mai putea vorbi (de obicei din cauza unei emoții). Se uită țintă la localul Camerei și i se pare că i s-a legat limba în gură. SP. POPESCU, M. G. 82. Nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă. EMINESCU, O. I 82. Mă îngîni pentru că mi se leagă limba cînd te văd. ALECSANDRI, T. 903. A i se lega (cuiva) picioarele = a nu mai putea umbla (de obicei din cauza unei emoții). Picioarele mi se leagă, Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 2. (Cu privire la un animal) A prinde de ceva (cu un frîu, lanț, funie etc.) ca să nu poată fugi; a priponi. Au descălecat ș-au lăsat caii unul lîngă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunțe. SADOVEANU, B. 162. Îl rugă să-și lege ogarul. ISPIRESCU, L. 296. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpînul. CREANGĂ, P. 224. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga, a se îndatora, a-și lua angajamentul, a făgădui solemn. Te legi că mă vei chema? – Mă leg. RETEGANUL, P. I 57. Giupînul Arvinte se leagă cu giurămînt de afurisenie. ALECSANDRI, T. I 320. Le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ (Tranz. în expr.) A lega pe cineva cu limbă de moarte v. limbă. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri din acțiune prin vrăji, farmece. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sînt legate vînturile și furtunile, pînă și-a cloci ouăle în stîncile mării paserea alchion. SADOVEANU, O. A. II 158. Este o femeie tare bătrînă, tare zbîrcită, dar tare vrăjitoare! Norii îi leagă, apa o-ncheagă, face ce vrea, doar c-o nuia. VISSARION, B. 167. Poate că zidarii și cărămidarii or fi legat norii. ALECSANDRI, T. I 399. V. Tranz. 1. (Cu privire la oameni sau la părți ale corpului omenesc) A înfășură, a înveli, a acoperi. Să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar. CREANGĂ, P. 54. Ochii că i-au legat. ȘEZ. I 77. ◊ Expr. A lega la ochi pe cineva = a amăgi, a înșela pe cineva. Mi se pare că... te-a legat la ochi și, în loc de iapă, ți-a vîndut o mîță. HOGAȘ, M. N. 9. (Glumeț) A-și lega capul = a se căsători. Ei nu-i da inima să-și lege capul cu nici unul din pețitorii ce veneau să o ceară. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Refl. Se ridică să vorbească o femeie... Se legase la cap cu o cîrpă roșie, căci știa că-i stă bine. DUMITRIU, N. 167. Se legă cu maramă la cap. ISPIRESCU, U. 71. ◊ Refl. reciproc. Fetele se leagă una pe alta la ochi. ȘEZ. I 145. 2. A pansa, a bandaja, a obloji. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Udă cîrpa-n apă rece Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. ◊ Refl. Fiecare se leagă unde-l doare (= fiecare își cunoaște greutățile). ◊ Expr. A te lega la cap (cînd nu te doare) = a-ți crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A trece de la înflorire la rodire, a prinde rod. Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decît altădată. ISPIRESCU, L. 82. ◊ Tranz. (Rar) [Fasolea] se suie pînă la un loc Șade-n loc și leagă bob. TEODORESCU, P. P. 276. 2. Refl. (Despre sosuri, dulcețuri, șerbeturi etc.) A se îngroșa, a se întări, a se închega. Du-te de le mai dă o fiertură [dulceților] pînă s-or lega cumsecade. ALECSANDRI, T. I. 31.

OCOL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. (Adesea în construcție cu verbele «a face», «a da» etc.) Mișcare în jurul unui punct fix, de jur împrejurul unui loc (v. tur); deplasare în spațiu, care nu urmează calea cea mai dreaptă (v. înconjur). Făceau ocoluri largi, se apropiau de copaci, apoi iarăși se speriau și se depărtau. DUMITRIU, N. 149. Stai, călăreț! întoarce-ți calul semeț. Fă un ocol. ARGHEZI, V. 225. Ea mai face-o dat-ocolul Adunării. EMINESCU, L. P. 145. ◊ Fig. Întîi știrea, făcînd ocolul satului, stîrni curiozitate. REBREANU, R. II 230. ◊ Loc. adj. De ocol = ocolit, indirect. Pe această cale, deși de ocol, credem c-am ajuns aproape de dezlegarea primei întrebări. CARAGIALE, N. F. 15. ◊ Loc. adv. Cu ocoluri = pe departe, indirect. Îi vorbi și de fratele ei, cu ocoluri, cu băgare de seamă. DUMITRIU, N. 211. Fără ocol = fără ezitare, fără menajamente; direct. Un memoriu în care arăta, de data aceasta fără ocol, că, dacă nu sînt rezolvate cererile cuprinse în el, muncitorii vor recurge la acțiuni. PAS, Z. IV 217. Rămase încremenit: binoclul ei îl ochise drept, fără ocol. BASSARABESCU, S. N. 167. 2. Linie care delimitează un spațiu; p. ext. spațiul delimitat; cuprins. Mă mir cum d-avu răbdare domnul să nu-nceapă vînătoarea de cum dădurăm în ocolul slobod al Cîmpulungului. DELAVRANCEA, O. II 105. Prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare, țîșnește tina în sus. ODOBESCU, S. III 187. ♦ Cotitură, cot. Spre culmile întunecate și tot mai înalte dinspre apus se întoarce Oltul, scriind cu argint, în verdele liniștit al cîmpiei, un ocol elegant, plin de frumusețe. BOGZA, C. O. 243. Identific, după dîmb și după ocolul șoselei, locul unde sîntem. CAMIL PETRESCU, U. N. 263. ♦ (Învechit) Circumferință. Ocolul acestui bulz erea ca de doisprezece stînjini. GORJAN, H. II 18. 3. (Concretizat) Împrejmuire, îngrăditură, gard făcut în jurul unui loc; p. ext., loc îngrădit. La miazăzi, pe culmea de tufe ruginite, Se văd niște ocoale, cu lungi șuri pentru boi. BELDICEANU, P. 62. Tabăra impregiuru-i avînd ca s-o-ntărească Un lung ocol de cară legate strîns cu lanțuri. ALECSANDRI, P. III 219. ◊ (Poetic) Zvelta insulă apare... Sărutată cînd de valuri, cînd de vînturi asaltată Printre-o- colul spumei albe. MACEDONSKI, O. I 161. ♦ (Adesea determinat prin «de vite») Loc îngrădit, uneori acoperit, unde se închid vitele. La ocoale se adunaseră tamazlîcurile, cu mugete. SADOVEANU, F. J. 427. Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. Sărmanele duc lipsă de nutreț. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 20. ♦ Loc unde se închid vitele de pripas sau cele prinse pe semănături străine. 4. (Concretizat) Curte, ogradă. Răgete lungi Pornesc din ocol. Tălăngile, trist Tot sună dogit. BACOVIA, O. 10. În larg d-ocol s-adună curtenii și fac roată. COȘBUC, P. II 201. Bade-n ocolul tău Puteare-aș să umblu eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 461. 5. (Rar) Spațiu, loc liber. Cu bățul se-nvîrtește Ca să-și facă-n jur ocol; Dar abia e locul gol, Și mulțimea năvălește Iarăși stol. COȘBUC, P. I 226. 6. (Ieșit din uz) Circumscripție administrativă (judiciară, silvică, agricolă); sediul ei; p. ext. instituție care conduce una din aceste forme de împărțire administrativă. Judecătorie de ocol. cm Tinerii ei feciori domnești... se întîmpinase în ocolul Focșanilor și se lăsase cu taberile lor amestecate la satul Săpățeni. ODOBESCU, S. I 170.

ROATĂ¹, roți și roate, s. f. 1. Cerc de lemn sau de metal, cu spițe sau plin, care, învîrtindu-se în jurul unei osii, pune în mișcare un vehicul. Roțile pocneau tot mai des peste încrucișări, treceau de pe o linie pe alta cu o siguranță mașinală. REBREANU, R. I 13. Drumul era lung și obositor. Roatele căruței scoteau un țipăt ascuțit și se părea că taie auzul. DEMETRESCU, O. 116. [Moș Nichifor] pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba și-a strînge la scară. CREANGĂ, P. 125. Lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile și-l făcea obadă de roată. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Caii (sau boii) de la roată = caii (sau boii) rotași. Caii de la roată fură schimbați cu o pereche din cei legați de codîrlă. CAMIL PETRESCU, O. II 286. Cînd sînt două perechi de boi, perechea din urmă se cheamă... boii de la roate, rotași. PAMFILE, A. R. 50. ◊ Expr. A fi cu trei roate la car = a nu fi întreg la minte, zăpăcit, nebun. Înțeles-ați oare vrun singur cuvînt măcar? Mă tem că hatmanul nostru e cu trei roate la car. HASDEU, R. V. 149. A pune (o acțiune) pe roate sau (despre acțiuni) a merge (ca) pe roate = a organiza (sau a fi organizat) așa ca să funcționeze fără piedici, a face ca cineva sau ceva să fie activ. A pune (cuiva) bețe în roate v. băț. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) v. cincilea. (În construcție cu verbul «a bate» sau cu verbe care sugerează această acțiune) De la roate = foarte tare, strașnic. Să apuci un băț scurt, dar gros și sănătos, și cu acela să începi a mi-o măsura peste spate, știi colea... de la roate. MARIAN, O. I 345. 2. Organ de mașină în formă de cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care servește într-un sistem tehnic la transmiterea sau la transformarea unei mișcări. Sonda e numai un vuiet de roți. BOGZA, A. Î. 49. Patru oameni stau la roata de la cîrmă. VLAHUȚĂ, R. P. 6. Fîntîna era adîncă și nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborît pînă la apă. CREANGĂ, O. A. 230. ◊ Roata morii = roată, acționată de o apă curgătoare, care pune în mișcare o moară. Am stat la roata morii, Și roata umblă des. COȘBUC, P. I 60. 3. Nume dat diferitelor obiecte asemănătoare cu roata (1) și avînd diverse utilizări: a) unealtă care servește la torsul lînii, cînepii și inului. Roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. La cusut și sărăduit sumane, și mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors. id. ib. 63; b) (determinat prin «olarului») mașină de lucru rudimentară a olarului, constituită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul și dă formă oalelor; c) instrument de tortură pe care se legau altădată osîndiții, pentru a fi zdrobiți printr-o mișcare repede de învîrtire; d) (determinat prin «norocului») cerc mare, numerotat cu numere cîștigătoare, care este învîrtit cu mîna de cumpărătorii biletelor de tragere. Se opri în grădina lui Eliade, chiar în fața unei roate a norocului. CAMIL PETRESCU, O. II 113; e) (în expr.) roata lumii (sau a vremii) = succesiunea evenimentelor. Cine zice altfel, moșule, decît, vezi dumneata, roata lumii se învîrtește și noi cu dînsa. HOGAȘ, M. N. 67. Ascultînd cu adîncime glasul gîndurilor mele, Uriașa roat-a vremii înapoi eu o întorc și privesc. EMINESCU, O. IV 111. ◊ S-a întors roata = s-a schimbat situația (în defavoarea cuiva); s-a întors norocul (de partea altcuiva); f) vîrtelniță. 4. Obiect, desen sau contur rotund ca un cerc; disc. Soarele scapăt-acum, iar roata-i s-ascunde sub culme, Vîntul alene cîntînd deasupra pădurii, prin vîrfuri Spune trăite povești din lumile albastre-ale zării. COȘBUC, P. II 63. [Corăbii învechite] trecînd încet ca umbre – țin pînzele umflate În fața lunei care prin ele-atunci străbate, Și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn. EMINESCU, O. I 63. ♦ Obiect fabricat, așezat sau împachetat în formă de cerc, de colac sau de covrig. Roată de cașcaval. Roată de frînghie. 5. Figură formată de mai multe ființe sau lucruri așezate în formă de cerc. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. SADOVEANU, O. I 330. ◊ (În metafore și comparații) Una, mai cu moț, a rămas lîngă buduroi să-i înfrunte [pe turci]. Turcii călări, cu fesuri, cu cealmale, mustăcioși, bărboși, roată în jurul ei. STANCU, D. 10. ◊ (În construcție cu verbele «a sta», «a ședea», «a se aduna», «a se strînge» etc.) Împrejurul focului, stătură toți roată, pînă tîrziu de tot. BUJOR, S. 136. Făcîndu-se toți roată împrejurul mămăligii, își trase fiecare înspre dînsul partea sa. HOGAȘ, M. N. 195. La un semn dat de zmeul cel cu trei ochi, zmeii se adunară roată pe lîngă foc. BOTA, P. 69. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Flăcăi voinici șed roată pe lîngă un foc mare. ALECSANDRI, P. III 234. ◊ (Repetat) Oamenii au aprins focuri din paie vechi și mărăcinișuri și s-au strîns roate-roate, zvonind din glasuri cu mare însuflețire. SADOVEANU, M. C. 206. 6. Mișcare circulară; învîrtitură, răsucire, rotocol, cerc. Și fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate Cu-aripile-ostenite un alb ș-un negru corb. EMINESCU, O. I 93. Paloșul Radului zbură un minut, făcînd roată împrejuru-i, dar săbiile și lăncile îl înconjurau. ODOBESCU, S. I 157. Ghiță se necăjea... Mîna-n chimir că-i punea, De mijloc că-l apuca Vreo trei roate-l învîrtea. TEODORESCU, P. P. 629. Șoimule, șoimuț ușor, Fă-te roată sus în zbor. ALECSANDRI, P. P. 172. ◊ (În construcție cu verbe ca «a se uita», «a privi» sau în construcții legate de ideea de a privi) Ziulica, ziua toată Își poartă vederea roată, Degeaba că o rotește, Pe mine nu mă zărește. DEȘLIU, M. 31. Negoiță s-a suit într-un dud mare și s-a uitat pretutindeni roată. CARAGIALE, P. 88. Ursane frate! să-ți faci ochirea roată, Și cît îi vedea zare a ta să fie toată! ALECSANDRI, P. A. 164. Ochii roată că-și făcea, Jur prejur că se uita Ș-o fîntînă că-mi zărea. TEODORESCU, P. P. 440. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată, Să-mi fac ochișorii roată, Să mă uit în lumea toată, Pe unde-am umblat odată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 314. ◊ Expr. A da roată = a merge de jur împrejur, a descrie un cerc (în mers, în zbor); a face ocoluri. Augurul... dă roată prin odaie și... roagă cerul cu stelele și luna. COȘBUC, P. II 192. Vînători de dropii au dat roată, ore, zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi. ODOBESCU, S. III 14. Apoi Corbea ce-mi făcea? În scară picior punea, Pe Roșul încălica Ș-o roată curții că da. Dete-o roată, dete două, Dete, măre, pîn’ la nouă. TEODORESCU, P. P. 531. (Rar) A face o roată = a alerga, a da o fugă; a da o raită. Maică, măiculița mea, Fă o roată pîn’ acasă. BIBICESCU, P. P. 327. ♦ (De obicei în construcție cu verbele «a face» sau «a se da») Figură de acrobație constînd în rotirea laterală a corpului prin sprijinirea succesivă pe mîini și pe picioare. Se țineau de caretă, alergînd după ea, iar cei mai sprinteni se dau tumba sau făceau roata pe lîngă porțile ei. MACEDONSKI, O. III 25. [Atletul] îmbla pe mîni și pe cap și cu picioarele sta în sus... se da de-a roata peste cap. SBIERA, P. 262. ◊ Expr. A (se) duce de-a roata = a (se) rostogoli. O fărîmătură de stîncă se duce de-a roata în vale. GANE, N. I 94. Deasupra sufla furtuna așa de puternic, încît ducea păsările de-a roata în aer. id. ib. 91. Știubeiul... se duse de-a roata pînă devale. ȘEZ. III 24. ◊ Roata morții = acrobație care constă din alergatul în cerc cu motocicleta pe pereții unei construcții special amenajate.

PITAC¹, pitaci, s. m. (Mold., azi familiar) Ban, gologan, para. Flăcăii... prinseră a face roată în jurul tîrgovățului. Scoteau încet pitacii și alegeau cu luare-aminte bucățile de pîne. SADOVEANU, O. VI 212. Părintele, ba azi, ba mîne, aducînd pitaci și colaci din biserică, a împărțit la fiecare, de ne-a îmblînzit și treaba mergea strună. CREANGĂ, A. 4. Să mai schimb din cei pitaci, Ca să dau la cei săraci. ȘEZ. I 140. ♦ (Învechit) Monedă austriacă, de aramă, care a circulat odinioară la noi, avînd, după epoci și după regiuni, diferite valori. Un pitac vechi nemțesc, care nu-i bun decît la cîrpit tingirile. La TDRG. – Variantă: (învechit) petac (SLAVICI, la TDRG) s. m.

ROTAR, rotari, s. m. 1. Meseriaș care face roți, care, căruțe etc. (Cu pronunțare regională) Omul de gazdă fiind rotari, își lucrase un car. CREANGĂ, O. A. 293. 2. Lucrător care introduce și scoate formele din presa de imprimerie.

SCATIU, scatii, s. m. Pasăre mică și vioaie, cu ciocul conic, puternic, cu penele galbene-verzui și cenușii, cu cîntecul asemănător cu al canarului; trăiește în cîrduri, prin păduri și livezi (Carduelis spinus). În păretele alb, deasupra ușii din față, un scatiu cînta subțire și argintiu, fericit în lumina și-n verdeața aceea. SADOVEANU, O. IV 109. O păsărică cu pene verzi și galbene, un scatiu, veni, moleșit de căldură, de se furișă... la umbră, la adăpost. GÎRLEANU, L. 41. Se pomeni voinicul înconjurat de o spuză de scatii ca frunza și ca iarba, care se lăsară la pămînt și se făcură roată împrejurul lui. POPESCU, B. III 65.

SPUZĂ, (rar) spuze, s. f. 1. Cenușă fierbinte (amestecată cu jăratic). Luceau cînd și cînd doi ochi de jar din spuză. SADOVEANU, M. C. 51. Moșneagul răsucește țigări groase după țigări, tușește și privește în spuza ce învăluie cărbunii. C. PETRESCU, S. 52. Unul zicea ca să-l coacă [oul] în spuză și să mănînce toți dintr-însul. ISPIRESCU, L. 266. Iar la colțul marei vetre Stau pe laiți, lîngă spuze, Un moșneag și trei cumetre. EMINESCU, L. P. 142. ◊ Expr. A trage spuza pe turta sa = a căuta să tragă tot folosul pentru sine. S-ar putea ca tu să nu-ți dai seama, să tragi spuza pe turta ta, dar noi ne dăm seama. PREDA, Î. 110. Cîtă pulbere și spuză = mulțime nenumărată; cîtă frunză și iarbă. Numai iacă au și început a curge furnicile cu droaia, cîtă pulbere și spuză, cîtă frunză și iarbă. CREANGĂ, P. 264. 2. Fig. Număr mare (de ființe sau de lucruri); mulțime, droaie, grămadă. Înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine. MACEDONSKI, O. I 30. N-au pat, n-au vatră și n-au masă, Și-o spuză de copii în casă. COȘBUC, P. II 299. Se pomeni voinicul înconjurat de o spuză de scatii ca frunza și ca iarba, care se lăsară pe pămînt și se făcură roată împrejurul lui. POPESCU, B. III 65.

CERC s. 1. (MAT.) (înv. și reg.) perghel, (înv.) țărcălan. (Desenează un ~.) 2. circumferință, (înv. și reg.) perghel, (înv.) periferie. (Află lungimea ~.) 3. disc, roată. (Un ~ de lemn.) 4. șină, (reg.) șing, (Transilv., Ban. și Mold.) raf. (~ la roata unei căruțe.) 5. (pop.) brățară. (~ la un butoi.) 6. colac, rotocol. (Se înalță ~uri de fum.) 7. rotocol, (rar) armean. (~ la suprafața unei ape.) 8. roată. (Faceți ~ în jurul meu.) 9. ambianță, anturaj, cadru, mediu, sferă, societate, (înv.) mijloc, (fig.) atmosferă, climat. (Trăia în ~ lor.) 10. cadru, cîmp, domeniu, sector, sferă, tărîm, zonă. (~ de preocupări, de activitate.)

rotar [At: N. TEST. (1648) 18^v/8 / Pl: ~i, ~e sn / E: roată + ar] 1 sm Meseriaș care face roți, care, căruțe etc. 2 sm (Tip) Lucrător care introduce și scoate formele din presa de imprimat. 3 sm (Reg) Biciclist. 4 sn (Reg) Scaun pe care se așază roata când i se fixează spițele și obada. 5 sn (Reg) Butucul roții. 6 sn (Reg) Instrument pentru depănarea firelor de pe vârtelniță Si: (pop) cicărâc (1).

rotăráș, rotărași, s.m. Meseriaș care face roți; rotar. ■ (onom.) Rotărașu, poreclă în Iapa. – Din rotar + suf. -aș.

CERCUI (-uesc) vb. tr. 1 A pune cercuri la o butie, a lega, a strînge cu cercuri (o ladă, etc.): au făcut... polobocul, l-au înfundat... și l-au cercuit bine (SB.) ¶ 2 A îmbrăca cu un cerc capătul butucului de la roată ¶ 3 ~ vița, a tăia și lega vița de araci, primăvara, după ce s’a desgropat: muncesc via, o cercuesc, o sap.... dar fără spor, că nu rodește (R.-COD.) ¶ 4 A înconjura, a face roată în jurul cuiva: pe împăratul îl cercuiră cu mîngîieri și desmierdări (DLVR.).

BĂȚ, bețe, s. n. 1. Bucată de lemn lungă și subțire. ◊ Expr. A pune (cuiva) bețe în roate = a face (cuiva) dificultăți pentru a zădărnici o acțiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin băț = a fi extrem de insistent, de obraznic. A rămâne cu traista-n băț = a sărăci. A-și lua traista-n băț = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept țeapăn, rigid. Stă băț. 2. Fig. Lovitură cu bățul (1). 3. Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea diferitelor unelte, mașini etc. Bățul ițelor. – Et. nec.

ROATĂ¹, roți, s. f. 1. Cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care, învârtindu-se în jurul unei osii, pune în mișcare un vehicul. ◊ Caii (sau boii) de la roată = caii (sau boii) rotași. ◊ Expr. A fi cu trei roate la car = a fi zăpăcit, nebun. A pune (ceva) pe roate sau a merge (ceva) (ca) pe roate = a face să se desfășoare sau a se desfășura în condiții foarte favorabile, a organiza sau a fi bine organizat, astfel încât să funcționeze perfect. 2. (Tehn.) Organ de mașină sau ansamblu unitar de piese în formă de cerc, care se poate roti în jurul unei axe proprii. 3. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. asemănătoare cu roata (1), având diverse întrebuințări. ◊ Roata olarului = mașină de lucru rudimentară a olarului, construită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul, dând diferite forme oalelor. Roata norocului = cerc mare, numerotat cu numere câștigătoare, care este învârtit cu mâna de jucătorul care își încearcă norocul. ◊ Expr. Roata lumii (sau a vremii) = mersul, succesiunea evenimentelor. S-a întors roata = s-a schimbat situația (în defavoarea cuiva); s-a întors norocul (de partea altcuiva). 4. Obiect fabricat, aranjat sau legat în formă de roată (1), de cerc, de disc. Roată de cașcaval. Roată de frânghie. ♦ Desen sau contur rotund ca un cerc; disc. 5. Figură pe care o formează mai multe ființe sau lucruri așezate în formă de cerc. ◊ (Adverbial) Ședeau roată în jurul focului. 6. Mișcare circulară; învârtitură, răsucire, rotocol. ◊ Expr. A da roată = a merge de jur împrejur, a înconjura, a da ocol; a descrie unul sau mai multe cercuri (în mers sau în zbor), a face ocoluri. ♦ Figură de acrobație care constă în rotirea corpului prin sprijinirea succesivă pe mâini și pe picioare. ◊ Roata morții = acrobație care constă în alergarea în cerc, cu un vehicul, pe pereții (aproape verticali ai) unei construcții special amenajate. ◊ Loc. vb. A (se) duce de-a roata = a (se) rostogoli. 7. Instrument de tortură și execuție de formă circulară, folosit în evul mediu. [Pl. și: roate] – Lat. rota.

A ROTI ~esc tranz. 1) A face să se rotească. 2) (frânghii, sârme etc.) A înfășura în formă de roată; a face colac. /Din roată

colătău s.n. (reg.) 1. mânerul sucalei (roatei de făcut țevi). 2. fel de mâncare. 3. învârtită.

BĂȚ, bețe, s. n. 1. Bucată de lemn lungă și subțire avînd diverse întrebuințări. ◊ Băț de chibrit = chibrit. ◊ Expr. A pune (cuiva) bețe în roate = a face (cuiva) dificultăți, pentru a zădărnici o acțiune, un plan. A da (ca cîinele) prin băț = a fi extrem de îndrazneț, de obraznic. A rămîne cu traista-n băț = a sărăci. A-și lua traista-n băț = a porni la drum. ♦ (Adverbial) Drept, țeapăn. Stă băț în fața lui. 2. Fig. Lovitură sau bătaie cu bățul (1). 3. Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea diferitelor unelte, mașini etc. Bățul ițelor.

BĂȚ, bețe, s. n. 1. Bucată de lemn lungă și subțire. ◊ Expr. A pune (cuiva) bețe în roate = a face (cuiva) dificultăți pentru a zădărnici o acțiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin băț = a fi extrem de insistent, de obraznic. A rămâne cu traista-n băț = a sărăci. A-și lua traista-n băț = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept, țeapăn, rigid. Stă băț. 2. Fig. Lovitură dată cu bățul (1). 3. Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea diferitelor unelte, mașini etc. Bățul ițelor. – Et. nec.

ROATĂ¹, roți, s. f. 1. Cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care, învârtindu-se în jurul unei osii, pune în mișcare un vehicul. ◊ Caii (sau boii) de la roată = caii (sau boii) rotași. ◊ Expr. A fi cu trei roate la car = a fi zăpăcit, nebun. A pune (ceva) pe roate sau a merge (ceva) (ca) pe roate = a face să se desfășoare sau a se desfășura în condiții foarte favorabile, a organiza sau a fi bine organizat, astfel încât să funcționeze perfect. 2. (Tehn.) Organ de mașină sau ansamblu unitar de piese în formă de cerc, care se poate roti în jurul unei axe proprii. 3. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. asemănătoare cu roata (1), având diverse întrebuințări. ◊ Roata olarului = mașină de lucru rudimentară a olarului, construită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul, dând diferite forme oalelor. Roata norocului = cerc mare, numerotat cu numere câștigătoare, care este învârtit cu mâna de jucătorul care își încearcă norocul. ◊ Expr. Roata lumii (sau a vremii) = mersul, succesiunea evenimentelor. S-a întors roata = s-a schimbat situația (în defavoarea cuiva); s-a întors norocul (de partea altcuiva). 4. Obiect fabricat, aranjat sau legat în formă de roată (1), de cerc, de disc. Roată de cașcaval. Roată de frânghie. ♦ Desen sau contur rotund ca un cerc; disc. 5. Figură pe care o formează mai multe ființe sau lucruri așezate în formă de cerc. ◊ (Adverbial) Ședeau roată în jurul focului. 6. Mișcare circulară; învârtitură, răsucire, rotocol. ◊ Expr. A da roată = a merge de jur împrejur, a înconjura, a da ocol; a descrie unul sau mai multe cercuri (în mers sau în zbor), a face ocoluri. ♦ Figură de acrobație care constă în rotirea corpului prin sprijinirea succesivă pe mâini și pe picioare. ◊ Roata morții = acrobație care constă în alergarea în cerc, cu un vehicul, pe pereții (aproape verticali ai) unei construcții special amenajate. ◊ Loc. vb. A (se) duce de-a roata = a (se) rostogoli. 7. Instrument de tortură și execuție de formă circulară, folosit în Evul Mediu. [Pl. și: roate] – Lat. rota.

BĂȚ, bețe, s. n. 1. Bucată de lemn lungă și subțire, tăiată de obicei dintr-o ramură de copac și avînd diverse întrebuințări. V. bîtă. Ședea ghemuit pe scara vagonului, cu un băț strîns subsuoară. DUMITRIU, N. 6. Iată vine-un sol de pace c-o năframî-n vîrf de băț. EMINESCU, O. I 146. Ajunge un băț la un car dă oale. BUDAI-DELEANU, Ț. 395. ◊ Expr. A pune (cuiva) bețe în roate = a face (cuiva) dificultăți, a pune piedici, pentru a zădărnici o acțiune sau un plan. A vorbi (sau a răspunde) de-a bățul = a vorbi (sau a răspunde) în răspăr, făcînd pe sfătosul. Numai cantonierul le răspundea de-a bățul, făcîndu-i să rîdă mereu. POPA, V. 105. A da (ca Cîinele) prin băț = a fi din cale-afară de îndrăzneț, impertinent și necumpătat. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A-și lua traista în băț = a porni la drum. Moșneagul... își ia traista în băț și face cum i-a zis baba. CREANGĂ, P. 74. A rămîne cu traista-n băț = a sărăci, a ajunge la sapă de lemn. ◊ (În comparații și metafore) Domnule! zice ea stăpănindu-se și stînd băț înaintea lui. EMINESCU, N. 90. Purtau... frac cafeniu deschis... cravată liliachie și guler scrobit băț. GHICA, S. 259. ♦ Băț de chibrit = chibrit. Irina bîjbîi cu mîna pe brîul hornei și dădu peste vreo două bețe de chibrituri. BUJOR, S. 106. Nici (sau măcar) un băț de chibrit = nimic. 2. Fig. Lovitură sau bătaie cu bățul. 3. Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea a diferite unelte, mașini etc. Bățul ițelor. Bețele tobei.

GÎLCEVI, gîlcevesc, vb. IV. Refl. reciproc. A începe sau a porni gîlceava, a se lua la ceartă în gura mare, a se ciorovăi. El află mai-nainte... Ce fată se mărită, ce tînăr se însoară, Care cui face curte, cine s-a gîlcevit. NEGRUZZI, S. II 201. ◊ Fig. Gură fac ca roata morii; Și de-a valma se pornesc, Cum prin gard se gîlcevesc Vrăbii gureșe, cînd norii Ploi vestesc. COȘBUC, P. I 224. ◊ Intranz. (Rar) De-abia cînd soarele se apropia de asfințit mulțimea izbuti să se urnească de la primărie, în jos, spre curtea Iuga, sporovăind și gîlcevind. REBREANU, R. II 185.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

GUREȘ, -Ă, gureși, -e, adj. (Despre persoane) Care vorbește mult, bun de gură, guraliv; (despre păsări) care ciripește mult. Răspundea cîte o femeie mai gureșă. CAMILAR, N. I 333. [Seara, lucrătoarele] erau mai obosite și mai puțin gureșe decît în zorii zilei. PAS, Z. I 141. Vă mulțumesc amurguri ce răsunați pe ape, Cu gureșele păsări și zumzete de stup. LESNEA, I. 150. Sînt copii... Gură fac ca roata morii; Și de-a valma se pornesc, Cum prin gard se gîlcevesc Vrăbii gureșe, cînd norii Ploi vestesc. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Zburdalnic de pe coaste Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261.

DURUIT s. n. Faptul de a durui; zgomot făcut de roțile unei căruțe, de tunet, de un obiect care se rostogolește sau care este tîrît pe pămînt etc.; huruit. Desluși chiote și duruit depărtat de roți, cine știe unde, către podul cel mare al Tupilaților. CAMILAR, TEM. 141. Poarta se încuie în urma lui cu un duruit greu. DUNĂREANU, CH. 234. Foarte rar se auzea pe pod duruitul unei calește. NEGRUZZI, S. I 15.

NARĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale nasului, prin care respiră și miroase omul și unele animale. Șoimaru simți pătrunzîndu-i în nări mirosul iute al gunoiului. SADOVEANU, O. VII 144. Cîinele o luă la goană, cu nările lărgite. C. PETRESCU, S. 37. ◊ (Metaforic) Locomotiva a intrat în gara supraîncărcată, împroșcînd pe nări fîșii de aburi. SAHIA, N. 51. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vînt = a) (despre cai) cu gîtul întins, în goană mare. Roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop. COȘBUC, P. I 154; b) (despre oameni) mîndru, țanțoș, sigur de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a se făli, a se ține mîndru; a-și da importanță. Cel mai mare... Se rădică în scări, Se umflă în nări Și-și face ochii roată Peste oștirea toată. SEVASTOS, N. 110. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Cînd de tine se vorbește. EMINESCU, O. I 134. 2. Tub de fontă sau de fier care merge de la puntea unei nave la unul din borduri și prin care trece lanțul ancorei. [Bricul] Mircea, desfăcut din legăturile de la uscat, se mișcă încet, trăgîndu-și pe nară, c-un zăngănit fioros, lanțul ancorei. BART, S. M. 14. – Pl. și: (1) nare (ALECSANDRI, P. III 12). – Variantă: nare (DELAVRANCEA, S. 183, ALECSANDRI, P. P. 91) s. f.

ROTIȚĂ, rotițe, s. f. Diminutiv al lui roată. 1. v. roată (1). Au făcut o rotiță de lemn, bortindu-o în mijloc. DRĂGHICI, R. 140. 2. v. roată (2). Rotițele ceasornicului. ▭ Își simți creierul mișcîndu-se ca o mașină cu nenumărate rotițe. PREDA, Î. 139. – Pl. și: rotiți (SEVASTOS, N. 304).

ZBÎRLI, zbîrlesc, vb. IV. (Și în forma zburli) 1. Refl. (Despre părul oamenilor și al animalelor sau despre penele păsărilor) A se întoarce în răspăr, a fi în neorînduială, a se ciufuli; a se ridica (sau a da impresia că se ridică) în sus (în momente de spaimă sau de mînie). Mustața roșie a lui jupîn Năstase se zbirii și se grămădi sub nasul ascuțit. SADOVEANU, O. I 286. Plumbul său pătrunse gura ursului și se înfipse într-un fag. Acesta turbă, perii săi se zburliră și făcură o roată împrejurul capului. BOLINTINEANU, O. 331. Și de ce-mi vedea, Păru-i se zbîrlea. TEODORESCU, P. P. 423. ◊ Fig. Un salcîm privi spre munte Mîndru ca o flamură. Solzii frunzelor mărunte S-au zburlit pe-o ramură. TOPÎRCEANU, P. 150. ◊ Tranz. Mugurii ascunși ai cornițelor îi încucuiaseră creștetul în părți, zburlindu-i părul scurt și moale. MIHALE, O. 504. [Pupăza] zbîrlindu-și creasta strigă triumfătoare... BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 46. Vulturoaica... își zburli penele de pe dînsa și puse gînd rău copilului. ISPIRESCU, L. 390. Bate copita de pămînt, Zburlește coama, s-altă, în lături se izbește. ALECSANDRI, P. III 287. Fig. [Vîntul] învăluia și frămînta copacii, zbîrlea acoperișurile de paie ale caselor. SADOVEANU, O. VI 513. Tranz. fact. Auzi în depărtare țipete groaznice, care zbîrlea în cap părul omului celui mai viteaz. POPESCU, B. I 55. Nu puteți discoperi ceva care să-mi înfierbînte sîngele... să-mi zburlească chica în vîrful capului? ALECSANDRI, T. 567. 2. Tranz. A face să se încrețească fața unei ape. [Vîntoasa] zburlea în crețuri mărunte unda subțiata, a apei. C. PETRESCU, A. R. 6. O suflare răcoroasă zbîrlea fața apii. ODOBESCU, S. I 141. 3. Refl. Fig. (Despre ființe) A se supăra, a se mînia, a se zborși. Notarul e om deprins să se mînie, să se zbîrlească și să bată din picior. SADOVEANU, la TDRG. Cînd s-a zburlit odată vodă Sturza, au și umplut cîmpii ca potîrnichile. C. PETRESCU, A. R. 24. N-ai să te zbîrlești bănuind că în vorbele mele joacă ursul prin vecini. ODOBESCU, S. III 158. ◊ Expr. A se zbîrli la cineva = a se repezi (cu vorba) la cineva, a se răsti la cineva. ♦ A se îndîrji. De cîte ori nenorocul te-o azvîrli mai jos tu să te zbîrlești și să te ridici tot mai sus. MACEDONSKI, O. III 35. ♦ (Despre vreme) A se arăta neprielnică, dușmănoasă (cu vînt, frig, zăpadă); a se strica. Cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbîrlit. S-a răsucit vîntul și a prins a bate de cătră miezul nopții. SADOVEANU, B. 161. Vremea s-a zburlit pretimpuriu cu spic de zăpadă în ploaie, C. PETRESCU, R. DR. 47. – Variantă: zburli vb. IV.

URGISIT, -Ă, urgisiți, -te, adj. 1. Năpăstuit, persecutat. Se credea pe drept, condamnată, urgisită pentru toată viața. BART, E. 258. Urgisita și zbuciumata lui soție scoase acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. ◊ (Substantivat) Nu puteau ca să prevadă c-am să fiu un urgisit. MACEDONSKI, O. I 72. ♦ (Despre obiecte) Aruncat, părăsit, năpustit, desconsiderat. [Sărăcia] găsise un tron vechi, urgisit într-un colț. ISPIRESCU, L. 205. Luînd istoria romînilor de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, în puține ceasuri am învățat a ceti. NEGRUZZI, S. I 11. 2. Nesuferit, rău, afurisit. Noi, pe mări robite Urgisiților Ahei, Noi ne ducem risipite Prin pămînturi fără zei! COȘBUC, P. II 11. Urîtul cel urgisit, care usucă și topește, mereu și necurmat în inima copilei se prefira. ODOBESCU, S. III 204. ♦ (Mai ales în basme) Blestemat; necurat. Feciorul de împărat făcu ochii roată d-asupra văii urgisite. ODOBESCU, S. III 187. Păstorul plin de groază rămînea încremenit; Nu putea ști cine rîde, căci el nu vedea nimică Din acele drăcii multe, ci fugea cu mare frică De acel loc urgisit. NEGRUZZI, S. II 87. ◊ (Substantivat) Urgisita de zmeoaică unde venea, măre, venea, turbată de mînie. ISPIRESCU, L. 318.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. (În opoziție cu băga; folosit și absolut) 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare, dintr-un anumit loc sau din locul unde se află. Fiul pașei din Ianina de la piept o floare scoate. COȘBUC, P. I 62. Atunci scoase apă din fîntînă cu o vadră. RETEGANUL, P. IV 48. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. A doua zi profesorul veni și... scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare – Umple noaptea de fantasme Neclintite și bizare. TOPÎRCEANU, B. 70. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A scoate apă (sau lapte) din piatră (seacă) = a face lucruri neobișnuite, imposibil de realizat, dovedind vrednicie, istețime mare. Spuse zmeul bătrînei numai la ureche ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare, de scoate apă din piatră. RETEGANUL, P. IV 17. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească, zicem unui... om că este romîn dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. ISPIRESCU, U. 89. A-și scoate în farfurie = a se servi din mîncare, a lua mîncare, a-și pune în farfurie. Își scotea a doua oară în farfurie. C. PETRESCU, Î. I 95. ◊ Refl. pas. Un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 2. A extrage dintr-un spațiu sau dintr-un înveliș, pentru a elibera sau a utiliza. Să știi că din bute nu vei ieși pînă ce nu te-a scoate Mandalina mea. RETEGANUL, P. V 72. Îl scoase din sicriu și, cum îl luă în brațe, tăcu. ISPIRESCU, L. 146. Să ieși din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. CREANGĂ, P. 323. ◊ Expr. A scoate castanele din foc (sau din spuză) cu mîna altuia v. castană. ◊ (Complementul indică o armă) Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strîns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. GALACTION, O. I 46. Scoateți spada și jurați. ALECSANDRI, P. II 84. Scoțîndu-și toporul, sta cu dînsul gata în mînă, ca în loc de sabie. DRĂGHICI, R. 65. Turcii rău se mînia, Paloșele toți scotea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A face să iasă trăgînd, depunînd un efort; a da (cu forța) afară. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră pe fata cea mare. ISPIRESCU, L. 88. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi. CREANGĂ, P. 13. ◊ Expr. Ce intră în gura lupului, nu se mai poate scoate = un lucru intrat în stăpînirea altuia greu se mai recapătă. ◊ Refl. reciproc. Să facă un colac de secară Să-l dea la fete-n cămară, Că se bat de-alaltăseară Și se scot de plete-afară. TEODORESCU, P. P. 143. ♦ A desprinde ceva de la locul lui. Atunci Ipate scoate plosca de la oblînc, dă babei vro cîteva gîturi de rachiu și apoi îi mai întinde și o pungă toșcă de bani. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. A scoate luleaua do la ciubuc = a se enerva, a-și schimba atitudinea (în rău), a-și înăspri purtarea. Mai dăunăzi mă-ntîlnește unul ce-i zic Clevetici, și mă-ntreabă nitam-nisam, de sînt ca dînsul, demagog? Dă, măi, Gogule! i-am răspuns și eu, cată-ți de drum pînă ce nu scot luleaua de la ciubuc. ALECSANDRI, T. I 238. ♦ A elibera dintr-o strînsoare; a degaja. Veniră mai mulți păzitori... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. 3. A pune la vedere, a înfățișa, a da la iveală; a expune. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. Fă-mă cîrpă d-ale mari, La bădița-n buzunari, Să mă scoată-n tîrguri mari. HODOȘ, P. P. 55. ◊ Expr. A scoate la vînzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vînzare (la licitație). Lucrurile au fost scoase la mezat. C. PETRESCU, Î. II 122. A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag, la medean) = a face cunoscut, a da la iveală. Am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturărești de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată. SADOVEANU, D. P. 6. 4. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc.) A dezbrăca (sau a descălța), a îndepărta de la sine, a se despodobi. Lăsasem frîul și scosesem mănușile, ca să răsucesc o țigară. SADOVEANU, O. VIII 199. Începu să-și scoată fracul. SAHIA, N. 101. Iute mi-am scos ciubotele din picioare. CREANGĂ, O. A. 44. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic, Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. Pe unde scot (scoți etc.) cămașa? = cum aș (ai etc.) putea să ies (să ieși etc.) din încurcătură, cum să mă descurc (să te descurci etc.) sau să scap (să scapi etc.) de belea? E, domnule șef, acu să te vedem pe unde scoatem cămașa! răbufni primarul cu fața strîmbată de îngrijorare. REBREANU, R. I 97. A-și scoate căciula v. căciulă. 5. A trage afară cu forța, a smulge, a extrage. N-are un ochi de loc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin. DELAVRANCEA, A. 55. Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată. CARAGIALE, O. I 225. Dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan. CREANGĂ, P. 318. Corb la corb nu-și scoate ochii. ◊ Expr. Prinde orbul, scoate-i ochii, se spune cînd îți scapă cineva și nu-l mai poți trage la răspundere. Pînă să-și dea turcii cu socoteala... Geantă trecuse bariera în fuga calului... Prinde orbul, scoate-i ochii! STANCU, D. 23. Acum prinde orbul, scoate-i ochii, necazu și mînia erau de surda. POPESCU, B. III 151. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). Mă chinuiește, îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune mult suflet, a se extenua. Eu îmi scot sufletul și m-am abrutizat. C. PETRESCU, R. DR. 301. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i face (cuiva) mustrări grele. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A-și scoate ochii unul altuia = a se certa, a se bate. Nu vă scoateți ochii... că ar fi păcat de așa ochișori drăgălași. T. 666. De departe calu-ți bate, de aproape ochii-ți scoate = aparențele sînt uneori înșelătoare. A-și scoate un foc de la inimă v. foc. A scoate mahmurul (din cineva) v. mahmur. A-și scoate sau a scoate altuia (ceva) din gînd v. gînd (4). A scoate (cuiva) și dinții din gură v. dinte. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) v. gărgăun. A-i scoate cuiva (ceva) pe nas v. nas. ♦ Fig. A obține, a stoarce, a căpăta. Și înainte de a-l da justiției omenești, ea îi scoate cu cleștele mărturisirea. GHEREA, ST. CR. II 260. Să puse ea cu lingușire să scoată vorba de la el. RETEGANUL, P. V 12. Nu putea scoate de la dînsa nici un răspuns. SBIERA, P. 139. 6. (Cu privire la oameni și la animale) A izgoni dintr-un anumit loc, a goni, a alunga; a da afară. Acuma ați vrea să ne scoateți de tot de pe moșia ce ne-a mai rămas. REBREANU, R. II 89. Voi ne-ați scos Din case, goi în ger și-n vînt, Ne-ați scos și morții din mormînt. COȘBUC, P. I 208. Era o beznă... de nu-ți vedeai nici mîna, și ploua și sufla un vînt cît să nu scoți nici cînele afară. RETEGANUL, P. IV 75. ◊ Tranz. fact. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopîrle. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. ♦ A face să iasă în calea sau în întîmpinarea cuiva. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. CREANGĂ, P. 164. Vai de tine Macovei, Cin’ te-a scos în ochii mei. BIBICESCU, P. P. 336. Foaie verde fir de linte... Scoate-mi puica înainte. ȘEZ. III 154. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce pe cineva la o petrecere, la un spectacol. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară, a destitui. Pe mine, zău, tot mișeii din vistierie m-au scos. HASDEU, R. V. 126. O proclamație vestind că el a venit... a scoate din scaun pe Andrei Bathori. BĂLCESCU, O. II 233. ◊ Expr. A scoate la pensie = a face pe cineva să părăsească locul de muncă pentru a deveni pensionar. ♦ A elimina dintr-o serie, un șir, o listă. ◊ Expr. A scoate din circuit = a elimina un aparat sau o instalație dintr-un circuit, întrerupînd legăturile. A scoate (pe cineva) din circulație = a îndepărta (pe cineva) din activitate, a-l sili să stea în rezervă, în umbră. După cît cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulație pe Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. A scoate corecturile = a îndepărta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. ◊ Refl. pas. Nu știți că s-a scos claca? CAMIL PETRESCU, O. II 541. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gînduri. RETEGANUL, P. I 43. Îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Maica din friguri mă scoate Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din răbdări (sau din fire, din sărite, din balamale, din țîțîni) = a enerva peste măsură, a face să-și piardă răbdarea. Își dădu seama îndată că numai graiul romînesc l-a scos din țîțîni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvășite de imputări. REBREANU, P. S. 70. Cînd trecui pe lîngă ea, striga ca scoasă din fire. DELAVRANCEA, O. II 255. Incăpățînarea lui m-a scos din răbdări. CARAGIALE, O. II 199. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să mă faci – cîteodată – să-mi ies din răbuș afară. CREANGĂ, P. 152. A scoate (pe cineva) din minte (sau din minți, mai rar din simțiri) = a face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, judecata, calmul; a zăpăci (pe cineva). Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. M-ai scos din simțiri... căci cînd te zăresc... ia așa-mi scapără pe dinaintea ochilor. ALECSANDRI, T. I 200. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a lua viața cuiva, a omorî pe cineva. Cînd mi l-au apucat pe drac cu labele sale, au fost să-l scoată din viață. SBIERA, P. 260. Moarte, moarte, unde ești, în ce parte locuiești? Și ce faci de nu mai vii Să mă scoți dintre cei vii! HODOȘ, P. P. 155. A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, o poreclă, un calificativ injurios, depreciativ. Cînd a mărturisit a lor săi că vrea să ajungă cîntăreț, artist, ai săi s-au încredințat într-adevăr că e nebun și din nebunul nu l-au mai scos. PAS, Z. I 179. Din satană, din iasmă și din spurcăciune nu-l mai scotea. ISPIRESCU, L. 47. I-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușă afară. CARAGIALE, O. I 184. A scoate (cuiva) peri albi = a face cuiva necazuri, a-l îmbătrîni. Duceți-vă de pe capul mieu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, P. 270. ♦ A face pe cineva să vină (forțat) într-un loc; a convoca (cu forța). Țăranii nu-și întrerupeau munca... Vătavii și feciorii boierești îi scoteau primăvara; vătavii boierești îi scoteau vara. SADOVEANU, O. VII 274. Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. CREANGĂ, O. A. 37. Dumnezeu zice că a scos pre toate vietățile pămîntului la făcutul cărărilor. ȘEZ. V 127. ♦ (Cu privire la animale de tracțiune) A lua din ham sau din jug, a deshăma, a dejuga. ◊ Expr. A scoate boii (din jug) fără coarne = a termina rău o treabă, a scăpa cu greu dintr-o situație. Ș-a pus el... boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. CREANGĂ, P. 250. 9. (Despre drumuri) A duce pe călători într-un anumit loc; a conduce. După aceea au mai umblat ei prin pădure cît au umblat și-au dat de-o potecă care i-au scos din pădure. RETEGANUL, P. II 73. Poteca pe care... apucase îl scoase drept la un eleșteu mare. ISPIRESCU, L. 34. O potecuță strîmtă... scotea pînă în vîrful muntelui. GORJAN, H. I 132. ◊ (În contexte figurate) Unde mă va scoate drumul pe care umblu astăzi? GALACTION, O. I 102. ◊ (Subiectul este omul sau animalul care duce pe călător) Vreai să te scot la drumul mare? AGÎRBICEANU, S. P. 20. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată Să-mi fac ochișorii roată Să mă uit la lumea toată. ALECSANDRI, P. P. 311. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) la covrigi (rar la boi breji sau la drum de boi) = a ruina (pe cineva). Las’ pe dînșii, că ne scot ei la covrigi. CREANGĂ, A. 154. Aste cărți le rup pe toate Și le-arunc în foc. Pe alții măcar... nu vor scoate La boi breji, precum pe mine. CONTEMPORANUL, II 26. A scoate la lecție v. lecție. A o scoate la capăt v. capăt. 10. A face pe cineva să iasă dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a scăpa, a salva. Nu știi din ce ananghie mă scoți. DUMITRIU, N. 115. Pină acuma m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Ba, giuncanii nu-ți dau eu, Că mi i-au dat dumnezeu Să mă scoață de la greu. ALECSANDRI, P. P. 99. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din iarnă = a da (cuiva) hrană și adăpost în timpul iernii, a ajuta (pe cineva) să poată ieși din iarnă. Că-mi mor copiii de foame, N-am cu ce-i scoate din iarnă. TEODORESCU, P. P. 289. A scoate pe cineva (cu) obraz curat v. obraz. A scoate (pe cineva) basma curată v. basma. A scoate (pe cineva) din oprele v. opreală. 11. A obține un produs din ceva, a extrage, a fabrica. Și cu cîtă iscusință singură a scoate știe [albina] Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269. ◊ Refl. pas. Pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. PAMFILE, A. R. 210. 12. A dobîndi, a cîștiga, a obține. Pesemne că s-au dus să-i arate zestrea pe care crede că o s-o scoată de la Hristache. CAMIL PETRESCU, O. II 168. Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde. REBREANU, I. 32. Noauă buți de vin o stors Și nice un ban n-o scos. ȘEZ. IV 8. ◊ Expr. A-și scoate pîinea (sau, rar, mămăliga) = a-și cîștiga traiul zilnic, a dobîndi cele necesare traiului. Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. CREANGĂ, A. 26. Pe cît poate pîinea-și scoate. PANN, P. V. O 171. Nu poți în orașul acesta să îți scoți nici pînea cea din toate zilele. GORJAN, H. I 114. ♦ A lua înapoi, a recupera. Se împrumutase... cu camete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țeară, ca să le scoață datoria. ISPIRESCU, M. V. 4. ◊ Expr. A-și scoate din capete v. cap¹ (I 3). 13. A lua, a ridica (ceva) dintr-un anumit loc. Liceul nu-l mai văzu decît în ziua cînd veni să-și scoată certificatul de patru clase. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. (Rar) A scoate voie = a cere permisiune. Mergem noi la mitropolie și-ți scoatem voie. STĂNOIU, C. I. 24. 14. A face pe cineva să obțină o situație mai bună; a promova. Meștere, cînd ai de gînd să mă scoți calfă? ISPIRESCU, L. 369. ◊ Fig. Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A scoate (un) om din cineva = a face pe cineva să devină om de treabă, om cumsecade. Vreau să scot un om din tine. La TDRG. A scoate (pe cineva) mincinos v. mincinos. 15. (Cu complementul «fotografie») A fotografia. El însă umbla să scoată fotografie a bisericii Movileștilor. CĂLINESCU, E. 7. ◊ (Complementul indică persoana fotografiată) Dedesubt, între-amîndouă, poza lui Cănuță, scos la Duschek de la Episcopie. BASSARABESCU, S. N. 16. 16. (Cu privire la cărți, reviste etc.) A face să apară, a tipări, a publica. ◊ Expr. (Învechit) A scoate afară o proclamație = a da o proclamație, a face cunoscut; a promulga. La 23 octomvrie, Mihai scoase afară o proclamație. BĂLCESCU, O. II 233. II. 1. A face să iasă în afară, a da la iveală. În mînia lui, boierul își scoase în afară pieptul. SADOVEANU, O. VII 46. Bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este. RETEGANUL, P. III 3. Ajungînd zmăoaica la apă, zise rățoiului:... scoate căpșorul din apă și uită-te la mama. ȘEZ. I 229. ◊ (În contexte figurate) Cu cîtă băgare de seamă smulge buruienile ce aveau nenorocul să scoată capul în stratul cu pricina. STĂNOIU, C. I. 124. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare; fig. se ferește din răsputeri (de o situație grea, neplăcută etc.). Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Pe care l-a zări nu mai scapă cu viață. De aceea fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii. id. ib. 217. ♦ A face să emane, a produce. Țigarea era umedă și tare, nu scotea fum. C. PETRESCU, Î. II 130. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. ♦ A azvîrli, a arunca, a trimite. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți. ALECSANDRI, P. III 291. 2. A rosti, a pronunța, a face să se audă. Din cînd în cînd scot cîte-un guițat. SADOVEANU, O. VIII 177. Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvînt. REBREANU, R. I 173. Scoteam cîte-un suspin adînc. CREANGĂ, A. 124. (Acțiunea este făcută cu ajutorul unui instrument) Scotea, nene, bojogarul de zeu niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Fig. Crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 18. ◊ Expr. A scoate (cuiva) nume (rău) sau veste, vorbe v. nume. ♦ A formula, a spune, a zice. Atunci căzură în genunche și scoaseră niște rugăminți fierbinți. ISPIRESCU, L. 99. 3. A născoci, a inventa. Cei mai pricopsiți dintre dînșii i-au scos și cîntec. ISPIRESCU, U. 81. Poporul a scos pe socoteala lui o mulțime de anecdote. ȘEZ. I 214. ♦ (Învechit) A institui. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Despre păsări cu complementul «pui») A cloci și a face să iasă pui din ouă. Pajura... pe fiecare an scoate 12 pui, și nici de unu n-are parte, căci, cînd se duce după mîncare, vine un balaur și-i mînîncă. ȘEZ. II 206. Și să nu scoți pui în coji de alun La margini de drum. TEODORESCU, P. P. 454. ◊ (În contexte figurate) Multe nopți am văzut în zilele mele, dar ca asta mai puține – a făcut oftînd. Atîtea stele sînt, de parcă au scos pui cele care erau pînă acum. VORNIC, O. 147. Clocești și scoți pui de tirani. CONACHI, P. 302. ♦ (Rar) A naște. O! biată mamă, tare a țipat înainte să mă scoață. DELAVRANCEA, O. II 45. 5. (Despre plante) A face să răsară, a lăsa să crească. Iarba zbucnește din adîncuri, scoțînd colți verzi. STANCU, D. 21. Popușoiul a îmbătrînit de-o palmă și a scos spic. SADOVEANU, la TDRG. Nici mărăcinele struguri scoate, nici scaietele smochine. – Prez. ind. și: scoț (TEODORESCU, P. P. 328, ALECSANDRI, P. P. 344).

ȘOIMUȚ, șoimuți, s. m. (Mai ales în poezia populară) 1. Șoimuleț (1). Șoimule, șoimuț ușor, Fă-te roată sus în zbor. Ce se vede la hotare De s-aude zgomot mare? ALECSANDRI, P. P. 172. 2. Fig. Șoimuleț (2). Iată, iată Șerb-Sărac Pe-un șoimuț de la Bugeac Că venea, mări, venea, Cuvîntul de-și împlinea. ALECSANDRI, P. P. 107.

STROPI, stropesc, vb. IV. Tranz. 1. A uda, a umezi ușor aruncînd stropi; a împroșca, a acoperi cu stropi (de apă sau de alt lichid). După ce o stropi [scrisoarea] cu lacrimi fierbinți, o puse în plic și o trimise. BART, E. 241. Îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie. CREANGĂ, P. 278. Ea-nainte-i se ducea, Cu năstrapa mi-l stropea, Cu năframa-l răcorea. Apoi nunta se făcea. ALECSANDRI, P. P. 108. ◊ (Poetic) Iat-o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișori... Tu o rupi?... Ea te stropește cu fulgi albi răcoritori. ALECSANDRI, P. III 16. ◊ Expr. (Familiar) A-și stropi măseaua = a bea băuturi alcoolice. Se întinse ca să ia un pahar să-și stropească nițel măseaua, dară el, cu vin cu tot, se făcu numai de aur. ISPIRESCU, U. 106. ◊ Intranz. (Glumeț) [Tunurile] crunt tușesc, Cu ghiulele-n noi stropesc. ALECSANDRI, P. III 457. ◊ Refl. Era frumoasă!... Pe urmă a început să se scalde... rîdea și se stropea cu apă. PREDA, Î. 47. ♦ Refl. A se acoperi cu pete mici, a se păta. I s-a stropit fața cu pestrui galbene. DELAVRANCEA, O. II 81. 2. A uda ușor, superficial (cu stropitoarea). Cum auzi vuietul venirii lui, fața ei se însănină; ea luă o mînă de lacrimi din baie și stropi grădina. EMINESCU, N. 28. De dimineață pompierii stropiseră podul. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Subiectul este ploaia) Ajunserăm p-o cărăruie de piatră. O ploiță caldă stropise fășia de drum. DELAVRANCEA, A. 48. ◊ Expr. A stropi (ceva) cu sudoare = a munci din greu. Bietul muncitor Stropea cu sudoare Micul său ogor. ALECSANDRI, P. III 123. ◊ Intranz. Ploaia nu stropise de două săptămîni. C. PETRESCU, Î. II 197. Să-mi fac ochișorii roată... Să-mi văd mîndra Cum să poartă, Cum mătură pe la poartă: Cu mătura măturînd Și cu lacrime stropind. BIBICESCU, P. P. 15.

PRIVIRE. Subst. Privire, privit, priveală (înv. și reg.), căutare, căutătură din ochi, ochitură (rar), uitătură, aruncătură de ochi; privire fixă, fixare, holbare, zgîire, bleojdire (reg. și fam.); privire pătrunzătoare, privire acvilină; privire aspră, încruntare, încruntătură; privire piezișă, privire furișă, ochire, ochit, ocheadă; observare; observație, zărire, scrutare. Ochi, ochișor (dim.), ochiuleț (dim.). Privitor, spectator. Ochelari; monoclu; lunetă; binoclu, ochean; telescop; microscop; lupă. Optică. Optician. Adj. Privitor; scrutător. Holbat, zgîit, bleojdit (reg. și fam.), bulbucat, bolboșat, boldit (reg.), bolboșit (reg.). Optic. Vb. A privi, a vedea, a observa, a remarca, a se uita, a căuta, a căta (pop.), a ochi, a fixa, a scruta, a (se) holba, a (se) zgîi, a (se) boldi (reg.), a (se) bleojdi (reg. și fam.), a bolboșa (pop.), a (se) bulbuca, a holba ochii, a căsca ochii, a(-și) beli ochii (fam.), a face (a deschide) ochii mari (cît cepele), a se uita cu ochii mari, a căsca gura, a admira, a privi cu gura căscată; a-și îndrepta (a-și aținti) privirea, a arunca o privire, a fixa cu privirea, a privi țintă, a țintui cu privirea, a sidera (rar), a devizaja (franțuzism), a contempla, a privi lung; a arunca ochii, a da cu ochii de ceva (de cineva), a avea (a fi) cu ochii pe cineva, a nu pierde pe cineva din vedere; a-i fugi (a-i aluneca) cuiva ochii după cineva, a fura cu ochiul; a nu-i sta cuiva (bine) ochii în cap, a-și face ochii roată, a-și roti ochii (privirea), a se uita jur împrejur; a se uita pe furiș (pe ascuns), a trage cu coada ochiului, a se uita pe sub sprîncene; a face cu ochiul; a privi (a se uita) în gol, a privi (a se uita) fără (de) țintă, a privi (a se uita) aiurea, a sta cu privirea pierdută; a privi cu ochii de piatră; a privi printre gene; a se uita cruciș, a se uita chiorîș, a privi (a măsura) pe cineva de sus în jos. Adv. Boldiș (reg.), chiorîș.

băț [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 87 / Pl: bețe și (înv) ~uri / E: nct] 1 sn Bucată de lemn lungă și subțire (tăiată dintr-o ramură dreaptă de copac) cu diverse întrebuințări. 2 sn (Pfm; îe) A pune (cuiva) bețe în roate A face (cuiva) dificultăți spre a zădărnici o acțiune, un plan. 3 sn (Reg; pop; îe) A da (ca câinele) prin ~ A fi foarte insistent. 4 sn (Reg; îae) A fi foarte obraznic. 5 sn (Reg; îe) A rămâne cu traista-n ~ A sărăci. 6 sn (Pop; îe) A-și lua traista-n ~ A porni la drum. 7 a (Reg; îe) A feșteli ~ul A se face de râs. 8 sn (Reg; îe) A pipăi vorba cu ~ul A căuta ceartă. 9 av (Pfm) Drept și rigid. 10 sm (Îlav) De-a ~ul Pus pe ceartă. 11 sn (Pex) Lovitură dată cu bățul (1). 12 sn (Pan) Axul umbrelei. 13 sn Vergea la vatalele războiului de țesut. 14 sn Pana de răsucit a ferăstrăului de mână.

legănat², ~ă [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ați, ~e / E: legăna] 1 a (D. copii) Care este mișcat ușor, lin, într-o parte și în alta cu leagănul (1) pe brațe, în poală etc. pentru a-l liniști, a-l alinta și a-l face să adoarmă. 2 a (D. ființe, lucruri) Mângâiat. 3 a (D. sunete, muzică, poezii etc.) Care se desfășoară armonios. 4 a (D. vorbire) Tărăgănată. 5 a (D. ființe, obiecte) Care se mișcă dintr-o parte în alta în jurul unei bare relativ fixe. 6 a Unduit. 7 a (D. oameni) Amețit din cauza unei slăbiciuni, a beției, în urma unui șoc, a unui sentiment puternic etc. 8 a (D. vehicole, ambarcațiuni) Zdruncinat domol și ritmic în timpul deplasării. 9 a (D. corpuri sau obiecte suspendate) Care pendulează. 10 a (D. mers, dans) Care se balansează ritmic. 11 a (D. lucruri, arbori și frunzele acestora) Clătinat. 12 a (D. ambarcațiuni, obiecte care plutesc) Unduit. 13 a (Pop; îe) A nu-(i) zice, a nu spune, a nu sufla (cuiva) (nici) două vorbe (sau boabe) ~e (sau o vorbă ~ă, cuvânt ~) A nu-i spune cuiva absolut nimic. 14 a (Pop; îae) A vorbi fără sens. 15 a (Trs; îe) A nu avea (cu cineva) cuvânt ~ (sau vorbă ~ă), a nu fi vorbă ~ă între... A nu se certa deloc cu cineva. 16 a (Pop; îs) Vorbă (sau cuvânt) ~(ă) Vorbă bună, de laudă. 17 sfa (Pop) Dans popular în care se face o roată, perechile se țin de mână și fac patru pași la dreapta și patru la stânga și apoi sar toți de patru ori pe loc. 18 sfa Melodie după care se dansează legănata (17).

vigaj [At: GOROVEI, CR. 198 / Pl: ~uri / E: ns cf văgaș] (Mun) Făgaș (făcut de roțile unei căruțe).

băț s.n. 1 Bucată de lemn lungă și subțire (tăiată dintr-o ramură de copac), cu diverse întrebuințări. ◊ Expr. A pune (cuiva) bețe în roate = a face (cuiva) dificultăți (pentru a zădărnici o acțiune sau un plan). A-și lua traista în băț = a pleca. A rămîne cu traista în băț = a sărăci. A vorbi (sau a răspunde) de-a bățul = a vorbi (sau a răspunde) în răspăr. (pop.) A da (ca cîinele) prin băț = a fi foarte îndrăzneț, necumpătat și obraznic. La o aruncătură de băț v. aruncătură. O azvîrlitură (de băț) v. azvîrlitură. Caută a băț v. căuta. Tinerețe-n două bețe v. tinerețe. Cu traista în băț sau traistă-n băț v. traistă. La (sau ca de) o (ori două, trei etc.) zvîrlitură (sau zvîrlituri) de băț v. zvîrlitură. ♦ (adv.) Drept, rigid. Stă băț. 2 Ext. Lovitură dată cu bățul. A primit zece bețe la palmă. 3 Băț de chibrit = chibrit. ◊ Expr. Nici (măcar) un băț de chibrit = nimic. 4 Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea unor obiecte, unelte, mașini etc. Bețele tobei. • pl. bețe. /etimol. nec.

OBADĂ (pl. -bezi, †-bede) sf. 1 Fie-care din bucățile de lemn încovoiat care, împreunate cu niște cuișoare de lemn, alcătuesc colacul roții (🖼 3372): lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile și-l făcea ~ de roată (NEGR.); în preajmă... erau aruncate obezi de roate, juguri de car, ghizduri (ODOB.) ¶ 2 pl. Două bucăți de lemn alăturate, prevăzute cu niște găuri, în care se închideau picioarele criminalilor, robilor, etc. la glezne, ca să-i împiedece de a fugi; pr. ext. cătuși: pentru greșala ce va face... îl va închide în temniță cu obede în picioare (PRV.-MB.); Țigani... vînduți la mezat ca pe vite... schingiuiți... puși în obezi (ALECS.); Și ducîndu-l în obezi La ispravnic cu dovezi (PANN); Ⓕ: sînt sublime momentele cînd un popor martir sfarmă obedele și cătușele tiraniei (CAR.); uneori se închideau și mîinile în obezi (🖼 3373) [vsl. o b e d ŭ].

A PATINA¹ ~ez intranz. 1) A merge cu patinele pe gheață; a face patinaj. 2) (despre roțile unui vehicul) A se învârti pe loc sau a aluneca fără să se învârtească din cauza lipsei de aderență la sol. 3) A se deplasa alunecând pe o suprafață netedă și lucioasă. 4) (despre piese de mașini) A aluneca pe suprafața altei piese; a glisa. /<fr. patiner

ROTAR ~i m. 1) Meșter care face sau repară roți, căruțe etc. 2) Muncitor specializat în operații de manevrare a formelor pentru presa de imprimat. /roată + suf. ~ar

FREZĂ¹ s.f. 1. Unealtă pentru prelucrarea metalelor, a lemnului, pentru făcut diverse tăieturi, roți dințate etc., alcătuită din unul sau mai multe tăișuri dispuse simetric în jurul unui ax. 2. Mașină agricolă pentru scormonit și amestecat pămîntul. 3. Frezmașină. [< fr. fraise].

scîrț, interj. care arată zgomotu făcut de o roată orĭ ușă neunsă ș.a. S.n., pl. urĭ. Pele pe care uniĭ cizmarĭ o pun într’adins la ghete ca să scîrțîĭe la mers.

scîrțîĭ și (rar) cîrțîĭ, a -i v. intr. (d. scîrț, bg. kŭrkam și skŭrcam, ung. karcolni. V. scrîșnesc). Scot un sunet particular din pricină că nu alunec, cum face arcușu pe coardă, osia neunsă, balamaŭa, penița pe hîrtie ș.a.: poarta scîrțîise, ca să nu maĭ scîrțîĭe, o lăsă (Rebr. 2, 230). V. tr. Fac să scîrțîĭe: nu știŭ cine a scîrțîit ușa. Fig. Cînt prost din vioară (tr. și intr.). Roata scîrțîĭe, cutare face gură ca să ungi osia (să-ĭ daĭ parale). V. zdrăngănesc.

lingură f. 1. unealtă de bucătărie și de masă cu care se mănâncă; 2. cât conține o lingură: a băut trei linguri de zeamă; 3. (pieptului) claviculă; 4. unealtă cu care rotarul găurește căpățâna roții spre a face loc osiei. [Lat. LINGULA].

ROTĂRIE², rotării, s. f. Obiect făcut de rotar. – Roată + suf. -ărie.

CARÎMB, carîmbi, s. m. 1. Partea cizmei care îmbracă pulpa piciorului de la genunchi pînă la glezne. V. tureatcă. Levenții își bătea c-o vărguliță carîmbii cizmulițelor. SADOVEANU, P. M. 16. Cizmele de lîngă pat încă pline de praf și păcură, își făcuseră carîmbii armonică. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 18. Iar cel hoț de căpitan. Mîna pe carîmb băga, Mititel pistol scotea. TEODORESCU, P. P. 602. 2. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai Ioitrei, în care intră spetezele carului. Peste cuprinsul întreg al chervanelor, erau aruncate țoluri... cetluite temeinic cu fringhii... prinse cu noduri meșteșugite de carîmbii ușor încovoiați ai draghinilor. HOGAȘ, DR. 284. De acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze. CREANGĂ, P. 126. Din mesteacăn se fac butuci de roți, oiști, carîmbi. I. IONESCU, D. 437. ♦ Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai scării, în care intră fușteii.

JUR¹ s. n. Loc, spațiu care împrejmuiește pe cineva sau ceva; înconjur, împrejur, împrejurime. O casă albă ca laptele cu jurul geamurilor încondeiat în roșu și-n albastru. DELAVRANCEA, S. 3. Un hohot răsunător... făcu într-o clipă jurul rondului. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Loc. adv. În jur = în preajmă, alături; în cerc. Afară bat zorii, și iată, culorile-n jur se stîrnesc nencetat. CASSIAN, H. 21. Constatînd lipsa, mă uitam în jur, destul de indispus. SADOVEANU, A. L. 26. În jur stăteau bătrînii. COȘBUC, P. I 216. Prin jur = împrejur, pe aproape, în apropiere. Din jur = dimprejur, din preajmă, din apropiere. (Rar) De jur = în jur. Un chioșc... cu stîlpi și arabescuri De jur împodobit. ALECSANDRI, P. III 76. (De) jur împrejur sau (rar) jur prejur = din (sau în) toate părțile, în jur, în cerc. De jur împrejur erau numai cîmpii fertile. BOGZA, Ț. 9. [Castelul] era înveșmîntat jur împrejur cu iederă. REBREANU, R. I 79. De jur împrejur cădea zăpada albă-albă, moale ca puful. SANDU-ALDEA, U. P. 35. Ochii roată că-și făcea, Jur prejur că se uita. TEODORESCU, P. P. 440. ◊ Loc. prep. (Construit cu genitivul, cu un adjectiv posesiv sau, regional, în forma nearticulată, urmat de prep. «de») În jurul = a) împrejurul, în preajma. Să privesc puțin în juru-mi! EFTIMIU, Î. 124. Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată în jurul meu, – ce groaznică tăcere! IOSIF, P. 43. [Cătana] plîngea și se văieta de gemea lumea-n jur de el. RETEGANUL, P. III 20. Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiți. EMINESCU, O. I 93; b) cu privire la, relativ la, despre. S-au dus discuții în jurul problemei dezarmărilor; c) (arătînd aproximația în timp) cam pe la..., aproximativ în... În jurul anului 1844, locuitorii din satele Gaila, Dimitria și Terpiu se răscoală împotriva proprietarilor. IST. R.P.R. 108. Prin jurul = de jur împrejurul, pe lîngă, în apropierea; (temporal) cam pe la. În zborul lui [vîntul] spulbera prin jurul săniei o ometiță ușoară ca o negură. SADOVEANU, P. S. 32. Din jurul = dimprejurul, din preajma, de lîngă. Cu vorbirea-i entuziastă și înflăcărată despre libertate, dragoste, jertfă și fericire, mișca pe toți cei din juru-i. SADOVEANU, E. 237. (De) jur împrejurul (sau, rar, jur prejur) (de...) = în jurul. Da, pace de jur împrejurul țării ca și înlăuntrul ei. DELAVRANCEA, A. 23. Jur împrejur de sine Vedea, ca-n ziua cea de-ntîi, Cum izvorau lumine. EMINESCU, O. I 176. Jur prejur de mese. TEODORESCU, P. P. 23.

MOVILIȚĂ, movilițe, s. f. Diminutiv al lui movilă. Șezu privind acea proaspătă moviliță de pămînt, pînă ce soarele începu a se coborî spre apus. NEGRUZZI, S. I 32. Pe gura movilei Ș-a moviliței, Sînt trei sulițe înfipte. PĂSCULESCU, L. P. 222. Foaie verde peliniță, Sus pe verdea moviliță Voinicelul se urca... Ochii roată că-și făcea. TEODORESCU, P. P. 451.

OBADĂ, obezi, s. f. 1. Partea periferică a unei roți de vehicul, peste care se montează șina (la roțile de lemn) sau cauciucul (la roțile autovehiculelor); jantă, coroană; fiecare dintre bucățile de lemn încovoiat care, împreunate, alcătuiesc această parte a unei roți de lemn. Se așezase pe scăunelul lui de sub șopron, la cuțitoaie, să cioplească niște obezi de roată. VORNIC, O. 162. Lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile și-l făcea obadă de roată. NEGRUZZI, S. I 245. Obezile de lemn nu pot să mai serve mult timp pe șoselele ce se fac pretutindene. I. IONESCU, D. 497. 2. (Învechit, numai la pl.) Instrument alcătuit din două bucăți de lemn alăturate, prevăzute cu găuri, în care se prindeau picioarele sau, mai rar, mîinile osîndiților, pentru a-i imobiliza; p. ext. cătușe. Fiindcă se împotrivi pe dreptul său, l-au mai băgat și la bască, l-au mai ferecat și la obezi. C. PETRESCU, A. R. 51. Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm Că vrem pămînt! COȘBUC, P. I 209. Și vin’ soro, să mă vezi Cum îmi frîng trupu-n obezi. ALECSANDRI, P. P. 239. 2Ș Fig. în inimă obezile se sfarmă, Se dezrobesc aducerile-aminte. GOGA, C. P. 70. – Variantă: obeadă (RETEGANUL, P. I 33) s. f.

TORS³, TOARSĂ, torși, toarse, adj. (Despre materii textile) Făcut fire, răsucit. Roata ședea în mijlocul casei și canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. Dintr-o oca de lînă spălată și toarsă iese 12 coți de urzeală. I. IONESCU, M. 691.

bleau² sn [At: COSTINESCU / V: ~ah, ~av, ~ehiu, ~ec, ~ef, ~eu, plec, pleu^[1] / Pl: ~ri /E: ger Blech, ucr бляча] (Reg) 1 Tablă care îmbracă osia carului. 2 Bucată de fier care căptușește butucul sau căpățâna roții. 3 (Îe) A face cuie (sau piroane) de – A tremura de frig. 4 (Înv; îf pleu) Vas de metal, de 250 ml, cu care se bea apă. 5 Cuțit care nu taie. 6 (Fig) Om prostănac.

fuzetă sf [At: DEX / Pl: ~te / E: fr fusette] Fiecare dintre cele două dispozitive care fac legătura între roțile directoare și osia din față ale unui autovehicul și care permit orientarea roților în direcția dorită.

BĂȚ (pl. bețe) sn. 1 Nuia groasă, vargă de lemn, uneori noduroasă și cu măciucă, de care se sprijinește cineva cînd umblă, sau cu care se apără la nevoie ¶ 2 pr. ext. Lovitură dată cu bățul, bătaie: i-a tras cîteva bețe pe spinare; știe numai de ~ (PAMF.), te ascultă numai cînd îl bați, se sperie numai de bătaie ¶ 3 Bețișor: dă-mi un ~ de chibrit; de aci, Maram. (VIC.): un ~, un chibrit ¶ 4 Din expr. a sta drept, țeapăn ca un ~, s’a născut locuțiunea eliptică a sta ~, a sta țeapăn, a sta bățos: stăpînindu-se și stînd ~ înaintea lui (EMIN.); de aci, ~, adv. cu înțelesul de țeapăn: purtau mai toți... cravată liliachie și guler scrobit ~, înalt peste urechi (I.-GH.) ¶ 5 proverb: Dumnezeu nu bate cu ~ul, se zice cînd dă peste cineva o nenorocire mare (adică Dumnezeu, cînd vrea să pedepsească pe om, îl face să simtă urgia cerească); – a pune bețe în roate cuiva, a face cuiva încurcături, a-i zădărnici planurile, a-i pune tot felul de piedici ca să nu poată izbuti; – a-și lua traista ’n ~, a se găti de plecare, a porni la drum; – a rămînea cu traista ’n ~, a sărăci de tot, a ajunge pe drumuri; – a da prin ~ (CRG.), a da Ia om fără ~ (ALECS.), a fi fără rușine, foarte obraznic, prea îndrăzneț; – a vorbi tot de-a bățul (VOR.), a vorbi răstit, gata de ceartă.

SFREDEL s. 1. burghiu. 2. (TEHN.) (pop.) spițelnic. (Cu ~ul se fac găuri în căpățâna roții căruței.) 3. (ENTOM.) sfredeluș. (~ul este omida fluturelui numit răchitar.) 4. (ASTRON.; art.) (reg.) spițelnicul (art.), câinele-mic, iezii-caprei (pl.).

A ANGRENA ~ez tranz. 1) (roți dințate) A uni făcând ca dinții să intre unii în alții. 2) A face să se angreneze. [Sil. an-gre-] /<fr. engrener

ROTĂRIE ~i f. 1) la sing. Meseria rotarului. 2) Atelier în care se fac sau se repară roți (și căruțe). /rotar + suf. -ie

ANGRENA I. vb. tr. a face ca dinții unei roți să intre între cei ai altei roți spre a-i transmite o mișcare. II. tr., refl. a antrena, a fi antrenat într-o acțiune. (< fr. engrener)

ANGRENA, angrenez, vb. I. Tranz. 1. A face ca dinții unei roți să intre între dinții alteia (spre a-și transmite o mișcare de rotație). ◊ Refl. Cele două roți dințate se angrenează perfect. 2. Fig. A antrena într-o acțiune etc. – Fr. engrener.

aripă f. 1. pereche de membre conformate pentru sbor (la pasări sau insecte); 2. (poetic) sbor: timpul odihnește bătrâna lui aripă AL.; 3. fig. protecțiune: pe aripile morții celei mântuitoare AL.; 4. extremitatea unui corp de armată; 5. laturea unei case; 6. tot ce seamănă cu o aripă: (la o biserică) streașina dela cel mai înalt turn; (la o moară) lopețile cari fac să se învârtească roțile; (la o trăsură) scândura de d’asupra roților care o apără de noroiu. [Origină necunoscută].

rotar m. cel ce face căruți, etc. [V. roată].

ANGRENA, angrenez, vb. I. Tranz. 1. A face ca dinții unei roți să intre între dinții alteia spre a transmite o mișcare de rotație. Refl. Reciproc. Cele două roți dințate se angrenează perfect. 2. Fig. A antrena într-o desfășurare de evenimente, într-un curent de idei etc. Masele angrenate în munca de construire a socialismului.

ANVELOPĂ, anvelope, s. f. Înveliș de protecție a unei camere cu aer, făcut din cauciuc (la roțile de automobil, de bicicletă etc.) sau din piele groasă și rezistentă (la mingile întrebuințate în jocurile sportive). Era încălțat cu opinci făcute din anvelope de automobil. BOGZA, C. O. 25.

DURUI, durui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre un vehicul sau o mașină cu roți, despre roțile lor etc.) A face zgomot mare în mers; a hurui. Căruța duruie pînă la noi acasă. STANCU, D. 181. Se aud pe culoare duruind roatele paturilor. C. PETRESCU, Î. II 75. Duruie surd, în încăperea extremă, mașina de cusut. id. C. V. 49. ♦ Fig. A vorbi repede, fără întrerupere și cu glasul ridicat. Uneori două cumetre se certau și glasurile lor mînioase duruiau fără întrerupere un răstimp. SADOVEANU, O. IV 28. ♦ (Rar) A lucra la o mașină care huruie. Amalia, nevasta lui Mogrea, duruia la mașina de cusut. C. PETRESCU, Î. II 128. ♦ A lovi în ceva producînd zgomote scurte și repetate; a bate darabana. Măzărichea duruia pe măntăi ca-n tablă, ciocănea înfundat în căciuli, ciupea din obraji. V. ROM. noiembrie 1953, 155. 2. Tranz. (Rar) A da (pe cineva) de-a dura. (Fig.) Au fost și aci stăpîni... dar revoluția poporului i-a duruit. SADOVEANU, M. C. 108.

IERBĂRIE, ierbării, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Ierburi, bălării. O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. SADOVEANU, O. I 314. 2. Depozit de praf de pușcă. Cînd a tras cu tunu, a nemerit drept în ierbăria barabaftei (= corăbiei de război), de-a zvîrlit-o-n sus ca pe-o nimica. SANDU-ALDEA, U. P. 47.

ÎNCHIDE, închid, vb. III. (În opoziție cu deschide) 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc., astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. După ce Trandafira închise fereastra, oftînd, Tăun trase perdeaua. CAMILAR, TEM. 226. Vitoria intră și închise ușa după dînsa. SADOVEANU, B. 38. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. ◊ Refl. pas. Pentru ce nu s-a închis cîinele cînd știați că vine vama? BART, S. M. 101. Ulițele adorm, obloanele se închid. EMINESCU, N. 51. ♦ A încuia (cu cheia, cu zăvorul); a zăvorî. ◊ Expr. A închide cu cheia (sau cu lacătul) = a încuia. Deschide ușa... – Nu pot, că m-o închis moșu-meu cu cheia. ALECSANDRI, T. I 316. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi) A acoperi, a astupa deschizătura. Închide geamantanul. Închide dulapul. Închide odaia. ▭ Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. ◊ Refl. pas. Unde ne ducem cînd mormîntul asupra-ne s-a-nchis? MACEDONSKI, O. I 48. 2. Tranz. (Cu determinări variate, sensul reieșind din acestea) A închide umbrela = a strînge (apăsînd pe mecanism) marginile umbrelei, adunîndu-le laolaltă. A închide cartea (sau caietul) = a împreuna toate foile unei cărți (sau ale unui caiet) într-un singur tot. A închide paranteza = a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei, la locul cuvenit; fig. a termina o digresiune introdusă în cursul unei vorbiri sau al unei scrieri. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta. (Expr.) A închide cuiva gura = a face pe cineva să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A închide ochii = a) a coborî pleoapele acoperind globii ochilor. Închise ochii și se gîndi la conacele toate... cu magazii. DUMITRIU, N. 15. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi... Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii. NEGRUZZI, S. I 54; b) a se preface că nu observă, a trece cu vederea, a admite compromisuri. Va fi obligată a închide ochii asupra multor condiții din tratatul de la San Stefano. ALECSANDRI, S. 103; c) (mai ales în construcții negative) a dormi. Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, V. 45. Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea. DELAVRANCEA, A. 124. Zori de ziuă se revarsă Și ochii încă n-am închis. CONACHI, P. 106; d) a muri. În cîteva zile a închis ochii tăcut, fără murmur, fără un cuvînt. MIRONESCU, S. A. 121. Pînă n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim decît boierilor cu meteahnă. DELAVRANCEA, A. 55. După ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi. CARAGIALE, O. III 38. A închide (cuiva) ochii = a fi lîngă cineva în ceasul morții, a-i da (cuiva) ultimele îngrijiri. (Refl.) A i se închide (cuiva) ochii = a-i fi (cuiva) tare somn, a cădea de somn. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. Ursul se uită și văzînd osul zmeului, puse gura și supse rana... pînă ce se închise și se vindecă. ISPIRESCU, L. 345. 3. Tranz. (Cu privire la instituții, întreprinderi, localuri) A întrerupe activitatea (periodic, potrivit orariului stabilit); p. ext. a înceta activitatea, a desființa. Eram tot mai mult amenințați să închidem uzina. CAMIL PETRESCU, U. N. 57. ◊ Refl. pas. Îndată ce magazinele au început să se închidă, Leib a fost chemat înăuntru. SAHIA, N. 103. (Cu altă construcție) Sîntem în 1935... Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. Știe cineva cîte fabrici și-au închis porțile? SAHIA, N. 63. 4. Tranz. A încheia o activitate, a-i pune capăt. A închis ședința. ◊ Refl. pas. Vine un moment al anului cînd dodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Cu privire la mecanisme, aparate, circuite etc.) A opri funcționarea. A închis lumina. ♦ (Cu privire la circuite electrice) A stabili legătura între părțile unui circuit, pentru a permite trecerea curentului electric. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A așeza într-un spațiu închis, a izola de lume, a răpi (cuiva) libertatea. [Dionis] a rîs de furie și-a-nchis în turn pe critic. COȘBUC, P. I 85. Cînd ar ști tatăl meu că mă duc la bal... m-ar închide la monăstire. ALECSANDRI, T. I 85. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. Octav... părăsise viața acestei lumi și se închisese în mănăstire. GALACTION, O. I 224. S-a închis într-o grădină. EMINESCU, N. 27. Coconul Andronache s-a închis în cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. [Dobitoace] ce să închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49. ◊ Fig. Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoașa de mătasă. BENIUC, V. 25. Se închisese într-o tăcere îndărătnică. SADOVEANU, P. M. 17. Se închidea în sine, se izola în durerea ei și evita să fie văzută de lume. BART, E. 305. ♦ Fig. A cuprinde, a conține. Iată și repetițiile acestea chibzuite, proprii poeziei populare, închizînd în ele o muzicalitate deosebită. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/6. Toate scrisorile închideau în ele durerea. SADOVEANU, O. I 310. 6. Tranz. (Cu privire la locuri, terenuri, curți) A îngrădi, a împrejmui (spre a delimita sau spre a opri accesul). O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Cu privire la căi de comunicație) A pune un obstacol (care oprește trecerea); a bara. Cîteva luni pe an, gheața închide și drumul larg al Dunării. BART, E. 309. Mă, cel cu trăsura... fă înainte... Ce-ai închis șoseaua? ALECSANDRI, T. 399. ◊ (Poetic) Oameni răi... Îmi tot închid cărarea. COȘBUC, P. I 118. ♦ Refl. A se înfunda. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. Mergînd el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea. CREANGĂ, O. A. 228. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Prez. ind. și: închiz (CARAGIALE, O. III 59).

SOCOTEALĂ, socoteli, s. f. 1. Calculare, calcul numeric. Măi copii, măi, nu uitați cartea. Mai citiți, mai scrieți, mai faceți socoteli. STANCU, D. 108. Moș Gheorghe are acum de făcut alte socoteli... Numără roatele mașinii, apoi șirul de vagoane. SP. POPESCU, M. G. 29. Își face iar socoteala; i se pare ciudat de tot; pe bună dreptate, ar mai avea de luat, iar nu de dat. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. ◊ Expr. A face (sau a da) cuiva socoteala = a plăti cuiva ceea ce are de primit. Fă bine și-mi dă socoteala. ISPIRESCU, L. 231. Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din tîrg = evenimentele se desfășoară adesea altfel decît s-a prevăzut. A-și greși socotelile = a se înșela în așteptări, a-i eșua sau a-i ieși cuiva planurile pe dos. A pune (ceva) la socoteală = a ține cont (de ceva), a lua în considerație (ceva). Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte și tîmp în feliul său. CREANGĂ, A. 89. A ieși la socoteală (cu ceva sau cu cineva) = a o scoate la capăt (cu ceva sau cu cineva). A pune (ceva) în socoteala cuiva = a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani (pentru o pagubă), a-l considera răspunzător (de ceva), a-i imputa ceva. ♦ (Precedat de verbul «a ține») Cont, situație (de venituri și cheltuieli). De cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine. CREANGĂ, A. 18. ♦ (Familiar) Fiecare dintre cele patru operații aritmetice fundamentale. Frate-meu mă mai învățase cele patru socoteli și fracțiile. DELAVRANCEA, H. TUD. 34. ♦ Sumă datorată (pentru o consumație, o cumpărătură etc.); notă de plată. Vreu să-mi plătești socoteala cucoanei d-tale. ALECSANDRI, T. I 80. ♦ (Precedat de verbul «a face») Privire asupra faptelor din trecut; bilanț. Se cuvine să încep prin a-mi face socoteala: las în urmă cîteva cărți, o dragoste. BARANGA, V. A. 8. Ia să stau și să-mi fac socoteală cu ce m-am ales eu, cît am trăit pe lumea asta. CREANGĂ, P. 320. 2. Proiect, plan, gînd, idee. Își face socoteală în minte cum să spuie cu vorbe mai potrivite, întîmplarea. SADOVEANU, B. 77. Bucureștii îi strică lui moș Gheorghe o mulțime de socoteli și-i stîrnesc altele în loc. SP. POPESCU, M. G. 67. ◊ Expr. A-și da cu socoteala (că)... = a fi de părere (că)..., a crede (că)... A-i veni (cuiva) la socoteală = a-i conveni, a-i fi pe plac. Moș Nichifor era și geambaș de cai și, cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină... și-mi făcea apoi cîte-un benchi boghet în frunte. id. A. 35. Ce poate s-o supere șederea ta aici? – Poate să nu-i vie la socoteală, pentru că... plănuiește ca să te mărite. ALECSANDRI, T. I 188. 3. (În concurență cu seamă, mai ales în expr.) A da socoteală (cuiva, de ceva) = a da seama, a răspunde (de ceva). Trebuia... să ajungi la poarta de fier, unde ai fi fost dator să dai socoteală portarului. PAS, Z. I 267. A-și da socoteala (de ceva) = a-și da seama (de ceva), a se lămuri (asupra unui lucru), a fi conștient (de ceva). Îmi dădeam socoteala că cedasem unor legi sufletești, care nu se pot înfrînge. GALACTION, O. I 104. [Copiii] au privit mai întîi pe fereastra sofrageriei, să-și dea socoteală dacă nu cîntă degeaba. C. PETRESCU, O. P. II 117. A ține socoteală de... = a ține seamă de..., a ține cont de..., a lua în considerație. Auzite și știute mi-erau toate; dar ea nu ținea socoteală de asta, – ci-i da înainte cu vorba. VLAHUȚĂ, N. 125. Pe socoteala cuiva = pe seama cuiva, în legătură cu cineva. Am auzit... multe povești pe socoteala cuviosului meu prietin. GALACTION, O. I 207. Fetele... numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe socoteala mea. CREANGĂ, A. 66. 4. Rost, rațiune; măsură. Toată treaba cu socoteala ei. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau fără) socoteală = cu (sau fără) măsură, cu (sau fără) chibzuială, cu (sau fără) rost, rațiune. Hangiii în toate veacurile sînt oameni cu socoteală. SADOVEANU, O. VII 45. Înțelegi, frate, că lucrul trebuie făcut, însă cu socoteală. ARGHEZI, P. T. 132. Tanti Matilda mestecă din gură fără socoteală. SAHIA, N. 50. 5. Treabă, lucru. Unde nu e socotință, socoteala merge rău. PANN, P. V. II 49. Cînd a văzut împăratul cum îi socoteala, nu mai știa ce să facă de bucurie. ȘEZ. IX 23. – Pl. și: socotele (ALECSANDRI, T. I 343).

angrena [At: DA / Pzi: ~nez / E: fr engrener] 1 vt (Mec) A face ca dinții unei roți dințate să intre în locurile goale dintre cei ai altei roți dințate, transmitându-i, astfel, mișcarea sa de rotație. 2-3 vtr (Fig) A (se) încadra (într-o desfășurare de evenimente) într-un curent de idei etc. 4 vr A fi părtaș la ceva.

SFREDEL s. 1. (TEHN.) burghiu, (reg.) bîrdie, borăr, șticaiz, (prin Transilv.) șaitău. 2. (TEHN.) (pop.) spițelnic. (Cu ~ se fac găuri în căpățîna roții.) 3. (ENTOM.) sfredeluș. (~ul este omida fluturelui numit răchitar.) 4. (ASTRON.; art.) (reg.) spițelnicul (art.), cîinele-mic, iezii-caprei (pl.).

hăgaș sn [At: HOGAȘ, M. N. 206 / V: hog~ / Pl: ~uri / E: mg vágás] (Reg) 1 Șanț făcut pe drum de roțile carului. 2 (Buc) Vâlcea săpată de o apă curgătoare Cf hăgău. 3 Șanț făcut de scurgerea unei ape. 4 (Reg) Surpătură făcută de un torent pe coasta muntelui. 5 Șanț crestat în lemn. 6 (Buc) Drum pe care merg vitele la păscut. 7 Porțiune de pământ pe o costișă.

ochire sf [At: POLIZU / Pl: ~ri / E: ochi²] 1 Observare. 2 Privire. 3 Urmărire cu privirea Si: ochit¹ (3), ocheală (1). 4 Remarcare. 5 Scrutare. 6 Cercetare rapidă, sumară Si: ochit¹ (6), ocheală (2). 7 Țintire cu arma Si: ochit¹ (7). 8 Lovire a țintei Si: ochit¹ (8). 9 (Reg) Topire pe alocuri a zăpezii Si: ochit¹ (9). 10 (Reg) Înseninare a cerului Si: ochit¹ (10). 11 (Reg) Apariție a unor fenomene naturale Si: ochit¹ (11). 12 (Reg) Dospire a cașului, aluatului etc. Si: ochit¹ (12). 13 (Îrg; îe) A face (sau întoarce) ~ea roată A privi în jur. 14 (Pop; îe) A arunca o ~ A privi rapid. 15 Ocheadă (1). 16 (Îlav) Dintr-o ~ sau cu o (singură) ~ sau (de) la prima ~ Foarte repede.

MARBOTÍN subst. (În poezia populară, cu sens neprecizat, probabil) Măr botan. Trec pe vale pe cărare Șapte care cu chirie Ale lui neică Ilie. Să-l rog să-mi facă și mie, Cu roate de rozmarin, Cu spițe de marbotin. ȘEZ. IV, 140. - Cf. b o t a n (în sintagma măr botan).

❍ALIMORI sm. pl. Trans., Băn. 📆 Sărbătoare populară care se ține la date nehotărîte (30 Ianuarie, 6 Februarie, Dumineca lăsatului de brînză, etc.); sărbătoarea consistă în aceea că se face foc în unul ori mai multe locuri, aducînd fiecare o parte de lemne, de paie; cei adunați în jurul focului cîntă, chiue, strigă, iar tinerii iau tăciunii aprinși și fac din ei un cerc de foc și rostesc cuvîntul: alimori; în unele locuri se face din nuiele o roată sau se pun paie în jurul unei roți de car, se dă foc roții și se lasă să se rostogolească dintr’un deal.

*FREZĂ¹ (pl. -ze) sf. 🔧 Unealtă de diferite forme care servește la găuritul lemnelor sau metalelor, pentru făcut tăieturi, roturi, angrenaje, roți dințate, etc. (🖼 2206) [fr. fraise].

OBĂDA, OBEDA (-dez) vb. tr. 🛞 A face obezi la o roată [obadă].

PRIZĂ, prize, s. f. 1. (Tehn.) Dispozitiv de conectare cu ajutorul căruia se realizează legătura electrică a unui receptor mobil la o rețea electrică prin intermediul unei fișe de curent; p. restr. orificiu, cu un dispozitiv de obturare sau de reglare, făcut în peretele unei încăperi, al unui generator, al unei conducte etc., prin care se realizează legătura electrică. ◊ Priză aeriană de curent = priză în formă de bară, de liră etc., prin care se realizează legătura dintre o linie electrică aeriană și un tramvai, o locomotivă electrică etc. Priză de pământ = dispozitiv prin intermediul căruia se realizează o legătură electrică conducătoare directă cu pământul. 2. Deschizătură în peretele exterior al unei construcții prin care se face aerisirea. 3. Angrenare a două roți dințate într-un mecanism. 4. Fenomen de transformare din stare plastică în stare rigidă a amestecurilor hidratate de lianți care se fololosesc în construcții. 5. (În sintagma) Priză de aterizare (sau de teren) = ansamblul manevrelor executate de un pilot pentru a ateriza exact în punctul dorit. 6. (Fam.; în expr.) A avea (sau a fi cu) priză la cineva (sau asupra cuiva) = a avea trecere (la cineva), influență (asupra cuiva), a trezi interesul (cuiva). 7. (Livr.) Cantitate mică de tutun care se trage pe nas. 8. Doză (mică) de medicament. 9. Modul în care este prinsă mingea la handbal, baschet, rugbi etc.; mod în care atleții țin sulița sau prăjina, tenismenii racheta sau paleta. 10. (La judo, lupte etc.) Dezechilibrare și proiectare a adversarului. 11. (Cin.; în sintagma) Priză directă = tehnică de înregistrare a dialogului sincron cu filmarea, asigurând veridicitatea interpretării actoricești. – Din fr. prise.

A SE ÎNTOARCE mă întorc intranz. 1) A veni înapoi (de unde a plecat); a se înapoia; a se înturna. ~ acasă. 2) A veni din nou; a reveni. ~ la părerea inițială. 3) A-și schimba direcția inițială, luând-o în altă parte. ◊ A i se ~ cuiva mațele (sau stomacul) pe dos a i se face greață. S-a întors roata s-au schimbat vremurile, lucrurile. ~ într-un călcâi a fi sprinten la treabă; a fi foarte harnic. /<lat. intorquere

ANGRENA vb. I. tr. 1. A face să intre dinții unei roți între cei ai altei roți pentru a o antrena în mișcarea ei. 2. (Fig.) A face pe cineva să intre într-o acțiune; a începe, a se angaja la un drum. [< fr. engrener].

a pune bețe în roate (cuiva) expr. a(-i) face (cuiva) greutăți; a sabota planurile cuiva.

fus n., pl. e și urĭ (lat. fúsus și fúsum, it. pg. fuso, cat. fus, sp. huso. Fr. fuseau e dim., vfr. fusel, lat. fusellus, -um). Un mic instrument de lemn, unflat la mijloc, care servește la tors. Bară fixă (rec) de făcut gimnastică. Osie fixată pe roată și prinsă în doŭă cavitățĭ. Geom. O parte din suprafața sfereĭ cuprinsă între doŭă semicercurĭ și care are un diametru comun (felie de sferă). Fig. Persoană foarte slabă. Pl. Picĭoare foarte slabe. Mit. Fusu Parcelor, fusu pe care ursitoarele torc firu vĭețeĭ fie-căruĭ om.

*marafét n., pl. urĭ (din maĭ vechĭu marifet, d. turc. ar. ma’rifet, talent, geniŭ, abilitate, artă, știință, calitate). Vechĭ. Dibăcie, pricepere. Mijlocire, intermediŭ. Maĭ pe urmă. Artificiŭ, șiretlic, tertip. Azĭ. Fam. Lucru accesoriŭ, ornament saŭ ceva căruĭa nu-ĭ găseștĭ nume imediat: mașina avea la roată un marafet care o făcea să meargă bine. Pl. Mofturĭ, marazurĭ, nazurĭ, fasolelĭ: a face, a umbla cu marafeturĭ.

*rádius n. (lat. radius, „rază” și „spiță de roată”, la care s’a făcut aluz. cînd a fost numit așa de Celsiŭ, un celebru medic roman). Anat. Cel maĭ mic din cele doŭă oase care constituĭe antebrațu (cotu). – Se poate zice și radiŭ cînd e vorba de format pluralu și genitivu.

țipou, țipoi, (țâpou, țipău), s.n. – Pâine mică, rotundă, făcută din făină de grâu, la nuntă: „Apoi pă masă sunt mâncări, țipoi de grâu...” (Papahagi 1925: t. DXXXV). „Mi-ai făcut niște țipoi / Cât o roată dinapoi” (Bilțiu 1990: 93). Atestat în Trans. de Nord. – Din magh. cipó „pâinișoară”.

urmă f. 1. loc călcat cu piciorul (de om sau de animale): urmă de vânat; a da de urmă, a descoperi; a călca pe urmele cuiva, a urma exemplul său; 2. semn în pământ ce lasă carul: urme de roate; 3. fig. impresiune ce obiectele fac minții sau memoriei; 4. pl. rămășițe de monumente: urmele unei vechi civilizatiuni; 5.. fig. rezultat, sfârșit: urma alege, a rămas la urmă; la urma urmei, în cele din urmă; pe urmă, după aceea; cel din urmă, ultim: 6. consecvență, cauză finală: a murit în urma unei boale; în urmă, înapoi: a rămas în urmă. [Lat. vulg. ORMA (= VESTIGIUM)].

PRIZĂ, prize, s. f. 1. (Tehn.) Dispozitiv care permite conectarea la rețeaua electrică a unui aparat, instrument etc. prin intermediul unei fișe de curent; p. restr. orificiu, cu un dispozitiv de obturare sau de reglare, făcut în peretele unei încăperi, al unui generator, al unei conducte etc., prin care se realizează legătura electrică. ◊ Priză aeriană de curent = priză în formă de bară, de liră etc., prin care se realizează legătura dintre o linie electrică aeriană și un tramvai, o locomotivă electrică etc. Priză de pământ = ansamblu de conductoare metalice prin care se face împământarea unei rețele electrice, a utilajelor acționate electric. 2. Deschizătură în peretele exterior al unei construcții prin care se face aerisirea. 3. Angrenare a două roți dințate într-un mecanism. 4. Fenomen de transformare din stare plastică în stare rigidă a amestecurilor hidratate de lianți care se fololosesc în construcții. 5. (În sintagma) Priză de aterizare (sau de teren) = ansamblul manevrelor executate de un pilot pentru a ateriza exact în punctul dorit. 6. (Fam.; în expr. A avea (sau a fi cu) priză la cineva (sau asupra cuiva) = a avea trecere (la cineva), influență (asupra cuiva), a trezi interesul (cuiva). 7. (Livr.) Cantitate mică de tutun (sau de alte substanțe pulverulente) care se trage pe nas. 8. Doză (mică) de medicament.9. Tehnică de prindere a mingii la handbal, baschet, rugbi etc. sau de ținere a prăjinii, a suliței sau a rachetei și a paletei de tenis etc. 10. (La judo, lupte etc.) Dezechilibrare și proiectare a adversarului. 11. (Cin.; în sintagma) Priză directă = tehnică de înregistrare a dialogului sincron cu filmarea, asigurând veridicitatea interpretării actoricești. – Din fr. prise.

AMFITRION, -OANĂ, amfitrioni, -oane, s. m. și f. Stăpînul unei case, al unei gospodării (în raport cu musafirii sau cu invitații săi); gazdă. Avea foarte curioase idei părintele amfitrioanei noastre. PAS, L. I 121. Stau acum strînși roată împrejurul noului amfitrion, care făcea onorurile casei. ANGHEL, PR. 46. N-ai să încerci așa ceva chiar asupra amfitrionului d-tale. HOGAȘ, DR. II 196. – Pronunțat: -tri-on.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

FUZETĂ, fuzete, s. f. Piesă care face legătura între una dintre roțile directoare ale unui autovehicul și osia din față. Am nevoie de un radiator și de niște rulmenți pentru fuzetă. MIHALE, O. 78.

țipou, țipoi, (țâpou, țipău), s.n. – (reg.) Pâine mică, rotundă, făcută din făină de grâu, la nuntă: „Apoi pă masă sunt mâncări, țipoi de grâu...” (Papahagi, 1925, t. DXXXV). „Mi-ai făcut niște țipoi / Cât o roată dinapoi” (Bilțiu, 1990: 93). (Trans. de Nord). ♦ (top.) Țipou, deal rotund în Rohia (Vișovan, 2008). – Din magh. cipó „pâinișoară” (Tiktin, Galdi, cf. DER; Scriban, MDA).

MANÉVRĂ s. f. 1. (De obicei la pl.) Pregătiri tactice ale unei armate sau ale unei flote, în condiții asemănătoare cu cele de război. Pașa de două tuiuri. . . s-au aflat de față la manevrurile (mustră) care s-au făcut aproape de tabăra de la Crasnoe-Selo. CR (1829), 155¹/16. E cîmpul plin de batalioane românești, ca la manevre. CAMIL PETRESCU, U. N. 346. Se aplecă pe fereastră și făcînd mîna pîlnie strigă cu voce de manevră. BRĂESCU, V. 5. Mai înainte. . . trebuia să-și piarză în fiecare vară cîte-o lună cu manevrele. REBREANU, NUV. 298. În urma unei răceli contractate la acele manevre sau a unei căderi de pe cal, s-a îmbolnăvit. CĂLINESCU, E. 36. Tata fusese. . . la Tîrgoviște cu manevrele. PAS Z. I, 239. ♦ Deplasare organizată (și rapidă) a unei anumite grupări de trupe, pentru a lovi pe adversar sau pentru a respinge lovitura lui, (învechit) m a n o p e r ă (2); p. e x t. luptă. Manevra de la Rorodino s-au săvîrșit. GT (1839), 163²/26. În zădar și ofițerii se luptă, se bat mereu, în zădar mai fac manevre. NEGRUZZI, S. I, 128. Ultimul atac, mai-nainte de a se retrage, ca și toate celelalte manevre ale acestei memorabile bătălie, este un strălucit testimoniu de știință militară. HASDEU, I. V. 158. Tudor se pregătea să reziste la București, cum o dovedeau manevrele neîncetate ale trupelor sale la Cotroceni și fortificarea mînăstirii. OȚETEA, T. V. 253. 2. F i g. (Mai ales la pl.) Uneltire întreprinsă de cineva pentru a-și ajunge scopurile; tertip. Cf. STAMATI, D. Prin această ingenioasă manevră, nepoata Evei izbuti a mînca din pomul vieții, fără a pierde raiul ca străbuna sa. FILIMON, O. I, 120. Cu atîta ești mai vinovată, giupîneasă. Ai ochi și nu vezi manevrele Adelei. ALECSANDRI, T. 963. Pe urmă a început bănuiala că aș putea fi victima unei abile manevre. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Pentru Caragea această reducere [a impozitelor] era o simplă manevră politică: el își făcuse suma și era hotărît să fugă. OȚETEA, T, V. 56. Aglae nu se arăta potrivnică acestor manevre. CĂLINESCU, E. O. I, 71, cf. BOGZA, C. O. 351, CAMILAR, N. I, 112. Faptele au arătat însă că manevrele burgheziei n-au reușit. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2399. Cu manevrele dumitale, n-ai să izbutești să mă desparți de el. V. ROM. aprilie 1954, 40. ♦ (Neobișnuit) Mijloc, metodă, procedeu; mod de a proceda. Tot gîndind. . . Cu ce manevre Școlarul ceva, ceva a-mvăța. PANN, H. 55/2. 3. Ansamblu de operații necesare pentru deplasarea unei nave în direcția voită (în special la acostare sau la ieșirea dintr-un port). Cf. NEGULICI. Marinarii pregăteau acostarea. Comenzi scurte, grăbite, manevre greoaie. BRĂESCU, A. 212. Lumea, ca de obicei, se strîngea pe cheu ca să privească manevra vaporului care pleca. BART, E. 234. Manevrele de pînze, evoluțiile în largul mării.. . și întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature. id. S. M. 11, cf. 40. Superioritatea de manevră și de armament a flotei lor asigură portughezilor [în evul mediu] supremația navală în Oceanul Indian. OȚETEA, R. 120. ♦ (Concretizat) Parîmă folosită la mînuirea vergelor ori a velelor sau la legarea elementelor componente ale arboradei. Oamenii grăbiți se strîng la posturi în dreptul manevrelor, pilotul își încleștează mînile în roata cîrmei. BART, S. M. 19. 3. Ansamblu de operații în vederea alcătuirii sau desfacerii unei garnituri de tren sau pentru gararea unui vagon pe o anumită linie. ◊ Loc. adj. În manevră = (despre locomotive, trenuri etc.) care face manevră, care se află în stare de manevră. Ridicînd din umeri. . ., a răspuns semnalizînd din nou tot după legea locomotivelor în manevră: „Oprire!”. GALAN, Z. R. 13. 5. Mișcare, acționare (cu mîna) a unei unelte, a unui mecanism etc.; manipulare. Cf. COSTINESCU, LM. Coarba. . . se compune dintr-un suport și două minere, unul de apăsare și celălalt de manevră. IOANOVICI, TEHN. 218, cf. 133. Coborîrea și ridicarea vanei se face învîrtind șurubul. . . cu ajutorul roții de manevră. SOARE, MAȘ. 223. Baioneta la arme! Jandarmii executară manevra. VORNIC, P. 78. – Pl.: manevre. – Și: (învechit) manóvru (NEGULICI) s. n.; (regional) manévără (ALR II 4937/105, 284, 346; pl. manevăre, manevere și maneveri ib.), manévură (ib. 4937/102, 141, 172, 349; pl. manevuri ib.), manégură (ib. 4937/228, 574, 833; pl. maneguri ib.), manémvră (MAT. FOLK. 1210, ALR II 4937/192, 784; pl. manemvre ALR II 4937/784) s. f., manévăr (ib. 4937/2, 29, 64; pl. manevăruri, manevere și manevuri ib,), manébăr (ib. 4937/157; pl. manebere ib.), manévru (ib. 4937/219; pl. manevruri ib.) s. n. – Din fr. manœuvre, it. Manovra. – Pentru variantele de tipul manevăr, cf. germ. M a n ö v e r, magh. manöver.