ACHINGIU, achingii, s. m. (În evul mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. – Din tc. akincı.

ALEM s. n. Steag cu însemnele imperiului otoman (primit de domnii români la investitura lor). – Din tc. alem.

BEI, bei, s. m. Guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu otoman. ♦ Titlu dat de turci domnilor țărilor românești; p. ext. prinț oriental. – Din tc. bey.

VIZIR, viziri, s. m. Nume dat miniștrilor (sau înalților dregători) din țările musulmane. ◊ Mare-vizir = nume dat în Imperiul Otoman dregătorului care îndeplinea funcția de prim-sfetnic al sultanului. – Din tc. vezir.

POARTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior și invers; deschizătura împreună cu tăblița, cu balamalele etc.; tăblia care închide deschizătura. ◊ Loc. adv. Poartă-n poartă cu cineva = față în față, vizavi, peste drum. ◊ Expr. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poartă de scăpare = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. A sta (sau a rămâne, a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta (sau a rămâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate, căreia nu-i poți face față). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oraș. ♦ Regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Ușă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. ◊ Expr. Din poartă în poartă = din casă în casă, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formează o conductă de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din două bare verticale unite la capătul de sus printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă), instalat pe terenurile de sport, în care se urmărește introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngustă prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți; pas, trecătoare, defileu. ♦ Loc îngust între pereții de stâncă ai vârfurilor de munte prin care se trece pe alt versant. 6. (Înv.; în epoca suzeranității turcești asupra țărilor române) Reședința, curtea sultanului sau a unui pașă; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.

FIRMAN, firmane, s. n. Ordin emis de sultan (prin care erau numiți sau maziliți guvernatorii și domnitorii depinzând de Imperiul Otoman). – Din tc. fermān.

LEVENT, -Ă, levenți, -te, s. m., adj. 1. S. m. Marinar turc din marina de război a Imperiului Otoman, originar din Levant. 2. S. m. Mercenar moldovean din oastea Țării Românești. 3. Adj. (Înv.) Darnic, generos. 4. Adj. (Înv.) Voinic, viteaz. [Var.: levint, -ă adj.] – Din tc. levent.

NAZÂR, nazâri, s. m. 1. Înalt funcționar turc, șef al unui departament în guvernul Imperiului Otoman; guvernator (turc) al unui oraș. 2. Slujbaș de rang superior în administrația țărilor românești; căpetenie peste vătafii plaiurilor; supraveghetor, administrator. 3. Vătaf de țigani (domnești). [Var.: nazir s. m.] – Din tc. nāzır.

DIVAN, divane, s. n. I. Canapea fără spătar, pe care se poate ședea sau dormi. II. 1. (În Imperiul Otoman) Consiliu cu atribuții politice, administrative și juridice, alcătuit din cei mai înalți demnitari; (în țările românești) sfat domnesc. ◊ Divan ad-hoc v. ad-hoc. ♦ Adunare, ședință a divanului (II 1). ♦ Sală, clădire în care se adunau membrii divanului (II 1); sediul divanului; p. gener. loc de adunare și de consfătuire. 2. (Înv.) Judecată, proces. ◊ Expr. (Glumeț) A face (cuiva) divan pe spinare = a bate (pe cineva). III. Culegere postumă de versuri aparținând unui poet oriental. [Pl. și: divanuri] – Din tc. divan.

DRAGOMAN, dragomani, s. m. Interpret, tălmaci oficial folosit în trecut în țările din Orient. ◊ Mare dragoman = dregător în Imperiul Otoman care se ocupa de relațiile diplomatice ale țării cu statele europene. – Din ngr. dragomános, dragumános.

TIMAR², timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

TUI, tuiuri, s. n. Steag turcesc alcătuit dintr-o lance cu semiluna (sau cu o măciulie de metal) în vârf, cu două sau cu trei cozi albe de cal împletite prinse de ea, care constituia un semn distinctiv al puterii și rangului unor înalți demnitari din fostul Imperiu Otoman și din țările vasale lui. – Din tc. tuğ.

SANGEAC, (1, 2) sangeacuri, s. n., (3) sangeaci, s. m. (Înv.) 1. S. n. Steag turcesc de culoare verde; (în special) steag cu semiluna în vârful lăncii, trimis de Poarta Otomană noului domn ales în țările românești. 2. S. n. Diviziune teritorială în Imperiul Otoman, subîmpărțire a unui pașalâc. 3. S. m. Guvernator al unui sangeac (2). [Var.: sângeac s. n.] – Din tc. sancak.

SEMILUNĂ, semiluni, s. f. 1. Parte a discului Lunii, în formă de semicerc, luminată de Soare în timpul uneia dintre fazele astrului; Luna privită în faza primului și a ultimului pătrar. 2. Semn simbolic al islamismului reprezentând forma pe care o are Luna în faza primului pătrar. ♦ Fig. Imperiul Otoman; turcii; mahomedanismul. – Semi- + lună.

IMPERIU s. (IST.) 1. împărăție, (pop.) crăie, (înv.) crăime. 2. Imperiul otoman = Poartă, (fig.) semilună.

POARTĂ s. I. 1. prag, ușă, (Dobr.) tocat. (A ieșit în ~.) 2. (SPORT) (livr.) but. (Apără ~ echipei de fotbal.) II. (IST.) 1. (n. pr.) v. Imperiul otoman. 2. lude.

SANGEAC s. (IST.) (rar) sangeacat, sangealâc. (Subdiviziunea teritorială din Imperiul otoman numită ~.)

SEMILUNĂ s. v. imperiul otoman, poartă.

BEI ~ m. înv. 1) Titlu nobiliar, purtat în țările din Orientul Apropiat și cel Mijlociu. 2) Guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu Otoman. 3) Titlu dat de turci domnitorilor din Principatele Dunărene. /<turc. bey

BEILERBEI ~ m. Guvernator al unei provincii din fostul Imperiu Otoman. [Sil. bei-ler-bei] /<turc. beylerbeyi

FIRMAN ~e n. (în Imperiul Otoman) Ordin emis de sultan privind numirea sau mazilirea guvernatorilor aflați în dependență turcească. /<turc. ferman

PAȘALÂC ~uri n. (în Imperiul Otoman) Provincie sau regiune guvernată de un pașă. /<turc. pașalik

PAȘĂ ~i m. (în Imperiul Otoman; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Guvernator al unei provincii sau înalt demnitar. [Art. pașaua; G.-D. pașei; Var. pașa] /<turc. pașa

POARTĂ porți f. 1) Deschizătură într-un gard sau zid care face posibilă intrarea într-un spațiu împrejmuit și ieșirea din el. 2) Panou mobil (simplu sau dublu) care închide această deschizătură. * Din ~ în ~ din casă în casă; la fiecare casă. ~-n ~ peste drum; vizavi. A se uita (sau a sta, a rămâne) ca vițelul la ~ nouă a rămâne dezorientat, uluit în fața unei situații neașteptate. A bate la toate porțile a se adresa tuturor după ajutor. 3) Loc de intrare (special amenajat) într-un oraș sau într-o cetate. 4) Cadru cuprins între două bare verticale unite în partea de sus printr-o orizontală și închis printr-o plasă, în care se trimite mingea sau pucul la unele jocuri sportive. 5) înv. Curtea sultanului turcesc. ◊ ~a Otomană Imperiul Otoman. 6) Vale îngustă între două șiruri de munți (prin care trece o apă curgătoare). [G.-D. porții] /<lat. porta

SANGEAG ~uri n. înv. 1) Steag turcesc de culoare verde, pe care-l trimitea Poarta Otomană cu ocazia înscăunării noului domn în țările române. 2) Diviziune teritorială în Imperiul Otoman. /<turc. sancaki

SEMILUNĂ ~i f. 1) Aspect al Lunii în faza primului și ultimului pătrar, văzută în formă de seceră. 2) Semn simbolic al islamismului. 3) fig. art. Imperiul Otoman. /semi- + lună

SERASCHIER ~i m. (în Imperiul Otoman) Comandant al armatei și ministru de război. /<turc. serasker

SULTAN ~i m. (în Imperiul Otoman și în alte țări musulmane; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducător absolut al țării; monarh; suveran. /<turc. sultan

VIZIR ~i m. înv. Demnitar în Imperiul Otoman și în alte țări musulmane. ◊ Mare ~ nume dat primului ministru în Imperiul Otoman. /<turc. vezir

beglerbei (beglerbei), s. m. – Guvernator al unei provincii în Imperiul Otoman. – Var. beilerbei. Tc. beglerbeg sau beylerbey (Șeineanu, II, 16).

bei (bei), s. m. – 1. Titlu nobiliar al Imperiului Otoman, rezervat guvernatorilor de provincii sau domnitorilor vasali ai Imperiului. Din punctul de vedere al administrației otomane, era și titlu al domnitorilor din Munt. și Mold. – 2. Unghi concav la arșice. – Mr. bei. Tc. beg sau bey (Roesler 589; Șeineanu, II, 43; Lokotsch 282), cf. ngr. μπέης, alb. bek, bg. bei.

reiz-efendi s.m. (înv.) mare cancelar al imperiului otoman; ministru de externe.

sângecli, sângeclesc, vb. IV (înv.) a strânge dări de pe un sangeac (subdiviziune teritorial-administrativă a unui pașalâc sau vilaiet din imperiul otoman).

serascherlâc, serascherlâcuri, s.n. (înv.) comandant al unei armate turcești, în Imperiul otoman.

silihtar, silihtari, s.m. (înv.) 1. mare demnitar la turci, care purta sabia sultanului; demnitar turc care avea în grijă armele unui mare vizir. 2. spătărel sau armaș în ierarhia imperiului otoman.

SEMILUNĂ s.f. 1. Jumătatea luminată a discului Lunii. 2. Semn simbolic al islamismului. ♦ (Fig.) Imperiul otoman; mahomedanismul. [< semi- + lună, după fr. demi-lune].

TIMAR s.n. (mai ales la pl.) Lot de pămînt conferit temporar în evul mediu, în Imperiul Otoman, oștenilor obligați a se întoarce sub arme la prima chemare. [Pl. -uri. / < fr. timares].

SEMILUNĂ s. f. 1. jumătatea luminată a discului Lunii. 2. (parte a unui) obiect în formă de semilună (1). ◊ (mar.) piesă semicirculară care se fixează pe coloana bompresului. 3. semn simbolic al islamismului. ◊ (fig.) Imperiul Otoman; mahomedanismul. (după fr. demi-lune)

pașă (-și), s. m. – Titlu dat în Imperiul Otoman unor înalți funcționari. – Var. pașă, înv. pașa, pl. pașale. Mr. pășe, pașă, megl. pașă. Tc. pașa, pl. pașalar (Șeineanu, II, 285; Lokotsch 1640), cf. ngr. πασιά, πασᾶς, alb., bg., sb. paša, it. pasciá, fr. pacha, sp. bajá. – Der. pașalîc, s. n. (provincie guvernată de pașă), din tc. pașalik, cf. ngr. πασαλίϰι; pășie, s. f. (demnitate de pașă); pășoaie, s. f. (nevastă de pașă). – Cf. bulibașe, delibașe.

poartă (porți), s. f. – 1. Deschizătură și loc de trecere într-un loc împrejmuit. – 2. Imperiul otoman. – Mr., megl. poartă, istr. poartę. Lat. porta (Pușcariu 1347; Candrea-Dens., 1421; REW 6671), cf. it., prov., cat., port. porta, fr. porte, sp. puerta. – Der. portar (mr. purtar), s. m. (paznic; Munt., șambelan, boier însărcinat cu protocolul, cel care introduce trimișii Porții; Mold., comandantul cetății Suceava, capitala țării, șeful armatei), ar putea reprezenta direct lat. portārius (Pușcariu 1358; REW 6673); portăreasă, s. f. (femeie care păzește poarta); portărel, s. m. (înv., slujbaș domnesc subordonat marelui portar; executor judecătoresc); portărie, s. f. (meseria de portar). – Der. neol. portic, s. n., din fr. portique; portieră, s. f., din fr. portière; portal, s. n., din fr. portail.

SANGIAC, (1, 2) sangiacuri, s. n., (3) s. m. (Înv.) 1. Steag turcesc, de culoare verde; (în special) steagul cu semiluna în vîrf, trimis de Poartă noului domn din Principate. 2. Diviziune teritorială în vechiul imperiu otoman, subîmpărțire a unui pașalîc. 3. Guvernator al unui sangiac (2). [Var.: sîngeac s. n.] – Tc. sancak.

BRÎNCOVEANU, familie de boieri olteni, înrudită cu Craioveștii, cu rol important în istoria Țării Românești în sec. 17-19. Mai importanți: 1. Matei, aga din Brîncoveni, devenit domn sub numele de Matei Basarab (1632-1654). 2. Preda B. (?-1658), spătar, clucer, vornic (1636-1655, 1658), considerat cel mai bogat boier din vremea sa. Ucis de Mihnea III. 3. Constantin B., mare boier dregător (între 1688-1714) a efectuat o reformă fiscală (1701), prin care dările au fost împărțite în patru sferturi. Timp de un sfert de veac, B. apreciind realist raporturile de forță, a desfășurat pe plan extern o politică de echilibru și a reușit astfel să mențină poziția autonomă a Țării Românești între Imperiul Otoman, Rusia și Imperiul Habsburgic, concurente în sud-estul Europei. Ucis de turci împreună cu cei patru fii ai săi (1714). Domnia sa se caracterizează printr-o înflorire a culturii și artei; în timpul său se creează și se dezvoltă stilul brîncovenesc. 4. Grigore B. (1771-1832), unul dintre cei mai de seamă boieri de la începutul sec. 19. Ultimul descendent pe linie masculină dintre B. Sprijinitor al mișcării lui Tudor Vladimirescu.

CAROL V (CAROL QUINTUL), rege al Spaniei sub numele de Carol I (1516-1556) și împărat al Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană (1519-1556), din dinastia Habsburg. A reunit sub autoritatea sa teritorii atît de vaste (Germania, cea mai mare parte a Pen. Italice, Spania împreună cu posesiunile din America), încît se spunea că în imperiul său „Soarele nu apune niciodată”. Urmărind crearea unei monarhii catolice universale, a condus lupta împotriva Reformei și a purtat războaie cu Franța (pentru dominația în Pen. Italică), cu Imperiul Otoman și împotriva principilor protestanți; a abdicat și a împărțit imperiul între fratele său Ferdinand I (Germania) și fiul său Filip II (Spania, Țările de Jos, Italia și coloniile americane).

meterhanea (mehterhanea, mehterhâne), formație instrumentală a corpului ienicerilor, alcătuită din mecter hané, adică instrumente ale muzicii militare turcești. „Era muzica pe care Domnul o avea ca o prerogativă specială primită de la Sultan” (G. Breazul, Patrium Carmen). Se mai numea și tabulhana sau tabulchana (D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman). Conducătorul formației, numit mehterbaș, antrena un grup de muzicanți care cântau din „Trombe, Tamburi, Timpani, Pifferi (fluierași) ed altri” (del Chiaro). Sonoritatea era puternică și stridentă, datorită mai ales tobelor* de metal. Prezența lor era obligatorie în ceremonialul curților domnești din țările române. V. ieniceri, muzică de.

TUI¹, tuiuri, s. n. (Înv.) Steag turcesc alcătuit din două sau trei cozi albe de cal, atîrnate de o lance cu semiluna în vîrf, constituind un semn distinctiv al unor înalți demnitari din fostul imperiu otoman și din țările vasale lui. ♦ Comandant, căpetenie. – Tc. tuğ.

ACHINGIU, achingii, s. m. (În Evul Mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. [Var.: echingiu] – Din tc. akincı.

Palestina, regiune istorică în Orientul Apropiat, cuprinsă între Marea Mediterană și deșertul Siriei, numită la început Canaan, apoi „țara iudeilor” sau Iudeea, leagănul creștinismului. Locuită succesiv de triburile semitice ale canaanenilor, filistenilor, amoriților și moabiților, în mileniul 2 î. Hr. evreii se constituie într-un stat, care se scindează în sec. 10 î. Hr. în două regate: Israel și Iudeea. Palestina a fost ocupată succesiv de perși (sec. 4 î. Hr.), de macedoneni (sec. 4-1 î. Hr.), de romani (sec. 1 d. Hr.), de arabi (sec. 7 d. Hr.), de cruciați (ec. 11 d. Hr.) și de sultanii Egiptului (sec. 12 d. Hr.). Din 1516 a fost stăpânită de Imperiul otoman până în 1917, când a fost ocupată de trupele britanice. Teritoriu sub mandat britanic până în 1947, când s-au creat aici două state: evreiesc și arab. La 14 mai 1948 a luat ființă oficial statul Israel.

*Otoman (Imperiul ~) s. propriu n.

IMPERIUL OTOMAN v. Turcia.

INALCIK, Halil (n. 1916-1918), istoric turc. Prof. univ. la Ankara și Chicago. Specialist în istoria medievală și modernă a Imperiului Otoman („Imperiul Otoman. Epoca clasică 1300-1600”, „Evul Mediu și Balcanii sub Imperiul Otoman. Eseuri despre economie și societate”).

LAMPRECHT [lámpreht], Karl Gottfried (1856-1915), istoric german. Prof. univ. la Marburg și Leipzig. Promotor al unei istoriografii germane riguroase (opuse celei promovate de Leopold Ranke), fiind preocupat îndeosebi de istoria civilizației („Introducere în gândirea istorică”, „Metoda cultural-istorică”). Lucrări cu caracter economic („Viața economică germană în Evul Mediu”). Capodopera sa rămâne monumentala „Istoria Germaniei” (12 vol.). A inițiat publicarea în Germania a operelor lui N. Iorga „Istoria poporului român” și „Istoria Imperiului Otoman”. M. de onoare al Acad. Române (1913).

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

DECEI, Aurel (1905-1976, n. Gura Râului, jud. Sibiu), istoric și orientalist român. Specialist în istoria Evului Mediu românesc („Relații româno-orientale”, „Istoria Imperiului Otoman”).

OSMAN, casa lui Osman, Casa Otomană (Osman-oğullari, Âl-i Osman) – dinastie turcă ce a domnit între anii 1299 (data tradițională) și 1922 în Statul otoman (Devlet-i Osmaniye), căruia i-a dat și denumirea, derivată de la numele întemeietorului familiei, Osman I, din tribul turco-oğuz Kayi, venit în sec. 13 din Asia Centrală, sub presiunea mongolilor. Suveranii otomani, 36 la număr, au purtat cu toții titlul de han, moștenit din tradiția central-asiatică, iar cei de până la 1453 (cucerirea Constantinopolului), și pe cel de beğ (turc.) sau emir (arab) = „principe”. Primul suveran otoman căruia i s-a atribuit, de către califul abbasid de la Cairo, titlul de sultan („deținător de putere”) a fost Baiazid I, după victoria asupra cruciaților de la Nicopole (1396). Tot el a fost primul căruia europenii i-au spus Imperator Turcarum („împărat al turcilor”), după ce acesta a anexat minusculele „împărății” (țarate) bulgare de Târnovo (1393) și de Vidin (1396). Tentativa imperială a lui Baiazid I, anihilată în 1402, de către Timur Lenk, a fost reluată, treptat, după 1413 și a fost încununată cu succes sub Mehmed II, „adevăratul fondator al Imperiului otoman”, căruia după 1453 i se spune padișah („împărat”). Din 1517, o dată cu Selim I, care a cucerit Egiptul, a pus capăt Califatului abbasid și a luat sub protecție centrele sfinte ale Islamului, Mecca și Medina, suveranul otoman devine și calif (halife = „locțiitor” al Profetului Mahomed), adică liderul comunității islamice (sunnite). În acest fel, sultanul otoman se transformă într-un triplu suveran: han turco-mongol; Caesar romano-bizantin și calif arabo-musulman, deși de acest ultim titlu s-a făcut uz mai ales în perioada decăderii puterii otomane. Un specific al acestei dinastii a constat în practica legală a suprimării tuturor fraților și rudelor considerate ca reprezentând un pericol potențial pentru unitatea statului. Sultanatul, ca instituție, a fost desființat în 1922, dată ce semnifică și sfârșitul Imperiului Otoman, iar califatul în 1924, după proclamarea Republicii Turcia (1923). Ultimul sultan otoman, al 36-lea, care a deținut și titlul de calif, a fost Mehmed VI (Vahideddin), iar ultimul Osmannoğlu, Abdul-Medjid II, a deținut doar calitatea de calif (1920-1924). Unii suverani otomani, mai ales cei din perioada viguroasei expansiuni otomane, au purtat și titlul de Gazi („luptător în războiul sfânt” = gaza = cihad). Cei mai mari suverani din Casa lui Osman au fost cei din perioada expansiunii și a apogeului: Baiazid I, Mehmed II, Selim I, Sűleiman I Magnificul (pentru turci: Kanunî = Legiuitorul). În perioada declinului s-au distins reformatorii Selim III, Mahmud II, precum și Abdul-Hamid II, acesta din urmă fiind însă cunoscut și ca „sultanul roșu” pentru absolutismul său.

SINOP (SINOPE), oraș în N Turciei, port la Marea Neagră, situat pe țărmul pen. Boztepe; 30,5 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al prov. („iller”) omonime. Reparații navale. Expl. și prelucr. lemnului. Piață agricolă. Export de tutun, lemn și fructe. Ruinele unei fortificații bizantine. Moscheea Aladin Cami (1214). Mausoleul de aici (sec. 15), capodoperă a artei turcești, aparține conducătorului Izzedin Isfendiyar (m. 1443), care a întreținut interesante relații cu domnul Mircea cel Bătrân al Țării Românești. Întemeiat în c. 630 î. Hr. de milesieni, a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în sec. 2-1 î. Hr., când a fost capitală a Regatului Pont. Cucerit de romani în 70 î. Hr., în anul 63 î. Hr. a devenit colonia romană cu numele Julia Felix. Până în 1204 s-a aflat în componența Imperiului Bizantin; după o scurtă stăpânire a basileului din Trapezunt (1204-1214), a fost cucerit de către turcii selgiucizi, făcând parte, între 1214 și 1307, din Sultanatul de Konya (Rum). La sfârșitul sec. 14 a fost cucerit de sultanul Baiazid I, apoi de Timur cel Șchiop (începutul sec. 15), la mijlocul sec. 15 a intrat definitiv în componența Imperiului Otoman. În cadrul Războiului Crimeii (1853-1856), aici, la 30 nov. 1853, escadra rusă, condusă de amiralul Nahimov, a înfrânt și scufundat flota turcă.

SIVAS, oraș în partea central-estică a Turciei, în pod. Anatoliei, la 1.275 m alt., pe cursul superior al fl. Kῑzῑl Ῑrmak, la 362 km E de Ankara; 250,3 mii loc. (2000). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Piață pentru tutun, fructe, legume și animale. Expl. de min. de fier, mangan, cupru și plumb. Ind. Cimentului, textilă (țesături de lână și bumbac), de prelucr. a lemnului și alim. Medresele Sifaiye (1217-1218) și Albastră/Gök (1271). Moschee (sec. 13). Cunoscut în Antic. romană cu numele Sebastea (sau Megalopolis), fiind. cap. prov. Armenia Minor, din 63 î. Hr. Unul dintre principalele orașe din Asia Mică în timpul Imp. Roman (sub Dioclețian) și al celui Bizantin. Cucerit de musulmani în 1080, a devenit înfloritor în timpul turcilor selgiucizi (sec. 12). În campania din 1400 a marelui conducător mongol Timur cel Șchiop împotriva otomanilor, cetatea S., asediată, s-a predat cu condiția să nu se verse sângele asediaților. La predarea cetății (26 aug. 1400), crudul conducător a ordonat îngroparea de vii a 4.000 de locuitori din S. La mijlocul sec. 15, S. a reintrat în stăpânirea Imperiului Otoman.

MARSIGLI [marsíλi] (MARSILI), Luigi Ferdinando (1658-1730), călător și ofițer italian. Unul dintre fondatorii oceanografiei. Bogată corespondență cu stolnicul Constantin Cantacuzino; a îndeplinit misiuni diplomatice pe lângă Constantin Brâncoveanu (1691-1692). Informații despre Țările Române („Dunărea panonico-moesică” și „Starea militară a Imperiului Otoman, progresele sale și decadența sa”).

MAXIM, Mihai (n. 1943, Vorniceni, jud. Botoșani), istoric român. Prof. univ. la București și Istanbul. Orientalist. Contribuții privind relațiile Țărilor Române cu Imperiul Otoman („Țările Române și Înalta Poartă”, „L’Empire Ottoman au Nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVI-éme siècle. Etudes et documents”).

otomán, -ă s. (d. numele sultanuluĭ Otman, fundatoru Turciiĭ). Turc. Adj. Turcesc: imperiu otoman.

PETRU, numele mai multor împărați ai Rusiei, dintre care cel mai important a fost Petru I (Petru cel Mare) Alekseevici, țar (1682-1721) și primul împărat al Rusiei (1721-1725). Fiu al țarului Aleksei Mihailovici; între 1682 și 1696 a domnit împreună cu fratele său, Ivan V. Interesat de realitățile occidentale, a vizitat (1697-1698) o serie de regiuni și state din V Europei. Remarcabil militar și om politic. Pe plan extern, a organizat campanii împotriva Imperiului Otoman (1695-1696), în urma cărora a cucerit cetatea Azov. A încheiat o alianță cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, devenit, după înfrângerea de la Stănilești (1711) și refugiul în Rusia, unul dintre sfetnicii săi. În alianță cu Danemarca și Polonia, din 1700, P. I a luptat împotriva Suediei („Războiul Nordului”, 1700-1721, în cursul căruia, a repurtat strălucita victorie de la Poltava, 1709, asupra armatei suedeze, condusă de Carol XII), obținând, prin Tratatul de la Nystad (1721), ieșire la M. Baltică. În 1703 a întemeiat orașul Petersburg, devenit din 1712 capitala Rusiei. Campania lui P. împotriva Persiei (1722-1723) i-au asigurat Rusiei țărmul de sud și de vest al M. Caspice. Reformele realizate de el cu autoritate despotică, în domeniul administrației, al economiei (a susținut dezvoltarea comerțului și industriei), al armatei (a creat o flotă puternică etc. au pregătit terenul pentru o Rusie modernă. A acordat o mare atenție problemelor culturii și învățământului (înființarea Academiei de Științe, 1724). Considerat unul dintre cei mai de seamă conducători și reformatori din istoria Rusiei, căreia i-a conferit statutul de mare putere europeană.

HAMMER-PURGSTALL [hámər-púrkʃtal], baron Joseph von (1774-1856), orientalist și diplomat austriac. Consul la Istanbul și Iași. Op. pr.: „Istoria Imperiului Otoman”, „Istoria literară a arabilor”, „Istoria Hoardei de Aur din Kîpciak”, „Istoria Hanatului Crimeii”.

HEBRON (al-Khalῑl), oraș în Cisiordania, la 29 km SV de Ierusalim; c. 100 mii loc. (1996). Nod rutier. Ind. textilă. Ruinele zidului de incintă, construit în vremea lui Irod cel Mare, care înconjură o biserică ridicată în c. 1195 (transformată în moschee) pe locul unde se presupune că se află mormântul lui Avraam. Fundat în 1730 î. Hr. Vechi centru religios iudaic și arab. Menționat în „Biblie”. Prima reședință (din 1004 î. Hr.) a regelui David. Distrus de romani, a fost cucerit, rând pe rând, de arabi, de cruciați și din nou de arabi; în stăpânirea Imperiului Otoman (sec. 16-1918), iar între 1923 și 1948, în componența Palestinei, sub mandat britanic. Din 1948, a făcut parte din Iordania. Ca urmare a Războiului arabo-israelian din 1967, a fost ocupat de Israel. În ian. 1997, potrivit Tratatului de pace, H. a revenit autorității palestiniene.

HELIADE-RĂDULESCU, Ion (1802-1872, n. Târgoviște), scriitor, lingvist, gânditor și om politic român. Acad. (1867), primul președinte al Acad. Române (1867-1870). Prof. la Liceul Sf. Sava. Spirit enciclopedic, animatorul mișcării culturale românești pre- și postpașoptiste. Unul dintre inițiatorii „Societății literare” (1927) și ai „Societății filarmonice” (1933). În 1829, editează prima gazetă în limba română apărută în țară, „Curierul românesc”, iar în 1837, „Curier de ambe sexe”, revistă de cultură și literatură adresată unui larg cerc de cititori; aici, el promovează o politică literară de încurajare a debuturilor și a traducerilor, precum și de valorificare a creației populare. Activitatea sa culturală și publicistică, nelipsită de violente accente critice (împotriva protectoratului rusesc, a cenzurii etc.) manifestate în pamflete, articole de gazetă, versuri satirice, îi aduce o mare popularitate. Ca membru al Guvernului provizoriu și al Locotenenței domnești, a avut o atitudine moderată, căutând să împiedice, fără a reuși însă, intervenția armată a Rusiei și a Imperiului Otoman. În perioada emigrației, în Franța și apoi în Imperiul Otoman, a desfășurat o bogată activitate propagandistică în favoarea țării și a revoluției, situându-se pe pozițiile unui liberalism cu elemente doctrinare conservatoare (de unde dictonul său „nu există progres fără conservație”), colaborând la diferite publicații franceze și tipărind mai multe volume („Amintiri și impresii ale unui proscris”, „Memorii asupra istoriei regenerației române”). Într-o viziune poetică a trecutului național pe baza unor păreri proprii, elaborează o concepție filozofică „trinitaristă”, având la bază triada spirit-materie-univers și o variantă proprie a unei dialectici diferite de cea hegeliană („Echilibru între antiteze”, „Istoria critică universală”). Spirit imaginativ și sarcastic, poet al marilor spectacole apocaliptice, infernale și paradisiace, și-a proiectat textele lirice într-un mare ciclu consacrat genezei cosmosului și umanității, pentru care elaborează un fel de „legendă a secolelor”, neterminată: „Anatolida sau omul și forțele”. A cultivat meditația („O noapte pe ruinele Târgoviștei”), a proiectat o epopee națională („Michaida”, neterminată) și a valorificat liric mitologia populară („Sburătorul”) etc. Memoriile sale și publicistica sunt presărate cu portrete și schițe savuroase, de tipul fiziologiilor („Cuconița Drăgana”, „Cuconul Drăgan”, „Domnul Sarsailă autorul”). A tradus și prelucrat din Safo, Dante, Tasso, Boileau, Ariosto, Molière, Voltaire, Byron, Hugo, Ossian, Lamartine, Dumas ș.a. Inițial, adept al ortografiei fonetice („Gramatică românească”, 1828), devine ulterior teoreticianul unui sistem ortografic italienizant („Paralelism între dialectele român și italian”), dar va combate pe latiniștii exagerați din Academie.

HODOȘ 1. Iosif H. (Hodoșiu) (1829-1880, n. Bandu de Câmpie, jud. Mureș), istoric și om politic român. Acad. (1866). Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania (prefect al Legiunii Clujului). Unul dintre fondatorii organizației ASTRA; militant pentru drepturile drepturile românilor transilvăneni („Românii și constituțiunile Transilvaniei”). I se datorează traducerea și editarea lucrărilor lui D. Cantemir: „Descrierea Moldovei” și „Istoria Imperiului Otoman”. A colaborat la Dicționarul Academiei. 2. Enea H. (1858-1945, n. Roșia Montană, jud. Alba), literat și folclorist român. Fiul lui H. (1). M. coresp. al Acad. (1904). A alcătuit, cu ajutorul elevilor săi din Caransebeș, cea mai de seamă colecție de lirică bănățeană („Poezii poporale din Banat”). Autor al unui manual de istoria literaturii române. 3. Nerva H. (1869-1913, n. Baia de Criș, jud. Hunedoara), istoric și bibliograf român. Fiul lui H. (1). S-a ocupat de organizarea modernă a bibliotecilor și, îndeosebi, a Bibliotecii Academiei. Editor al „Revistei bibliografice” (1903-1904), primul periodic în această specialitate. În colab. cu I. Bianu, a scos „Bibliografia românească veche” (vol. 1, 2 și fasc. 1-2 din vol. 3), și cu Al. Sadi-Ionescu, „Publicațiunile periodice românești”. Și-a legat numele de editarea colecției de documente Hurmuzaki.

ISMAIL (IZMAIL), oraș în SV Ucrainei, port pe malul stâng al brațului Chilia, la 80 km de Marea Neagră; 95 mii loc. (1991). Șantier de reparații navale. Combinat de celuloză și hârtie. Ind. alim. (conserve de pește, fructe și legume, produse lactate, vin, bere, preparate din carne). Ind. confecțiilor și mat. de constr. (cărămizi și țigle). Cetate medievală construită de turci în 1538, refăcută în 1774 și dispărută în sec. 19; bisericile Sf. Nicolae (sec. 17, reclădită în 1810), Sf. Cruce, din cetate (fostă geamie turcească, transformată în biserică ortodoxă în 1810) și Adormirea Maicii Domnului (ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, reclădită în 1841). Localitate în sudul Basarabiei, cunoscută în vechime sub numele de Smil (cu înțelesul, se pare, de „loc nisipos”), cucerită de turci în 1484 și integrată Imperiului Otoman. În sec. 16, alături de oraș s-a dezvoltat și cetatea, devenind ulterior centru al unui ținut. Disputat în timpul războaielor ruso-turce, prin Tratatul de la București (1812), împreună cu întreaga Moldovă dintre Prut, Nistru și Dunăre, a trecut în stăpânirea Imperiului Rus. Mai târziu, prin Tratatul de pace de la Paris (1856), județele Cahul, Bolgrad și I., limitrofe cursului Dunării, au fost înapoiate Moldovei, revenind însă Rusiei prin Tratatul de la Berlin (1878). În 1918, în cadrul procesului desăvârșirii statului național unitar român, orașul, împreună cu întreaga Basarabie, s-a unit cu România. În 1940, în urma notelor ultimative sovietice a fost anexat la U.R.S.S. Eliberat în 1941, orașul a fost reocupat de trupele sovietice (28 aug. 1944).

JAFFA [jafa], oraș în partea de VNV a statului Israel, inclus (1950) în aglomerația urbană Tel Aviv. menționat în Biblie. Cunoscut în Antichitate cu numele Joppa; între sec. 14 și 4 î. Hr. a fost stăpânit de egipteni, filisteni, israeliți, asirieni, perși și de Alexandru cel Mare. Ocupat de sirieni (sec. 2 î. Hr.) și de romani (sec. 1 î. Hr.), a fost distrus de împăratul Vespasian în anul 68 d. Hr. Cucerit de arabi (636), s-a aflat sub stăpânirea creștinilor (1099-1196 și 1204-1268); ruinat în timpul cruciadelor, și-a redobândit importanța începând din sec. 16; a intrat sub stăpânirea Imperiului Otoman (1517-1831). Ocupat de Napoleon I în 1799 și de englezi în 1917. Numit Yafo (în ebraică) și Yafa (în arabă).

JELAVICH [jéləvitʃ], Barbara (1923-1995), istoric american. Prof. univ. la Bloomington. Contribuiții privind istoria Europei Centrale și de Sud-Est („Imperiul Otoman, Marile Puteri și chestiunea Strâmtorilor 1870-1887”, „Crearea statelor naționale balcanice 1804-1920”). Studii referitoare la istoria românilor („Principatele Danubiene și Bulgaria sub protectorat rusesc”, „Rusia și anexarea sudului Basarabiei 1875-1878”, „România și Congresul de la Berlin”). M. de onoare al Acad. Române (1992).

KURDISTAN 1. Sistem muntos în SV Asiei, la granița Iranului cu Turcia și Iraq-ul, format din masive și culmi ce depășesc frecvent înălțimea de 3.000 m (alt. max.: 4.168 m., vf. Djilo). Constituit din roci cristaline și metamorfice. Climă subtropicală, cu precipitații abundente (1.000-3.000 m) și vegetație de tip mediteranean (stejar, maquis) în SV; versanții de N și NE sunt acoperiți cu vegetație de stepă, iar precipitațiile însumează 400-700 mm/an. Crestele înalte (3.500-3.800 m) sunt acoperite de pășuni alpine; la peste 3.800 m, zăpezi persistente și ghețari mici. Zăcăminte de cărbune, petrol și argint. 2. („Țara kurzilor”) Regiune geografică, predominant muntoasă și de podiș, situată în partea de SV a Asiei, în bazinele superioare ale fl. Tigru și Eufrat, cuprinzând o parte din Pod. Armeniei din SE Turciei (inclusiv lacul Van), precum și zona dintre Fl. Eufrat (la V) și Pod. Hamadān (la E), în care intră partea de N a C. Mesopotamiei, lacul Urmia (Rezā’ῑyeh) și reg. muntoasă din NV Iranului. Are o întindere de 191.660 km², pe teritoriile Turciei, de SE, Siriei de NE, Iraq-ului de N și NE și Iranului de NV, locuită în majoritate de kurzi (c. 23 mil. loc., din care aproape jumătate în Turcia). Mai trăiesc în Liban, Afghanistan și în unele republici caucaziene. În emigrație, comunități compacte se află în Germania, Italia ș.a. Orașe pr.: Diyarbakir, Tatvan, Bitlis, Van (Turcia), Mosul, Kirkūk, Irbῑl (Iraq), Sanandaj, As-Sulaymānῑyah (Iran). Primele mențiuni privind K. datează de prin sec. 12, În Evul Mediu, în K. au existat câteva principate feudale, dependente nominal față de Otomanii sunniți și Sefevizii șiiți din Persia. La începutul sec. 16, K. a fost împărțit între Imperiul Otoman și Persia. În sec. 17-18, în condițiile slăbirii puterii militare otomane și persane, s-a încercat unificarea K., dar fără rezultat din cauza rivalităților și a permanentelor neînțelegeri dintre principii feudali kurzi. La începutul sec 19, o parte a K. a intrat sub autoritatea Rusiei. Sec. 19 din istoria K. este marcat de numeroase revolte ale kurzilor, îndreptate mai ales împotriva otomanilor, care s-au intensificat în sec. 20, în condițiile împărțirii de către francezi și englezi a zonelor de influență în Orientul Apropiat. După primul război mondial, o dată cu dezintegrarea Imp. Otoman, partea de S a K. a intrat în componența Iraq-ului și a Siriei, iar partea de NV a rămas Turciei. O dată cu înființarea Ligii naționale kurde, revoltele kurzilor împotriva puternicilor lor „tutori” se intensifică, dar sunt înfrânte de către turci în Anatolia Orientală, de către irakieni în E și de aviația britanică în Iraq. După cel de-al doilea război mondial, deși K. este divizat în facțiuni rivale, Abdullah Öçalan a creat, în 1978, Partidul Muncitorilor din K. (P.K.K.), sub conducerea căruia a început (1984) lupta armată a kurzilor, inclusiv prin acțiuni teroriste, pentru crearea unui stat național.

RÂMNICU VÂLCEA 1. Lac de acumulare realizat pe cursul inf. al râului Olt, la N de municipiul omonim, dat în folosință în 1974, ale cărui ape pun în mișcare turbinele hidrocentralei de aici. Supr.: 319 ha; vol.: 19,04 mil. m³. 2. Municipiu în partea central-sudică a României, reșed. jud. Vâlcea, situat pe dr. râului Olt, în partea de E a Subcarpaților Vâlcii, la poalele dealurilor Capela, Gurnoaia și Purcăreț, la 16 km aval de ieșirea Oltului din defileul Cozia; 111.701 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată la 20 iun. 1887. Nod rutier. Hidrocentrală (46 MW), intrată în funcțiune în 1974. Termocentrală. Constr. de utilaj chimic și de motoare electrice cu putere mică. Combinat chimic (sodă caustică și calcinată, mase plastice, insecticide, rășini sintetice ș.a.) dat în folosință în 1973; combinat de industrializare a lemnului (mobilă, placaje, furnire, plăci aglomerate din lemn/PAL, panel). Fabrici de pielărie și încălțăminte, de cărămizi, confecții, țesături și produse alim. (conserve de legume și fructe, preparate din carne și lapte, gemuri și dulcețuri, băuturi, panificație etc.). Tipografie. Muzeu județean de istorie (1951 pe baza unei colecții întemeiată în 1921 de Esmeralda Căpleanu, reorganizat în 1981-1982); muzee de etnografie, de arhitectură populară vâlceană și de artă medievală și modernă (icoane, argintărie, mobilier, lucrări aparținând artiștilor plastici români ș.a.). Biblioteca județeană „Antim Ivireanul” (1935). Filarmonica de stat „Ion Dumitrescu” (30 nov. 1995), Teatrul de stat „Anton Pann” (1990), parcul Zăvoi (13 ha) amenajat în timpul domniei lui Barbu Știrbei (1849-1853), în care s-a cântat pentru prima dată (la 29 iul. 1848) imnul revoluționar „Deșteaptă-te, române!”. La R.V. are loc anual (din 1968, în luna iul.) Festivalul internațional de folclor „Cântecele Oltului”, precum și Târgul de artă populară (în luna aug., din 1968). În arealul localității componente Stolniceni au fost descoperite (1962-1967) vestigiile unui castru roman de zid (60 x 50 m) și ale unei așezări civile cu nume dacic (Buridava), datând din sec. 2-3, care a durat până în sec. 6. R.V. apare menționat documentar în 1370 ca reșed. domnească a lui Vladislav I (Vlaicu Vodă), an în care el a înființat aici a doua mitropolie, numită Noul Severin și transformată în 1497 în Episcopia Râmnicului și a Noul Severin de către domnul Radu cel Mare. La 4 sept. 1389, R.V. este declarat oraș de către Mircea cel Bătrân. În diferite acte de cancelarie, cronici sau hărți din Evul Mediu, localitatea apare înscrisă cu felurite denumiri: Noul Severin, Târgu Râmnicului, Râmnicu de Susu, Râmnicu pe Olt, Râbnicul de Vâlcea, iar într-un hrisov din 1533, domnul Vlad Vintilă amintește de orașul Râmnic. La jumătatea sec. 16, în oraș a fost construită o Curte Domnească, întărită cu turnuri de apărare, unde și-a avut reședința domnul Pătrașcu cel Bun (1554-1557). În 1705, Constantin Brâncoveanu a instalat la R.V., pe lângă Episcopie, o tiparniță, în fruntea căreia l-a adus pe marele cărturar Antim Ivireanul. La această tiparniță a apărut mai târziu (în 1787) cea dintâi Gramatică tipărită în limba română, întocmită de Ienăchiță Văcărescu. În timpul Războaielor turco-austriece din 1738 și 1788, orașul a fost distrus aproape în întregime de incendii, fiind refăcut de fiecare dată. După o lungă perioadă de stagnare, R.V. se dezvoltă intens după 1950. Declarat municipiu la 17 febr. 1968, când devine și reșed. jud. Vâlcea. Monumente: biserica Episcopiei Râmnicului cu hramul Sf. Nicolae, ctitorie din 1504 a domnului Radu cel Mare, rezidită, de fiecare dată, după câteva incendii, respectiv în anii 1677-1680, 1735, 1847 și 1850-1856 (în această ultimă perioadă biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu). În această biserică a fost ucis, la 2 ian. 1529, domnul Radu de la Afumați, împreună cu fiul său Vlad, că către postelnicul Drăgan și vornicul Neagoe, la îndemnul boierilor Craiovești, ca urmare a faptului că Radu de la Afumați a încercat să schimbe politica de supunere față de Imperiul Otoman; bisericile Buna Vestire (construită în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul, 1545-1552, incendiată de turci în 1736 și 1739 și refăcută în 1747 de logofătul Radu Râmniceanu), Cuvioasa Parascheva (ctitorie din 1557 a domnului Pătrașcu cel Bun, terminată în 1587 de fiul său, Mihai Viteazul, și sfințită în 1593; restaurată în 1790, 1831-1840, 1879-1889 și după 1980), Sf. Gheorghe (ante 1636, refăcută în 1737-1738), Sfinții Voievozi (1677-1680), Adormirea Maicii Domnului (Biserica bolniței, 1746), Sf. Anton (1723), Sfinții Arhangheli Mihail și Gravriil (1725), Duminica Tuturor Sfinților (1762-1765, cu picturi murale interioare din 1778 și pridvor sculptat în stil brâncovenesc ș.a.); casa în care a locuit Anton Pann, construită în sec. 18, în stilul arhitecturii populare vâlcene, cu foișor deschis, sprijinit pe stâlpi de stejar, sculptați; clădirile fostului Tribunal județean (1900), ale liceului „Nicolae Bălcescu” (fost „Alexandru Lahovari”), construit în anii 1907-1913, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești, și clădirea Muzeului de Artă, operă din 1940 a arhitectului Gheorghe Simotta; casa lui Gheorghe Tattarescu (1909), statuia lui Mircea cel Bătrân ș.a.

REIS (< turc.) s. m. 1. Titlu purtat de ofițeri superiori sau demnitari în Imperiul Otoman. 2. Titlu dat căpitanilor de corsari din N Africii.

otoman a. se zice de Turci și de tot ce se referă la acest popor: Poarta otomană, Imperiul otoman.

vilaiet n. numele marilor provincii ale imperiului otoman.

Cantemir m. (Constantin), Domnul Moldovei, blând și iubitor de dreptate, așeză țara, ușurând’o de greutăți (1685-1693). ║ (Dimitrie), fiul mai mic al celui precedent, încheiă, după un an de domnie, un tractat cu Petru cel Mare, prin care închina Rușilor Moldova (1711.); dar învins la Stănilești de Turci, trecu cu familia sa în Rusia unde rămase până la moarte (1673-1723). Cantemir a fost un bărbat foarte învățat, poliglot, orientalist și membru al Academiei din Berlin. El a scris românește prima operă filozofică (Divanul lumii) și latinește prima scriere etnografică a patriei sale (Descrierea Moldovei); apoi Istoria imperiului otoman, tradusă în multe limbi și mai ales: Hronicul Moldo-Vlahilor dela colonizarea Daciei până la fundarea Principatelor. ║ (Antioh), fiul mai mare al lui Constantin, Domnul Moldovei, domni în două rânduri (1696-1700) și (1705-1707). ║ (Antioh) fiul lui Dimitrie, poet și diplomat rus: Satire (1709-1743).

Constantinopole f. vechiul Bizanțiu, numit de Turci Stambul, și de Slavi Țarigrad, cap. imperiului otoman, pe Marea de Marmara, la intrarea în Bosfor: 1.106.000 loc., întemeiată de Constantin pe la 330, ea fu ocupată de Turci, în 1453. ║ (Strâmtoarea de), numită în vechime Bosfor, canal de 30 km. care pune în comunicațiune Marea-Neagră cu Marea de Marmara.

Hammer-Purgstall (Iosif de) m. orientalist și istoric austriac: Istoria Imperiului otoman (1774-1856).

Macedonia f. 1. (antică), regat în Grecia veche la N. Tesaliei și Epirului: regii săi Filip și Alexandru supuseră Grecia întreagă: Romanii o ocupată în 168 a. Cr.; 2. (modernă) numită și Rumelia apuseană, regiune coprinsă între Pind, Olimp, Tesalia și Rodop, provincie a imperiului otoman, împărțită în vilaieturile Salonic și Monastir, cu cap. Salonic și cu o populațiune de 2.584.000 loc., din cari Turci (835.000), Greci (634.000), Bulgari (508.000), Armâni (vre-o 600.000), etc. Azi împărțită între Greci, Sârbi și Bulgari. In cursul răsboiului mondial, Macedonia fu unul din fronturile armatelor aliate (Macedonean).

semilună f. 1. jumătatea discului luminat al lunei; 2. insigniile sau stema imperiului otoman pe steaguri; 3. fig. Turcia: Semiluna fu învinsă de Cruce.

Turcia f. sau Imperiul Otoman, Stat vast ce se întindea în Europa, Azia și Africa, coprinzând: Turcia de Europa, Turcia de Azia, Arabia: apoi țările tributare Samos și Egiptul; cu o populațiune de 40 mil. loc. și cu cap. Constantinopole. Monarhie ereditară și constituțională dela 1903, al cărui suveran (Sultan sau Padișah) era totdeodată și căpetenia ecleziastică a Mahomedanilor. Imperiul e divizat în vilaieturi sau pașalâcuri, subdivizate în sangiacuri. ║ Turcia de Europa, partea imperiului otoman, ce coprindea vilaietele Constantinopole, Adrianopole, Salonic, Monastir, Cosova, Scutari, Ianina (cele cinci din urmă pierdute în răsboiul turco-balcanic din 1912, iar Albania constituită în Stat independent); Turcia de Azia, partea imperiului otoman ce coprinde: Anatolia sau Azia-Mică, Armenia, Kurdistanul, Mesopotamia, Siria, Arabia și Egiptul (vezi aceste nume). În 1912, Turcia pierdu Tripolitania (cedată Italiei) și, în urma răsboiului cu Aliații balcanici din 1912-1913, Albania și Macedonia, prima constituită în țară autonomă, iar a doua împărțită între Greci, Sârbi și Bulgari, precum și o parte din Tracia cedată Bulgariei. Suprafața Turciei europene, de 175 400 km. p. înaintea răsboiului balcanic, fu astfel redusă la 23.000 km. p., iar populațiunea la 2 1/4 mil. loc. Ca aliata Germaniei în cursul răsboiului mondial (1914-1918), Turcia a suferit consecințele capitulării și înfrângerii. Teritoriul ei european a fost redus și la Constantinopole chiar influența-i politică era mai mult nominală. Dar în 1922, în urma sdrobirii armatelor grecești, Turcia victorioasă recăpătă Tracia orientală prin tractatul din Lausanne (1923), care îi redete independența-i politică și economică. Azi, Turcia constitue o republică de vr’o 20 mil. loc, având ca reședință Angora.

Ubicini (A.) m. publicist francez, a scris asupra istoriei Românilor, Sârbilor și Imperiului otoman (1818-1884).

ALEM s. n. Steag cu însemnele Imperiului Otoman (primit de domnii români la învestitura lor). – Din tc. alem. modificată

VIZIR, viziri, s. m. Nume dat miniștrilor (sau înalților dregători) din țările musulmane. ◊ Mare-vizir = nume dat în Imperiul Otoman primului sfetnic al sultanului. – Din tc. vezir.

TIMAR², timaruri, s. n. (Mai ales la pl.; înv.) Denumire dată, în Evul Mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

BEI, bei, s. m. Guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu Otoman. ♦ Titlu dat de turci domnilor Țărilor Române; p. ext. prinț oriental. – Din tc. bey.

TUI, tuiuri, s. n. (În Evul Mediu) Steag turcesc alcătuit dintr-o lance cu Semiluna (sau cu o măciulie de metal) în vârf, cu două sau cu trei cozi albe de cal împletite prinse de ea, care constituia un semn distinctiv al puterii și rangului unor înalți demnitari din fostul Imperiu Otoman și din țările vasale lui. – Din tc. tuğ.

SANGEAC, (1,2) sangeacuri, s. n., (3) sangeaci, s. m. (Înv.) 1. S. n. Steag turcesc de culoare verde; (în special) steag cu Semiluna în vârful lăncii, trimis de Poarta Otomană noului domn ales în Țările Române. 2. S. n. Diviziune teritorială în Imperiul Otoman, subîmpărțire a unui pașalâc. 3. S. m. Guvernator al unui sangeac (2). [Var.: sângeac s. n.] – Din tc. sancak.

CAIMACAM, caimacami, s. m. 1. (În Imperiul Otoman) Locțiitor al unor demnitari. ◊ Compus: caimacam-aga = locțiitor al marelui vizir. 2. Locțiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei și Țării Românești până la instalarea pe tron a noului domn. 3. Locțiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacan s. m.] – Din tc. kaymakam.

RAIA, raiale, s. f. (în Evul Mediu) 1. Teritoriu supus de turci, care forma hinterlandul unei cetăți. 2. Denumire dată supușilor creștini din Imperiul Otoman. [Pr.: ra-ia] – Din tc. rāyā.

DIVAN, divane, s. n. I. Canapea fără spătar, pe care se poate ședea sau dormi. II. 1. (În Imperiul Otoman) Consiliu cu atribuții politice, administrative și juridice, alcătuit din cei mai înalți demnitari; (în Țările Române) Sfat Domnesc. ◊ Divan ad-hoc v. ad-hoc. ♦ Adunare, ședință a divanului (II 1). ♦ Sală, clădire în care se adunau membrii divanului (II 1); sediul divanului; p. gener. loc de adunare și de consfătuire. 2. (Înv.) Judecată, proces. ◊ Expr. (Glumeț) A face (cuiva) divan pe spinare = a bate (pe cineva). III. Culegere postumă de versuri aparținând unui poet oriental. [Pl. și: divanuri] – Din tc. divan.

DRAGOMAN, dragomani, s. m. Interpret, tălmaci oficial folosit în trecut în țările din Orient. ◊ Mare dragoman = dregător în Imperiul Otoman care se ocupa de relațiile diplomatice cu statele europene. – Din ngr. dragomános, dragumános.

LEVENT, -Ă, levenți, -te, s. m., adj. 1. S. m. Marinar turc din flota de război a Imperiului Otoman, originar din Levant. 2. S. m. Mercenar moldovean din oastea Țării Românești. 3. Adj. (Înv.) Darnic, generos. 4. Adj. (Înv.) Voinic, viteaz. [Var.: levint, -ă adj.] – Din tc. levent.

FIRMAN, firmane, s. n. (Înv.) Ordin emis de sultan (prin care erau numiți sau maziliți guvernatorii și domnii depinzând de Imperiul Otoman). – Din tc. fermān.

POARTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior și invers; deschizătura împreună cu tăblița, cu balamalele etc.; tăblia care închide deschizătura. ◊ Loc. adv. Poartă-n poartă cu cineva = față în față, vizavi, peste drum. ◊ Expr. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poartă de scăpare = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. A sta (sau a rămâne, a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta (sau a rămâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate, căreia nu-i poți face față). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oraș. ♦ Regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Ușă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. ◊ Expr. Din poartă în poartă = din casă în casă, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formează o conductă de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din două bare verticale unite la capătul de sus printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă), instalat pe terenurile de sport, în care se urmărește introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngustă prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți; pas, trecătoare, defileu. ♦ Loc îngust între pereții de stâncă ai vârfurilor de munte prin care se trece pe alt versant. 6. (Înv.; în epoca suzeranității turcești asupra Țărilor Române) Reședința, curtea sultanului sau a unui pașă; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.

NAZÂR, nazâri, s. m. 1. Înalt funcționar turc, șef al unui departament în guvernul Imperiului Otoman; guvernator (turc) al unui oraș. 2. Slujbaș de rang superior în administrația Țărilor Române; căpetenie peste vătafii plaiurilor; supraveghetor, administrator. 3. Vătaf de țigani (domnești). [Var.: nazir s. m.] – Din tc. nāzir.

FANARIOT¹, fanarioți, s. m. Dregător cu funcție de răspundere și cu influență în imperiul otoman din secolele trecute, provenind din populația greacă care locuia în cartierul Fanar din Constantinopol; nume dat domnitorilor din țările romîne recrutați dintre acești dregători în secolul al XVIII-lea și la începutul celui de al XIX-lea. În cursul domniei «fanarioților» s-a dezvoltat schimbul de mărfuri. Dar s-a întărit apăsarea și exploatarea maselor, pe spinarea cărora clasele exploatatoare își măreau avuțiile. IST. R.P.R. 251. Sîmbătă dimineața, pe cînd explica pentru clasa a patra domnia fanarioților, învățătorul Dragoș se pomeni în școală cu un jandarm. REBREANU, R. I 309. ◊ (Adjectival) Alexandru Ipsilant, singurul domn fanariot căruia sîntem datori recunoștință pentru îmbunătățirile ce a făcut, reorganiză la 1775 vechile rămășițe din armată. BĂLCESCU, O. I 33. – Pronunțat: -ri-ot.

FIRMAN, firmane, s. n. (Învechit și arhaizant) Ordin emis de un sultan prin care de obicei erau numiți sau maziliți guvernatorii și domnitorii din provinciile imperiului otoman. Solii dau firmanul. Mircea îl citește, Apoi, cu mărire, astfel le vorbește... BOLINTINEANU, O. 36. Sultanul, spre a se asigura de credința lui Mavrogheni, dete la 5 august un firman prin care îndatora pe domn și pe romîni să fie credincioși Porții. BĂLCESCU, O. I 87. Oprișanul mi-au spus mie Că așteaptă ca să-i vie Firman de la-mpărăție, Să te scoată din domnie. ALECSANDRI, P. P. 204.

DEZMEMBRARE, dezmembrări, s. f. Faptul de a se dezmembra; descompunere, desființare. Această soluțiune... era un început de dezmembrare a imperiului otoman. GHICA, S. 126.

DRAGOMAN, dragomani, s. m. (Învechit) 1. (În vechiul imperiu otoman și în alte țări din Orient) Translator oficial, tălmaci, traducător, interpret. Împărăția [turcească] le arăta [grecilor] a sa bunăvoință și a sa încredere... întrebuințîndu-i ca slujbași ai bisericii, ca soli, ca vameși, ca dragomani și chiar uneori ca cîrmuitori de ținuturi. ODOBESCU, S. A. 127. Fiu al unui zidar dintr-o insulă a Arhipelagului, Mavrogheni intră mai întîi slugă la Assan bei capudan-pașa, apoi ajunse dragomanul lui. BĂLCESCU, O. I 86. 2. Vătaf, supraveghetor: a) (în porturi) Să plece imediat la fața locului dragomanul de la căpitănie și să facă din nou controlul poștelor. BART, E. 295. Pe chei marfa era așezată în regulă. Ochiul încruntat al dragomanului pîndea orice mișcare. DUNĂREANU, N. 13; b) (la plutărit) Dragoman de schelă.

IENICER, ieniceri, s. m. Soldat din vechea infanterie turcească, recrutat de obicei dintre copiii turciți ai populațiilor creștine ale imperiului otoman. Steagurile turcilor se închinară spre Prut și porniră ienicerii cu armele fulgerînd în soare. SADOVEANU, O. VII 12. Se-ncruntă pașa: – Ești nebun? Voiești pe ieniceri să-i pun Să te dea cînilor? COȘBUC, P. I 113. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. – Variantă: ianicer (COȘBUC, P. I 113, NEGRUZZI, S. I 206) s. m.

INTEGRITATE s. f. 1. Însușirea de a fi integru; cinste, probitate. 2. Însușirea de a fi sau de a rămîne intact; deplinătate. Integritatea facultăților mintale. ▭ Puterile ce au garantat integritatea Imperiului Otoman. GHICA, A. 677.

IUDEO-SPANIOLĂ s. f. (cf. sl. Iyudeĭ + cf. fr. espagnol, it. spagnolo): idiom spaniol vorbit de evreii sefardiți (spanioli) alungați din Spania la sfârșitul secolului al XV-lea și stabiliți în Imperiul otoman. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după trei secole de amestec cu populațiile din imperiu, idiomul i.-s. s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de forma inițială și la începutul secolului al XX-lea a fost restrâns în viața de familie, fiind pe cale de dispariție.

NAȚIONALITATE, naționalități, s. f. 1. Comunitate de oameni cu aceleași caractere naționale, locuind pe teritoriul unui stat multinațional sau, ca minorități, pe teritoriul unui stat național. Grecii... erau singura naționalitate din imperiul otoman cunoscută în Europa. GHICA, S. 93. ♦ (Învechit) Popor. Pînă a nu luci la soare, naționalitățile mocnesc veacuri. RUSSO, S. 77. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național; specific etnic. Colonii romani... se traseră în Munții Carpați, unde-și păstrară naționalitatea și independența lor. BĂLCESCU, O. II 12. 3. Calitatea unui individ de a aparține unei națiuni; cetățenie, supușenie. Majoritatea locuitorilor Republicii Populare Romîne sînt de naționalitate romînă.

PAȘALÎC, pașalîcuri, s. n. (În evul mediu) Provincie a imperiului otoman guvernată de un pașă; provincie sau țară subjugată de turci și condusă de un pașă. Sinan-pașa cel grozav, cel ce venise să facă țara pașalîc, împins fiind de valurile turcilor fugăriți, căzu cu cal cu tot de pe pod în mocirlă. ISPIRESCU, M. V. 25. La 1522, turcii îndrăzniră a declara țara pașalîc. Această lovitură deșteptă pe romîni, primejdia ce-i amenința îi uni și, supt Radu de la Afumați, ei se luptară vitejește pentru drepturile naționale și triumfară. BĂLCESCU, O. I 194. ♦ Fig. Țară în care domnește despotismul; guvernare despotică. Guvern îi aista?.. vă-ntreb boieri, guvern regulamentar ori «pașalîc» în care domnește interesul și samavolnicia? ALECSANDRI, T. 1341.

PAȘĂ, pași, s. m. (în trecut; rar, la pl.) Guvernator al unei provincii din imperiul otoman; titlu oficial al vizirilor și al înalților funcționari. La pașa vine un arab, Cu ochii stinși, cu graiul slab. «Sînt, pașă, neam de beduin Și de la Bab-el-Mandeb vin Să vînd pe El-Zorab». COȘBUC, P. I 108. ◊ Loc. adv. Ca pașa sau ca un pașă = a) aspru, crud, neomenos. A se purta ca un pașă fără griji, ca un boier. Trăiește ca un pașă. – Variantă: (învechit, mai ales în poezia populară) pașa, pașale (TEODORESCU, P. P. 131), s. f.

SANGIAC, sangiacuri, s. n. (Învechit; și în forma sîngeac) 1. Steag turcesc, de culoare verde (în special steagul cu semiluna în vîrf, trimis de Poartă noului domn din Principatele romîne). Copiii din casă... și cu aprozii purtau sîngeacul sau steagul cel mare și două tuiuri turcești date de la împărăție. ODOBESCU, S. I 73. 2. Diviziune teritorială în vechiul imperiu otoman, subîmpărțire a unui pașalîc. Tudorel că mi-și pleca, Un vătaf cu el lua, Prin sangiacuri că umbla, Zaherele că strîngea. TEODORESCU, P. P. 678. 3. Guvernator al unui sangiac (2). Sangiacul Nicopolului, ce era închis în cetate, trimise atunci domnului stofe țesute cu aur și argint. BĂLCESCU, O. II 171. Sangiacul cînd auzea, Cinci sute de turci pornea, Numai turci și arnăuți, Tot de Golea greu bătuți. TEODORESCU, P. P. 587. – Variantă: sîngeac s. n.

VILAIET, vilaiete, s. n. (Turcism învechit) Diviziune teritorială în imperiul otoman; provincie guvernată de un valiu.

SEMILUNĂ, semiluni, s. f. 1. Parte a discului lunii, în formă de semicerc, luminată în timpul uneia dintre fazele astrului; (sens curent) luna privită în faza primului și a ultimului pătrar. Era tîrziu de tot cînd apăru o semilună scînteietoare. BART, S. M. 80. Tot mai strident s-aud cîntînd cocoșii... Mă scol... Pe cer o semilună pală Și în ogradă numai fesuri roșii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 15. 2. Semn care reprezintă forma lunii în faza primului pătrar și care constituie simbolul islamismului. Pe roata cîrmei se răsfăța, roșu cu semiluna albă la mijloc, pavilionul Turciei. BART, S. M. 26. Acolo jos, peste cununa Întunecatului boschet, Sclipește-n aer semiluna Din vîrful unui minaret. TOPÎRCEANU, B. 28. ♦ Fig. Imperiul otoman, turcii; mahomedanismul. Stăvilarele romîne... stăteau străji neadormite la porțile Europei apusene și nu lăsau puterea semilunii să-și întindă mai departe valurile-i cotropitoare. VLAHUȚĂ, R. P. 22. Împărați și regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. EMINESCU, O. I 46. Niște triste rămășițe a acelor... oști ce muiaseră ambiția polonilor și ungurilor și înfruntaseră trufia semilunei. NEGRUZZI, S. I 29.

VIZIR, viziri, s. m. (Învechit; și în forma vezir) Nume dat miniștrilor din țările musulmane. Dar n-aș vrea nici stofe cu fir... Nici largi caftane de vizir. ALECSANDRI, P. I 148. Ștafetele... plecau ca să vestească vezirului. NEGRUZZI, S. I 180. [Sultanul] își încredințează armata vizirului său, vestitului Ferhat-pașa. BĂLCESCU, O. I 195. Mare-vizir = nume dat primului-ministru al imperiului otoman. Cînd s-a sfîrșit țeremonia, marele-vizir a început să-și facă raportul despre feluritele treburi după hîrtiile pe care le ținea în mînă. CARAGIALE, P. 137. ♦ Nume dat ironic, la noi, în trecut, primului-ministru. Cînd vizirul a mers la obicinuita audiență, regele s-a închis cu dînsul în cabinetul de lucru. CARAGIALE, O. II 298. – Variantă: vezir s. m.

SUBLIM², -Ă, sublimi, -e, adj. (Despre valori morale și intelectuale; p. ext. despre ființe, lucruri, creații ale omului) Care se ridică sau se află la o înălțime morală sau intelectuală, la un grad deosebit de frumusețe sau de desăvîrșire; superb, măreț, minunat. Aceste cuvinte aveau... sublimul lor înțeles numai pentru mine. GALACTION, O. I 247. Critica dădea sentințe, împărțea titluri: cutare operă e bună, cutare magistrală, sublimă, genială; cutare stupidă etc. GHEREA, ST. CR. I 26. Nu putură a nu recunoaște propria lor nulitate în alăturare cu sublimul eroism al mortului. HASDEU, I. V. 166. ◊ Sublima Poartă = guvernul sultanului în vechiul imperiu otoman.

SULTAN, sultani, s. m. Titlu dat monarhului din imperiul otoman și din unele țări musulmane. Sultanul Marocului. ▭ Sultanul azi se află în prietinie mare cu craiul Lehiei. SADOVEANU, O. VII 26. Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare. EMINESCU, O. I 142. Cînd fu la Cîmpii Rigăi, zice cronica, veni și sultan Murad cu toate oștile lui. BĂLCESCU, O. I 48. ◊ Compus: (învechit) sultan-mezat = licitație publică. Moșia... pe care am cumpărat-o de la sultan-mezat. FILIMON, C. 191.

SEMILUNĂ, (2) semiluni, s. f. 1. Parte a discului Lunii, în formă de semicerc, luminată de Soare în timpul uneia dintre fazele astrului; Luna privită în faza primului și a ultimului pătrar. 2. Semn simbolic al Islamului, reprezentând Luna în faza de creștere (în formă de seceră). ◊ Semiluna roșie = ramura musulmană a organizației internaționale a Crucii Roșii. ♦ Fig. Imperiul Otoman; turcii; mahomedanismul. – Semi- + lună.

IMPERIU s. 1. împărăție, (pop.) crăie, (înv.) crăime. 2. Imperiul otoman = Poartă.

achingiu sm [At: DEX² / Pl: ~ii / E: tc akinci] (În Evul Mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război.

aliotman [At: CANTEMIR, HR. 387 / P: ~li-oz~ / V: ~osm~ sn / Pl: (1) ~i, (sn) ~uri / E: tc Aliosman] 1 sm (Înv) Turc. 2 sns Totalitatea poporului turc. 3 sns (Înv) Imperiul Otoman.

apocrisiar sm [At: ȘINCAI, HR. II, 41/9 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i / E: lat apocrisiarius] 1-2 (Ist; îvr) Dregător (în Imperiul Bizantin și, pex, și în Imperiul Otoman), însărcinat cu transmiterea răspunsurilor și a edictelor împăratului (sau ale sultanului). 3-4 Mandatar (sau trimis) al papilor, al patriarhilor.

asab sm [At: DEX² / Pl: ~i / E: nct] Soldat din armata Imperiului Otoman.

POARTĂ s. 1. prag, ușă, (Dobr.) tocat. (A ieșit în ~.) 2. (SPORT) (livr.) but. (Apără ~ echipei de fotbal.) 3. (IST.) Imperiul otoman.

bei sm [At: MOXA, 405 / V: beg, beu, (7-10) be / Pl: ~ / E: tc bey] 1 Guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu Otoman. 2 (În Evul Mediu) Domnitor al unui principat autonom supus suzeranității Turciei. 3 (Înv) Titlu dat de turci domnilor țărilor românești. 4 (Pex) Prinț oriental. 5 (În epoca fanariotă, îf bei-mu, ca formulă de politețe) Domnul meu. 6 (Înv; Mol) Boier mare. 7 Parte scobită a arșicului. 8 Poziție a arșicului cu partea scobită în sus. 9-10 (Îs) ~ buza și sicciu-~ Varietăți ale jocului cu arșice.

beilerbei sm [At: MAG. IST. I, 101/24 / V: beglerbeg, beglerbei, behlerbei sm / Pl: ~ / E: tc beylerbeyi] Guvernator general al unei provincii din Imperiul Otoman. corectat(ă)

SANGEAC s. (rar) sangeacat, sangealîc. (Subdiviziunea teritorială din Imperiul otoman numită ~.)

capu-olan sm [At: ȘIO / V: (înv) capi~ / Pl: ~i / E: tc kapu o(g)lany] (Iuz; în Imperiul Otoman) Funcționar trimis de domnitor în țară, de la Poartă, înaintea instalării sale pe tron.

caraculac sm [At: (a. 1693) ap. ȘIO / V: ~col~ / Pl: ~aci / E: tc kara-kulak] 1 Pisică sălbatică. 2 (Pex) Blană de pisică sălbatică. 3 Obiect de îmbrăcăminte confecționat din caraculac (2). 4-5 (Înv; în Imperiul Otoman) (Persoană cu) rangul de funcționar pe lângă marele vizir sau chehaia-bei.

chesedar sm [At: CONDICA (1693) / V: (înv) sadar, chisedar-efendi / Pl: ~i / E: tc kesedar] (Trî) 1 Casier la Ministerul de Finanțe în Imperiul Otoman. 2 (Mol) Arhivarul Divanului.

devlet sn [At: (sf sec. XVIII) LET. III, 236/6 / V: dov~ / Pl: ~uri / E: tc devlet] (Tcî) 1 Imperiu Otoman. 2 (Pex) Guvern la turci.

divan sn [At: M. COSTIN, O. 89 / Pl: ~e, ~uri / E: tc divan] 1 (În Imperiul Otoman) Consiliu cu atribuții politice, administrative și juridice, alcătuit din cei mai înalți demnitari. 2 (În Țările Române) Consiliu format din reprezentanții marii boierimi și din înalți dregători care luau parte, alături de domnitor, la conducerea țării Si: sfat domnesc. 3 (Pex) Ședință a divanului (2). 4 Sală în care se adunau membrii divanului (2). 5 (Pex) Sediu al divanului (2). 6 (Pgn) Loc de adunare și de consfătuire. 7 (Pgn) Curte domnească sau boierească. 8 (Înv; îe) A sta ~ A avea o atitudine respectuoasă și solemnă. 9 (Reg) Flecăreală. 10 (Jur; înv) Judecată. 11 (Pex; înv) Judecătorie. 12 (Pop; irn; îe) A face (cuiva) ~ pe spinare A bate (pe cineva). 13 (Înv; îs) -ul cel de pe urmă Judecata de apoi. 14 Canapea fără spătar, de obicei mai lată și puțin ridicată de la pământ, pe care se poate ședea sau dormi. 15 (Fam; fig; îe) A se sui pe ~ A se obrăznici. 16 (Îvr) Banc de lucru pentru cizmar Si: bedreag. 17 (Reg) Tejgheaua tâmplarului. 18 Culegere postumă de versuri aparținând unui poet oriental. 19 (Pex) Culegere de poezii care imită poeziile orientale.

dragoman sm [At: MARDARIE, L. 210 / V: ~gum~, (înv) drăg~, drâg~ / Pl: ~i / E: ngr δραγοмανος, δραγυмανυς] 1 (În Evul Mediu; în țările române) Funcționar atașat pe lângă un minister, consulat, ambasadă etc. 2 (Ist) Interpret oficial folosit în trecut în țările din Orient. 3 (Îs) Mare ~ Dregător în Imperiul Otoman care se ocupa de relațiile diplomatice ale țării cu statele europene. 4-6 (Ist) Funcția de dragoman (1-3). 7-9 (Ist) Titlul de dragoman (1-3). 10 (Îvr) Ghid. 11 (Îrg) Mijlocitor. 12 (Înv) Șef. 13 (Înv) Supraveghetor. 14 (Înv) Conducător al unui grup de muncitori forestieri, având funcția de intermediar între aceștia și proprietar. 15 (Plu; înv; îs) ~ de linie Persoană care controla linia apei, observa eventualele obstacole și coordona operațiunile de eliberare a rutei, hotărând totodată momentul de plecare. 16 (Reg) Stăpân al stânei Si: stânaș.

eialet sn [At: RUS, I. III, 56/31 / S și: eya~ / P: e-ia~ / Pl: nct / E: tc eyalet] (Trr) Diviziune administrativă în cadrul Imperiului Otoman.

ALUZIE Figură* de gândire bazată pe analogie în care un cuvânt / (fragment de) enunț este folosit pentru a se evoca ori sugera, în variate forme, o realitate sau un eveniment cu semnificație generală ori abstractă; se evită astfel, în formularea enunțului, un eventual pericol, o exagerată precizie sau caracterul vulgar (chiar obscen, uneori) al exprimării; se realizează, în schimb, o legătură de ordin livresc, o concretizare a abstracțiunilor ori un paralelism situațional. în versurile lui Gr. Alexandrescu: Pamasul și Olimpul cu fală se priviră/ Când flotele barbare zdrobite le zăriră, se face o aluzie mitologică (la cei doi munți din Grecia, legendare lăcașuri ale muzelor și zeilor), în contextul în care este descrisă lupta Eteriei pentru eliberarea de sub Imperiul Otoman. • Apropiată uneori de perifraza* literară, având de regulă o funcție evocatoare și adesea eufemistică (vezi EUFEMISM), aluzia este de mai multe feluri și poate fi realizată în combinație cu alte figuri (în ex. de mai sus se combină cu antonomaza*). Aluzia mitologică: Apolo-i profesor de mandolină./ Pan lecții dă de limbile moderne (Arghezi), aluzie parodică; aluzia istorică:... mama, în slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creștinătății, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său (Creangă) – aluzie la celebrul dascăl și compozitor de muzică religioasă bizantină; aluzia biblică/religioasă: însuși domnul naturei zisese altădată / Că pentru-un drept el iartă Gomora vinovată (Alexandrescu) – aluzie la distrugerea cetăților biblice Sodoma și Gomora; Pavel din Tars e-acum zaraf sărac/ Și Chrisostom băiat de prăvălie (Arghezi); aluzia literară: Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită../Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet (Eminescu) – aluzie la poezia lui Andrei Mureșanu Un răsunet, devenită imn național al României (Deșteaptă-te române...); „Vis al galeșei Floride și-al ostroavelor Antile”V Orchidee! nu ești însăși arta marelui Matei (Barbu) - versuri în care se parafrazează un fragment descriptiv și poetic din romanul lui M. Caragiale Craii de Curtea-Veche: Ne înturnam apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeș al Floridei și al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe urma „vânătorilor de orhidee” în verdea întunecime a selbelor Amazonului scăpărând de zboruri de papagali; vezi și INTERTEXTUALITATE. Aluzia rezultată din reluarea perifrastică a unor locuțiuni populare sau din evocarea unor cutume autohtone ori clasice: Se luminează puțintel a ploaie/ Atunci se cheamă că e timp frumos.../Iar fumul de ogeac se lasă-n jos/ Și porcul umblă tot cu paiu-n gură. (Topîrceanu, apud Dragomirescu); Așteptăm să vedem prin columne de aur/ evul de foc cu steaguri pășind/ și fiicele noastre ieșind/ să pună pe frunțile porților laur (Blaga). Vezi și PARAFRAZĂ. M.M.

firman sn [At: NECULCE, ap. LET. II, 334/28 / V: fer~, ferim~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: tc fermān] Ordin emis de sultan (prin care erau numiți sau maziliți guvernatorii și domnitorii depinzând de Imperiul Otoman).

haraci sn [At: MOXA, 381/37 / V: araciu, ~ac², ~ag², hăr~, harag² / Pl: ~uri / E: tc harag] (Tcî) 1 Tribut anual pe care țările vasale îl plăteau Imperiului Otoman. 2 (Pex) Bir.

iova sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 14/38 / V: ova / Pl: ~le / E: tc yova] (Tcî) Taxă impusă creștinilor din Imperiul Otoman.

împărăție sf [At: COD. VOR. 3/8 / V: (înv) părăție / Pl: ~ii / E: împărat + -ie] 1 Imperiu. 2-3 Persoană (a împăratului sau) a împărătesei. 4-5 Demnitate (de împărat sau) de împărăteasă. 6-7 Rang (de împărat sau) de împărăteasă. 8 Domnie. 9 (Fig; Bis) Imperiu al lui Dumnezeu. 10 (Înv) Guvern al Imperiului otoman. 11-12 (Fig; reg) Putere (mare). 13 Domnitor. 14 Sultan. 15 (Îs) ~ia ta (sau voastră) Formulă de adresare către un împărat. 16 (Îs) ~ia cerului Rai.

levent, ~ă [At: (a. 1656) IORGA, S. D. IV, 48 / V: (îvp) ~vint, (îrg) livint, (reg) livrint / Pl: ~nți, ~e / E: tc levent, ngr λεβέντης] 1 sm (Mpl) Soldat din marina de război a Imperiului Otoman, originar din Levant, în special din Grecia. 2 sm (Înv) Soldat voluntar moldovean în corpul de cavalerie din Principatele Române. 3 sm (Înv) Mercenar moldovean din oastea Țării Românești. 4 a (Îvp; d. haiduci) Viteaz. 5 a (Înv; d. bărbați) Bine făcut Si: voinic, zdravăn. 6 a (Înv; d. bărbați) Sprinten. 7 a (Înv; d. bărbați) Cu înfățișare plăcută Si: chipeș, (reg) fercheș. 8 a (Înv; d. bărbați) Galant (4). 9 a (Înv; d. bărbați) Generos. 10 a (Înv; d. bărbați) Amabil. 11 av (Înv) În mod politicos.

mazil [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 9/14 / V: (înv) manz~ / Pl: ~i / E: tc mazul] 1-2 sm, a (Demnitar turc din Imperiul otoman) destituit. 3-4 sm, a (Domn din țările românești) detronat. 5-6 sm, a (Spc) (Boier) care nu are slujbă de stat. 7 sm Persoană care aparținea unui corp de cavalerie alcătuit din boierii rămași fără funcție. 8 sm (În țările românești) Boier de țară descendent al unei vechi famili boierești de rangul al doilea Vz răzeș. 9 sm (În țările românești) Răzeș însărcinat cu execuțiile și cu încasarea birurilor. 10 sm (În țările românești) Vătășel în slujba boierilor, plătit din banii birului. 11 sm (Mun) Ciocoi.

BEI s.m. (Mold., ȚR) Guvernator al unui oraș sau al unei provincii din Imperiul Otoman; titlu dat de turci domnilor Țărilor Românești. A: Aveau tătarii un beiu, pus de împăratul. PSEUDO-AMIRAS. Beiul de Moldova este un ghiaur și știe toate ce se fac la Mosc și la Leși. NECULCE; cf. N. COSTIN. B: Mulți bei și mai marii oștilor turcești au perit la acel războiu. R. POPESCU, apud ȘIO; cf. LET. ȚR, 25^r, 25^v, 31^v, 49^v. Etimologie: tc. bey. substantiv masculin

BEILERBEI s. m. (Mold., ȚR) Guvernator general al unei provincii din Imperiul Otoman. A: Acel beglerbeiu ce era mai mare pre oștile turcești. N. COSTIN, apud CADE, s. v. beglerbeiu. B: Au căzut mulți vestiți oameni, dentru carii au fost unul Caragea-bașa, beilerbei de la Anadol. R. POPESCU. Variante: beglerbei (N. COSTIN, apud CADE, s. v. beglerbeiu), behlerbei (R. POPESCU). Etimologie: tc. beylerbeyi. substantiv masculin

nazâr sm [At: ȘIO II₁, 271 / V: (înv) ~zăr, ~zir / Pl: ~i / E: tc nazer] (Înv) 1 Înalt funcționar turc, șef al unui departament în guvernul Imperiului Otoman. 2 Comandant sau administrator al unei cetăți turcești de pe malul Dunării. 3 Guvernator turc al unui oraș. 4 Slujbaș de rang superior în administrația țărilor române. 5 Căpetenie peste vătafii plaiurilor. 6 Supraveghetor. 7 Administrator. 8 Vătaf de țigani domnești.

năvrap sm [At: URECHE, L. 91 / V: na~ / Pl: ~i / E: slv навралпъ, „jaf”] (Înv) 1 Pedestraș din armata neregulată a Imperiului Otoman. 2 (Pex) Năvălitor (1).

nișangiu sm [At: (sec. XVIII) ȘIO II₂, 89 / V: ~sam~, nisa~, ~gi / Pl: ~ii / E: tc nişance] (Înv) 1 Mare demnitar turc din Imperiul Otoman, însărcinat cu redactarea actelor, cu desemnarea și cu aplicarea parafei imperiale. 2 (Îc) Nisangi-bașa Secretar de stat.

raia² [At: N. COSTIN, LET. II, 48 / V: raie snf / A și: raia / Pl: ~le, (rar) raie sf, ~li sm / E: tc raya] (Înv) 1 sfi Cetate (împreună cu ținutul din jur) de pe teritoriul țărilor românești, ocupată și administrată direct de autoritățile militare turcești. 2 sf Nume dat de către turci Moldovei și Țării Românești, care plăteau tribut Imperiului Otoman, dar nu erau administrate de acesta. 3 sfn (Și csc) Nume dat de către turci locuitorilor din Moldova și Țara Românească, datori să le plătească tribut. 4 sm Creștin supus Imperiului Otoman. 5 sf (Csc) Sărăcime.

raiat sn [At: IORGA, S. D. XXI, 242 / Pl: ? / E: raia²] 1 (Îvr) Aprovizionare care se facea de către țările subjugate în folosul Imperiului Otoman. 2 (Pex) Serviciu făcut cuiva.

paia¹ sf [At: LET. III, 201/11 / Pl: ~iele / E: tc pâye] 1 Funcție înaltă în Imperiul Otoman. 2 Titlu onorific dat, în ierarhia boierească din țările române, boierilor care nu aveau slujbă de stat Si: (îvr) paielâc (1). 3 Persoană care avea titlul de paia (2) Si: (îvr) paielâc (2) Cf mazil. 4 (Îrg; îe) A da ~ele (cuiva) A măguli pe cineva. 5 (Îae) A îngădui cuiva prea multe.

pașalâc sn [At: M. COSTIN, ap. DLR / V: (înv) ~lic, ~lug / Pl: ~uri / E: tc pașalik, srb pažaluk] 1 Provincie a Imperiului Otoman guvernată de un pașă¹. 2-3 (Pex) (Provincie sau) țară care era subjugată de turci și condusă de un pașă¹ Si: (rar) pășie, raia, vilaet. 4 (Fig) Țară, regiune etc. în care domnește despotismul. 5 (Fig) Guvernare despotică. 6 Reședință a unui pașă¹. 7-11 Reședință de pașalâc (1-5). 12 Titlu de pașă¹ Si: (rar) pășie.

pașă¹ [At: MOXA, 406/5 / V: (înv) ~ș sm, ~șa sf (Pl: ~ale, ~ali) / Pl: ~și / E: tc pașa] 1 sm Titlu conferit, în Imperiul Otoman, vizirilor și beilerbeilor, iar, din sec. XIX, și altor înalți funcționari civili sau militari, miniștri, guvernatori de orașe sau de provincii turcești ori supuse turcilor, generali, care aveau ca semn al demnității lor două sau trei tuiuri. 2 sm Însărcinare exercitată de acești demnitari. 3 sm (Pex) Persoană care avea acest titlu. 4 sm (Pgn; înv) Conducător de stat sau de armată. 5 sfi (Înv; îf ~șa) Titlu onorific, adăugat după numele propriu, conferit ca semn al unei înalte demnități militare sau civile Vz bei, baș. 6 sm (Îc) Căpitan ~ Comandant al flotei turcești.

patron⁴, ~oană smf [At: (a. 1696) URICARIUL, V. 140/19 / V: (rar) ~onă sf, ~nos^[1] (A: nct) / Pl: ~i, ~oane / E: lat patronus, ger Patron, fr patron, mg patrónus] 1 Sfânt considerat protector al unei persoane, al unui așezământ, al unei comunități etc. (care, de obicei, îi poartă numele). 2 Zi a numelui unei persoane. 3 (Îe) A face ~ A-și serba ziua numelui. 4 Ocrotitor. 5 (Reg) Cap de familie. 6 (Reg) Persoană însărcinată cu paza unei comune în timpul nopții. 7 Proprietar al unei întreprinderi, al unui local, al unui atelier etc. care folosește munca salariată, în raport cu angajații sau cu clienții săi Vz meșter, stăpân. 8 (Ant) Patrician roman considerat în raport cu liberții și cu clienții săi. 9 (Jur; înv) Cetățean care, în Imperiul Otoman, făcea oficiul de apărător al administrației locale în litigiile acesteia cu administrația centrală Si: defensor.

reiz-efendi sm [At: (A. 1693), ap. ȘIO, II₂, 98 / V: raiz-afende, raiz-avende, răiz-afend, răiz-afende, ~afende, ~de, ~afendi / S și: reis- / Pl: ? / E: tc reis efendi] (Înv) 1 Mare cancelar al Imperiului otoman. 2 Ministru de externe.

poartă¹ sf [At: CORESI, EV. 54 / G-D și: (înv) porției, porței / Pl: porți, (înv) ~te / E: ml porta] 1 Deschidere amenajată într-o împrejmuire, pentru a permite trecerea din exterior în interior și invers, considerată împreună cu panoul ori panourile mobile care o închid. 2 (Prc) Panou sau ansamblu de panouri care închide acestă deschizătură, împreună cu balamalele. 3 (Pex) Loc de acces într-o cetate, într-un oraș, într-un sat Si: intrare. 4 (Îlav) ~-n-~ Față în față Si: vizavi. 5 (Îlav) Din ~-n~ sau (rar) de la ~ la ~ De la unul la altul. 6 (Îal) Dintr-un loc într-altul. 7 (Îal) Din casă în casă. 8 (Îe) A sta (sau a se uita, a rămâne) ca vițelul (sau ca vaca, boul) la ~ta (ori la ~) nouă A sta sau a se uita, a rămâne uimit, nedumerit, dezorientat, perplex în fața unei situații noi sau neașteptate. 9 (Îae) A nu putea să reacționeze în nici un fel în fața unei situații (noi sau neașteptate). 10 (Îs) ~ de scăpare Mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. 11 (Îe) A bate la porțile cuiva (sau la toate porțile) A solicita sprijinul sau concursul cuiva într-o împrejurare grea. 12 (Pex; îae) A se adresa tuturor cerând sprijin. 13 (Reg; d. lemne, la transportul pe apă; îe) A se pune ~ A se așeza de-a curmezișul apei împiedicând astfel alunecarea lor la vale. 14 (Bot; Mol; îc) ~ta-raiului Maghiran (Origanum majorana). 15 (Reg; îac) Vetrice (Chrysanthemum vulgare). 16 Regiune periferică din imediata vecinătate a unui oraș, a unui ținut, a unei țări etc. 17 (Fig) Mijloc, posibilitate de a realiza ceva. 18 (Fig) Cale de acces. 19 (Înv) Cetate, oraș întărit. 20 Ușă mare, monumentală, la intrarea sau în interiorul unei clădiri. 21 (Pgn) Ușă. 22 (Îlav) Cu porțile închise În secret. 23 (Îrg; pex) Casă. 24 (Îrg; pex) Gospodărie. 25 (Trs; înv) Unitate administrativă formată din reunirea mai multor familii sau case locuite, în vederea îndeplinirii în comun a obligațiilor față de stat. 26 (Pan) Cadru format din două bare verticale unite la extremitatea superioară printr-o bară orizontală de care atârnă o plasă și care este amplasată pe linia de fund a terenului la unele jocuri sportive, fotbal, handbal, hochei, polo, fiind ținta adversarilor pentru introducerea mingii, a pucului etc. 27 (Pan) Cadru format din două bețe verticale care ridică puncte obligatorii de trecere pe traseul unor probe la schi. 28 (Mol; pan) Urdiniș. 29 (Pan) Deschizătură îngustă la strungă, prin care trec oile la muls. 30 (Pex) Strungă. 31 (Reg; pan) Deschidere special amenajată, la gardul de pescuit, care permite trecerea bărcilor precum și pătrunderea peștelui. 32 (Reg; pan) Stăvilar la moară pe care se scurge apa când debitul ei este prea mare sau când moara nu funcționează. 33 (Rar; pan) Vale îngustă, între două șiruri de munți, prin care trece o apă. 34 (Rar; pan) Loc îngust între doi pereți muntoși de stâncă, prin care se poate trece pe alt versant Vz chei, defileu, pas, trecătoare. 35 (Pan) Arc pe care îl formează o conductă de aer comprimat când traversează galeria unei mine. 36 (Reg; pan) Poziție, în formă de boltă, realizată cu ajutorul dosului mâinii stângi, la jocul de-a pietricelele. 37 (Înv; pan) Foaie de titlu a unei cărți. 38 (În Evul Mediu, cu determinările „înalta”, „dublima” etc.; folosit ca nume propriu) Reședință a sultanului sau a unui pașă din Imperiul Otoman. 39 (Pex) Imperiu Otoman.

Constantin Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume actuale, Constantin reproduce cognomenul lat. Constantínus, atestat destul de tîrziu (împăratul Constantin cel Mare, sec. 4 e.n.). După cum ușor se poate observa, Constantinus este un derivat cu suf. -inus de la Constantius (fem. Constantia), cognomen roman frecvent dar și nume gentilic, răspîndit în epoca post-clasică. Constantius provine, la rîndul lui, din cognomenul Constans, gen. Constantis, atestat prima dată în sec. 2 e.n., prezent și în inscripțiile din Dacia (la 138, un procurator cu acest nume), format pe baza adj. constans, constantis „constant, ferm”, participiul verbului lat. consto „a fi ferm, puternic” – compus al verbului sto „a sta”, după model grecesc. Dacă în apusul Europei sînt mai frecvente formele provenind din Constantius (biserica catolică păstrează amintirea unui martir din timpul lui Marcus Aurelius și a unei martire din timpul lui Nero), în răsăritul Europei s-a răspîndit forma Constantin, mai ales datorită faimei împăratului Constantin cel Mare, sprijinitor al creștinismului, considerat de biserica de rit grecesc egal al apostolilor. Forma gr. Konstantinos pătrunde, prin intermediar slav, și în română, unde numele este atestat, împreună cu o bogată serie de hipocoristice și derivate, încă de la finele sec. 14 și începutul sec. 15. Printre primele care apar în documentele din Țara Românească (prezente și în antroponimia popoarelor sud-slave; bulgari, sîrbi, croați) cităm pe Coia (1492), Coica (1424), Constandin (1412), Costea (cel mai vechi, din 1389), Costinca (1469). În Moldova, în actele emise în timpul lui Ștefan cel Mare, apar și Costachi, Coste, Costin etc. În general, hipocoristicele și derivatele lor, în mare majoritate identice sau asemănătoare cu cele din limbile slave, albaneză, greacă etc., se formează din temele obținute printr-o falsă analiză – Costa – (prima parte a numelui) și – din – (partea finală a numelui). Iată seriile formate din cele două teme: Costa, Costea, Costache, Tache, Tăchel, Tăchiță, Costăchel, Costăchiță, Costan, Costel, Costică, Costin sau Cota, Costaș, Tică, Ticu, Ticuș, Ticuță, Costilă, Costiță, Codin, Codina, Cotan, Cotea, Cotinel, Cocea, Cociu, Coia, Coica, Condea, Coța, Coca, Conea etc., Dinu și Dina, Dinică, Dincea, Diniță, Dinuț, Dinuță, Dincu, Dincă, Dincuță, Dicu, Dică, Dicuț, Didea, Dițu, Dița; Tin, Tina, Tinică etc. Multe din numele înșirate mai sus sînt cunoscute astăzi și ca nume de familie; dintre hipocoristicele foarte frecvente, folosite și independent, în general cunoscute, notăm pe Costică, Costel, Dinu și Dina, Dinuțu, Codin. Pentru feminin este frecventă și forma Constánța (cu hipoc. Tanța, Tănțica, Tănțel, Tanți etc.), provenită dintr-un mai vechi Constántia. În ultima vreme pentru masculin este folosit și Constant (împrumutat probabil din franceză). ☐ Fr. Constans, Constant, Constantin, Constance, it. Constanzo, Constanza, germ. Konstantin (hipoc. Kunst), Konstanze (hipoc. Stanzi), sp. Constancio, Constancia, Constantius, rus. Konstantin, Konstantina, magh. Konstancia, Konstantina, Konstantin etc. ☐ Împăratul roman Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), 306-337, primul împărat creștin (a decretat creștinismul religie de stat), a unificat Imperiul roman, a recucerit regiunile de la nord de Dunăre (în timpul său a fost construit valul de apărare cunoscut sub numele „Brazda lui Novac”). Dintre mulții împărați bizantini cu numele de Constantin, îi amintim doar pe Constantin Porfirogenetul (autor al unor scrieri care oferă informații prețioase asupra românilor de la sud de Dunăre) și Constantin al Xl-lea Dragases, ultimul împărat bizantin, pierit odată cu căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453. În Țara Românească și Moldova, între 1607 și Unire sînt cunoscuți 10 domni cu acest nume, dintre care îi amintim pe Constantin Șerban Basarab, Constantin Brîncoveanu și Constantin Cantemir. Oameni de știință și cultură români: Constantin Cantacuzino, Dinicu Golescu, C(onstantin) A. Rosetti. În toponimie, numele lui Constantin cel Mare a fost păstrat în Constantinopolis „orașul lui Constantin”, ridicat de celebrul împărat pe locul vechiului Byzantion, între 326 și 330 e.n., devenit capitală a întregului imperiu, din anul 395 numai a Imperiului roman de răsărit, iar, ulterior, din 1453, cînd este cucerit de turci, capitala Imperiului otoman sub numele de Stambul (pînă în 1923). Forma feminină Constanța este numele cunoscutului nostru oraș (pe locul coloniei grecești Tomis), al unui lac alpin situat între R.F. Germania, Austria și Elveția și a orașului vest-german așezat pe malul acestuia.

tui³ sn [At: M. COSTIN, O. 44 / Pl: -uri / E: tc tug] (Înv) 1 Semn distinctiv al puterii și al rangului unor demnitari din Imperiul Otoman și din țările vasale lui, reprezentat printr-o lance cu semiluna (sau cu o măciulie de metal) în vârf și cu două sau trei cozi albe de cal prinse de ea. 2 (Pex) Steag turcesc cu tui³ (1). 3 (Pan) Ornament în forma unui tui³ (1), care se aplica pe chipul sau pe coiful militarilor.

vasal, ~ă [At: I. GOLESCU, C. Pl: ~i, ~e / E: fr vassal] 1 sm (În epoca feudală, în apusul Europei) Nobil care, în urma primirii unei feude și a prestării omagiului, devenea dependent de un suzeran, datorându-i acestuia fidelitate și anumite servicii militare sau civile. 2 sm (În epoca feudală, în unele părți ale Europei) Principe¹, domnitor sau duce¹ care, în urma prestării omagiului, devenea parțial dependent de un suzeran, obligându-se să respecte interesele acestui și să-i facă anumite servicii, în condiții prestabilite. 3 sm Conducător de stat dependent față de un suzeran. 4 sm (În Evul Mediu, în sud-estul Europei și în alte zone limitrofe ale Imperiului Otoman) Domnitor, principe¹ sau alt conducător de stat care, fiind numit sau confirmat de către sultan, se obliga să plătească acestuia tribut, să ofere ajutor militar și să se conformeze politicii externe a suzeranului, păstrându-și autonomia conducerii interne. 5 a (Mai ales în Evul Mediu; d. state) Care era în raport de dependență politică, economică și militară față de un alt stat considerat suveran Si: (îvp) atârnat² (4), închinat. 6 sm (Rar; pgn) Persoană dependentă de cineva.

vasalitate sf [At: HASDEU, I. C. I, 48 / Pl: ~tăți / E: fr vassalité] 1 (În epoca feudală; în apusul Europei) Instituție care exprima obligațiile reciproce apărute între vasal (1) și suzeran în urma încheierii contractului feudal Si: (îvr) văsălie (1). 2 Calitatea de vasal (1) Si: (îvr) văsălie (2). 3 (În epoca feudală; în unele părți ale Europei) Instituție care exprima obligațiile reciproce apărute între vasal (2) și suzeran în urma prestării omagiului. 4 Calitatea de vasal (2). 5 (Mai ales în Evul Mediu, în sud-estul Europei și în alte zone limitrofe Imperiului Otoman) Raport de dependență politică, economică și militară a unui stat față de altul considerat suzeran Si: (fîr) vaselagiu. 6-7 Calitatea de vasal (3-4). 8 (Rar; pgn) Dependență (1).

salahor sm [At: ȘIO II₁, 309 / V: (pop) ~aor, (înv) sarahol, sara~, saraol, saraor, sera~, sereor, (reg) sălăh~, sărăh~, sărăor / Pl: ~i / E: tc salahur, serahur] 1 Demnitar al Imperiului Otoman care avea grijă de grajdurile împărătești și care, uneori, era însărcinat cu instalarea noului domn în țările române. 2 Boier sau slujbaș din țările române aflat sub ordinele rahitivanului, care avea grijă de grajdurile domnești și însoțea alaiurile cu un fel de baston în mână Vz comis. 3 Țăran scutit de dări, pus de domnie la dispoziția Porții Otomane pentru repararea cetăților turcești, întreținerea drumurilor și pentru alte munci grele. 4 Muncitor necalificat, angajat și plătit cu ziua, care lucrează mai ales la construcții de case, șosele etc. Vz zilier. 5 (Pgn) Muncitor (care prestează munci fizice grele). 6 Persoană care muncește din greu, care face partea cea mai neplăcută, mai brută a unei acțiuni.

sangeac [At: URECHE, LET. I, 127/2 / V: ~ag, (înv) ~al (Pl: sangeale), ~eg, ~ep, ~et, ~ndjac, săn~, săngeat, săngeg, sin~, sân~, sângeah (Pl: sângeași) / S și: sangiac / Pl: ~uri sn, ~aci sm / E: tc sancak] 1 sn (Șîc ~-șerif) Steag de mătase verde, despre care se credea că ar fi aparținut lui Mahomed și care era folosit în războaiele turcilor, când la luptă participa sultanul sau marele vizir. 2 sn (Pgn) Steag turcesc. 3 sn (Îc) ~-beg Portdrapel (la turci). 4 sn Steag cu semilună în vârful lăncii, pe care Poarta otomană îl trimitea în țările române cu prilejul unui nou domn, ca semn de învestire. 5 sn Margine a așternutului pe care stătea vizirul și care avea un loc anumit pentru a fi sărutat de supușii săi. 6 sn Subdiviziune teritorial-administrativă a unui pașalâc sau a unui vilaiet, în Imperiul Otoman Si: (înv) sangeacat, sangealâc. 7 sm (Șîc ~-bei) Guvernator al unui sangeac (6).

saragea sf [At: ȘIO II₂, 103 / V: ~angea, ~rigea, sărăcei smp / Pl: ~ele / E: tc saruca] 1 Călăreț din vechea cavalerie turcească. 2 Călăreț din corpurile de cavalerie cu caracter neregulat, în țările române. 3 (Lpl) Vechi corp de cavalerie, (cu caracter neregulat) din Imperiul Otoman și din țările române.

vezir-azem sm [At: URECHE, L. 123 / S și: vezirazem / Pl: ~i-~ / E: tc veziri azam] 1 Mare vizir. 2 (Pex) Înalt demnitar al Imperiului Otoman, cu funcții asemănătoare ministrului de astăzi.

vilaiet sn [At: DUMITRACHE, 18 / Pl: ~e / E: tc vilayet] Diviziune administrativ-teritorială în Imperiul Otoman, guvernată de un valiu.

vizir¹ sm [At: (a. 1595-1622) ROSETTI, B. 71 / V: (înv) vez~, veziriu, ~iu, (reg) ~zur / Pl: ~i / E: tc vezir cf fr vizir] 1 Titlu dat înalților demnitari ai Imperiului Otoman care aveau însărcinări corespunzătoare acelora ale unui ministru de astăzi. 2 Persoană care avea titlul de vizir (1). 3 (Înv; pex) Înalt dregător în țările musulmane cu funcții asemănătoare acelora ale unui ministru. 4 (Îs) Mare ~ sau ~ul cel mare Titlu dat dregătorului care îndeplinea funcția de prim-sfetnic al sultanului și care avea însărcinări corespunzătoare prim-ministrului de astăzi. 5 (Îas) Persoană care purta titlul de mare vizir (4). 6 (Irn; iuz; îas) Supranume dat de contemporani lui I. C. Brătianu, prim-ministru al guvernului român. 7 (Înv; fig) Tiran. 8 (Mol) Nume dat unei poziții a arșicului în jocul de copii cu arșice Si: (reg) armaș (11). 9 (Mol; pex) Copilul care aruncă arșicul în poziția numită „vizir” (8) Si: (reg) armaș (10).

spahiu¹ sm [At: URECHE, L. 123 / V: (îrg) ~afiu, (înv) ~his, ~afeu, (reg) scafiu, (reg) pafir, pafiu, parh~, pasfir, pasfiu / Pl: ~ii / E: tc sipahi] Militar din corpul de cavalerie al armatei Imperiului Otoman din perioada Evului Mediu, care era recrutat din rândurile aristocrației militare, deținătoare de feude.

seimen [At: M. COSTIN, O. 99 / V: (înv) ~ean, sebgan, segban, săiman, săi~, sigmean, sigm~, siiman, siimean, simen, (îvr) săm~, (reg) ~man / Pl: ~i / E: tc seğmen^[1], seyman] 1 sm (În vechea organizare militară a Imperiului Otoman, mpl) Soldat dintr-un corp special al ienicerilor. 2 sm (În vechea organizare militară a țărilor române în sec. XVII și XVIII; mpl) Persoană care făcea parte dintr-un corp de ostași mercenari pedeștri (înarmați cu sânețe), care aveau ca principală atribuție paza curții domnești. 3 am (Reg; îf seiman) Viteaz. corectat(ă)

semilună sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ni, (înv) ~ne / E: semi- + lună cf fr demi-lune] 1 Parte a discului lunii în formă de semicerc (3), luminat de soare în timpul primului sau ultimului pătrar. Si: seceră (8). 2 Luna văzută în faza primului și a ultimului pătrar. Si:secerfă (9). 3 (Pan) Obiect, parte a unui obiect etc. care are formă de semilună (2). 4 (Șir de) obiecte, părți ale unor obiecte etc. care sunt dispuse în formă de semilună (2). 5 Semn simbolic al islamului, reprezentat de aspectul aparent al lunii în faza primului pătrar. 6 (Fig) Imperiul Otoman. 7 (Fig) Turci. 8 (Fig) Mahomedanism. 9 (Îs) ~ roșie Denumire dată de unele state musulmane asociațiilor corespunzătoare celor de cruce roșie. 10 Instrument de percuție întrebuințat în muzica gărzii ienicerilor turci.

serai sn [At: (a. 1633) MAG. IST. IV, 318/25 / V: (înv) ~l, sar~ (Pl: saraie) / Pl: ~uri / E: tc seray, saray, fr sérail, ger Serail] 1 Palat¹ al sultanului sau al marilor demnitari turci din Imperiul Otoman. 2 (Pgn) Palat¹. 3 (Prc) Apartament destinat cadânelor într-un palat turcesc Si: harem. 4 (Îvr) Locuință. 5-7 (Reg) Grajd (1-3). 8 Șopron (1).

serascherlâc sn [At: NECULCE, L. 158 / V: sar~ / Pl: ~uri / E: tc saraskerlik] (În Imperiul Otoman) Comandament al unei armate.

seraschier sm [At: M. COSTIN, ap. GÂDEI, 334 / V: (înv) ~ear, ~ir, ~cher, ~așc~, sarascher, sarascheriu, sar~ (S și: saraskier), saraschieriu / S și: seraskier / Pl: ~i / E: tc serasker] (În Imperiul Otoman) 1 Comandament suprem al unei armate (sau al armatei) turcești. 2 Comandant militar al unei unități teritoriale. 3 Ministru de război.

serhat sn [At: GHEORGACHI, CER. (1762), 308 / V: (înv) salh~, sar~ / Pl: ~uri și (rar) ~e / E: tc serhat] Cetate sau fortăreață turcească situată la marginea Imperiului Otoman sau la granița țărilor române.

silihtar sm [At: M. COSTIN, ap. ȘIO II₂, 109 / V: ~hdar, ~ictar, ~lahdar, ~lehtar, săl~, sălihut~ / Pl: ~i / E: tc silâhdar, silâhtar] 1 Mare demnitar la turci, care purta sabia sultanului. 2 Demnitar turc care avea în grijă armele unui mare-vizir. 3 (Îs) ~ aga, ~ pașa Titlu dat primului mareșal al palatului împărătesc în administrația Imperiului Otoman. 4-5 Spătărel sau armaș în ierarhia Imperiului Otoman.

bașbuzúc s.m. 1 (în Ev. Med., în Imperiul Otoman) Voluntar turc ce nu primea soldă și care trăia din prăzi, din jafuri. 2 (la pl.) Trupe de călăreți turci, care, în sec. 19, aveau atribuții de jandarmi. 3 Fig. Persoană violentă și grosolană, care încalcă regulile de conviețuire socială. • pl. -ci. și bașibuzúc s.m. /<tc. bașibozuk „trupe neregulate”.

baș-ciohodár s.m. 1 (în Ev. Med., în Imperiul Otoman) Prim-camerier al sultanului. 2 (în Ev. Med., în Țările Române) Prim cămăraș al domnului (cu diferite funcții administrative). • pl. -i. și baș-ciuhodár s.m. /<tc. baș çuhadar.

sultan [At: (a. 1594) IORGA, C. I. II, 234 / V: (înv) sol~ / Pl: ~i / E: tc sultan] 1 sm Titlu dat suveranilor din Imperiul Otoman și din alte țări musulmane Si: (înv) șah¹. 2 sm Persoană care poartă titlul de sultan (1) Si: (înv) șah¹. 3 a (Înv; d. stofe) De bună calitate. 4 sm (Înv) Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape.

MAZIL s.m. 1. (Mold.) Demnitar turc din Imperiul Otoman sau domn din Țările Românești destituit. Și s-au dus cu toată casa lui de iznoavă la Țarigrad, mazil la poartă. PSEUDO-COSTIN. Iară mazîl tot au rămas, că apucasă împărăția de pusesă pre Ilieșu domnu. NECULCE; cf. N. COSTIN; GHEORGACHI; H 1779², 84^v. 2. (Mold., ȚR) Mic boier de țară. A: Mazilii și mănăstirile să-și stăpînească ocinele. NECULCE. B: (Adjectival) Au început a strînge pre o seamă de boiari manzîli, la mitropolie. R. POPESCU. 3. (Mold.) Răzeș însărcinat cu execuțiile și cu încasarea birurilor. Unii dzice că i-au pirît mazîlii. NECULCE. Variante: manzîl (R. POPESCU). Etimologie: tc. mazul. Cf. ngr. manzilis. Vezi și mazili, mazilie, mazilime, mazilit.

valiu s.m. (în Imperiul Otoman) Guvernator al unui vilaiet. • pl. -ii. și valis, valesi s.m. /<tc. vali, valisi.

SARHAT s.n. (Mold.) Fortăreață turcească situată la marginea Imperiului Otoman. Înștiințîndu-se împărăția turcească și pașii de pre la cetățile Moldovei și de pre la alte sarhaturi de primpregiur. CANTA. Fost-au rînduit pașă la sarhatul Hotinului Hamza-Pașa, om mare, vestit. GHEORGACHI. Etimologie: tc. serhat.

SILIHTAR s.m. 1. (Mold., ȚR) (Mare) demnitar la turci, care purta sabia sultanului sau avea în grijă armele unui mare vizir. A: Silihtar ce era, inlăuntru, care slujbă este de împărăție foarte aproape, adecă spătar ce poartă spata sau buzduganul după împăratul. M. COSTIN ; cf. NECULCE ; IM 1754, 141^r; PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. B: I-au venit veste de la silihtariul împăratului, carele sosise la Anapoli. IM 1730, 199^v. ◊ S. comp. Silihtar-aga, silihtar-pașa = primul mareșal al palatului împărătesc în administrația Imperiului Otoman. A: Pre unul den acele capete la împărăție, pre silihtar-pașa, îl cuprinsese Matei-Vodă cu dările. M. COSTIN; cf. IM 1754, 141^v. B: Trimițînd cal împodobit la cort la silihtar-aga ca să-l aducă. IM 1730, 200^r. 2. (Mold.; la pl.) Spătărei sau armași în ierarhia Imperiului Otoman. 3000 de silihtari slujesc în patru sau în cinci cai. URECHE. Variante: sălihtar (PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU), sălihutar (NECULCE), silehtar (NECULCE), sillhdar (IM 1754, 141^r). Etimologie: tc. silâhdar.

MAIESTÁTE s. f. 1. Suveran, monarh. Prea-înalta voie a chesaro-crăiescului maiestat (a. 1783). IORGA, S. D. XIII, 13. Un stat înalt și nobil, un port de maiestate, O frunte mare, scoasă, ce cugetă departe. HELIADE, O. I, 230. [Petru Rareș] nu se înjosește, nu sărută mîinile, nu mărturisește prin actele sale că ar fi dobîndit coroana numai de la sacra maiestate polonă. XENOPOL, I. R. V, 59. ♦ (Învechit) Autoritate, putere supremă; suveranitate. Supt maiestatea. . . coroanei apostoliceștei crăimi a Ungariei. ECONOMIA, 150/21. Fieștecarea cojniță [de albine] închipuiaște o soțietate omenească, întru carea iaste crai, maiestate și însoțire. ib. 173/2. 2. (De obicei urmat de un adj. pos.) Termen de reverență folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un monarh. V. m ă r i e¹, î n ă l ț i m e. Despre această ticăloasă stare, maiestatei sale credincioasă înștiințare au făcut. ST. INST. 8/3. Mâiestățile sale au fost la eczerciție (muștru). AR, 9^l/27. Majestatea sa, împăratul, au demîntat asta. GR. R. N. II, 18/15. Toate acele preparative se făceau pentru celebrarea intrării în orașul Kissingen a maiestății sale elenice. FILIMON, O. II, 182. Cătră. . . preaputinciosul împărat. . . maiastatul lui celui împărătesc, preamilostivul mieu stăpîn (a. 1885). CAT. MAN. I, 443. Nu ți-ai iubit poporul, majestate, Sau nu l-ai înțeles, și e totuna. VLAHUȚĂ, O. A. I, 39. Majestatea sa, augustul suzeran, garanta viața, libertatea și averea tuturor raialelor sale. CAMIL PETRESCU, O. III, 82. Auziți ce zice majestatea sa, adăugă rotunjind mieros pe „majestatea sa”. PREDA, M. 127. Maiestata sa regele. ALR II 2855/812. Maiestata sa regina. LB. 2856/812. 3. Aspect grandios, care trezește admirație; măreție. Cf. m a i e s t o s (2). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Majestatea naturei. GENILIE, PRINCIP. V/27, cf. NEGRUZZI, S. I, 197, BART, E. 123. ♦ Prestanță, demnitate (a ținutei, a expresiei). Era bărbătesc, boieresc, cu tărie, plin de netemere și de maiestate (mărime). MAIOR, T. 94/25. Regala majestate [a copilei] mai mult încă străluce Prin faptele acelea de umile deprinderi. HELIADE, O. I, 310. El întrunește-n sine o triplă maiestate. ALECSANDRI, P. III, 215, cf. 135. Mai multă majestate și frumusețe în descripții aduc aminte să fi citit de mult. MACEDONSKI, O. IV, 60. Majestatea mersului și îmbrăcăminții erau aproape caricaturizate. CAMIL PETRESCU, O. III, 68. ♦ Caracter solemn, care impune respect. Revoluțiunea grecilor din Elada și din celelalte provincii ale Imperiului otoman... este plină de severitate și de o lugubră maiestate. FILIMON, O. I, 279. Cît de măreață ești Sub palida, duioasa și sacra maiestate A morții. ALECSANDRI, T. II, 186. – Pl : (1) maiestăți. – Și: majestate (prin adaptare la sistemul fonetic popular) măiestate, (regional) maiestátă s. f.; (învechit) maiestát, maiastát subst. – Din lat. maiestas, -atis, fr. majeste. – Maiestat, maiastat < germ. Majestät.

vezir-azem s.m. (ist.) Mare vizir; ext. înalt demnitar al Imperiului Otoman, cu funcții asemănătoare primului-ministru de astăzi. • pl. -veziri-azemi. /<tc. veziri azam.

vilaiet s.n. (în Imperiul Otoman) Unitate administrativ- teritorială condusă de un valiu. • pl. -e. /<tc. vilayet.

vizir s.m. (ist.) Înalt demnitar al Imperiului Otoman care avea însărcinări corespunzătoare acelora ale unui ministru; nume dat unor înalți dregători (sau miniștrilor) din țările musulmane. Emirii, vizirii și toți ofițerii așteaptă porunca (CAR.). ◊ Mare vizir sau vizirul cel mare = titlu dat în Imperiul Otoman dregătorului care deținea funcția de prim-sfetnic al sultanului, echivalentă cu aceea de prim-ministru; persoană care avea acest titlu. • pl. -i. /<tc. vezir.

MAZÍL adj., s. m. I. 1. Adj. (Adesea substantivat) (Demnitar turc din Imperiul otoman sau domn din țările românești) scos din slujbă, destituit; s p e c. (boier) care nu are slujbă de stat. Dimarit fiind mazil, și Leftihid stînd împărat, trimisă Leftihid pre sluga sa la Dimarit, întrebîndu-l. HERODOT (1 645), 332. Și s-au dus cu toată casa lui de iznoavă la țarigrad, mazil la Poartă. N. COSTIN, LET. II, 9/14, cf. 88/24. Aștepta acel sol să vază pre Aron Vodă, sosit mai curund mazil în țarigrad. id. L. 568. Iară mazîl tot au rămas, că apucasă împărăția de pusesă pre Ilieșu domnu. NECULCE, L. 38, cf. 172, GHEORGACHI, CER. (1 762), 224. Au început a strînge pre o seamă de boiari manzîli, la mitropolie (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 50/15. Au fost rămas la mare scâpăciune atît domnii mazili, cît și bezedelele și capichihaiele și alți boieri mulți (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 102/13. Tot întru acesta an se afla și mazilul Ioann Moghila la Gavriil Betlen, prințul Ardealului. ȘINCAI, HR. III, 16/30. Domnii să nu se facă mazili mai-naintea vremii de șapte ani (cca 1802). ap. TDRG. Dete lui Méhemet Satîrgi Pașa pecetea împărătească în mîini, spunîndu-i că e mazil. BĂLCESCU, ap. ȘIO II₁, 253. Gloata boierilor mazili și boiernașilor. ODOBESCU, S. I, 73. Sultanul declară pe Ioan Vodă de mazil, și dă steag de domnie lui Petru Șchiopul. XENOPOL, I. R. V, 98. Antonie Vodă Ruset e mazil la Țarigrad. SADOVEANU, O. X, 57. 2. S. m. Persoană care aparținea unui corp de cavalerie alcătuit din boierii rămași fără funcție. Căpitanii de mazili ce s-au obicinuit a se face de la o vreme. . . să lipsască (a. 1799). URICARIUL, IV, 74/25. Călârimea sârdarului de mazili, care se alcătuia de toți boierii ieșiți din slujbă. BĂLCESCU, M. V. 592. II. S. m. (În orînduirea feudală din țările românești) 1. Mic boier de țară (v. r ă z e ș), descendent al unei familii boierești de rangul al doilea. Au jăluit ceastă săracă de fâmeaie, anume Ilina, care au fost a Predii mazîlul (a.1 692). BUL. COM. IST. V, 220. Mazilii și mănăstirile să-și stăpînească ocinele. NECULCE, L. 212. Auzirăm că. . . s-au trimis salahori și bumbașiri, mazili, boierănași, ca să dreagă drumul Coziii (a. 1 808). IORGA, S. D. VIII, 44. Mazilii și ruptașii întru hotârîrea poturilor slujbei a fi aceștia întru osebire de ceilalți locuitori (a. 1814). URICARIUL, L, 218/31. Sînt în țară și nobili moșneni și mazili, ce corespund pe deplin cu boierii noștri olteni. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 18. Cînd patria era în primejdie, se ridicau mazilii și breslașii. . . ca să apere patria amerințatâ. BĂLCESCU, M. V. 648. Toate aceste vechi rămășițe a gloriei strămoșești. . . le vizitam călăuzit de un bătrîn mazil din Cotnari. NEGRUZZI, S. I, 184. Să faceți cunoscut tuturor boierilor hale și mazili că eu am lăsat scaunul domniei. FILIMON, O. I, 246. Venitul cutielor sătești se alcătuia din zeciuiala birnicilor, din zeciuiala meseriașilor dezrobiți, din zeciuiala mazililor, a ruptașilor și a ruptelor visteriei. I. IONESCU, D. 101. Alte documente aduc ca marturi fără titluri persoane arătate ca feciori de boieri de țară, adecă mazili. XENOPOL, I. R. III, 169. Mazilii, adecă răzășii ce se coboriau din boieri, nu plăteau cislă, ci erau impuși la dări personale. id. ib. 216. Constantin Mavrocordat se gîndi atunci la mazili, la neamurile sărăcite ale boierilor, care nu mai puteau ajunge la boierie. IORGA, C.I. II, 166, cf. I. BRĂESCU, M. 68. Pe lîngă soli. . . au năvălit și prea mulți boieri și mazili, cărora iarăși le-am dat gazde și cuhnii. SADOVEANU, O. X, 357. Urmașii boierilor de rangul al doilea se numeau mazili și plăteau un impozit special. OȚETEA, T. V. 58. Dușmanii l-au pus la bir! Nu l-au pus ca pe-un copil, Și l-au pus ca pe-un mazil. ALECSANDRI, P. P. 275, cf. TEODORESCU, P. P. 325, MAT. FOLK. 155, VÎRCOL V. 63. ◊ (Adjectival) M-am milostivit domnia-mea de iarăși am hotărît ca cei ce să vor alege că sînt vechi neam de boiernași mazili, să nu plătească dijmărit și vinârici (a. 1754). BUL. COM. IST. V, 251. 2. Răzeș însărcinat cu execuțiile și cu încasarea birurilor (CREANGĂ, GL.) ; vătășel în slujba boierilor, plătit din banii birului (ȘIO II_1; 254). Unii dzice că i-au pîrît mazîlii, că, cînd au pus banii steagului, i-ar hi încărcat pe unii cu năpaste. NECULCE, L. 195. Datori să fie ispravnicii... a rîndui la fieștecare ocol cîte un mazîl zapciu, ca să îndemne pe toți locuitorii ținutului să are și să samene cît de mult (a. 1 794). URICARIUL, IV, 50/19. Vornicul Nic-a Petricâi, cu paznicul, vătămanul și cîțiva nespălați de mazili, se purtau pintre oameni, de colo pînă colo. CREANGĂ, A. 8. Știa că răzeșii din Gîsca îs cam ai dracului, mai ales că Ciopîrlă era și mazil. CONTEMPORANUL, IV, 299, cf. 300. Din sat venise primarul. . . cu vreo cîțiva fruntași. . . mazilii Ștefan și Nae Rursuc. XENOPOL, ap. TDRG. Roierii cei mai mici Să râmîie calici,. . . Iară mazilii sâ-i tragă cînii, încă si mitele Să le roază opincile. POP., ap. GCR II, 319. ♦ (Prin vestul Munt.) Om îmbogățit, ciocoi. TOMESCU, GL. .Pl.: mazili. – Și: (învechit) manzíl adj., s. m. – Din tc. mazul. Cf. ngr. μανζίλης.