DESPOT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în evul mediu) Conducător cu puteri discreționare; tiran. ♦ Fig. Persoană excesiv de autoritară, care, în acțiunile sale, nu ține seama de alții, care vrea să-și impună cu orice preț voința. 2. (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. [Acc. și: despot] – Din ngr. despótis, fr. despote.

TIRAN, -Ă, tirani, -e, subst., adj. 1. S. m. Stăpânitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din antichitate (care guverna cu cruzime); p. gener. șef de stat care conduce în mod absolut; despot. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care încearcă să-și impună voința în orice împrejurare, care asuprește pe cei din jur; (om) crud, nemilos. – Din ngr. tirannos, fr. tyran.

DESPOTAT, despotate, s. n. 1. Demnitatea de despot. 2. Teritoriu guvernat de un despot. – Din fr. despotat.

DESPOTISM s. n. Regim politic caracterizat prin puterea nelimitată și guvernarea arbitrară, neîngrădită de nici o lege, a despotului; absolutism, tiranie, autocrație; despoție (1). ♦ Fig. Comportare sau atitudine arbitrară; samavolnicie. – Din fr. despotisme.

DESPOȚIE, despoții, s. f. 1. Formă de guvernământ autocratică; despotism. 2. Țară condusă de un despot. – Despot + suf. -ie.

DESPOT s. v. tiran.

TIRAN s., adj. (POL.) 1. s. despot, satrap. (A fost un adevărat ~ în timpul guvernării sale.) 2. adj. despotic. (Domn ~.)

despot/despot s. m., pl. despoți/despoți

despoție s. f., art. despoția, g.-d. art. despoției; pl. despoții, art. despoțiile

DESPOT ~ți m. 1) Suveran care guvernează în mod absolut și arbitrar; tiran; potentat; dictator. 2) fig. Persoană care exercită o autoritate tiranică; tiran; satrap; dictator. [Acc. și despot] /<ngr. despotis, fr. despote

DESPOTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de despoți; propriu despoților. Regim ~. /<fr. despotique

DESPOTISM n. 1) Formă de guvernământ în care puterea de stat se află în mâinile unui despot; tiranie. 2) Atitudine sau comportare de despot. /<fr. despotisme

DESPOȚIE ~i f. rar 1) v. DESPOTISM. 2) Țară condusă de un despot. [Art. despoția; G.-D. despoției; Sil. -ți-e] /despot + suf. ~ie

DICTATOR ~i m. 1) Suveran care guvernează în mod absolut și autoritar; despot; potentat; tiran. 2) fig. Persoană care exercită o activitate tiranică; tiran; satrap; despot. 3) (în Imperiul Roman) Conducător de armată ales de senat și învestit cu puteri nelimitate pentru un anumit timp (în cazuri excepționale). /<fr. dictateur, lat. dictator

POTENTAT ~ți m. 1) Conducător absolut al unei țări care își exercită puterea în mod arbitrar; despot; tiran; dictator. 2) fig. Persoană care deține o putere excesivă. /<fr. potentat, lat. potentatus

SATRAP ~i m. 1) (în Persia) Guvernator cu puteri nelimitate al unei satrapii. 2) fig. Persoană care exercită o activitate tiranică; despot; dictator; tiran. [Sil. sa-trap] /<ngr. satrapes, lat. satrapes, fr. satrape

TIRAN¹ ~i m. 1) Conducător absolut al unei țări care guvernează în mod arbitrar și cu cruzime; dictator; despot; potentat. 2) fig. Persoană autoritară care își impune voința în mod despotic; satrap; dictator; despot. /<ngr. tírannos, fr. tyran

AUTOCRAT s.m. Conducător cu puteri absolute; monarh absolut. V. despot, dictator, tiran. // adj. Autocratic. [Pron. a-u-. / < fr. autocrate, it. autocrata < gr. autokrates < autos – însuși, kratos – putere].

despuietor, despuietori, s.m. (înv.) stăpân, despot.

DESPOT s.m. 1. (Ist.) Suveran cu puteri absolute, care guverna arbitrar, după bunul său plac, neîngrădit de nici o lege; tiran. ♦ (Fig.) Om tiranic, excesiv de autoritar cu ceilalți. 2. Guvernator autonom al unei provincii din Imperiul bizantin. [Cf. ngr. despotis, fr. despote, gr. despotes – stăpîn].

DESPOTAT s.n. Demnitatea de despot. ♦ Teritoriu bizantin guvernat de un despot. [< fr. despotat].

DESPOTIC, -Ă adj. De despot; tiranic, absolutist, dictatorial. [Cf. fr. despotique].

DESPOȚIE s.f. (Ist.) Formă de guvernămînt autocratică în fruntea căreia se află un despot; despotism; țară condusă de un despot. [Gen. -iei. / < despot + -ie].

despot (-ți), s. m. – Tiran. – Mr. dispot. Ngr. δεσπότης (sec. XVI), și modern mai ales la formele der., din fr. despote. – Der. despotic, adj.; despotie, s. f. (înv., regim al unui despot); despotism, s. n., înv., despotismos (sec. XVIII; cf. Gáldi 169).

AYATOLAH s. m. șef al religiei mahomedane șiite; (fig.) despot. (< fr., engl. ayatollah)

DESPOT/DESPOT s. m. 1. guvernator autonom al unei provincii din Imperiul Bizantin. 2. (în evul mediu) suveran cu puteri absolute, care guverna după bunul său plac; tiran. 3. (fig.) om tiranic, excesiv de autoritar. (< ngr. despotis, fr. despote, cf. gr. despotes, stăpân)

DESPOTAT s. n. 1. demnitatea de despot. 2. teritoriu guvernat de un despot. (< fr. despotat)

DESPOTIC, -Ă adj. 1. caracteristic despoților; tiranic, dictatorial, samavolnic. 2. abuziv, arbitrar. (< fr. despotique)

TIRAN², -Ă I. s. m. despot. ◊ conducător de stat foarte aspru, crud; (p. ext.) cel care abuzează de autoritatea sa, care asuprește pe alții. II. adj. nemilos, despotic; asupritor. (< ngr. tirannos, fr. tyran)

tiran (-ni), s. m. – Despot. Gr. τύραννος (Murnu 57), sec. XVII. – Der. tiranic, adj., din fr. tyrannique; tirănesc, adj. (înv., tiranic); tirănește, adv. (înv., tiranic); tirăni, vb. (înv., a trata prost, a tiraniza); tiranie (var. înv. tirănie), s. f. (despoție) din gr. τυραννία; tiraniza, vb., din fr. tyranniser; tiranisi, vb. (a tiraniza), din gr. τυραννίζω, aorist τυράννησα.

ALECSANDRI, 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor și om politic român. Acad. (1867). Participant la revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe a Moldovei (1858-1859) și cel dîntîi ministru de Externe a Principatelor Unite (1859-1860) și al României la Paris (1885-1890). Director al Teatrului Național din Iași (1840-1842), împreună cu Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. A condus revista „România literară” (1855). A contribuit la fondarea și la dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale”, care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale, ca și în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrînești”), 1852-1853. Influențat de folclor („Doine și lăcrimioare”). A evocat în ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat feptele de vitejie din Războiul de Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația dramatică însumează monologuri („Cînticele comice”), comedii satirizînd atmosfera și moravurile epocii („Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițelor” ș.a.), drame cu subiecte din istoria națională sau antică („Despot-Vod”, „Fîntîna Blanduziei”, „Ovidiu”) și o feerie („Sînziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiere de la Florența”) și satirice („Istoria unui galbîn și a unei parale”). Schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”); încercări de roman („Dridri”, „Mărgărita”). Prin seninătate, armonie și simplitate, opera sa rămîne expresia unei personalități de structură clasică. Premiul „Felibrilor”. 2. Iancu (Ioan) A. (1826-1884, n. Iași), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenției diplomatice a Principatelor Unite la Paris și Londra (1860-1866).

BETHLEN (BETLENI), familie de nobili maghiari din Transilvania, originară din neamul Becse-Gergely. Mai importanți: Farkas B. (1639-1679), istoriograf și cancelar al Transilvaniei. Scrierea sa „Historia de rebus Transilvanicis” prezintă perioada dintre 1525 și 1609, cuprinzînd știri și despre Țara Românească și Moldova (Petru Rareș, Despot Vodă, Mihai Viteazul și Radu Șerban); János B. (1613-1678), istoriograf și cancelar al Transilvaniei între 1629 și 1673, cu referiri la Moldova și Țara Românească; Miklós B. (1642-1716), om de stat, cancelar al Transilvaniei și memorialist. A lăsat o valoroasă autobiografie.

BIBLIOTÉCĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Instituție de cultură în care se adună, se organizează și se păstrează fonduri de publicații (cărți, reviste etc.) și manuscrise pentru a fi folosite de cititori. Primele b. iau naștere în antic, în Mesopotamia, unde tăblițe de lut sînt păstrate în temple sau în palatul despoților; celebre sînt b. suveranului asirian Assurbanipal din Ninive, cele de la Alexandria, Pergam și Roma. În ev. med., manuscrisele sînt adăpostite în mănăstiri (Montecassino, St. Gallen), universități (Salamanca, Paris, Upssala), la curțile princiare și regale (Laurentiana-Florența, Vaticana-Roma). În perioada Renașterii și mai ales după apariția tiparului iau naștere primele b. publice (Bodleiana ș.a.). Printre marile b. ale lumii se numără astăzi: Biblioteca Congresului, din Washington, Biblioteca Națională a Marii Britanii, din Londra, Biblioteca Națională, din Paris, Bibioteca „Lenin”, din Moscova, Biblioteca Germană, din Leipzig, Biblioteca Academiei Române, din București ș.a. ♦ (INFORM.) Colecție centralizată de programe sau componente ale acestora, stocată și organizată în scopul înlesnirii activității de programe. 2. Cameră, sală în care se păstrează și se citesc cărțile. ♦ Mobilă, raft pentru păstrarea cărților. 3. Colecție de cărți (tipărite de o anumită editură), prezentînd din punct de vedere grafic și tematic un caracter unitar.

BRANCOVIČ [bráncovitʃ], familie nobiliară de origine sîrbă. Mai importanți: 1. Gheorghe B. (1384-1456), despot al Serbiei din 1427. 2. Sava B. (?-1683), mitropolit la românilor din Transilvania (1656-1683). În 1660 a fost la Moscova, de unde a primit ajutoare bănești; s-a împotrvit tendințelor de calvinizare ale principelui Mihail Apafi, motiv pentru care a fost destituit (1683). 3. Gheorghe B. (1645-1711), cronicar transilvănean, agent diplomatic al Transilvaniei și al Țării Românești la Constantinopol. Fratele lui B. (2). Captiv în închisorile Habsburgilor (1689-1711). A scris „De începerea vechiului neam slovenesc” și „Letopisețul slovenilor Iliricului și Misiei...” (inițial în lb. română), tratînd istoria românilor și a slavilor din sud.

democratură s. f. Falsă democrație ◊ „Cultul majorității, specific sistemelor totalitare, intolerante, își găsește lesne corespondentul în acea «democrație populară» [...] amintind flagrant de culoarea verde a cărții lui Khadafi: «democrația înseamnă supravegherea poporului de către popor» sau «democrația înseamnă puterea poporului și nu exprimarea opiniilor poporului». Pe scurt, tot ceea ce am putea numi, plastic, democratură. Adică, «democrație» și «despot luminat».” R.l. 8 XII 90 p. 5. ◊ „A miza pe o restaurație sau cel puțin pe o prelungire la nesfârșit a «tranziției» actuale (un sovietolog de origine română din Paris, Pierre Hassner, o definea drept o democratură) înseamnă a nu avea nici o imaginație pentru viitor.” R.lit. 25 II3 III 93 p. 13; v. și R.l. 9 I 91 p. 4, 25 X 94 p. 3, Ap. 10/95 p. 9, Lupta 22 III 96 p. 1 (din fr. démocrature; D. Urițescu CV 4748)

teenager s. (cuv. engl.) Adolescent de la 13 la 19 ani ◊ „Junocrația. De câțiva ani moda se află sub tutela unui despot tânăr. Teenager-i au impus minijupa.” Cont. 4 VII 69 p. 6 [pron. tineigeăr] (cf. fr. teenager; DMN 1962)

LE MOI EST HAÏSSABLE (fr.) eul este vrednic de ură – Pascal, „Pensées”, VII, 455. Condamnare a egoismului, a transformării eului în centru al Universului, în dușman și despot virtual al celorlalți oameni. A fost aleasă drept deviză de parnasieni.

ODERINT DUM METUUNT (lat.) să mă urască, dar să se teamă de mine – Expresie a poetului tracic Accius în „Atreu”, citată de Cicero, „De oficiis”, XXVIII, 97. deviza suveranilor despoți, ca și a oamenilor autoritari.

COTNARI 1. Com. în jud. Iași; 8.068 loc. (1991). Expl. de gresii. Podgorie renumită și centru pomicol. Vinificație. Stație de c. f. Cetate geto-dacică puternic fortificată (sec. 4-3 î. Hr.). Podul de piatră și beciurile caselor domnești, atribuite prin tradiție lui Ștefan cel Mare. Întemeiat probabil în sec. 13, este menționat documentar ca tîrg din 1448. Domnul Moldovei, Despot-Vodă (1561-1563), a înființat aici un colegiu latin (1562), sub conducerea lui Ioan Sommer. 2. Denumirea vinului produs în podgoria Cotnari.

RADZIWIŁŁ [radʒívil], familie de nobili lituanieni cu rol important și în istoria Poloniei. Mai importanți: 1. Mikołaj R. (Cel Roșu) (1512-1584), hatman și cancelar al Lituaniei. A întreținut relații de prietenie cu Despot-Vodă, domnul Moldovei. 2. Janusz R. (1612-1655), hatman al Lituaniei (din 1654). Căsătorit (din 1645) cu o fiică a lui Vasile Lupu, domnul Moldovei. A încercat atragerea celor trei țări române în Liga antiotomană inițiată de Vladislav IV, regele Poloniei.

SOMMER [zómər], Ioan (numele latinizat Sommerus Johannes) (1542-1574, n. Pirna, Germania), umanist transilvănean. Critic al „Bibliei”. Director al Colegiului de la Cotnari (1562-1563), al gimnaziului de la Brașov întemeiat de Honterus (1565-1567) și al școlii unitariene din Cluj (1570-1572). A scris „Viața lui Iacob Heraclide Despotul Moldovei”.

*despót m. (vgr. despótes). Suveran arbitrar, tiran. Fig. Cel care vrea să conducă arbitrar.

*despotízm n., pl. urĭ (d. despot). Guvernare despotică, autoritate tiranică.

SALONIC (THESSALONÍKI), oraș în NE Greciei (Macedonia), port la G. Salonic (M. Egee); 363,9 mii loc. (2001). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Șantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. chimică, textilă, a constr. de mașini, de prelucr. a tutunului, pielăriei, mat. de constr. și alim. Producție de covoare. Exportă cereale, tutun, produse chimice, textile și cosmetice, articole din piele ș.a. Târg internațional de mostre. Universitate (1925). Muzeu de arheologie. Centru turistic. Monumente: ruinele unor fortificații din sec. 4 î. Hr., Arcul lui Galeriu (303 d. Hr.), care celebra victoria sa din 296 împotriva Sasanizilor, biserica Sf. Dumitru, ocrotitorul orașului (sec. 5, reconstruită după incendiul din 1917), bisericile bizantine Sf. Parascheva (sec. 5), Sf. Sofia (sec. 8), Sf. Fecioară (sec. 9), bisericile Sf. Apostoli (sec. 14) și Sf. Gheorghe (sec. 16), Turnul alb (sec. 15), Citadelă (sec. 15). Monumentele paleocreștine și bizantine au fost incluse (1988) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în sec. 6 î. Hr. cu numele Therme, a fost reîntemeiat în anul 315 î. Hr. de Casandru (Kassandros), regele Macedoniei, atribuindu-i numele soției sale (sora lui Alexandru Macedon), Thessaloniki. În scurt timp orașul ajunge principalul port al Macedoniei elenistice. În 146 î. Hr. a devenit cap. prov. romane Macedonia. Locuitorii orașului au fost creștinați în anii 49-50 de Sf. Apostol Pavel, care a predicat aici și a adresat cetățenilor două epistole. Ridicat la rangul de colonia (în c. 250) de împăratul roman Decius, a devenit reședință imperială în timpul tetrarhiei, iar de la sfârșitul sec. 4 este centrul ad-tiv al Illyricum-ului, una dintre cele patru prefecturi ale Imp. În 390, o mare parte din loc. au fost masacrați de împăratul roman Theodosios la măartea căruia (395) S. revine Imp. Roman de Răsărit, apoi celui Bizantin. În sec. 5-7 orașul s-a apărat cu succes în fața repetatelor atacuri ale ostrogoților, avarilor și slavilor și în pofida întreruperii cvasitotale a legăturilor terestre cu Constantinopolul, S. a continuat să se dezvolte, devenind al doilea oraș ca importanță din Imp. Bizantin și capitala themei omonime (de la începutul sec. 9). Din S. erau originari și și-au pornit activitatea misionară, în 863, frații Chiril și Metodiu. De-a lungul vremii, S. a cunoscut momente foarte dificile: la 31 iul. 904 a fost cucerit și jefuit de pirații arabi conduși de Leon de Tripoli, iar la 24 aug. 1185 normanzii conduși de regele Guilaume II, după un atac combinat, terestru și naval, au cucerit S., pe care l-au jefuit cumplit, dar pe care au fost constrânși să-l abandoneze rapid. După 1204 și cucerirea Constantinopolului de către participanții la a patra Crudiadă, Bonifaciu de Montferrat a devenit rege al S., dar la puțină vreme orașul a fost recucerit în 1224 de despotul Teodor Anghelos Ducas al Epirului (care s-a încoronat împărat al S.), iar în 1246 de Ioan III Ducas Vatațes, împăratul de la Niceea, l-a dobândit fără luptă, orașul revenind în Imp. Bizantin restaurat în 1261. Aici a avut loc, între 1342 și 1349, puternica răscoală a zeloților. În sec. 14, S. a cunoscut o înflorire artistică și culturală remarcabile. Cucerit de Murad I în 1387, a fost redat bizantinilor în 1403, aceștia cedându-l Veneției în 1423. Recucerit de turci în 1430, a rămas sub stăpânirea lor până în 1912. în urma Războaielor Balcanice a revenit Greciei prin Tratatul de Pace de la Londra din 1913. În oct. 1915, la S. s-a deschis un nou front, prin debarcarea trupelor Antantei. Distrus în mare parte de incendiul din 1917. În timpul ocupației germane (apr. 1941-oct. 1944), începând din vara anului 1942 populația evreiască din oraș (c. 6-7.000 oameni) a fost trimisă în lagăre de muncă forțată, o parte dintre ei aflându-și acolo moartea.

SOARE, Soare Z. (1894-1944, n. București), regizor român. Elev și asistent al lui Max Reinhardt. Repertoriu variat pe scena Teatrului Național din București. Fast și policromie scenografică („Hamlet”, „Othello” de Shakespeare, „Despot Vodă” de V. Alecsandri, „Faust” de Goethe, „Strigoii” de Ibsen).

FERDINAND, numele a trei împărați ai Sfântului Imp. Roman de Națiune Germană și regi ai Ungariei și Boemiei, din dinastia Habsburg: 1. F. I, împărat (1556-1564), rege al Ungariei și al Boemiei (din 1526). A purtat, între 1526 și 1538, un îndelungat război cu Ioan Zápolya pentru tronul Ungariei; a întreținut relații cu domnii români Radu de la Afumați, Alexandru Lăpușneanu și, mai ales, cu Despot-Vodă. 2. F. II, împărat (1619-1637), rege al Ungariei (din 1618) și al Boemiei (1619, 1620-1637). Adversar înverșunat al protestanților. Politica sa de asuprire națională a cehilor și ungurilor a provocat răscoala cehilor (1618) și declanșarea Războiului de 30 de Ani (1618-1638). 3. F. III, împărat (1637-1657), rege al Ungariei și al Boemiei (1637). Comandant al armatelor imperiale (din 1634) în timpul Războiului de 30 de Ani; a înfrânt armatele protestanților și suedezilor la Nördlingen (1634).

GANE, Constantin (1885-1962, n. Botoșani), istoric și romancier român. Lucrări de istorie romanțată („Trecute vieți de doamne și domnițe”, „Farmece. Viața lui Despot-Vodă”, „Acum o sută de ani”, „Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane”).

DOBROTICI, conducător (despot) al Dobrogei (c. 1348-c. 1386). A purtat lupte cu genovezii așezați la gurile Dunării și a intervenit în luptele dinastice din Imp. Bizantin în scopul consolidării și lărgirii stăpânirilor sale; de la el ar proveni numele Dobrogei.

MARINESCU, Constantin (1891-1982, n. Șerbănești-Poduri, azi în Pucioasa), istoric român. M. coresp. al Acad. (1928), prof. univ. la Cluj și București. Director al Institutului de Istorie Universală din Cluj (1925-1943) și al Școlii române din Franța (1941-1948), unde s-a și stabilit. Studii privind istoria medievală românească și străină („Jacques Basilicos <le despot> prince de Moldavie [1561-1563]”) și a Imp. Bizantin („De nouveau sur les relations de Manuel II Paléologue [1391-1425] avec L’Espagne”). Membru al mai multor societăți științifice internaționale.

MARIȚA (gr. EVROS, tc. MERIÇ [meritʃ]), fluviu navigabil în Pen. Balcanică (Bulgaria, Grecia și Turcia); 480 km. Izv. din NE masivului Rila Planina, formează o porțiune granița dintre Grecia și Turcia și se varsă în M. Egee. Afl. pr.: Arda, Tundja. Trece prin Plovdiv. Irigații. Denumirea antică: Hebrus. La 26 sept. 1371, la Cîrmen, pe M. armata sârbo-macedoneană, condusă de despotul Vukašin și de fratele său Uglieša, alături de care se aflau detașamente de bosniaci, bulgari, români, unguri ș.a. a fost înfrântă de turcii otomani. În urma acestei lupte, turcii au cucerit o mare parte din Macedonia, Serbia și Bulgaria.

MOREA 1. Despotatul de ~, denumire a teritoriului din Pelopones, stăpânit de bizantini în perioada 1343-1460. Primul despot a fost Manuel Cantacuzino (1348-1380), fiul împăratului bizantin Ioan IV Cantacuzino. Cucerit de turci (1460), care l-au înfrânt pe Toma Paleolog, ultimul despot. S-a mai numit și Despotatul de Mistra. 2. V. Pelopones.

MOȚOC, Ion (?-1564), boier moldovean. Mare vornic. L-a ajutat pe Alexandru Lăpușneanul să obțină scaunul Moldovei în 1552, dar l-a trădat, în 1561, trecând de partea lui Despot-Vodă, pe care însă l-a părăsit în favoarea lui Ștefan Tomșa. În 1564, la revenirea lui Lăpușneanu, a fugit, în Polonia, unde a fost executat din ordinul turcilor.

NASTA, Dan (1919-2012), actor și regizor român. A făcut parte din trupa „Odeon”, care a marcat un moment de modernitate în teatrul românesc interbelic. Regizor și interpret al rolurilor titulare din „Despot Vodă” de V. Alecsandri, „Egmont” de Goethe, „Hamlet” și „Richard al III-lea” de Shakespeare.

IOAN IACOB HERACLID v. Despot-Vodă.

IULIAN, Ștefan (c. 1851-1892, n. București), actor și regizor de teatru. S-a impus între marii actori ai generației sale, mai ales prin crearea rolurilor din piesele lui Caragiale (Ipingescu, Pristanda, Pampon) și din dramele lui V. Alecsandri („Despot-vodă”, „Fântâna Blanduziei”, „Ovidiu”). Roluri comice, de mare succes, în operete („Voievodul țiganilor” de J. Strauss).

IVANCO, despot al Dobrogei (c. 1386-1388). Fiul lui Dobrotici. S-a aflat în conflict cu genovezii și cu turcii, care l-au înfrânt în 1388. După această dată, Dobrogea a intrat în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân.

!despot s. m., pl. despoți

despoție (rar) s. f., art. despoția, g.-d. art. despoției; pl. despoții, art. despoțiile

despot m. 1. suveran care domnește absolut și arbitrar; 2. persoană care impune voința-i într’un mod tiranic.

despotism n. 1. guvernul arbitrar al unui despot; 2. autoritate tiranică.

Alexandri (Vasile) m, ilustru poet român, născut la Bacău în 1821. Primele sale poezii (doinele) sunt un răsunet al cântecelor populare, adunate pentru întâia dată de dânsul (1852); Pastelurile (1867) sunt admirabile tablouri de pe natură, iar Legendele (1871), evocațiuni din timpurile eroice. A scris și numeroase piese teatrale, între cari Despot-Vodă e cea mai desăvârșită. Poezia lui Alexandri e ușoară, grațioasă, senină și veselă, realizând adesea perfecțiunea sub raportul formei. El muri în 22 August 1890 la moșia sa Mircești.

Bazilic (Iacob) m. V. Despot-Vodă.

râvnì v. a dori ceva cu înfocare: Despot râvnește a mea putere AL.

Cotnar n. 1. od. târg însemnat în jud. Iași, unde Despot-Vodă înființase o Academie; 2. sat în jud. Iași, acoperit cu vii cari produc cele mai vestite vinuri din țară: 3200 loc.; 3. vin de Cotnar: să ciocnim la masă pahare de Cotnar AL.

Despot-Vodă m. supranumele lui Iacob Bazilic sau Eraclidul, Domnul Moldovei; venetic grec la curtea lui Lăpușneanu, domni scurt timp în locu-i și fu ucis de Ștefan Tomșa (1561-1563).

Eraclidul m. supranumele lui Despot-Vodă.

rol n. 1. listă: rol de contribuțiuni; 2. ceeace trebuie să reciteze un actor într’o piesă de teatru; 3. personaj reprezentat de actor: rolul lui Despot-Vodă; 4. parte ce se iea într’o afacere: a juca un rol important; 5. atribuțiune specială: rolul unui părinte de familie.

Lăpușneanu (Alex.) m. Domnul Moldovei (1552-1561); răsturnat de Despot-Vodă, veni a doua oară pe tron: cumplit și răsbunător, ucise la un ospăț 47 de boieri; mută capitala țării dela Suceava la Iași (1565) și muri otrăvit de boierii înțeleși cu soția sa Ruxandra (1564-1568).

Moldova f. principat întemeiat în 1306 de Bogdan-Vodă, voievodul Românilor maramureșeni, având de capitală mai întâi Suceava, apoi Iași, și numărând pintre Domnii săi cei mai iluștri pe Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, și Vasile Lupu. Moldova subzistă ca țară autonomă până la 24 Ianuarie 1859, când se uni cu Muntenia într’un singur Stat sub numele de Principatele-Unite; ea pierdu succesiv Bucovina luată de Austria (1777) și Basarabia luată de Rusia (1812 și 1878), aceste două provincii revenind dela 1919 patriei întregite. Seria cronologică a Domnilor Moldovei (cifrele indicând anul urcării pe tron): Dragoș, 1352; Sas, 1360; Bogdan, 1360; Lațcu, 1364; Iuga Coriatovici, 1372; Ștefan I, 1377; Petru Mușat, 1378; Roman Mușat, 1393; Ștef. Mușat, 1394; Roman II, 1399; Iuga II, 1400; Alex. cel Bun, 1401; Ilie I, 1433; Ștefan III, 1433; Roman III, 1447; Petru III, 1448; Bogdan II, 1449; Alexandru II, 1451; Ștefan cel Mare, 1457; Bogdan III, 1504; Ștefăniță, 1517; Petru Rareș, 1527; Ștef. Lăcustă, 1538; Al. Cornea, 1540; Iliaș, 1546; Ștef. Rareș, 1551; Alex. Lăpușneanu, 1552; Despot-Vodă, 1561; Bogdan IV, 1568; Ioan cel Cumplit, 1572; Petru Șchiopul, 1574; Iancu Sasu, 1579; Aron Vodă, 1591; Ștef. Răsvan, 1595; Ieremia Movilă, 1596; Simeon Movilă, 1606; Const. Movilă, 1608; Ștef. Tomșa, 1611; Al. Movilă, 1615; Radu Mihnea, 1616; Gaspar Grațiani; 1619; Al. Iliaș; 1620; Miron Barnovschi, 1626; Al. Coconul, 1629; Moise Movilă 1630; Vasile Lupu 1634; Gh. Ștefan, 1653; Gh. Ghica, 1658; Ștefăniță, 1659; Eustatie Dabija, 1661; Gh. Duca, 1666; Iliaș, 1667; Ștefan Petriceicu, 1672; D. Cantacuzino, 1674; Ant. Ruset, 1675; Const. Cantemir, 16S5; Const. Duca, 1693; Antioh Cantemir, 1696; Mih. Racoviță, 1704; Nic. Mavrocordat, 1709; Dimitrie Cantemir, 1711; Gr. Ghica, 1727; C. Mavrocordat, 1733; I. Mavrocordat, 1744; C. Racoviță, 1749; Mateiu Ghica, 1753; Scarlat Ghica, 1757; I. Calimah, 1758; Gr. Calimah, 1761; Gr. Al. Ghica, 1764; Const. Moruzi, 1777; Al. Mavrocordat, 1782; Al. Mavrocordat II, 1785; Al. Ipsilante, 1786; Al. Moruzi, 1792; Mih. Șuțu, 1793; Al. Calimah, 1795; Const. Ipsilante, 1799; Al. Șuțu, 1802; Scarlat Calimah, 1812; Mih. Suțu, 1819; I. Sturdza, 1822; Mih. Sturdza, 1834; Gr. Ghica, 1849; Căimăcămia, 1856-1859.

Robespierre (Maximilian) m. revoluționar francez, despotul Convențiunii din 1793; el dirijă procesul lui Ludovic XVI, stabili regimul Terorii (1793-1794) și peri însuș pe eșafod pe care făcuse șă urce mii de nevinovați, între cari Maria Antoaneta, Lavoisier si André Chénier (1759-1794).

TIRAN, -Ă, tirani, -e, s. m., s. f., adj. 1. S. m. Stăpânitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din Antichitate (care guverna cu cruzime); p. gener. șef de stat care conduce în mod absolut; despot. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care încearcă să-și impună voința în orice împrejurare, care asuprește pe cei din jur; (om) crud, nemilos. – Din ngr. tirannos, fr. tyran.

DESPOT, despoți, s. m. 1. (În Antichitate și în Evul Mediu) Conducător cu puteri discreționare; tiran. ♦ Fig. Om excesiv de autoritar, care, în acțiunile sale, nu ține seama de alții, care vrea să-și impună cu orice preț voința. 2. (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. [Acc. și: despot] – Din ngr. despótis, fr. despote.

DESPOTAT, despotate, s. n. (Rar) 1. Demnitatea de despot. 2. Teritoriu guvernat de un despot. – Din fr. despotat.

DESPOTISM s. n. Regim politic caracterizat prin puterea nelimitată și guvernarea arbitrară, neîngrădită de nicio lege, a despotului; absolutism, tiranie, autocrație; despoție (1). ♦ Fig. Comportare sau atitudine arbitrară; samavolnicie. – Din fr. despotisme.

DESPOȚIE, despoții, s. f. (Rar) 1. Formă de guvernământ autocratică; despotism. 2. Țară condusă de un despot. – Despot + suf. -ie.

DICTATOR, -OARE, dictatori, -oare, s. m. și f. 1. S. m. (În Roma antică) Magistrat superior, ales de senat, în vreme de război, de răscoale etc., pe o perioadă de șase luni, cu puteri nelimitate. 2. S. m. și f. Conducător de stat care dispune de puteri politice nelimitate. ♦ Fig. Persoană autoritară, care își impune punctul de vedere, voința; tiran, despot. – Din fr. dictateur, lat. dictator.

ARBITRAR, -Ă, arbitrari, -e, adj. Care pornește dintr-o hotărîre luată după propria apreciere sau după bunul plac al cuiva, fără a ține seamă de părerea altuia; samavolnic. Paginile istoriei Moldovei și Valahiei, de vor fi scrise de o mînă tare, nepărtinitoare și independentă, vor fi pline de actele arbitrare ale acestor noi despoți [fanarioții]. BĂLCESCU, O. I 71. ◊ (Substantivat) Negînd existența unor legi obiective ale vieții sociale în socialism, unii economiști au susținut că statul poate «să creeze», «să transforme» legile economice ale socialismului. În fond, această concepție duce la admiterea anarhiei și a fatalismului în viața socială, la arbitrar și aventură în politică. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 52. ♦ (Făcut) la întîmplare, fără nici un sistem; întîmplător. Marx a dovedit că societatea se dezvoltă potrivit anumitor legi obiective, care acționează independent de voința oamenilor; prin aceasta istoria societății a încetat de a mai fi o îngrămădire arbitrară și haotică de fapte și întîmplări și s-a transformat într-o știință. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2608.

ARMAȘ, armași, s. m. (Învechit) 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și a averii boierilor și a domnului. Lefuri să-mpărțească, Lefi la lefegii, Spade la spahii. Arme la armași, Cai la călărași. TEODORESCU, P. P. 50. 2. Slujbaș cu atribuții administrative și judiciare. Armașul Nicoriță, la o poruncă, ceru mîncările calde. SADOVEANU, O. VII 110. Zări pe bătrînul armaș, uscat și galben, cu fruntea pleșuvă. ODOBESCU, S. A. 85. ◊ Vel- armaș sau armaș-mare (ori mare-armaș) = mare dregător, care supraveghea închisorile și execuțiile capitale. [Ștefan cel Mare] îl făcu boier și armaș-mare. BĂLCESCU, O. II 146. Boieri mari, boieri de rînd! (Zicea domnul închinînd) Toți mîncați, cu toții beți Și cu bine petreceți; Numai unul poftă n-are De beut și de mîncare, Cantar slutul, armaș-mare! ALECSANDRI, P. P. 201. 3. (Rar) Luptător. Pre cît Despot pe cal e îndrăzneț, E și armaș de frunte. ALECSANDRI, T. II 110.

FARAON, faraoni, s. m. 1. Titlu pe care îl purtau vechii regi ai Egiptului. Cea mai mare împărăție, după a faraonilor egipteni, a împăraților persieni a fost. SADOVEANU, D. P. 7. Ca să vîneze lei și tigri, girafe și gazele, ba chiar iepuri și cocori, faraonii Egiptului, despoții Asiriei și tiranii perși rădicau în picioare ordii și popoare întregi. ODOBESCU, S. III 79. 2. (Învechit) Numele unui joc de cărți. Ghiță Faraonescu, cel ce și-a pierdut starea în cărți jucînd faraonul... un om cu o casă de copii, care au rămas muritori de foame din pricina lui. ALECSANDRI, T. 1699.

AUTOCRAT, autocrați, s. m. Chinuitor cu puteri nelimitate al unui stat; monarh absolut. V. despot, dictator, tiran. ♦ (Adjectival) Autocratic. În februarie 1917 monarhia autocrată rusă a fost doborîtă. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 224, 3/2.

GEME, gem, vb. III. Intranz. 1. (Despre oameni și, mai rar, despre alte ființe) A scoate sunete nearticulate, provocate de durere; a scoate gemete. V. ofta, suspina. Și-a tras ciuful de păr mai pe frunte, a gemut, a pornit. CAMILAR, TEM. 121. Viindu-și nițel în simțiri și neputîndu-se scula, a început a geme de durere. ISPIRESCU, L. 329. Gemea Dolca, se culca, Laba ruptă-și arăta. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊ Fig. În sufletul lui gemea durerea. DUNĂREANU, CH. 34. ◊ (Metaforic) Afară începuse să fluiere și să geamă un vînt viclean. DUMITRIU, B. F. 149. Ușile gem în țîțîni. COȘBUC, P. I 235. Va geme de patemi Al mării aspru cînt. EMINESCU, O. I 218. Fuge ca vîntul, Sună pădurile, fîșîie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Dadaca își gemu răcnetele și căzu în genunchi. SADOVEANU, Z. C. 333. 2. Fig. (Despre popoare sau despre o clasă socială exploatată) A suferi din greu, a fi apăsat, împilat. Întreaga omenire gemea sub jugul despotic. DELAVRANCEA, H. T. 213. Răul ajunge la culme, țara geme de bîntuirile simbriașilor lui Despot. ALECSANDRI, T. II 52. Țara geme subt asuprirea Tomșei. NEGRUZZI, S. I 138. 3. Fig. (Despre lucruri; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «sub» sau «de») A fi plin, încărcat peste măsură. Vapoarele urlă disperate, gemînd sub greutatea încărcăturilor. SAHIA, N. 39. Pe stînga, largul văii gemea sub belșugul greu al sămănăturilor. HOGAȘ, DR. 241. Geme codru de voinici, La tot fagu cîte cinci. HODOȘ, P. P. 201.

AVEA, am, vb II. Tranz. I. 1. A stăpîni, a poseda. Nu au despoții atîtea puști ca să poată doborî pe toți cei însetați de libertate. CAMIL PETRESCU, B. 119. [Copilul] după ce văzu că nu mai are de nici unele, și nici părinți, se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. Nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă. CARAGIALE, O. III 39. Am auzit că ai o furcă de aur, care toarce singură. CREANGĂ, P. 96. ◊ Expr. (Familiar) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am avut ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de la», precizînd proveniența obiectului posedat) Avem de moștenire, de la tata, o pereche de opinci. ISPIRESCU, L. 215. Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tău. CREANGĂ, P. 215. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» arătînd destinația obiectului posedat) S-o aibi de zestre pe cînd te-i mărita. SBIERA, P. 207. Să prinzi vreo fîță de pește, ca să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280. ◊ Fig. (Complementul este un abstract; uneori cu determinări introduse prin prepoziții) Ai dreptate, bădie Neculăieș... De unde să știi dumneata ce-aștept eu? SADOVEANU, P. M. 45. Avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. CAMIL PETRESCU, U. N. 26. Țara are nevoie de tihnă. DELAVRANCEA, A. 55. Trebuie întîi să omorîm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci, pînă va fi acesta deasupra pămîntului, pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. Împărăteasa a avut de grijă și pentru aceasta. ISPIRESCU, L. 107. (Popular) Nu știu dacă ai la știință ori ba. CREANGĂ, P. 313. ◊ Expr. (Eliptic) Ce am eu de acolo? v. acolo. ◊ (Verbul împreună cu complementul său formează o locuțiune verbală) A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea (o) dorință = a dori. A avea o ceartă = a se certa. Se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A avea scăpare = a scăpa. Nu mai ai scăpare din mîna mea! ISPIRESCU, L. 223. A avea nădejde = a nădăjdui. Pot să am nădejde în voi? CREANGĂ, P. 20. A avea (un) vis = a visa. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. A avea în cinste = a cinsti. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. RUSSO, O. 102. A avea trebuință = a-i trebui. Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții. ALECSANDRI, C. 43. ◊ (Verbul împreună cu complementul său corespund unui verb pasiv) Să avem iertare, stăpîne! CREANGĂ, P. 204. ♦ Expr. A avea căutare v. căutare. ◊ (Complementul indică un raport de rudenie, de prietenie sau altfel de raporturi sociale; uneori aceste complemente sînt introduse prin prep. «de») Am un comandant energic. ▭ Mi s-au dus în pribegie doi feciori ce-am avut. SADOVEANU, N. P. 7. Avere-ai azi și dumneata Nepoți, să-ți zică: moșu... Aveai cui spune la povești Cu împăratul Roșu. GOGA, P. 33. Acela va avea fata de nevastă. RETEGANUL, P. IV 73. Își alese... un ogar, să-l aibă de tovarăș. ISPIRESCU, L. 297. Pardon, răspunse șireata cu un zîmbet nevinovat; nu știam că... avea musafiri. NEGRUZZI, S. 227. (Refl. reciproc) Nea Toma și nea Costea se au prieteni de cînd jucau leapșa împreună. TEATRU, II 188. ♦ (Cu privire la creații ale spiritului omenesc) A fi autorul a... Vasile Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ (De obicei în legătură cu o determinare locală sau temporală) A exista, a se afla (în posesia, în preajma, în mediul cuiva). Aveți pe acolo astfel de cărți? ▭ Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi. EMINESCU, O. I 137. ◊ (În legătură cu o determinare locală indică poziția unor obiecte în raport cu cineva sau ceva) Ia ce-ți place din ceea ce am dinainte. ISPIRESCU, L. 384. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice «Nițu vine» Are-un galben de la mine. TEODORESCU, P. P. 305. 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. ◊ Expr. A avea ac de cojocul cuiva v. ac. A avea loc v. loc. A avea un post = a ocupa, a deține un post. A avea o meserie = a cunoaște și a practica o meserie. A avea vreme (sau timp) = a dispune de timp, a fi liber sau disponibil (pentru a face ceva). Acum, lasă-mă! n-am vreme. Îmi spui cînd mă întorc. DAVIDOGLU, M. 10. Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. SADOVEANU, N. F. 33. Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. ISPIRESCU, L. 390. A avea (ceva) pe mînă v. mînă. A avea (ceva) la îndemînă v. îndemînă. A avea zile v. zi. Cîte zile o avea v. zi. A (nu) avea zile bune (cu cineva) v. zi. ◊ (Locuțiune verbală) A avea (ceva) la dispoziție v. dispoziție. ◊ A se folosi de serviciile cuiva, a dispune de cineva sau de ceva în scopul unor servicii. Are un doctor bun. ▭ Are păzitor la cireadă un cîine. ISPIRESCU, U. 55. 3. A fi compus, alcătuit din... Casa are patru etaje. ◊ A fi înzestrat (cu ceva). În frunte șapca avea cîteva litere. DUMITRIU, B. F. 6. Avea Ileana ochi de soare și galben păr, un lan de grîu. COȘBUC, P. I 122. Scorpia... este mai rea decît soră-sa și are trei capete. ISPIRESCU, L. 6. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut... știu că am avea ce asculta! CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. A avea cap (sau gură, inimă, minte, nas, obraz, ochi, rost) v. c. A avea peri răi v. păr. ◊ (Cu privire la calități psihice) A avea talent. Are memorie bună. Nu are răbdare de loc. ▭ Ar trebui să ai mai multă judecată. SADOVEANU, N. F. 33. De ai curaj să mai mergi, poți s-o întrebi pe dînsa. ISPIRESCU, L. 358. În acel echipagiu dinapoi era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndeță ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. ♦ A cuprinde, a conține. Balta are pește. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare, Și-n mînă flori, și flori la piept, Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. ◊ Expr. A avea în mînă (și) pîinea și cuțitul v. pîine. A avea (pe cineva) la inimă = a-l avea în puterea sa. (Fig.) A avea (ceva) în gînd sau în minte, pe suflet (sau la sufletul său), pe conștiință, pe cap; a avea (pe cineva) la inimă (sau, familiar, la stomac) v. c. A avea (pe cineva) drag = a-i iubi. Ei, acum ghicește singur De te am eu drag ori nu? COȘBUC, P. I 178. El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. SBIERA, P. 169. (Refl. reciproc) Vai bădiță, dragi ne-avem; Ne-am lua, nu ne putem. MARIAN, O. II 199. ♦ A fi îmbrăcat cu..., a purta. Avea haină albă. 5. (Complementul exprimă o măsură de suprafață, de greutate, de volum etc.) A fi de o anumită înălțime, întindere, greutate etc. Un zid avînd doi metri înălțime. ▭ Știuca... avea cel puțin șase kilograme. SADOVEANU, N. F. 103. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. Supărarea acum nu avea margini. RETEGANUL, P. V 20. ♦ (Complementul exprimă o noțiune de timp) A fi de o anumită vîrstă. l-am spus că ești un copil, că nu ai decît cincisprezece ani. CAMIL PETRESCU, B. 57. Dinainte [în trăsură] era un om bălan, ce putea să aibă 35 ani. NEGRUZZI, S. I 37. 6. (Cu privire la sentimente și senzații) A simți. Are o foame de lup. ▭ Toți avea milă de ea. ISPIRESCU, L. 309. Dragostea ce el [Mihai Viteazul] arată că are pentru popoarele învinse... BĂLCESCU, O. II 271. Are ciudă pe alia. ȘEZ. I 157. Frunză verde ș-o nuia, Cum să n-am inimă-rea: Eu iubesc, altul mi-o ia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 383. ♦ Expr. Ce ai? = ce supărare sau ce durere te-a ajuns? ce ți-e? Arald, ce însemnează pe tine negrul port?... Ce ai? EMINESCU, O. I 97. [Păcală:] Ce ai astăzi, măi Tîndală, de ești așa supărat? ALECSANDRI, T. 161. (Familiar) A (nu) avea (nici) pe dracul v. drac. A avea ceva cu cineva = a purta, necaz cuiva, a-i căuta pricină. De aveți ceva cu noi, răspundeți! SEVASTOS, N. 114. Eu nu știu ce are cu mine. RETEGANUL, P. II 57. (Regional și familiar) N-are nimic! = nu-i nimic, n-are nici o importanță. Mă gîndeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai și porcul lui și gata, are să-i treacă supărarea. PREDA, Î. 99. ♦ (Cu privire la afecțiuni, boli) A suferi de... Are scarlatină... Are bătăi de inimă. 7. (În legătură cu procese ale gîndirii) A-i trece (ceva) prin minte, a fi preocupat de... Am o idee. Are gînduri multe. ◊ Expr. A avea de gînd v. gînd. 8. (În expr.) A avea (pe cineva) în de bine = a privi (pe cineva) cu ochi buni. Mihai... chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce la caracter decît frate-său și pe care-l avea în de bine, fiindu-i foarte credincios. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Refl. (În expr.) A se avea bine (sau rău) cu cineva = a fi în raporturi de prietenie (sau de dușmănie), a trăi în armonie, a se înțelege (sau a fi în relații dușmănoase, a fi certat). Se avea bine, ca frații. ISPIRESCU, U. 34. Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. PANN, P. V. II 96. II. (În legătură cu un al doilea verb) 1. (Urmat de infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam, Dar era-n zori și eu voiam Să-ntreb cum a dormit. COȘBUC, P. I 94. De cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul. ISPIRESCU, L. 149. Să știi de la mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! CREANGĂ, P. 170. Ce avui a mai vedea! PANN, P. V. I 99. ◊ (Al doilea verb este subînțeles) Am examen = trebuie să dau un examen. Am o conferință = trebuie să țin o conferință. Am ședință = trebuie să asist la o ședință. ◊ Expr. A avea de furcă cu cineva (sau ceva) v. furcă. A avea de lucru cu cineva (sau ceva) v. lucru. b) (În forma negativă) A fi destul să... N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace. EMINESCU, O. I 121. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decît = încearcă, fă cum spui, cum vrei, treaba ta, puțin îmi pasă. c) A putea să... N-am a mă plînge de nimic. ISPIRESCU, L. 12. Ia mai sfîrșește o dată cu lupul cela, altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. ◊ Expr. (Eliptic) A nu avea încotro v. încotro. d) A fi în drept, a i se cuveni. Să faci tocmală că după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu. CREANGĂ, P. 146. e) (În expr.) A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) v. face. N-are a face! v. face. 2. (Mai ales în formă negativă, construit cu «ce», «cum», «cînd», «unde», «cine», urmate de un infinitiv fără prep. «a» sau de un conjunctiv) A (nu) ști, a (nu) putea, a (nu) găsi. Toți rămaseră de rușine, căci n-avură ce le face. ISPIRESCU, L. 380. Multe sînt de făcut și puține de vorbit dacă ai cu cine te înțelege. CREANGĂ, A. 100. Harap-Alb, nemaiavînd ce zice, mulțămește. CREANGĂ, P. 223. N-avea cui să lese moștenirea urii lui. EMINESCU, N. 8. Ea-i răspunde: n-am ce face. ALECSANDRI, P. P. 240. ◊ Expr. A (nu) avea de ce v. ce. N-aveți pentru ce v. ce. A (nu) avea cînd v. cînd. A (nu) avea cum v. cum. A (nu) avea unde, a (nu) avea de unde v. unde. ♦ Unipers. A (nu) fi, a (nu) se găsi cineva (pentru a face un lucru). N-are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. Ai să te duci în fundul iadului și n-are să aibă cine te scoate. CREANGĂ, A. 17. Jele-i, doamne, cui i-i jele, Jele-i, doamne, codrului, De armele hoțului, Că le plouă și le ninge Și n-are cine le-n- cinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 288. ◊ (Popular, în formă personală) Ast lucru l-aș face-ndată, Dar n-am cine să mă bată. PANN, P. V. I 107. III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Eu am luat-o fără drum în sus. BENIUC, V. 7. Bine ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ◊ (Popular și poetic; formele auxiliarului urmează după participiu) Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. Juratu-m-am și mă jor (=jur). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut, merge, căci terminasem lucrarea. ▭ Așa ați vrea voi... să-și rupă oamenii coastele. DUMITRIU, B. F. 7. 3. (Urmat de conjunctiv servește la formarea unui viitor popular și familiar) Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. Cînd ai s-ajungi doctorul Lor [al mașinilor]... ai să știi să umbli cu orice fel de mașini. PAS, Z. I 307. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. Aveți să mergeți! RETEGANUL, P. III 9. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. D-apoi dacă n-oi ști eu, cine altul are să știe? CREANGĂ, P. 299. 4. (În construcții perifrastice) A urma să... Aici avea să se ridice o fabrică. Avea să se înscrie la cursurile serale. ▭ În revărsatul zorilor avea să plece din nou. BART, E. 255. – Forme gramaticale: prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au; prez. conj. pers. 2 sg. ai și (regional) aibi (CREANGĂ, P. 151), pers. 3 aibă; (III 1) am, ai, a, am, ați, au; (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar; part. avut.

DESPOT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în orînduirea feudală; în special în Orient) Conducător (al unei țări, al unei regiuni, al unei cetăți) cu puteri absolute, care guvernează neîngrădit de legi, după bunul său plac; tiran, dictator. Dar tu, tu trebuie să înțelegi că nu puteam să mă înjosesc pînă într-atît încît să cer iertare acelui despot, care semnase cu lașitate porunca pentru condamnarea noastră. CAMIL PETRESCU, B. 45. Ați poleit săcurea, călăi, și iată totul. Dar ea e tot săcure, și tot despot, despotul! MACEDONSKI, O. II 148. Dar aș vrea să văd ziua pămîntului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat, Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită, Că lumea moștenire despoților s-a dat. ALEXANDRESCU, P. 80. ◊ Fig. Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt! Șoimul se rotește-n vînt Și spre ei s-aruncă. Ei poeți sînt ai cîmpiei, Șoimul este-al lor despot. COȘBUC, P. I 264. ♦ Fig. Persoană care în acțiunile sale nu ține seamă de alții, care vrea să-și impună voința celor din jurul lui sau celor care depind de el. 2. (În imperiul bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. – Accentuat și: despot.

DESPOTIC, -Ă, despotici, -e, adj. (Despre o faptă, un regim, o lege) De despot, caracteristic despoților; tiranic, dictatorial, absolutist, arbitrar, samavolnic; (despre persoane) care se comportă ca un despot. Vedem pe iuncărul Bălcescu la închisoarea Gorgani, condamnat pentru încercarea de răsturnare a despoticului domnitor Ghica. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 11/5. Marii pictori ruși s-au aflat, ca și marii scriitori ruși ai secolului trecut, cu tot regimul despotic, apăsător, alături de poporul rus, alături de toți oamenii cu idei înaintate care luptau cu cruntele realități, avînd ochii îndreptați spre viitor. STANCU, U.R.S.S. 57. Adevărații oameni ai poporului au grăit și cu umărul poporului au răsturnat o lege despotică, un rege, o instituție nedreaptă. RUSSO, S. 181.

DESPOTISM s. n. 1. Conducere arbitrară, neîngrădită de legi sau care nu ține seamă de legi; absolutism, tiranie. Lupta neobosită a lui Bălcescu pentru eliberarea țărănimii iobage, lupta împotriva exploatării feudale, lupta împotriva tuturor formelor de despotism, pentru un regim politic democratic izvorăsc la Bălcescu din dorința ca masele să aibă asigurată o viață liberă și fericită. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 108. Cauza principală a dezvoltării mișcării de eliberare națională în țările din sud-estul Europei a fost creșterea forțelor de producție, în ciuda frînei pe care o reprezenta despotismul turcesc. IST. R.P.R. 290. [Grigore Alexandrescu] a luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate contra despotismului, pentru dreptate în contra abuzului și năpăstuirii. GHICA, S. A. 135. [Poporul] geme subt împilarea despotismului și a aristocrației! NEGRUZZI, S. I 274. ♦ Fig. Comportare sau atitudine arbitrară, de asuprire; samavolnicie. 2. (În special în Orient) Formă de guvernămînt a unei țări (sau provincii) condusă de un despot, de un stăpînitor absolut; autocrație.

DESPOȚIE, despoții, s. f. (Învechit) Despotism. Din monarhia cea mai deplină Despoția în urmă fu născută. BUDAI-DELEANU, Ț. 357.

CIOCOI², ciocoiesc, vb. IV. Refl. 1. (Învechit) A se face ciocoi (1), a lua apucături de ciocoi. 2. (Rar) A fi slugarnic, a se linguși (ca un ciocoi). Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vîndut pre Despot. NEGRUZZI, S. I 141.

IERTARE, (2) iertări; s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbul «a cere») Acțiunea de a ierta; scutire de pedeapsă. Se aduseră frații înaintea împăratului, cari deteră în genuchi și cerură iertare de la fratele cel mai mic. ISPIRESCU, L. 305. Despot, de moarte ai iertare, Dar tu la mînăstire pe viață-i fi închis. ALECSANDRI, T. II 193. Cereau ca să se hotărască... cum să se poarte cu acei nobili din Ardeal care fugiseră și acum cereau iertare voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, O. II 271. 2. Scuză. Îți cer o mie de iertări. NEGRUZZI, S. I 47. Expr. Să avem iertare = a) să ne scuzați. Să avem iertare, stăpîne! Apa era bîhlită și ne-am fi putut bolnăvi. CREANGĂ, P. 204; b) (formulă cu care contrazici pe cineva) ba să mă ierți!

INDEPENDENT, -Ă, independenți, -te, adj. 1. Care nu depinde, nu atîrnă de cineva sau de ceva; (despre o țară, un popor, un stat, în sens politico-economic) liber, neatîrnat, autonom, nestăpînit și neexploatat de alt stat. Nu există măiestrie artistică independentă de viață. BENIUC, P. 156. Paginile istoriei Moldovei și Valahiei, de vor fi scrise de o mînă tare, nepărtinitoare și independentă, vor fi pline de actele arbitrare ale acestor... despoți. BĂLCESCU, O. I 71. ◊ (Adverbial) Dreptul... de a se cîrmui independent. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Loc. prep. Independent de... = fără a ține seama de... 2. (Despre persoane, caracterul și manifestările lor) Care se bizuie pe puterile proprii, cu inițiative personale. O fire independentă. ▭ Caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni. GHICA, S. A. 84.

CUVÎNT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omenești (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care e legat un sens, care este susceptibil de o întrebuințare gramaticală și care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică; vorbă. Mame! Învățați pruncii voștri Înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine – cuvîntul pace! POEZ. N. 92. Se sfărîma a jale blîndă în tremuratele cuvinte Și povestea încet moșneagul, mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, O trîmbiță de-alarmă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 50. De-i zice un singur cuvînt, ești mort. ALECSANDRI, T. I 82. Joc de cuvinte = spirit, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc în care cineva trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. (Lingv.) Fond principal de cuvinte v. fond. (Gram., impropriu) Parte de cuvînt = parte de vorbire, v. parte. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impresia unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndești. Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. Cu alte cuvinte = exprimînd același lucru în altfel; așadar, în concluzie. Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi și să-i iau pe dînșii în loc? ALECSANDRI, T. I 408. Într-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în rezumat, în concluzie, așadar. Într-un cuvînt... «turdus» nu este cîtuși de puțin «graurele» romînesc. ODOBESCU, S. în 29. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînt cu cuvînt = fără nici o modificare, întocmai, exact. (Regional) Dintr-un cuvînt = fără a mai sta la gînduri, imediat. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 2. (Mai ales la pl.) Gînduri, idei exprimate prin vorbe; spuse, zise. Fierbinți cuvintele lui Gorki sînt, Le simți pulsînd în vine, bărbătește. DRAGOMIR, S. 42. A fost atîta chiu și cînt. Cum nu s-a pomenit cuvînt. COȘBUC, P. I 58. Ca-n basme-i a cuvîntului putere: El lumi aievea-ți face din păreri. VLAHUȚĂ, O. A. 25. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem... îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Din cel întîi cuvînt mi s-au dat 280 galbini. KOGĂLNICEANU, S. 231. Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare, decisivă. Cuvinte grele = vorbe aspre, de dojana, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefață. (Astăzi rar) Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern, al unei organizații oficiale. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvîntului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrșire. Își descarcă mînia în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 36. A pune un cuvînt (bun) = a face o intervenție (pentru cineva). L-a rugat pe avocatul, consilierul și prietenul ministrului, să pună un cuvînt bun și să obțină o mutare într-o stație mai omenoasă. C. PETRESCU, A. 292. A arunca un cuvînt v. arunca. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe (pe cineva) din vorbă. Împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. (Rar) A lua (cuiva) cuvîntui din gură = a lua vorba din gură, v. vorbă. Tocmai!... Mi-ați luat cuvîntul din gură. ALECSANDRI, T. I 291. (Mold.) Nici (nu) mai rămîne cuvînt = nici nu mai încape discuție, nici nu mai poate fi vorbă. Lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, li se lungise urechile de foame, așteptînd. CREANGĂ, A. 54. (Regional) A începe cuvînt = a începe vorba, a vorbi. Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvînt gospodina. SADOVEANU, B. 98. ♦ Subiect de vorbă, de povestire; istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul. CREANGĂ, A. 41. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. 3. Cuvîntare, discurs, conferință. Cuvînt de deschidere. ▭ Partidul nostru a avut marea cinste de a trimite o delegație a sa la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cuvîntul nostru de salut am căutat să exprimăm dragostea nemărginită a oamenilor muncii din Republica Populară Romînă pentru eliberatoarea noastră, Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 5. ◊ (Rar la pl.) Trimite-mi o colecție a cuvintelor măriei-sale cătră Adunare. KOGĂLNICEANU, S. 200. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). (Învechit) A face cuvînt = a ține o cuvîntare. Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvînt. NEGRUZZI, S. I 198. 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. Din cuvîntul lui nu se abătea. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. adv. (Mold.) De cuvînt = îndată, numaidecît, pe loc. Iar Ipate, de cuvînt, se prinde în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvînt = a asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva. Ce folos însă!... nu înțelege de cuvînt. ALECSANDRI, T. I 120. Cuvînt de ordine = dispoziție dată de un superior (în armată, într-o întreprindere, într-o instituție). 5. (Învechit și arhaizant) Știre, veste, informație; zvon. După cuvîntul trimis de jupîn Traico, Popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova. GALACTION, O. I 188. Și s-a pornit apoi cuvînt! Și patru margini de pămînt Ce strîmte au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. 6. Promisiune, făgăduială, asigurare, legămînt. Eu mă prind să ți-l dau [grîul] în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? CREANGĂ, P. 156. Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt. ALECSANDRI, T. II 117. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci; De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. Omul se leagă cu cuvîntul, nu cu frîul. ◊ Expr. Om de cuvînt = om care își ține făgăduielile, pe a cărui promisiune poți pune bază. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sînt adevărate sau vor fi împlinite. Despoții n-au inimă și n-au cuvînt de cinste. CAMIL PETRESCU, B. 188. A (sau a-și) da cuvîntul (de onoare) = a promite, a făgădui, a se lega. Ți-am dat o dată cuvîntul... în mine poți avea încredere. CARAGIALE, O. II 277. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor cuiva sau fără a mai cere dovezi. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse și în felul ăsta. DUMITRIU, N. 114. A-și ține cuvîntul sau a se ține de cuvînt = a îndeplini o promisiune făcută, a se ține de angajamentul luat. Te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 114. 7. (Învechit și arhaizant) înțelegere, pact, acord, convenție. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. Bun cuvînt. SADOVEANU, D. P. 155. ◊ Expr. (Regional) A se înțelege (cu cineva) la cuvinte = a se învoi, a cădea de acord. Mihai... se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. 8. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. Cetățenilor Republicii Populare Romîne li se garantează prin lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor. CONST. R.P.R. 40. ◊ Expr. A-și spune cuvîntul = a-și manifesta părerea, opinia. Libertate, drept de a se plînge, de a formula revendicări. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt; Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm. COȘBUC, P. I 209. 9. Discuție, vorbărie, ceartă. N-am avut cu el nici un cuvînt. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. (Mold.) Nu-i cuvînt = nu încape vorbă, nu se discută, n-am ce zice. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am!... – Bună, stăpîne, nu-i cuvînt. CREANGĂ, P. 168. 10. Motiv, rațiune, rost, justificare, pricină, cauză. Unii au cuvînt a crede... că n-ar fi fost străin și de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a tîlhărit departe în țara ungurească. C. PETRESCU, R. DR. 128. Mă mulțumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba și fără cuvînt. HOGAȘ, M. N. 13. O frunză veștedă nu-ți dă Cuvînt să zici că-i toamnă. COȘBUC, P.I 79. Am eu cuvinte să mă port așa. CARAGIALE, O. III Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Sub (sau pe) cuvînt că... sau pentru cuvîntul că... = pentru motivul că..., din pricină că..., sub pretext că... Comisia de plasă a constatat numărul clăcașilor; advocatul... a contestat această lucrare, pe cuvînt că s-a trecut între clăcași și 28 de oameni cari n-au făcut clacă. I. IONESCU, D. 414. Sub acest cuvînt ca... = cu condiția ca... Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvînt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. SBIERA, P. 311. Sub nici un cuvînt = sub nici un motiv, în nici un caz. Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub nici un cuvînt. C. PETRESCU, Î. II 145. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap. EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta ODOBESCU, S. III 10. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. Ca lovit de trăsnet, a rămas fără cuvînt.

MASĂ¹, mese, s. f. 1. Mobilă, de obicei de lemn, formată dintr-o placă (dreptunghiulară, rotundă etc.) sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și avînd diverse întrebuințări. De la masa mea de sub nuc, îl priveam acum coborind cărarea, posomorît. C. PETRESCU, S. 177. Între cele două ferești de la stîngă, o masă de brad alb odată, dar mohorît acum de vremuri. HOGAȘ, M. N. 137. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. Capra sare masa, iada sare casa, se spune cînd copiii întrec pe părinții lor în răutăți. Masa verde = a) masă (de obicei acoperită cu postav verde) în jurul căreia stau cei ce joacă jocuri de noroc (mai ales cărți); b) masă în jurul căreia stau diplomații cînd discută probleme internaționale. ◊ (Urmat de determinări indicînd destinația) Trecură pe lîngă masa de operație, simplă, cu vopseaua albă cojită pe alocuri. DUMITRIU, N. 236. Cînd obosesc, deschid fereastra și întorc spatele mesei de lucru. C. PETRESCU, Î. II 267. Și ce?... n-au să mă ducă pe masa de disecții? MACEDONSKI, O. I 44. ◊ (Întrebuințată în primul rînd pentru a mînca pe ea) Florica așternea în mijlocul ogrăzii, pe masa rotundă și scurtă în picioare, mămăliga. BUJOR, S. 28. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. AL. 88. Răpede fac alte bucate, le pun pe masă și apoi zînele se fac nevăzute. CREANGĂ, O. A. 274. La mijloc de masă și la colț de țară (= în locul cel mai bun). ◊ Față de masă v. față. Serviciu de masă v. serviciu. Sală de mese = încăpere unde se servește mîncare într-o școală, cazarmă etc. Soldații mai stau încă în sala de mese. SAHIA, N. 116. Masă întinsă = masă plină cu bucate, pregătită cu tacî- muri și veselă pentru multă lume. (Ironic) își lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aștepta sărăcia cu masa întinsă. CREANGĂ, O. A. 98. Capul (sau fruntea) mesei = locul de cinste, ocupat de cineva printre comeseni. Baba și moșneagul pe cari i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. ◊ Loc. adv. Cu (sau pe) nepusă masă (sau, rar, cu nepus în masă) = pe neașteptate, pe nepregătite. Nenorocita, ieșind cu nepus în masă și necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăși la fîntînă. CREANGĂ, P. 98. Am scăpat din Focșani cum am putut...cu nepus în masă. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A pune (sau a așterne) masa = a așterne fața de masă, a așeza farfuriile și tacîmurile folosite pentru a mînca. A strînge masa = a aduna, a lua farfuriile, tacîmurile etc. (după ce s-a mîncat). Mama Zoița strîngea masa, aruncînd fărmăturile la pui. BUJOR, S. 87. A nu avea ce pune pe masă = a nu avea cu ce trăi, a fi în mare sărăcie. 2. Ceea ce se mănîncă (mai ales la amiază și seara), mîncare, bucate; prînz, cină; p. ext. ospăț, banchet. De cele mai multe ori mi se aducea masa sus. C. PETRESCU, Î. II 238. Cît a ținut masa, cu fruntea-nseninată Măria-sa pe Despot zîmbind l-a ascultat. ALECSANDRI, T. II 99. ◊ Expr. A lua masa = a mînca prînzul sau cina. Vrei să luăm mîine seară masa împreună? ARGHEZI, P. T. 134. A da o masă v. d a³ (1). A întinde masa (sau masă mare) = a pune masa (pentru multe persoane), a primi invitați (mulți) la mese bogate. Stroie Orheianu intră în odaia unde era întinsă masa. SADOVEANU, O. VII 53. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuți. CARAGIALE, P. 121. A sta la masă = a mînca prînzul sau cina. Dar pe un vîrf de munte stă Mihai la masă. BOLINTINEANU, O. 31. (A nu avea) nici casă, nici masă = a nu avea ce-i trebuie; a fi fără căpătîi. A doua zi, nici tu casă, nici tu masă, băiatul începu iarăși să plîngă. ISPIRESCU, L. 162. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată și lipsită de griji, a trăi tihnit, fără necazuri. S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă! Calea să-ți fie numai cu flori, Și casa casă și masa masă. ALECSANDRI, P. III 46. ◊ Loc. adv. Înainte de masă = în partea zilei care precede masa de prînz; înainte de amiază. După-masă = a) în partea zilei care urmează după masa de prînz; după prînz, după-amiază. Mi-a trimis după-masă un bilețel. DUMITRIU, N. 36. (Substantivat) Am așteptat-o toată după-masa și n-a venit. DEMETRIUS, C. 104; b) (adverbial) în fiecare după-masă. După-masă (sau după-masa) copiii dorm. 3. Placă sau platformă izolată sau făcînd parte dintr-un sistem tehnic, pe care se așază obiecte, se fac operații tehnice sau care servește la conducerea sau la transportarea pieselor în timpul unui proces de fabricație. 4. Corp metalic mare la care se leagă anumite puncte ale unei înfășurări electrice.

LIBER², -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, care nu e exploatat, care are drepturi politice și cetățenești depline; slobod. Azi liberi, ne simțim ca-n haine nouă. BENIUC, V. 114. Aș putea pretinde că sînt mai mult decît liber. SADOVEANU, P. M. 15. Robia și proprietatea cea mai mare trebuiră a produce și în noua colonie [romană în Dacia] relele lor, înghițind cu încetul proprietățile mici... și substituind robi la oameni liberi. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Fig. Eroica dramă a lui Guilom Tell, în care răsuflă peste tot aerul liber și curat al plaiurilor alpestre. ODOBESCU, S. III 81. Aș vrea să văd ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat, Să pierd ideea tristă de veacuri întărită, Că lumea moștenire despoților s-a dat. ALEXANDRESCU, M. 7. ◊ (Adverbial) Tinerii vor să trăiască liber într-o patrie independentă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2723. ♦ (Despre state, popoare, orașe) Independent, neatîrnat, nesupus (unei puteri străine). V. suveran, autonom. Pentru prima dată în istoria sa zbuciumată, poporul romîn a devenit liber și stăpîn pe soarta sa, în urma victoriei istorice de însemnătate mondială repurtată de Uniunea Sovietică în cel de-al doilea război mondial. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 244. Popor ce pătimeai de veacuri Acum ești liber să trăiești. FRUNZĂ, Z. 43. Nație scitică, liberă și vitează. NEGRUZZI, S. I 200. 2. Care are posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință. N-am ce-ți face; liber ești să crezi ce poftești. SADOVEANU, P. M. 21. 3. (Despre acțiuni) Care nu e supus unei restricții cu caracter arbitrar. Dreptul cel mai prețios al omului civilizat este libera comunicare de gîndire și de idei. BOLLIAC, O. 259. ◊ Traducere liberă = traducere care redă exact conținutul textului tradus în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = versuri care nu sînt supuse unei măsuri regulate. Intrare liberă = intrare fără bilet într-o sală de spectacole, stadion sportiv etc. Orice gazetar, de obicei, se bucură veșnic de o intrare liberă și mai totdeauna de un scaun gratis în teatru. CARAGIALE, O. III 217. (La unele jocuri sportive cu mingea) Lovitură liberă = lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală tehnică comisă de echipa adversă. Liber consimțămînt v. consimțămînt. Liber schimb v. schimb. Profesiune liberă = profesiune (medicină, avocatură etc.) exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată într-o instituție sau întreprindere). ◊ (Adverbial, în compusele) liber-profesionist = persoană care exercită o asemenea profesiune; liber-cugetător = ateu. Tatăl fusese angloman și liber-cugetător, căzut la sfîrșitul vieții în mania religioasă. SADOVEANU, E. 238. 4. (Despre timp) Neocupat în muncă, de care se poate dispune. Ore libere. Zi liberă. ▭ După împlinirea orelor de muncă, oamenii sovietici folosesc timpul liber pentru a se lumina mai mult, pentru a învăța mai mult. STANCU, U.R.S.S. 116. ◊ (Substantivat, în expr.) A avea liber = a fi în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp. Viu mîine pe la cinci să vă iau, tot am liber devreme. CAMIL PETRESCU, T. II 93. Joia după amiază avem liber. C. PETRESCU, C. V. 97. 5. (Despre bănci, scaune etc.) Care nu e ocupat, gol; (despre locuințe) neînchiriat. Bancă liberă. Loc liber. Cameră liberă. ♦ Loc. adj. (Jur., despre bunuri reale) Liber de orice sarcină = asupra căruia nu grevează nici un drept real (creanță ipotecară sau privilegiu). Imobil liber de orice sarcină. ♦ (Despre oameni) Disponibil, neangajat. (Fig.) Angelica, a cărei inimă era liberă, primi bucuroasă, cu singura condițiune de a nu se despărți de bunica sa. NEGRUZZI, S. I 109. ♦ (Despre părți ale corpului) Care se poate mișca în voie, care nu este stînjenit sau împiedicat în mișcări. 6. Care nu e forțat, lipsit de artificialitate, natural, armonios, ușor. Pas liber. Mișcări libere. ◊ (Adverbial) Conducea liber, de parcă s-ar fi plimbat cu tractorul peste cîmp. MIHALE, O. 197. ◊ Expr. A vorbi liber = a conferenția, a ține un discurs, o prelegere etc. fără a avea textul în față. (A vedea) cu ochiul liber = (a vedea) cît poate cuprinde ochiul fără ajutorul nici unui instrument optic. Desen liber = desen, de obicei artistic, efectuat cu mîna, fără ajutorul vreunui instrument. 7. (Numai în loc. adv.) În aer liber = afară, în plin aer, într-un spațiu în care poți să te miști și să respiri în voie. Spectacol în aer liber. Gimnastică în aer liber. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit.

ÎNVOI, învoiesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. A face cu cineva o învoială, a ajunge la o înțelegere, a cădea de acord. Dar, ca să nu mai știe satul, Putem ușor a ne-nvoi: Tu lasă-n pacoste vînatul, Căci eu renunț de-a pescui. COȘBUC, P. II 175. Se învoiră să se ia la luptă dreaptă. ISPIRESCU, L. 87. Fu atunci o dispută între săcui, din care unii voiau să păstreze în viață vreo cîțiva din nobilii prinși... se învoiră apoi a amîna pentru cîtăva vreme moartea unora dintr-înșii. BĂLCESCU, O. II 259. 2. Refl. A fi de aceeași părere cu cineva, a se declara de acord cu ceva, a accepta, a primi, a consimți la ceva. E mulțumit că alde fiică-sa s-au învoit îndată cu planul lui. SP. POPESCU, M. G. 47. Tu nu te-nvoi la nimic, numai la aceste. RETEGANUL, P. III 16. Ei bine, dacă este așa, mă învoiesc! ISPIRESCU, L. 273. Nu ne putem învoi cu [terminațiile] -ciune și cu -iune. NEGRUZZI, S. I 348. 3. Refl. reciproc. A se avea bine, a trăi în bună înțelegere, a se împăca cu cineva. Să-i dau ajutor, că tare i-e greu și de loc nu se învoiește cu celelalte fete. REBREANU, R. I 92. Eu am fost însurat și m-am învoit cu nevasta ca și cu un frate. ISPIRESCU, la TDRG. 4. Refl. A se tocmi, a se angaja. Ia bani, cu cît se învoiește, și se duce și el după Chirică. CREANGĂ, P. 160. 5. Tranz. (În orînduirea burghezo-moșicrească) A face o învoială agricolă. Noi toți te rugăm a învoi oamenii după cum cer ei, să nu ne mai sugrumați în pragul primăverii ca alți ani. DUMITRIU, N. 46. ◊ Refl. Vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. SANDU-ALDEA, D. N. 229. 6. Tranz. (Învechit și regional, construit cu dativul; complementul indică lucrul permis) A acorda (cuiva) ceea ce cere, a da voie, a face voia cuiva, a permite, a îngădui, a aproba. Cinstesc pe socrul cel mare c-o oca sau două de rachiu, pentru a le învoi a da parul la pămînt. SEVASTOS, N. 280. Spînul... cheamă pe Harap-Alb de față cu dînsele și-i învoi aceasta, însă cu tocmală ca în tot timpul ospățului să steie numai la spatele stăpînu-său. CREANGĂ, P. 231. Deci, învoiască acum măria-ta lui Despot, al meu oaspe, să vie-a-l saluta. ALECSANDRI, T. II 91. ♦ A permite cuiva să lipsească pentru scurt timp de la locul de muncă.

NADĂ¹, nade, s. f. Hrană care se pune în cîrligul undiței sau la altă unealtă de pescuit, pentru a ademeni și a prinde peștii; mîncare care se pune într-o cursă pentru a ademeni și a prinde animalele și păsările; momeală. Cinci undiți... le-a desfășurat, le-a pus nadă – mămăligă ori rîmă – și le-a aruncat. SADOVEANU, N. F. 65. În vîrșă se pune nadă (mîncare) o bucată de mămăligă. ȘEZ. IV 115. ♦ Fig. Ispită, tentație, amăgire; cursă. Eu pentru tine, Despot, aici am întins nada. Acum îți zic: La luptă, izbîndă, iată prada! ALECSANDRI, T. II 68. Făcu să strălucească în ochii tăi ademenitoarea nadă a fericirii. NEGRUZZI, S. II 44.

OPINCĂ, opinci, s. f. 1. Încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele (astăzi și de cauciuc) cusută după forma labei piciorului și strînsă cu ajutorul nojițelor. Cei mai mulți din ei au opinci în picioare. SAHIA, N. 16. Opinca-i bună, săraca! îți șede piciorul hodinit și la ger huzurești cu dînsa. CREANGĂ, A. 24. Fudulie n-are, dar căldură are (Opinca). GOROVEI, C. 259. ◊ Expr. (Regional) A pune cuiva (sau a-i da cu) opinca (în obraz) = a păcăli, a trage pe sfoară pe cineva; a face pe cineva de rușine. Măi, măi, măi... să nu-mi fi pus opinca berbantu cel de Pepelea? ALECSANDRI, T. 832. Să nu-mi pui opinca-n obraz. ȘEZ. II 73. ♦ (Regional) Bucată de lemn montată sub stîlpii de susținere ai unei galerii de mină, cînd terenul din galerie e moale. 2. Fig. (învechit) Țărănime. Opinca nu mai are pe nimeni în adunarea dumneavoastră, pas, E. i 36. Acum sîntem chemați a purta împreună, tot noi, opinca, o stîncă pe umerele noastre. CREANGĂ, A. 167. Despot, sîntem țărani. Nu vindem țara noastră, nici cugetul pe bani... Opinca îți azvîrle pomana înapoi. ALECSANDRI, T. II 189. ◊ Expr. (Ieșit din uz) De la vlădică pînă la opincă = toți, din toate clasele sociale. Ni spuneați dinioarea că de acum toți au să ieie parte la sarcini, de la vlădică pînă la opincă. CREANGĂ, A. 167.

RĂU², REA, răi, rele, adj. (În opoziție cu bun) I. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. Care face, în mod obișnuit, neajunsuri, neplăceri altora. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. De-am fost răi, tu ni-i ierta. CREANGĂ, P. 275. Nu zic că Despot este om rău. ALECSANDRI, T. II 100. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = om stricat, cu obiceiuri rele. De acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dînsa; am s-o dau dracului de pomană, soi rău ce este ea! CREANGĂ, P. 174. Rău de mama focului = foarte rău. Rău (sau cîinos, negru) la inimă v. inimă (II d). A fi rău de gură (sau gură rea) v. gură (I 3). ◊ (Substantivat) Iar ai venit, răule? CARAGIALE, S. 56. În călătoria ta, ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni. EMINESCU, O. I 151. ♦ Care exprimă răutate. Jungherul crunt și ochii răi ai răzășului spuneau ceva. SADOVEANU, O. VII 99. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale cerute de o anumită calitate pe care o deține. Soț rău. Mamă rea. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgîiat. Cearcă să se acațe de fețele meselor, de mobile... Ca un copil rău, refuzînd să se lase dus la culcare. C. PETRESCU, Î. II 230. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. Purtare rea. Deprindere rea. ▭ Dă-mi drumu pe uliță, Să vorbesc cu neam de-al meu, Cui am făcut nume rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urît. Săraca inima mea Iar începe-a mă durea, Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuitor, necăjit. Trai rău. A trăi zile rele. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a nu se împăca, a trăi rău (cu cineva). Inimă rea v. inimă (II b). A-și face sînge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mîhnit. Las’ jupîneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. CREANGĂ, P. 128. Turturea de-i turturea Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. 5. (Despre o veste) Neplăcut, care anunță un necaz, o supărare. Împăratul vrea să-și mărite fata. – Și asta-i veste rea, moșnege? CREANGĂ, P. 77. Bate vînt de la sfințit Și rea veste mi-a venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 499. II. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Nepotrivit, care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări. Pămînt rău pentru cultura bumbacului. ◊ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcțiunile fiziologice) care nu se desfășoară normal; defectuos. Stomac rău. Dinți răi. Circulație rea. Digestie rea. ▭ Săraci picioarele mele, Nu le poci purta de grele, Ori de grele, Ori de rele, C-am fost la Turda cu ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat; p. ext. de purtare, de toate zilele. Nu te uita lele, hăi, Că mi-s cioarecii cam răi, C-am acasă două oi Și mi-oi face alții noi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 459. 4. (Despre materiale, produse) De proastă calitate, inferior. Stofă rea. ▭ Fum negru de tutun rău, ca de buruiană arsă. MIRONESCU, S. A. 98. ♦ (Despre mîncări și băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. Ciorbă rea. Vin rău. ♦ (Despre drumuri) Neîngrijit, desfundat. 5. (Despre bani) Fals, care n-are curs, ieșit din circulație. Mîndră, pe obrazul tău, Rumenele-s de-un zlot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 441. Banul (sau lucrul) rău (sau buruiana rea) nu piere ( = omul rău știe să se descurce în orice împrejurare, scapă din orice încurcătură). III. (Despre persoane, mai ales despre meseriași, artiști etc.) Neîndemînatic, incapabil, nepriceput. O calfă rea nu-și găsește niciodată scule bune (= omul nepriceput nu reușește niciodată să facă un lucru bun, oricît de prielnice condiții ar avea). ◊ Expr. Rău de lucru = căruia nu-i place să muncească; leneș. IV. (Exprimă ideea de a fi nefolositor, vătămător, nefavorabil) 1. Nesatisfăcător, neizbutit; dăunător. Învățătură rea. Sfat rău. ▭ Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Ale rele să se spele, ale bune să se-adune. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 2. (Despre vreme, fenomene atmosferice etc.) Urît (friguros, ploios etc.); nefavorabil. Ca purtați de un vînt rău toți zburau pe drumul de costișă. SADOVEANU, O. I 518. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna și posomorîți ca vremea cea rea, din pricină că n-aveau copii. CREANGĂ, P. 73. După vreme rea, a fi el vreodată și senin. id. ib. 235. 3. Dezavantajos, nerentabil. A face un tîrg rău. 4. (În superstiții, mai ales în basme) Prevestitor de rele; aducător de rele, nefast, nenorocos. Semn rău. ◊ Expr. Ceas rău v. ceas (2). A fi de rău augur v. augur¹.

PĂTRUNZĂTOR, -OARE, pătrunzători, -oare, adj. 1. Care străbate adînc, care răzbate. Frig pătrunzător. Umezeală pătrunzătoare. ▭ Parfumul de cracatiță plutea pătrunzător și fără sfîrșit în aerul răcoros al înserării. IBRĂILEANU, A. 121. 2. Cu sonoritate puternică; strident. Glasul lui era ursuz și pătrunzător ca. și fața-i veșnic încruntată. REBREANU, R. I 127. ◊ (Adverbial) Strigă tuturor pătrunzător. GALACTION, O. I 199. 3. (Despre ochi sau despre privire) Scrutător. Ochii mici... erau strălucitori și pătrunzători. DUMITRIU, N. 5. Madala plecase ochii sub privirea din nou pătrunzătoare a Ruxandei Duhu. C. PETRESCU, A. 399. Despot... are minte coaptă și ochi pătrunzători, Și inimă-ndrăzneață, și-nvățătură multă. ALECSANDRI, T. II 98. ◊ (Adverbial) Se uită pătrunzător la el. DUMITRIU, N. 45. 4. Care înțelege repede lucrurile, ager la. minte, perspicace. Harnici și dezghețați cum sînt, plini de vioiciune, pătrunzători, au multe lucruri cu care se pot mîndri. SADOVEANU, O. VII 279. Un om cult și pătrunzător... ar fi putut prezice caracterul curentului literar ce trebuia să se manifesteze. GHEREA, ST. CR. III 34. 5. Care străbate adînc în inimă, în suflet; mișcător, emoționant, impresionant. Impresia a fost așa de pătrunzătoare, încît întreaga asistență era cu lacrimi în ochi. SADOVEANU, E. 68. Nimic mai pătrunzător de auzit decît aria străveche a horei. GANE, N. I 66. Ce glas pătrunzător aud lîngă fîntînă? ALECSANDRI, T. II 204.

PERFECȚIONA, perfecționez, vb. I. Tranz. A face mai bun, a îmbunătăți calitativ; a desăvîrși. Omenirea evolua încet, transformîndu-se pe măsură ce-și perfecționa uneltele. BOGZA, M. S. 61. ◊ Refl. (Despre oameni) A-și ridica nivelul cunoștințelor pe baza studiului și a experienței practice, a-și dezvolta însușirile; a-și aprofunda și desăvîrși cunoștințele într-un domeniu, într-o specialitate. Oamenii cresc și se perfecționează în procesul muncii creatoare. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 72. [Despot] se perfecționează în limbile latină, italiană și spaniolă. ALECSANDRI, T. II 48. – Pronunțat: -ți-o-.

PERGAMENT, (2) pergamente, s. n. 1. Piele (de oaie, de vițel etc.) prelucrată special pentru a se putea scrie pe ea și folosită în trecut în loc de hîrtie. Avea carte scrisă pe pergament cu iscălitură și pecete domnească. GANE, N. I 169. Despot, pe malul mării născut, e fiu curat Lui lacob Eraclidul... – Crezi? – I-am văzut chiar spița pe pergament lucrată. ALECSANDRI, T. II 85. 2. Document scris pe o astfel de piele. Cărturarii cercetară pergamentele. SADOVEANU, O. VII 112. Bibliotecile cu rafturi și zăbrele Sînt pline De tomuri grele, Pergamente și colecții vechi neprețuite, Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. Un pat și o masă pline cu pergamente și hîrtii. EMINESCU, N. 52. ◊ Fig. Eu eram chemată să șterg pata ce ea pusese pe pergamentul neamului și să-i poleiesc din nou blazonul șters. VLAHUȚĂ, O. AL. I 60. 3. (Și în forma hîrtie pergament) Hîrtie translucidă care nu lasă să pătrundă grăsimile și umezeala, folosită ta împachetarea alimentelor sau la închiderea ermetică a borcanelor de conserve. Casa se prefăcu într-o peșteră cu păreții negri ca cerneala, lumînarea de ceară într-un cărbune plutitor în aer, cărțile în beșici mari de steclă la gură legate cu pergament. EMINESCU, N. 56.

REPURTA², report, vb. I. Tranz. (Rar) A-și îndrepta gîndul asupra unor oameni, idei, fapte din trecut; a se întoarce cu mintea înapoi. Nu-mi place, amice, a-mi repurta mintea către momente așa înnorate ale trecutului. ODOBESCU, S. III 96. ◊ Refl. Gîndul nu se repoartă... asupra acelor puternici despoți ai Persiei. ODOBESCU, S. III 108.

REVOLTA, revolt, vb. I. Refl. 1. A fi cuprins de revoltă (2); a se indigna. Croiți un univers de sisteme rigide, la care ați vrea să se supună natura și cînd natura nu se supune, vă mirați, vă lamentați și vă revoltați. C. PETRESCU, Î. II 88. Din toate privilegiile Moldaviei, ale relegei rămăseseră încă neatinse și intriga voia a lovi și în aceste! însă duhurile se revoltară. NEGRUZZI, S. I 242. 2. A se răscula, a se răzvrăti. La 1564, oștirea streină se măcelări mai toată de hatmanul Tomșa și Ilie Tomoran, cînd aceștia se revoltară asupra lui Despot-vodă. BĂLCESCU, O. I 119.

PRINCIPALĂ s. f. (< adj. principal, -ă, cf. fr. principal, it. principale, lat. principalis): propoziție care constituie, în mod obișnuit, condiția obligatorie pentru realizarea unei fraze; propoziție care constituie fie nucleul unei fraze, cu înțeles suficient sau insuficient, fie o comunicare de sine stătătoare, în afara frazei. ◊ ~ regentă: p. cu înțeles suficient sau insuficient, de care depinde o altă propoziție din cadrul frazei. ◊ ~ regentă suficientă: p. regentă cu autonomie semantică, capabilă să realizeze un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Aici e țara singurului loc, / Țara de totdeauna și de mâine, / În care și eroii se întorc / Din moarte, pe-un afet măreț de pâine” (Adrian Păunescu); „Dar nici în teatru, dacă ar fi rămas, Constantin nu ar fi ajuns departe” (G. Galaction); „Acuma, după ce mi i-au luat, au lăsat bon de rechiziție pentru doi cai” (M. Sadoveanu). ◊ ~ regentă insuficientă: p. regentă fără autonomie semantică, incapabilă de a realiza un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Ai fi putut să-ți mai schimbi apucăturile” (H. Papadat-Bengescu); „Ca să ajungi la dorința ta, trebuie să ceri la tată-tău paloșul” (P. Ispirescu); „Dar n-ai vrea să te bagi la noi?” (G. Galaction); „Pesemne că dumneata ai luat biletul ăsta de mult” (I. L. Caragiale); „...nu e cu putință să faci istorie literară fără examen critic” (G. Călinescu); „Uneori drumul pare că se netezește” (Geo Bogza); „Cea dintâi grijă a lui boier Gheorghe... era să-și ia pistoalele de sub căpătâi” (I. Ghica); „Cei de la comună au zis că-s al tatei” (M. Sadoveanu). ◊ ~ coordonată: p. care se află în raport de coordonare cu o altă p., în cadrul frazei. ◊ ~ coordonată joncțională: p. care se află în raport de coordonare, printr-o conjuncție coordonatoare copulativă, adversativă, opozitivă, disjunctivă sau conclusivă, cu o altă p., ca în exemplele „L-a tot ținut pe lângă ea și i-a dat cărți” (Z. Stancu); „Noi n-am furat nimica, dar ne-au furat destule” (Adrian Păunescu); „Nu l-a certat, ci l-a sfătuit”; „Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pământul” (Ion Creangă); „Prin moartea eroică a unui strămoș, urmașul în viață se bucură de prestigiu, așadar și el e gata oricând a se jerfi pe sine spre a consolida familia” (G. Călinescu). ◊ ~ juxtapusă (paratactică, asindetică): p. care se află în raport de coordonare prin juxtapunere (parataxă) cu o altă p., ca în exemplele „Suntem aici de două mii de ani, / Suntem aici de o vecie-ntreagă!” (Adrian Păunescu); „- Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vândut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa” (C. Negruzzi).

POET, -Ă, poeți, -te, s. m. și f. Persoană care compune poezii, autor de poezii. Poet am fost, și-n libere cadențe Cîntai amorul. TOPÎRCEANU, B. 89. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. Cînd privesc zilele de-aur a scripturilor romîne. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. Soția mea e... poetă. NEGRUZZI, S. I 76. ◊ (Metaforic) Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt... Ei poeți sînt ai cîmpiei, Șoimul este-al lor despot. COȘBUC, P. I 264. ◊ (Adjectival) Din cauza lipsei, poetul cel mai poet din Valahia [Bolintineanu] este amenințat a-și închide ochii la spital. ALECSANDRI, S. 53. ♦ Persoană înzestrată cu imaginație și sensibilitate de poet. Pictorul și poetul naturii care e în Sadoveanu nu putea să nu zugrăvească acest fenomen din natură. IBRĂILEANU, S. 35.

PORECLIT, -Ă, porecliți, -te, adj. Care are o poreclă, căruia i s-a dat un nume sau un epitet de batjocură; supranumit. Am rămas noi acum. eu, Gîtlan, văru-meu. Ioan, poreclit Mogorocea, și moș Bodrîngă pe deasupra. CREANGĂ, O. A. 84. De curînd se adusese în oraș trupul Mircii-vodă, cel poreclit «Ciobanul». ODOBESCU, S. A. 115. Iacob Eraclid, poreclit Despotul, pierise ucis de buzduganul lui Ștefan Tomșa. NEGRUZZI, S. I 137.

TIMP, timpuri, s. n., și (IV și, învechit, II) timpi, s. m. I. (Fil.) Formă obiectivă de existență a materiei în continuă dezvoltare. Am început să studiez filozofia... și mai ales problema spațiului și timpului. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. ◊ (Personificat) Ceasornicele-n casă au început să fugă Și inima timpului începe să grăbească. D. BOTEZ, P. O. 105. Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie. EMINESCU, O. I 133. Astfel ziceau, și timpul un pas a mai făcut. ALEXANDRESCU, M. 12. II. (În concurență cu vreme) 1. Durata unei acțiuni sau a unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. Întîlnim după un timp o casă pe stînga. CAMIL PETRESCU, U. N. 264. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit. COȘBUC, P. I 231. Vizitiul lui... stătu de pază o bună bucată de timp. ISPIRESCU, L. 109. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atîtea întîmplări. NEGRUZZI, S. I 68. ◊ (Cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») În tot timpul războiului n-am văzut o furnică. SAHIA, N. 61. Învățătorul chiar adormise îmbrăcat în timpul convorbirii. REBREANU, I. 35 ◊ Timp mort v. mort (6). ◊ Loc. adv. Cu timpul = cu încetul, cu vremea, treptat. Cîtva timp v. cîtva. La (sau din) timp = la momentul potrivit, pînă cînd nu este prea tîrziu. Depeșează-mi îndată: cu ce tren, la ce gară și oră sosește – să pot pleca d-aci la timp. CARAGIALE, O. VII 15. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = (începînd de) la un moment dat. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. COȘBUC, P. I 48. Din timp în timp = din cînd în cînd, la anumite intervale, uneori, cîteodată. Din timp în timp tresăreau ca de spasmuri. VLAHUȚĂ, O. A. 137. (În) tot timpul = fără întrerupere, într-una, neîncetat. Stăpînită de teamă a stat tot timpul cît doctorul a făcut cusătura. BART, E. 382. Președintele... a fost în tot timpul poetul Iancu Văcărescu. GHICA, S. A. 149. În același timp = deodată, simultan; de asemenea. Mănăstirea de la Sf. Sava poate fi socotită în același timp și la marginea Bucureștilor, prin căsuțele țărănești din jurul ei. CAMIL PETRESCU, O. I 197. Între timp v. între² (2). ◊ Loc. conj. Cît timp = în tot timpul în care... ◊ Expr. A avea timp, a-și omorî timpul, a pierde timpul v. c. (Toate) la timpul lor = cînd e momentul potrivit. A fi timp (sau timpul) = a fi momentul potrivit pentru o acțiune. Acum nu-i timp să te bocești; Tu vii cu mine-acasă. COȘBUC, P. I 71. Bun! zise el în gîndul său. Ia acu mi-e timpul. CREANGĂ, P. 21. O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte. Suceava, te gîndește, e plină de morminte. ALECSANDRI, T. II 180. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). Mie timpul mi-a sosit, Timpul de căsătorit. ALECSANDRI, P. P. 27. ♦ (Învechit) Anotimp. Haydn scria în Viena oratoriul «Celor patru timpuri». ODOBESCU, S. III 95. Timpul domnitor al acestii cîmpii era numai primăvara. GORJAN, H. I 113. 2. Perioadă determinată istoric; epocă, secol. Numai revoluțiile, spuse Mitică Filipescu, te fac să revii pe linia progresului și mai ales revoluțiile sînt singurul mijloc prin care popoarele pot înfrînge timpul, îl pot supune și folosi cu adevărat. CAMIL PETRESCU, O. I 313. În calea timpilor ce vin, O stea s-ar fi aprins. EMINESCU, O. I 191. Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator? ALECSANDRI, P. II 6. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, mai demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. Să ne folosim de timpuri cînd alții de noi se tem. HASDEU, R. V. 149. III. Ansamblul stărilor meteorologice ale atmosferei într-o regiune dată și într-un interval de timp dat. ◊ Timpul probabil v. probabil. IV. 1. Fiecare dintre fazele unei mișcări, ale unei operații, ale unei acțiuni etc. În cîți timpi se strînge vela superioară? CAMIL PETRESCU, T. II 196. ◊ Expr. În doi timpi și trei mișcări v. doi. 2. (Muz.) Fiecare dintre părțile egale ca durată, dar diferite ca intensitate, care alcătuiesc o măsură; bătaie. 3. Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston (motor cu aburi, cu ardere internă), care corespunde unei curse a acestuia. Motor în patru timpi. V. Categorie gramaticală cu ajutorul căreia se exprimă momentul în care se petrece acțiunea unui verb; formă verbală care corespunde acestei categorii gramaticale. ◊ Consecuția timpurilor v. consecuție. Timp compus v. compus. Concordanța timpurilor v. concordanță.

TIRAN¹, tirani, s. m. Stăpînitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din antichitate (care guverna cu cruzime); nume dat unui șef de stat asupritor (v. despot); p. ext. persoană autoritară care își impune voința în orice împrejurare, care asuprește pe cei ce depind de ea. Din toată gospodăria săracă, dar cu zgîrcenie apărată de risipă, vedeam că am de-a face c-un tiran aspru și rînduit într-ale sale. SADOVEANU, E. 128. Acest măreț titlu, moldovenii îl dedeau acelor principi care veneau să-i scape de jugul vreunui tiran. HASDEU, I. V. 17. Pieri-vor și tiranii și robii demni de ei. BOLINTINEANU, O. 30. Varsă din cer foc și zare Cu catran și cu pucioasă, Pe acest tiran să-l arză. TEODORESCU, P. P. 105. ◊ Fig. Dorule, tiran cumplit, De ce m-ai îmbătrînit? TEODORESCU, P. P. 273.

POTENTAT, potentați, s. m. Monarh, șef de stat atotputernic, care își exercită puterea în mod despotic, arbitrar; autocrat, despot; p. ext. om puternic și abuziv. Cîte lacrimi s-or fi scurs pe luciul acestor pietre... podoaba operei atîtor mii de necunoscuți, care lucrau pentru glorificarea oarbei vanități a unui potentat tiran. BART, S. M. 23.

TOPI, topesc, vb. IV. 1. Tranz. A face ca un corp să treacă, prin încălzire, din stare solidă în stare lichidă. Veni austrul cel răsunător și topi zăpezile. SADOVEANU, O. VII 113. Vîntul de la miazăzi Cu zăpadă se hrănește. Într-o noapte și-ntr-o zi El pe dealuri o topește. ALECSANDRI, O. 226. ◊ (Prin exagerare) Soarele ardea să topească zidurile. REBREANU, I. 65. ♦ Refl. A se muia, a se lichefia, a-și pierde consistența (sub efectul căldurii). Sloiul rece mi se topea în palma caldă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 88. Scăuieșul de ceară s-a topit și leasa... nu era bine sprijinită. CREANGĂ, P. 32. [Zăpada] se topește acum subt adierea încropită a zefirului. ODOBESCU, S. III 41. Gheața-n baltă se topește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ♦ Fig. A înmuia, a îmblînzi, a înduioșa. Începu a plînge lacrimi de bucurie, o bucurie fierbinte, care parcă-i topea întreaga ființă. SADOVEANU, O. I 267. ◊ Refl. Simt parcă topindu-se-ntreagă Făptura-mi de plumb. COȘBUC, P. II 23. ◊ Expr. A i se topi (cuiva) inima (de...) v. inimă (II 1 b). ♦ (Învechit) A transforma, prin topire, un obiect de metal în altul. Dar Despot cu păcatul a dat mîna frățească... Icoane și potire el le topește-n bani. ALECSANDRI, T. II 150. ◊ Refl. (Poetic) Și nu te temi că aurul din plete-ți Se va topi în stele? EMINESCU, O. IV 108. 2. Refl. (Familiar) A se dizolva într-un lichid. Sarea se topește în apă. ♦ (Rar, despre obiecte sfărîmicioase) A se descompune în particule mici, a se împrăștia (într-un lichid). Apa descîntată a mestecat-o tata cu un pai rupt din coada măturii, pînă s-a topit tăciunele. STANCU, D. 231. ♦ Fig. A se cufunda într-o masă unică; a fuziona. Privitorii se îmbulzeau cuprinși de aceeași veselie, parcă ar fi căutat să se topească cu toții într-o singură ființă fără griji și fără necazuri. REBREANU, R. I 128. ◊ Tranz. Topind în el motivele populare, Eminescu le-a reluat cu sufletul din veac al poetului anonim și cu arta poetului modern. SADOVEANU, E. 78. ♦ Fig. A se șterge, a se estompa. Pe cer toți norii s-au topit. DEȘLIU, M. 35. Idiotul se topi în întunerec. DUMITRIU, N. 179. S-a uitat după ei, pînă s-au topit în văgăuni de negură. POPA, V. 35. ◊ Tranz. Ceva din umbra și lenea apusului părea că-i șterge, îi topește conturul lucrurilor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. 3. Tranz. A supune plantele textile unui proces metodic de dizolvare a substanțelor care fixează fibrele de partea lemnoasă a tulpinii (ținînd plantele un anumit timp în apă, pe zăpadă sau la rouă). După ce s-a cules și s-a făcut mănuși, cînepa de toamnă este dusă acasă; cea de vară se pornește de-a dreptul la apă spre a fi topită. PAMFILE, A. R. 173. ◊ Refl. Inu-n baltă se topește Și fînațul otăvește. BELDICEANU, P. 88. 4. Refl. (Despre lumînări;p. ext. despre obiecte supuse acțiunii focului) A se consuma arzînd, a se trece, a se mistui. Jarul rămas se topea încet-încet, acoperindu-se treptat de rugina scrumului. MIHALE, O. 186. Era tîrziu tare după miezul nopții și lumînările de ceară verzie de Veneția se topiseră pînă la jumătate. SADOVEANU, O. VII 97. Și cînd s-a aprinde mai tare, noi să începem a ne boci în gura mare și a striga: foc! foc! și pîn-or sări oamenii de la nuntă, pînă nu știu ce, casa are să se topească. CREANGĂ, P. 175. 5. Refl. Fig. A slăbi, a se usca, a se vlăgui. La mine acasă, Nici mălai pe masă, Și femeia mea De foame zăcea, Și pruncuțu meu Se topea mereu. DEȘLIU, M. 51. Tata, om odată voinic, care muncise crunt în tinereță, deodată se topise ca o lumînare. SADOVEANU, O. VII 295. ◊ (Întărit prin «din picioare», «de pe picioare») Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, N. 145. De cînd am intrat în casa asta, mă usuc, mă topesc din picioare. ALECSANDRI, T. 1008. ◊ (Urmat de determinări cauzale, în construcții care exprimă adesea numai intensitatea unei acțiuni, unui sentiment) Mă topesc și eu ca și tine d-atîta pustietate. DELAVRANCEA, S. 242. Petruța se topea de fericire, iar mesenii zîmbiră uitîndu-se unul la altul. CAMIL PETRESCU, O. I 123. Lui Milescu îi venea să se topească de rîs, însă se stăpîni. D. ZAMFIRESCU, R. 143. Împăratul se topea de dragoste pentru Ileana. ISPIRESCU, L. 29. ◊ Expr. (Familiar) M-am (mai rar ne-am) topit! = am pățit-o! Îi puse mîna la gură și-i zise: Șt! că ne-am topit! Să nu te auză cineva. ISPIRESCU, L. 373. Nenea Iancu! Să vie aici! M-am topit!... Sînt nenorocit. CARAGIALE, T. II 125. Vai, bietele fete! Că le-am prăpădit Și le-am dat pe bete... De-acum m-am topit! ALECSANDRI, T. 410. 6. Tranz. Fig. A nimici, a desființa (distrugînd, consumînd, epuizînd). Aci a topit pe turci. DELAVRANCEA, O. II 164. Noi am apucat timpuri grele, pe cînd Cîmpineanu, Mitică Filipescu, Nicolaie Bălcescu se pocăiau la Plumbuita, la Snagov, la Mărgineni și în Ocnele de la Telega, topindu-și sănătatea. GHICA, S. A. 86. ◊ Refl. pas. Se gîndea c-un fel de scîrbă la mîncările multe care se topiseră în seara asta la masa stăpînilor. AGÎRBICEANU, S. P. 36.

PREDA, predau, vb. I. 1. Tranz. A da cuiva în primire un obiect care îi revine de drept sau de care trebuie să răspundă; a înmîna, a încredința, a remite, a transmite. A strivit havana în scrumieră... chemînd răstit băiatul cu uniforma de postav și nasturi poleiți, să predea telegrama cu precădere. C. PETRESCU, R. DR. 363. A ieșit vorba că acele scule nu fusese predate la destinația lor. GHICA, A. 625. ♦ (Cu privire la sarcini, situații) A preda o gestiune, (Glumeț) A trecut la birou să anunțe că pleacă și a predat altora grijile sale. C. PETRESCU, A. 467. 2. Refl. A se da învins în mîna dușmanului, a capitula; a se constitui prizonier. Osman-pașa, fiind rănit. s-a predat romînilor. La TDRG. Poarta-i deschisă, Despot!... Cetatea s-a predat Și Tomșa te ajunge; el intră în palat. ALECSANDRI, T. II 189. ◊ Fig. (Rar, despre animale) Străbătu, în fuga mare, un tărîm stufos și mlăștinos, amenințînd cu darde scurte... un mistreț gata a se preda. ODOBESCU, S. III 74. ◊ Tranz. A da pe cineva în mîna sau în puterea cuiva, spre a dispune de el. Codre, codre, dușman ești: Tu voinici-i amăgești, îi aduni și îi primești, Tu-i predai, iar nu-i ferești. TEODORESCU, P. P. 295. 3. Tranz. A transmite în mod sistematic și organizat (în cadrul unei instituții de învățămînt) cunoștințe dintr-un domeniu științific; a comunica o serie de cunoștințe, de rezultate ale cercetării științifice. Privi fix în ochii «profesorului» cu nasul de vultur, care-i preda, cu atîta gravitate și amănunt, primele noțiuni asupra noii sale meserii. SAHIA, N. 102. Sufletul și mintea mea au putut aievea să-și însușească plăcerile și farmecul artei pe care tu, cel dintîi, o predai astăzi cititorilor romîni. ODOBESCU, S. III 13. Kogălniceanu începu a preda un curs de istorie în colegiu. NEGRUZZI, S. I 334.

PREȘTIINȚĂ s. f. (Rar) Cunoștință despre ceea ce se va întîmplă în viitor; previziune. Tornșa, romîn cu preștiință, A spus demult că Despot nu-i țării de priință. ALECSANDRI, T. II 163.

PRIINȚĂ, priințe, s. f. (Astăzi rar) 1. Atitudine favorabilă, bunăvoință, înțelegere, simpatie. Cei șase inși din jur au simțit asupra lor priviri amestecate, lipsite de priință și de prietenie. VORNIC, O. 261. ◊ Expr. A fi cu priință cuiva (sau pentru cineva) = a-i fi cuiva favorabil, a se arăta devotat, credincios, binevoitor. Am cunoscut acolo oameni care mi-au fost cu priință și mi s-a ușurat durerea sufletului. SADOVEANU, N. P. 208. Viteazul Tomșa... A spus de mult că Despot nu-i țării cu priință. ALECSANDRI, T. II 163. 2. Folos, ajutor, sprijin. ◊ (Adesea în loc. adj.) De priință = folositor. Am văzut multe și pot să-ți dau sfaturi de priință. GANE, N. II 8.

PRINOS, prinosuri, s. n. 1. (Mai ales în antichitate) Dar oferit divinității (v. ofrandă, jertfă); p. ext. plocon dat unui stăpînitor. Și lui Apolon închină jertfiri. Numai de capre și boi lîngă marea în veci mișcătoare; Iară prinosul la cer ajungea-n rotocoale de fumuri. MURNU, I. 12. Marele vistier îi dus la vodă, cu prinosul obicinuit. – Dar știu; cu ploconul bănesc. ALECSANDRI, T. 1387. ◊ (Poetic) Din fund aleargă pîrîul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci s-aducă Bistriței-stăpîne prinosu-i de unde. VLAHUȚĂ, O. A. 419. ◊ Fig. Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos, Lui vodă a ta spadă și brațu-ți credincios. ALECSANDRI, T. II 92. ♦ Fig. Sacrificiu făcut de cineva pentru o cauză socială. Unde este prinosul de muncă, de generozitate și de luptă, pe care trebuiau să-l aducă societății noastre colegii mei de-acum cincisprezece ani? GALACTION, O. I 336. Cîți oameni din prinosul propriei lor vieți caută să aducă mîngîiere celor obidiți și speranță celor slabi. VLAHUȚĂ, O. A. 434. 2. Fig. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, admirație, recunoștință. Din mîhnirea lui singuratică să înalțe prinos de pomenire pentru acești îndepărtați robi. MIRONESCU, S. A. 129. Mă simt acum fericit că mi-a dat însuși prilejul de a-i aduce, prin aceste rînduri, cel dintîi prinos de mulțumire. ODOBESCU, S. III 315. Ea s-a închinat respectuos dinaintea lor, le-a dat prinosul cuvenit de admirare și s-a oprit deodată, precum știi, în față cu Despot Eraclidul. ALECSANDRI, T. II 47.

PRIVEGHERE, privegheri, s. f. Acțiunea de a priveghea. 1. Control, supraveghere, străjuire, pază; (purtare de) grijă. Deodată se sculă în capul oaselor, îmboldit de privegherea-i neînduplecată de vînător. SADOVEANU, O. E. 51. Și-n țară și-n afară să fiu cu priveghere, Căci Despot zvînturatul rîvnește-a mea putere. ALECSANDRI, T. II 86. 2. Serviciu religios care se face noaptea (sau seara în ajun de sărbătoare) într-o mănăstire sau biserică. V. denie. Poruncă dete ca în toate bisericile să se facă rugăciuni și privegheri. ISPIRESCU, L. 295. Stînd așa, aude clopote și întreabă pe un arnăut... ce sărbătoare e a doua zi de se face priveghere mare. CARAGIALE, O. III 43. ♦ Priveghi (la un mort). – Variantă: privighere (NEGRUZZI, S. I 284) s. f.

TULBURAT, -Ă, tulburați,-te, adj. (Și în forma turburat) 1. (Despre apă și alte lichide) Devenit tulbure; (despre rîuri, mări, în opoziție cu lin) agitat, învolburat. Mă visez în cabina vaporului balansat de valurile oceanului tulburat. BART, S. M. 41. Zgomotul creștea, ca marea turburată și înaltă. EMINESCU, O. I 144. Din stînci în stînci el saltă zdrobit... Frumoasa-i limpezime în clipă turburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii. ALECSANDRI, P. III 135. ◊ Fig. Să iei o sută de galbini... și să mi-i trimeți cît se poate mai în grabă, fiindcă vremile sînt foarte tulburate. KOGĂLNICEANU, S. 225. ♦ (Despre cer) Acoperit de nori, înnorat; cețos, posomorît. Cerul era turburat, nori groși se primblau ca niște munți pe el. NEGRUZZI, S. I 57. 2. (Despre oameni și despre facultățile sau manifestările lor) Neliniștit, emoționat, zbuciumat, agitat, zăpăcit. Glasul tatei însă fusese mai tulburat ca de obicei. SADOVEANU, O. V 214. Odată Veronica veni turburată și cu ochii în pămînt. GALACTION, O. I 319. Mi-e gîndul turburat, două drumuri am în față. Care-i cel adevărat? EFTIMIU, Î. 93. Ah! Despot, mi-e sufletul uimit, Mi-e mintea tulburată. ALECSANDRI, T. II 106. ♦ Amețit de băutură. Brațele goale, ciolănoase... se ridicau mereu peste capetele tulburate, amenințînd ori prevestind o primejdie. REBREANU, I. 34. ♦ Mînios, furios. Îl aruncă mult mai îndărăt, izbind și pe zmeu în cap, iară zmeul veni turburat, se luptă cu Prîslea... și rămase și el mort. ISPIRESCU, L. 86. Las’ că vă judec eu acuși, necuraților; voi scoate incul din voi, zise Ivan tulburat. CREANGĂ, P. 304. – Variantă: turburat, -ă adj.

ȚĂRAN, țărani, s. m. Om de la țară, a cărui ocupație principală este agricultura; sătean. Acești țărani ardeleni sînt crescători de vite, pe înălțimile aspre ale munților. BOGZA, C. O. 26. Curînd începură să se adune iar țăranii, unul cîte unul. REBREANU, R. II 209. Țăranul mergea pe lîngă boi și-i tot îndemna să meargă mai iute. CREANGĂ, O. A. 295. Despot, sîntem țărani. Nu vindem țara noastră, nici cugetul pe bani. ALECSANDRI, T. II 189.

PURTA, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține (pe cineva sau ceva) în mînă, în brațe, în spinare, pentru a-l transporta în altă parte sau a-l duce dintr-un loc în altul. Copilul se simțea purtat pe sus. DUMITRIU, N. 147. Femeile-aleargă mîncare făcînd Și umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. La ceremoniile cele mari, vătaful de copii purta arcul și purpura domnilor. BĂLCESCU, O. I 18. ◊ Fig. Multe au văzut ochii mei, de-atîta amar de veacuri cîte port pe umerele acestea. CREANGĂ, O. A. 223. Ce să vă spun vouă oameni de ieri, eu, omul veacului care port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme (sau ca pe palmă) = a arăta cuiva o grijă deosebită, a dezmierda, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete v. deget. ◊ (Mil.; învechit) A purta arma = a aduce arma în poziția reglementară de salut. Pe loc tot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, O. 244. ♦ (Cu privire la o însărcinare oficială) A conduce, a executa, a îndeplini. El purta cu înțelepciune treburile împărăției. RETEGANUL, P. III 7. De douăzeci și mai bine de ani, de cînd port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. CREANGĂ, A. 18. Eu port toată puterea. ALECSANDRI, T. II 169. ♦ A duce, a transporta. Iarna, puneam cîinele în săniuță, Ca să știe și el ce bine-i să te poarte alții. BENIUC, V. 24. Gabrioleta boierului le-a purtat la conac. STANCU, D. 53. Calul meu să mă poarte ca săgeata. ALECSANDRI, P. III 12. ◊ Fig. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bîrfi. ♦ (Cu privire la ființe date în seama sau în grija cuiva) A face să meargă dintr-un loc în altul, conducînd, călăuzind, mînînd din urmă sau ducînd cu sine. Fata mea e ca o stea, frumoasă și curată, ș-am purtat-o și-n țara leșească la oleacă de învățătură. SADOVEANU, O. VII 30. Pe cucoș îl purta în toate părțile după dînsul, cu salbă de aur la gît. CREANGĂ, P. 70. Om bogat și fără sfat, Ce mă porți prin sat legat, Zici că birul nu ți-am dat? TEODORESCU, P. P. 289. ◊ Fig. Ce vînt te poartă pe la mine? RETEGANUL, P. V 43. M-au purtat odată păcatele pe acolo. CREANGĂ, P. 235. ◊ Expr. A purta (pe cineva) de nas = a supune pe cineva voinței sale amăgindu-l, prostindu-l, înșelîndu-l. Era gura unui vlăjgan mare din grămadă care se vede că-i purta pe ceilalți de nas. STĂNOIU, C. I. 68. Să-i poarte ei de nas după cum le place lor. CARAGIALE, O. III 65. Ș-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domnița Sînziana? ALECSANDRI, T. I 390. A purta (pe cineva) cu vorba (mai rar cu vorbe sau cu făgăduinți) = a promite fără a-și ține cuvîntul, pentru a obține un răgaz; a tărăgăna. La început purtat cu făgăduinți, apoi respins... paloșul și focul intrară în țara vrăjmașă. SADOVEANU, O. I 247. De unde să știu de ce mă poartă cu vorba Alcaz? C. PETRESCU, C. V. 54. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica, pînă ce-oi mîntui tîrgul. ALECSANDRI, T. 827. (Eliptic) Așa m-a purtat și pe mine, de-au trecut săptămînile. REBREANU, R. I 205. A purta (pe cineva) de la Ana la Caiafa v. caiafă. ♦ (Cu privire la unelte) A mînui. Apoi lască Rada știe Și-n ce fel să poarte sapa. COȘBUC, P. I 94. Capitane Solomoane, Ia dă-mi drumu din catane Să mai port plugu de coarne. ȘEZ. II 79. 2. Tranz. A duce o povară; a căra. Ca un fluviu care poartă a lui insule pe el. EMINESCU, O. IV 125. ♦ Fig. A suporta. Două zile au purtat ei neliniștea aceasta, s-au trudit și s-au sfătuit. SADOVEANU, O. VIII 139. Iubirea ta o port ca pe-un blestem. CAZIMIR, L. U. 94. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. ♦ A-și duce sarcina, a avea făt în pîntece. Nu vezi pe cine am la genunchii mei? Pe muma care a purtat în pîntecele ei pe domnul de mîne al Moldovei. DELAVRANCEA, O. II 32. Îți iert moartea mea, dar nu-ți voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sînul meu. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Prin metonimie) O! de sînul meu ferice, C-a purtat și a născut Domn viteaz și priceput! ALECSANDRI, P. II 108. ◊ Absol. Bivolițele poartă un an de zile. RETEGANUL, P. V 50. ♦ (Despre flori, plante; cu complementul «rod») A rodi. Multe flori sînt, dar puține Rod în lume o să poarte. EMINESCU, O. I 226. 3. Refl. (Mold.) A se îndrepta spre..., a merge de colo pînă colo, a circula. Săteni cu fețele liniștite, cu muierile și cu copiii după dinșii, se purtau încet spre comedii. SADOVEANU, O. III 384. La două ferestre se vedea seara lumina și o umbră se purta mereu de colo- colo. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul, vătămanul și cîțiva nespălați de mazili se purtau pintre oameni, de colo pînă colo. CREANGĂ, A. 8. ♦ A umbla, a se ține, a merge. Abia se mai purta pe picioare. VLAHUȚĂ, N. 6. 4. Tranz. (Cu privire la corp sau la o parte a corpului) A mișca încoace și încolo; a duce. V. deplasa. Baba își purtă prin casă trupu-i greu, căutînd plosca de lemn. SADOVEANU, B. 53. Dracul... întră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Prin analogie) Ceasornicul... bătea clipele, tic-tac, rar, și-și purta limba în lungul peretelui. SADOVEANU, P. 101. ◊ Refl. Tot trupul fetei se purta într-un ritm mlădios. SADOVEANU, O. I 408. Trupul lăutarului sta ca de piatră, numai mînile se purtau. id. ib. 303. ♦ A face să se miște de colo pînă colo. Vîntul le purta pletele. SADOVEANU, O. I 298. Cînd vîntul suflă de poartă crenguțele copacilor, avem vînt; de poartă crăcii mai groși și suflă col de jos, e vînt mare. ȘEZ. V 140. 5. Tranz. (În locuțiuni verbale) A purta (de) grijă (sau grija cuiva sau a ceva) = a avea grijă (de cineva sau de ceva); a fi îngrijorat (de soarta cuiva sau a ceva). Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! COȘBUC, P. I 138. Despre sosirea mea, dacă nu te anunț din vreme, nu purta grijă. CARAGIALE, O. VII 78. Nu purta grija noastră, domnule. ALECSANDRI, T. II 32. A purta răspunderea = a fi răspunzător. Sfaturile populare poartă răspunderea pentru aplicarea întocmai a hotărîrilor partidului și guvernului în vederea îmbunătățirii schimbului de mărfuri dintre oraș și sat. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 103. A-i purta (cuiva) sîmbetele v. sîmbătă. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni, a invidia. Era văr cu un lucrător care-ți purta pică. PAS, Z. I 270. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie. COȘBUC, P. I 199. A purta bănat = a purta pică, a avea necaz, ciudă (pe cineva). Nu știu ce-i cu tine Că tot porți bănat, De te rid prin sat. COȘBUC, P. II 143. A purta interes = a se interesa de... Deși erau amîndoi bătrîni, ei se grăbise astfeli, încît aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. A purta lupte (sau război, bătălie) = a se lupta, a se război. Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin. EMINESCU, N. 3. Că de cînd porți bătălie Rămîn holdele pustie, Fete și mame bătrîne, Și copiii fără pîne. HODOȘ, P. P. 229. A purta biruință = a birui, a învinge. Să purtăm biruință asupra vrăjmașilor. ISPIRESCU, M. V. 23. (Regional) A purta frică de... = a se teme de... Nu purta frică de aceasta. SBIERA, P. 53. Port frică de bărbat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. 6. Tranz. A avea, a deține, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). Eu pe părintele mitropolit tot vreau să-l ușurez de galbenii pe care-i poartă cu el. SADOVEANU, O. VIII 249. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit. COȘBUC, P. I 231. ◊ (Poetic) Omul mare-n suflet, moșnean, străin el fie, în suflet poartă lumea întreagă drept moșie! ALECSANDRI, T. II 114. 7. Tranz. A fi îmbrăcat (încălțat sau împodobit) cu...; a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. Omul purta o șapcă neagră de elev de liceu, cu cozorocul mare. DUMITRIU, N. 5. Jupîn Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic. DELAVRANCEA, H. T. 6. După ce-ai purtat ciubotele atîta amar de vreme... acum ai vrea să-ți dau și banii înapoi? CREANGĂ, A. 106. Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig. Tanța purta pe față un surîs curat de fericire. REBREANU, R. I 245. ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru sau a aplica o fîșie neagră pe haine (mai ales la rever), ca semn al doliului în urma morții unei persoane apropiate. Poartă (sau să porți) sănătos, urare care se face celui care are un obiect de îmbrăcăminte nou. (Familiar) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie; a fi încornorat. Dar cînd mai porți și coarne, ce zici, Prutescule? CONTEMPORANUL, V_II 501. ◊ Refl. E negru-al ei vestmint, Că-n negru, se purtase De cînd se măritase. COȘBUC, P. I 280. ◊ (Refl. pas., în expr.) Se poartă = se obișnuiește, e la modă. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicînd că se poartă după moda anglo-americană. REBREANU, I. 61. ♦ A aranja îmbrăcămintea sau o podoabă într-un anumit fel. Purta părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rînduiala fecioarelor. SADOVEANU, B. 21. ♦ A se îngriji de cineva procurîndu-i îmbrăcămintea; a susține cheltuielile necesare unei persoane, a-i da cuiva cele necesare. Nu mai știau bieții părinți ce să-mi mai facă și cum să mă mai poarte. Eram singurul lor copil. VLAHUȚĂ, O. AL. I 248. Bine te-oi purta Și ți-oi cumpăra Rochiță cu zale. ALECSANDRI, P. P. 116. ◊ (Intranz., în expr.) A purta (cuiva) de cheltuială = a procura (cuiva) banii necesari pentru trai. Eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială, CREANGĂ, A. 120. A da (cuiva) de purtat = a da cuiva obiectele de îmbrăcăminte necesare. Să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. ◊ (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. Romîni, nu vă atingeți de banii cu păcat, Ce poartă a lui Despot chip mîndru-ncoronat. ALECSANDRI, T. II 189. 8. Refl. A se comporta, a se manifesta (potrivit cu buna creștere). S-a purtat bine și n-a avut nici o pedeapsă. REBREANU, R. I 141. Oamenii aceștii s-au purtat vitejește. NEGRUZZI, S. I 174. Tu, mîndruțo, cum te porți, Te urăsc voinicii toți. HODOȘ, P. P. 114. Ori te poartă cum ți-i vorba, ori vorbește cum ți-i portul. (Regional) A umbla (repede). Uite-mi vine, Să văd oare cu cosiță Sta-mi-ar bine? O, că-mi stă mie-n tot felul! Să mă port cu-ncetinelul. COȘBUC, P. I 104. Grabnic, hai să-nchid dulapul Să mă port să nu mă prindă. id. ib. 104.

ZARE, zări, s. f. 1. Partea cerului sau a pămîntului pe care o mărginește linia orizontului. V. orizont. Deasupra șirurilor de sălcii se ridica zarea luminoasă, verde sub nori și cețuri. DUMITRIU, N. 276. Privea cu-ntristare, Cît ți-i oceanul de larg, zările fără catarguri. TOPÎRCEANU, P. 45. ◊ (Poetic) înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Fig. Oștenii își schimbă locul necontenit; îi bate vîntul cătră zarea furtunilor. SADOVEANU, N. P. 102. Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri. EMINESCU, O. I 201. În ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă... Tot sufletul spre dînsa cu tine vrea să meargă. ALECSANDRI, T. II 118. ◊ Loc. adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a se uita», «a privi») În zare (sau, rar, în zări) = la orizont; p. ext. în depărtare, departe. Cei doi flăcăi se priviră între ei, întunecați, apoi se uitară amîndoi în zare. DUMITRIU, N. 235. Vedem pînă departe, în fundul zării, sate, cîmpuri, păduri. STANCU, U.R.S.S. 105. Brazdele negre-lucii se întindeau pînă în zare. SADOVEANU, O. VI 430. Iar mai spre-amiazi, din depărtări, Văzu-tu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I 56. Privea în zare, cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce. EMINESCU, O. I 167. Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari. id. ib. 146. Despot, Despot... în zarea depărtată S-aude zgomot mare și-o oaste se arată. ALECSANDRI, T. II 172. Din zări = din depărtări. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. ♦ Văzduh. Vei privi prin zări senine Stelele, sclipind mărunte, Cum încet de peste munte, Ies de printre brazi. COȘBUC, P. I 316. 2. Lumină care se împrăștie în jurul unei surse luminoase. Moșneagul puse mîna pe pahar și-l ridică în zarea fînarului. SADOVEANU, O. II 15. Pune-l să-mi cînte de inimă albastră aici, la zarea stelelor și a focului. GANE, N. I 135. Cu făclioara pe-unde treci, Dai zare negrelor poteci. COȘBUC, P. I 148. ◊ Expr. A se uita în zare (la ceva) sau a privi (ceva) în zare = a privi un obiect transparent așezîndu-l în dreptul unei surse de lumină, pentru a-l vedea mai bine. Străinul... luă paharul, îl privi în zare. SADOVEANU, la TDRG. Se uită în zare la culoarea de chilimbar Gustă și așeză paharul la loc. C. PETRESCU, A. 373. (O) zare de... = o cantitate mică de... (în special de lumină, v. licărire). În cîteva ore de drum, mașina avea să-l înfunde iarăși în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe și oarbe de lut... și cu praful acela dobrogean... răsucit în vîrtejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. C. PETRESCU, Î. I 4. Ce mi-aprinde-n piept scîntei? E părere, ori o zare De lumină-n geamul ei? CERNA, P. 142. Înnoptase. Zare de stea nu se vedea deasupra. VLAHUȚĂ, la TDRG. Se sui într-un copaci înalt, și se uită în toate părțile, că de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă și să ceară nițel foc. ISPIRESCU, L. 200. O zare de lumină s-arată-n răsărit. EMINESCU, O. I 98. (În construcții negative) De zare = nici un pic, cîtuși de puțin. Nu-i nici stăpînul casei, nici femeia lui măcar, nici măcar o slugă de zare. GANE, la CADE. ♦ Rază. Deci sîngerat la pămînt i-alunecă brațul, iar noaptea Morții și-a silnicii sorți i-acopere zarea vederii. MURNU, I. 89. Ești demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare. EMINESCU, O. I 41. ♦ Zori de ziuă. V. zori. De ce să cadă crinul în zarea dimineții? De ce să moară Emisii în floarea tinereții? ALECSANDRI, P. II 114. Și la zări de ziuă a mai făcut un copil și l-a numit Zărilă. ȘEZ. II 49. ◊ Fig. Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț, Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. 3. Culme, creastă, coamă, vîrf. După o jumătate de ceas ne suirăm noi-înșine pe zarea muntelui. GANE, N. III 113. După un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai și începurăm a scoborî la vale. HOGAȘ, M. N. 205. Îndărăt, dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald și fără pic de nor. VLAHUȚĂ, O. A. 276.

UMILINȚĂ, umilințe și umilinți, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine dictată de acest sentiment; supunere, smerenie. Nadina nu voia totuși să-și dea pe față îngrijorarea, ca și cînd ar fi fost o umilință pentru ea. REBREANU, R. II 100. Sufletul îi era plin de un amestec ciudat de mîndrie întristată și umilință nelămurită. BART, E. 189. Abia din cînd în cînd, și c-o umilință pe care nu și-o putea stăpîni, mai îndrăznea să se apropie de Radu. VLAHUȚĂ, O. AL. 89. ◊ Loc. adv. Cu umilință = umil, supus. Da, stăpîne, răspunse Harap-Alb cu umilință. CREANGĂ, P. 232. Însumi o mărturisesc cu umilință, n-am fost niciodată la acea aspră școală. ODOBESCU, S. III 77. ♦ Fig. Mizerie, sărăcie. [Hainele] erau într-o stare de umilință pe care n-o mai putea masca stăpînul lor. SADOVEANU, O. VIII 155. ♦ (Învechit) Atitudine umilă a omului în fața divinității; smerenie. El petrecu trei ani în cea mai mare cucerie și umilință. NEGRUZZI, S. I 219. ♦ Slugărnicie. A dezvolta umilința? A tolera răpirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea națiune? BOLINTINEANU, O. 313. 2. Situație umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umilește, înjosește; ofensă, jignire. Am trecut prin toate umilințele. MACEDONSKI, O. I 217. Toate umilințele... el le primea cu un zîmbet silit și dureros. VLAHUȚĂ, O. AL. 92. Tu însuți, Despot, din buna ta voință Ai mai crescut haraciul cu-a țării umilință. ALECSANDRI, T. II 169. Romînii nu vor pacea, nu vor trista umilință Ce asupră-le aduce un necinstitor tratat. ALEXANDRESCU, P. A. 138. ◊ Fig. Din mormîntul umilinții și deznădejdii Mihail Eminescu e înălțat în apoteoză de întreg poporul Republicii Populare Romîne. SADOVEANU, E. 74.

UNEALTĂ¹, unelte, s. f. 1. Obiect tehnic, portabil, acționat manual sau de o mașină, care servește pentru a efectua direct o operație de prelucrare sau de extragere (v. sculă); p. ext. piesă auxiliară care servește la efectuarea unei lucrări. Treceau lucrătorii cu țevi în spinare și unelte în mînă. C. PETRESCU, A. 490. Harnice se mișcă fără pace Uneltele de bunuri creatoare! NECULUȚĂ, Ț. D. 17. Muncitorii pe-a lor prispă dreg uneltele de muncă. ALECSANDRI, P. A. 120. ♦ (Prin analogie) Nume dat armelor. Fata nu se putu ține și umblă la uneltele lui și-i pierdu o săgețică de care punea el în arculețul lui. ISPIRESCU, L. 342. Buzduganul, unealtă de pieire, Ca un balaur face în giuru-i o rotire. ALECSANDRI, P. A. 168. Apucă un pistol, îl încărcă și apoi se puse pe gînduri, privind unealta ucigașă. NEGRUZZI, S. I 79. ◊ (Adesea la pl.) Unelte de producție v. producție. Mașină-unealtă v. mașină. 2. Fig. Mijloc folosit pentru atingerea unui anumit scop. Libertatea... este unealta și urmarea progresului. BOLINTINEANU, O. 255. ♦ Persoană, grup sau organizație de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Haide, vorbește, unealtă de hoț ce ești și tu! DEMETRIUS, C. 68. Nici secretarul nu-și simțea chemarea de unealtă devotată patronului. PAS, Z. I 295. Ciocoi cu falca largă, cu ceafa-n veci plecată! El s-a făcut lui Despot unealtă blestemată. ALECSANDRI, T. II 166. 3. (În expr.) Unealtă gramaticală = instrument gramatical, v. instrument. Ne referim nu numai la vocabular, ci și la uneltele gramaticale, din care unele sînt luate din slavă. ROSETTI, I. SL. 14.

UNI², unesc, vb. IV. Tranz. A crea o unitate sau un întreg, îmbinînd, legînd, împreunînd mai multe elemente. Drumul de fier unește-n zbor Orice popor cu alt popor. ALECSANDRI, T. I 361. Uni subt un singur sceptru provințiile romîne. NEGRUZZI, S. I 271. Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, M. 6. ◊ Refl. Fig. Norii cerului se uniseră cu apa oceanului. BART, E. 275. Un suvenir poetic... care se unește cu harpele din stele. ALECSANDRI, P. I 121. ♦ Refl. A-și da mîna, a cădea la înțelegere, a face cauză comună. Dacă te-ai fi unit cu căpiteniile răscoalei... SADOVEANU, O. I 423. Astăzi, de-ar fi Dragomir cu noi, El cu Groza și cu Costea s-ar uni fără-ndoială. DAVILA, V. V. 64. Într-un gînd să ne unim, Pe Harap-Alb să-l slujim. CREANGĂ, P. 255. ♦ Refl. A lua parte la..., a se ralia. Acu mă simt vrednică să mă unesc și eu la giurămîntul vostru. ALECSANDRI, T. II 26. ♦ Fig. A căsători. Moțoc și eu în taină am pus de gînd și-n cale Cu fiica lui, cu Ana, pe Despot să-l unim. ALECSANDRI, T. II 85.

UNIVERSITATE, universități, s. f. Instituție de învățămînt superior cu mai multe facultăți, care pregătește specialiști în științele umanistice și în științele naturii. Avem aici o universitate la care cîteva sute de persoane urmează cursuri superioare de bibliografie. STANCU, U.R.S.S. 35. Soarele lasă să cadă în piața universității o lumină vie. BOGZA, A. Î. 244. E sigur că Ion-vodă nu lăsă Sucevei, drept mîngîiere, nici măcar o curte de apel sau o universitate. HASDEU, I. V. 34. Iacob Despotul... se încercă a întemeia o universitate la Cotnari. NEGRUZZI, S. I 276. ◊ Universitate serală v. seral. Universitate de partid = școală superioară de predare a marxism-leninismului.

ZBOR¹, zboruri, s. n. 1. Planare și mișcare în aer a unei păsări, a unei insecte etc. cu ajutorul aripilor; p. ext. deplasare în atmosferă a unui corp (balon, dirijabil) care se menține în aer fără consum de energie, cînd este mai ușor decît aerul, sau cu consum de energie, cînd corpul (avion etc.) este mai greu decît aerul. Un zbor iute de pasere, un țipăt ascuțit au trecut pe deasupra. SADOVEANU, O. VII 333. Jos, pe-un vîrf de campanulă, Pururea-n vibrație, Și-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. TOPÎRCEANU, B. 51. ◊ Platformă de zbor = platformă (pe aerodrom sau pe puntea unui vapor portavion) de pe care decolează avioanele. ◊ Loc. adv. În (sau din, rar într-un) zbor = în timp ce zboară, pe cînd se află în aer; p. ext. foarte repede, dintr-o singură mișcare. N-ai să-l mai vezi... Pe urma unui șoim ușor, Ca să-ți împuște șoimu-n zbor! COȘBUC, P. I 111. Prindea [păsările] cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Vin ca paserea-ntr-un zbor! ALECSANDRI, P. I 9. Arnăuții se îmbrîncea, Pe Iordaki s-arunca, De păr lung îl apuca, Pe covor îl întindea Și din zbor capu-i tăia. id. P. P. 182. (Fig.) Cînd scriu o strofă dulce, pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. III 4. ◊ Expr. A trece în zbor = a trece foarte repede. (Fig.) Trec anii, trec lunile-n goană Și-n zbor săptămînile trec. TOPÎRCEANU, B. 61. A se ridica în zbor = a se înălța în aer. Erau așa de multe și de mari aceste păsări, încît opreau razele soarelui, cînd se ridicau ele în zbor. ISPIRESCU, U. 43. A(-și) lua zborul = a) a se înălța în aer, p. ext. a începe să alerge foarte repede. Caii repezi, ageri... La sunete de luptă, pe cîmp își luau zborul, Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea. ALEXANDRESCU, M. 30. (Fig.) Zile ce-n vecinicie-și iau repedele zbor. ALEXANDRESCU, M. 4; b) a scăpa dintr-o prinsoare, a fugi dintr-o captivitate. Am să te închid în turnul ăsta, de unde n-ăi putea să-ți iei zborul. ALECSANDRI, T. I 444; c) (rar) a lua avînt, a se dezvolta. În acest timp, ceasornicăria luase un zbor mare la Geneva. La TDRG. Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare. ALECSANDRI, T. II 107. ♦ Fig. Trecere rapidă, prin aer, a unui obiect zvîrlit, aruncat sau purtat de vînt. Zborul săgeților. Zborul gloanțelor. 2. Fig. Mers iute, vijelios; viteză, goană, fugă. Mihai apăsă acceleratorul pînă-n fund. Mașinuța își întări zborul, despicînd năvala aerului. MIHALE, O. 501. Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, Pe urma unui șoim ușor. COȘBUC, P. I 111. Și prin flacăra albastră a vreascurilor de aluni, Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, O. 172. ♦ Avînt, elan. Andrei fu încercat de un zbor al gîndurilor avîntate spre culmi. MIHALE, O. 304. Aprinzi în bolta vremii aștri, Din zborul tristului tău gînd. VLAHUȚĂ, O. A. 50.

SATRAP, satrapi, s. m. Guvernatorul unei provincii la vechii perși. ♦ Fig. Persoană (în special conducător) cu apucături despotice; despot, zbir, tiran. Șicanele mărunților satrapi locali, nemulțumiți de rigorile acestui magistrat, scrupulos pînă la manie. C. PETRESCU, C. V. 10. Pentru un indian, dumnezeirea este Vischnu, o altă speție de satrap. MACEDONSKI, O. IV 85.

ZVÎNTURATIC, -Ă, zvînturatici, -e, adj. (Și în forma zvînturatec) Zvînturat. Pe măsură ce creștea... semăna cu mamă-sa, fiind tot mai frumoasă și zvînturatecă. PAS, Z. I 183. ♦ (Substantivat) Aventurier. În zilele lui Despot-vodă... ale aceștia zvînturatic de geniu. BĂLCESCU, O. II 176. – Variantă: zvînturatec, -ă adj.

SEAMĂ, (2, rar) semi, s. f. (Și în forma samă) 1. (În locuțiuni și expresii; exprimă ideea de calcul mintal, judecată, constatare, observație) De bună seamă = desigur, fără îndoială, fără doar și poate. Deodată, în liniștea adîncă, porni din cîmpie un glas limpede. Cînta de bună samă vreo fată care se întorcea întîrziată în sat. SADOVEANU, O. I 107. Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. Mai cu seamă = mai ales, îndeosebi, în special. Mai cu seamă oamenii de astăzi nu mai seamănă cu cei și cele din tinerețea mea. GALACTION, O. I 64. Discută împreună mai cu seamă de afaceri. REBREANU, R. I 58. Vinațele, cafeaua, pînea și pelinul mai cu seamă, fără care nu este zi-întîi-mai! RUSSO, S. 103. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe, a se dumeri, v. da³ (I 16). A lua seama (sau, mai rar, seamă) = a) a se gîndi, a reflecta adînc, a chibzui, a fi atent la ceva. O, Despot, dar ia seama, ia seama la furtună! ALECSANDRI, T. II 157. Să fi luat seama bine Cu cine te împreuni Și cu cine te cununi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a observa îndeaproape pe cineva, a urmări; a supraveghea. Îi luam seama lui Oance și mi se părea că și el mi-o lua mie. GALACTION, O. I 66; c) a observa ceva, a remarca. Uite, zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa Și ce fată frumușică Are mama. COȘBUC, P. I 103. O ciută mioară... Iarbă nu păștea, Nici apă nu bea... Nimeni seamă-i lua, Afară d-un cerb, D-un cerb tretior, Al ei frățior. TEODORESCU, P. P. 59; d) a înțelege, a se lămuri. Romînii încă nu au luat bine sama ce au vrut să zică cînd au vestit și descoperit că Ardealul, în veacul trecut, au restaurat limba. RUSSO, S. 64. A-și lua seama (sau de seamă) = a se răzgîndi. Un moment se gîndi să cumpere și îndată-și luă de seamă. VLAHUȚĂ, la TDRG. A băga de seamă sau (rar) a băga seama că... v. băga (II 7). 2. Socoteală, cont. Socotelile sau semile mănăstirilor închinate... dovedesc cu prisos că într-astfel s-a urmat atunci, pe cînd clauzele donatorilor erau încă respectate. ODOBESCU, S. II 47. ◊ Expr. A ști seama = a cunoaște situația unui lucru (sub raport numeric, statistic); a ști rostul. Mămuca știe sama ouălor, caută găinile în fiecare dimineață. SADOVEANU, O. VIII 140. Popa Stoica din Fărcași... Știe seama oștilor, Cred și pe-a războaielor. ODOBESCU, S. II 427. A da seamă v. da³ (I 16). (Învechit) A cere (cuiva) seamă v. cere (4). 3. (În locuțiuni și expresii; exprimă ideea de folos, interes, grijă, sarcină) Pe seama (cuiva) = a) în folosul sau în interesul (cuiva), pentru (cineva). O, n-ai putea să-mi spui, Minune de copilă dalbă, Pe seama cui speli pînza albă? IOSIF, T. 65. Ești un nemernic Cînd n-ai un țel hotărîtor. Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, Te lupți pe seama tuturor. COȘBUC, P. I 194. Comisionarul unui turc din Vidin... pe seama căruia strîngea zaherea de prin satele vecine. GHICA, S. A. 31; b) în sarcina (cuiva), asupra (cuiva). Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită... rușinea va rămînea numai pe seama mea, căci este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. Pe seamă = în proprietate sau în folosință personală; propriu. Se hotărî să-și deschiză prăvălie pe seamă. VLAHUȚĂ, O. A. 207. A lăsa pe (sau în) seama cuiva sau a da pe (sau în) seamă (sau în seama cuiva) = a da (sau a lăsa) în grija, în paza, în posesia cuiva, v. lăsa (4). Vodă... cheamă pe un edecliu și-i dă pe Niculaie în seamă, să-l ducă în munte. GHICA, S. A. 33. A lua (pe cineva) pe seamă = a lua (pe cineva) în grija și pe răspunderea sa; a apăra, a ocroti (pe cineva). Lasă-n urmă-ți teamă, Că te iau pe seamă Istor brațe groase, Groase și vînoase... Istui păloșel Cu buza de-oțel. ALECSANDRI, P. P. 64. A lua seama (de cineva) = a se ocupa, a se îngriji, a avea grijă (de cineva). O rugă... să ia seama de fetițe. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. A ține seama (sau, mai rar, seamă) de cineva (sau de ceva) = a lua în considerație, a avea în vedere. Voia tînărul să nu ție seama și totuși stătuse pe ghimpi la masă. REBREANU, R. I 90. 4. Însemnătate, importanță; vază, faimă, trecere. Supărară mai bine de trei sute de ani pe împărații romani de seama lui Aurelian, lui Teodosie, lui Justinian. ODOBESCU, S. III 108. ◊ Loc. adj. De seamă = important, însemnat; cu trecere. Cînd se va libera sergent-major, se va ruga în genunchi de toți superiorii și de toți oamenii de seamă din Romanați să-i deschidă o portiță în școala militară. GALACTION, O. I 129. Unde-i norocul s-o ia un fecior așa de seamă. REBREANU, I. 86. Să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar, Ca să-i faci mai răi pe oameni și mai sceptici și mai triști?... Asta vi-i chemarea sfîntă de profeți și de artiști? VLAHUȚĂ, O. AL. 65. ◊ Expr. A băga (sau a lua) pe cineva (sau ceva) în seamă v. băga (II 7). 5. Fel, gen, soi. Ba eu nu m-oi mărita, Pînă nu te-i însura, Să văd pe cine-i lua. De-i lua de seama mea, Tot să poți trăi cu ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. Te cunoști de pe năframă, Că ești de-a maică-ta seamă. id. ib. 249. ◊ Expr. De-o seamă cu cineva sau de seama cuiva = la fel cu cineva, în aceeași situație, stare, categorie socială cu cineva, de aceeași vîrstă cu cineva. Avea un fecior... Era de-o seamă cu Oleana și, mici copii, se jucaseră împreună. GALACTION, O. I 68. Nu mai știa încotro să meargă, pentru că îmblase pretutindine pe unde știa că sînt fete de sama lui. SBIERA, P. 216. Tu n-ai tată, eu n-am mamă, Amîndoi sîntem de-o seamă. ALECSANDRI, P. P. 242. 6. Rost, rînduială. Săreau în două picioare, nechezînd speriați... «Dar ce, măre, să mai fie și asta?» strigau unii din drumeții nencercați la seama cailor. ODOBESCU, S. I 162. ◊ Expr. A ști seama (la ceva) = a cunoaște rîndul sau rostul unui lucru, al unei îndeletniciri; a avea experiența unui lucru. Miclăuș, cîne-nvățat, Știa seama la vînat. ODOBESCU, S. III 183. A ști de seama cuiva = a avea știri despre cineva; a avea cunoștință de soarta cuiva. Îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei și fiu-său îi răspunse că nu știe de seama lui nimic. ISPIRESCU, L. 57. A-i face (cuiva) seama = a omorî, a ucide (pe cineva). A-și face (singur) seama (sau, mai rar, seamă) = a se sinucide. Se mîhni pînă în adîncul sufletului și, după ce văzu că nu mai este mîntuire pentru bărbatul său, se duse și ea de-și făcu seamă singură. ISPIRESCU, U. 77. 7. (Învechit și popular, precedat de art. nehot.) Număr, cantitate (nedeterminată); cîțiva. O samă se cățăraseră și pe zidul de împrejmuire al mănăstirii, ca să vadă trecînd alaiul. SADOVEANU, Z. C. 214. Sigismund trimise pe mireasa sa la Gherla și grăbi a porni o seamă de oștiri, ce avea gata, în Țara Romînească. BĂLCESCU, O. I 196. O samă de învățați a Ardealului apără limba născută din sisteme ca limba ardelenească. RUSSO, S. 80. ◊ Loc. adj. și adv. Fără număr și fără seamă = în număr mare; mulțime, puzderie. În cîțiva ani, oi avea... fără număr și fără samă. SBIERA, P. 250. Peste seamă = peste măsură, foarte. Tăcerea... îi plictisise peste seamă. VORNIC, P. 127. Vitoria și Gheorghiță au intrat într-o odăiță peste samă de caldă. SADOVEANU, B. 120. ♦ (În legătură cu noțiuni temporale) Interval, bucată. Așa trăia biata mă-sa de o seamă de vreme. VLAHUȚĂ, O. A. 98. – Variantă: (regional) samă s. f.

VINĂ, vini, s. f. 1. Faptă vinovată, greșeală, păcat. Acum, cînd mă gîndesc, îmi aflu și eu o vină că am ajuns atît de îndepărtate una de alta. C. PETRESCU, C. V. 361. Vina nu era a lui, și ce-au căutat pe nas le-a dat. CREANGĂ, P. 25. Că te-am zărit e a mea vină Și vecinie n-o să mi-o mai iert. EMINESCU, O. I 118. Bade, nu te supăra, Că, zău, nu e vina mea, Ci-i vina măicuța-mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Loc. adj.) De vină = vinovat, culpabil. Fusul e de vină, că se-nvîrtea mereu. Și ce-mi cînta nainte Cîntam pe urmă eu. COȘBUC, P. I 59. Dacă nu vrei să mă asculți, stăpîne, orice ți se va întîmpla, să știi că numai tu ești de vină. ISPIRESCU, L. 9. Baba începu să bată fata, care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Fără vină = a) nevinovat. Pîrjoleau o țară întreagă, înspăimîntau atîta omenire fără vină. SADOVEANU, O. I 535; b) (neobișnuit, despre lucruri) fără greșeală, ireproșabil, perfect. Toți au frumoase haine negre și rufărie fără vină. GALACTION, O. I 26. ◊ Loc. conj. Din vina... = din cauza, din pricina... Cît sînge s-a vărsat din vina acestei ferești! SLAVICI, la CADE. Și-apoi iată-mă-s în codru, haiducind din vina ta. HASDEU, R. V. 56. ◊ Expr. Bată-L vina! exprimă o dojană cu o nuanță de simpatie Cu obrăjei ca doi bujori de rumeni, bată-i vina, Se furișează pînditor, Privind la Cătălina. EMINESCU, O. I 173. Bată-l vina! Ce-i pricina Că... pîndește, Urmărește Pe-o copilă cu colan. NEGRUZZI, S. II 106. A da vina pe cineva (sau pe ceva) = a învinovăți, a învinui (pe cineva sau ceva). Fusei comeseanul cel mai posac și mai neplăcut. Dădui vina pe o durere de cap. GALACTION, O. I 103. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine. CREANGĂ, P. 9. Mîna care nu știe să scrie dă vina pe condei. A băga cuiva (de) vină v. băga (II 6). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera o faptă a cuiva drept greșeală, a imputa. I-a făcut o vină din plăcerea de-a dansa. REBREANU, R. I 174. A cădea (sau, rar, a pica) în vină = a comite o greșeală, a se face vinovat de ceva. Neagoie-voievod ne arată că ostașii cari picau în vină se pedepseau. BĂLCESCU, O. I 18. 2. Vinovăție. Toată înduioșarea de adineaori și sentimentul de vină față de dînsa s-au risipit. C. PETRESCU, A. 425. Dar ți-oi scurta eu, Despot, și umbra și lumina Și-n loc de-a ta mîndrie ți-i măsura tu vina. ALECSANDRI, T. II 162. 3. (Jur.) Faptă pedepsită de lege; infracțiune, delict, crimă. [Adunările] judecau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, O. II 13.

VINDE, vînd, vb. III. Tranz. 1. (În opoziție cu cumpăra) A ceda unui cumpărător dreptul de proprietate asupra unui bun mișcător sau nemișcător, în schimbul unei sume de bani. Își vîndu vițelul și cei doi purcei. AGÎRBICEANU, S. P. 104. Boii tăi sînt mari și frumoși... vinde-i și cumpără alții mai mici și mai iefteni. CREANGĂ, P. 39. Cum (sau așa) am cumpărat-o, așa o vînd (= o spun așa cum am auzit-o, fără a-mi lua răspunderea). (Absol.) Proprietarul casei murise, moștenitorii împărțiseră și vînduseră. C. PETRESCU, Î. II 127. ◊ Fig. Pierzînd orice legătură cu poporul, devenind tot mai reacționară, burghezia vinde pe dolari drepturile și independența popoarelor din țările capitaliste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2784. ◊ Expr. A-și vinde (și) pielea (de pe sine) = a vinde, din, pricina unei nevoi mari, tot ce posezi. A vinde castraveți la grădinar v. castravete. A vinde apă la sacagiu v. sacagiu. A vinde pielea ursului din pădure (sau peștele din baltă) = a promite un lucru pe care nu-l ai, a face planuri în legătură cu un lucru pe care nu-l posezi (încă). A-și vinde scump viața (sau pielea) = a se apăra cu îndîrjire, cauzînd pierderi mari dușmanului. După mine! găsim noi un cotlon din care să ne vindem scump viața,. SADOVEANU, O. VII 39. Dacă vreunul apuca vreo sabie, își vindea scump viața. NEGRUZZI, S. I 152. ♦ A trece un sclav sau un iobag în posesiunea altui stăpîn, în schimbul unei sume de bani. Nu ne-a trecut prin minte că tu ai fi crezut în casa lin Horațiu s-ajungi iar de vîndut. ALECSANDRI, T. II 276. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării, deși nu se putea vinde deosebit de pămînt ca robii țigani. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ (Complementul indică un bun material) A scoate la mezat (pentru neplata datoriilor). (Prin metonimie) A auzit că-l vinde pe Radu... a venit să se uite și el. BASSARABESCU, la TDRG. ◊ Refl. pas. (Precizat prin «cu toba») În ziua cînd va închide el ochii, tot ce vezi în casa asta se va vinde cu toba și vom rămîne literalmente pe drumuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 61. ♦ A oferi spre vînzare, a face comerț cu ceva. Vinde zarzavat în piață. (Refl. pas.) Mici magazine în care se vindeau... ciocolată și bomboane, ape minerale. STANCU, U.R.S.S. 17. ◊ Fig. Eu m-aș face negustor Și mi-aș pune șatra-n șură, Și-aș vinde la dor și gură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. ♦ Refl. pas. (Despre mărfuri) A găsi cumpărători, a avea căutare. Se vinde ca pîinea caldă (= are multă căutare). Calul bun se vinde din grajd (= ceea ce e bun nu mai are nevoie de laude). ◊ Expr. Cum (sau cu cît) se vinde? = ce preț are? cu cît se plătește? Mă dusei miercurea-n tîrg Să văz boii cum se vînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. 2. A exploata o femeie obligînd-o să se prostitueze. Caragiale are trei schițe... în care arată cum bărbații își vînd femeile. IBRĂILEANU, SP. CR. 243. ♦ Refl. A se prostitua. M-am vîndut... orice trecător, pentru un ban de argint, putea să aibă pe fata primului magistrat din Zara. CAMIL PETRESCU, T. II 241. 3. A trăda (pentru bani sau pentru un interes material). Pîrcălabul de la Hotin vînduse pe domn și trecuse de partea năvălitorilor. SADOVEANU, O. VII 147. Despot, sîntem țărani. Nu vindem țara noastră, nici cugetul pe bani. ALECSANDRI, T. II 189. ◊ A denunța, a pîrî. Chiar servele acele ce lucru-au înlesnit Și-n taină adulterul l-au pus încet pe cale își vînd p-a lor stăpînă pe frică sau parale: O-nvinovățesc toate ș-o blestemă cumplit. MACEDONSKI, O. I 247. ♦ Refl. A-și descoperi gîndurile și intențiile prin vorbă sau prin gesturi; a nu păstra un secret. Cînd tu porți o taină-n inimă, din grai, Din ochi, din pas tu însuți te vinzi cu tot ce ai. COȘBUC, P. II 199. – Prez. ind. și: (regional) vînz (DELAVRANCEA, O. II 366, CARAGIALE, O. I 265, TEODORESCU, P. P. 56).

SEMEȚ, -EAȚĂ, semeți, -e, adj. 1. Mîndru, falnic, măreț; (depreciativ) trufaș, sfidător, obraznic. Încălărat și mai semeț decît Alexandru Machedon, sălta în tarniță badea Ghiță Botgros. SADOVEANU, N. P. 77. În privirea lui deșteaptă, în portul lui îngrijit, în umbletul lui semeț... are ceva din măreția blîndă a naturii care-l înconjoară. VLAHUȚĂ, R. P. 80. Domnind semeț și tînăr pe roinicele stoluri, Căror a mea ființă un semizeu părea. EMINESCU, O. I 91. ◊ Fig. Munții își ridicau crestele semețe în înaltul cerului sau își duceau pereții netezi ai prăpăstiilor, spre funduri. BOGZA, C. O. 27. Străjuiau pe înălțimi ruine semețe în falduri de iederă. M. I. CARAGIALE, C. 38. ◊ (Adverbial) Sergentul jandarmilor din sat a înaintat semeț prin mulțime. SAHIA, N. 68. El se uită la dînsa semeț... hotărît... să-i spuie că e liber și că va face ce va voi cu libertatea sa. D. ZAMFIRESCU, R. 166. ◊ (Substantivat) Cine ești tu, semețule, de îndrăznești să ai îndrăzneala de a te prezenta dinaintea noastră? ALECSANDRI, T. I 416. 2. Îndrăzneț, curajos. Mai sînt regiuni neexplorate și lumi între pămînt și cer Spre care turiști semeți se-ndreaptă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 6. Voi care-ați umblat pe uliți, fără haine, fără pîine... Ridicînd în lupta vieții frunți semețe de eroi... V-a fost frig și v-a fost foame, însă nu v-ați umilit. MACEDONSKI, O. I 96. Dar unde-i Despot, să-l lăudăm în față De fapta lui de astăzi, frumoasă și semeață? ALECSANDRI, T. II 110. ♦ Plin de avînt, de elan; avîntat. Din roze ceruri ciocîrlia zvonește cîntece semețe. MACEDONSKI, O. I 159. Deasa citire a cărții tale ar aprinde în mine un... dor semeț. ODOBESCU, S. III 13. – Variantă: (regional) sumeț, -eață (HOGAȘ, M. N. 176, ALECSANDRI, T. 1441, NEGRUZZI, S. I 45) adj.

VÎNTURĂ-LUME s. m. Hoinar, aventurier. Cum să îngenunche tîmplă-n tîmplă cu toți oropsiții... și cu atîția vîntură-lume. CAMILAR, N. II 11. În castelul de la Zips al palatinului Laski, Despot se întîlnește cu alți vîntură-lume. ALECSANDRI, T. II 49.

VÎNZĂTOR, -OARE, vînzători, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care vinde lucruri (ocazional sau permanent) sau care este angajată într-un magazin pentru a servi clientela. Sub cupolele reci ale dimineții... Vînzătorii de ziare te sună. DRAGOMIR, P. 11. Vînzătorul îi scoase o pereche de pantofi negri. MIHALE, O. 265. Îl știau vînzător undeva într-un magazin oarecare. SAHIA, N. 109. De s-ar vinde dor cu dor, Eu m-aș face vînzător. BIBICESCU, P. P. 15. ◊ (Ironic) Vînzător de piei de cloșcă = negustor fără marfă și fără capital. ♦ (Adjectival) Care este de vînzare, destinat vînzării, de vîndut. De-ar fi dorul vînzător, Eu m-aș face negustor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. De ți-e negrul vînzător, Eu îți sînt cumpărător. ALECSANDRI, P. P. 105. ◊ Expr. A face (un bun imobil) vînzător = a pune în vînzare, a vinde; a trece pe numele altuia. Îi ceru vechilului să-i facă hanul vînzător pe numele ei. CAMIL PETRESCU, O. II 292. 2. Trădător; înșelător. Cui i-e frică de război E liber de-a pleca-napoi, Iar cine-i vînzător vîndut Să iasă dintre noi! COȘBUC, P. I 258. Iată vînzătorii noștri! strigă Ion-vodă, poruncind ca toate focurile... să fie ațintate spre acea parte. HASDEU, I. V. 149. Fiți voi judecătoria! Spuneți: ce se cuvine Lui Despot ereticul, de țară vînzător! ALECSANDRI, T. II 192. ◊ (Adjectival) Am ajuns la întîia domnie a acestui om, mizerabil din toate punctele de vedere: lacom, prefăcut... și vînzător al sîngelui binefăcătorului și rudei sale. IORGA, L. I 103. (Fig.) El avea ochi vînzător, Avea grai lingușitor. ALECSANDRI, P. P. 216.

SIMBRIE, simbrii, s. f. 1. (Astăzi rar) Răsplată în bani (mai rar în natură) care se dă unei persoane angajate pentru un timp determinat în serviciul unui particular; leafă, salariu. Dacă ești om bun, muncești cu simbrie și-ți duci viața de la un an la altul... nu poți aduna bani. DUMITRIU, P. F. 7. [Servitoarele] se schimbau mereu, – între altele și pentru că erau bătute și nu primeau niciodată simbrie. PAS, Z. I 156. A zis fetei să se suie în pod să-și aleagă de-acolo o ladă care-a vrea ca să și-o ieie ca simbrie. CREANGĂ, P. 289. Se statornicește simbria, – atîția bani, atîtea opinci, atîtea rînduri de cămeși, sumanul obicinuit, cojocul pentru vremea de iarnă. EMINESCU, N. 141. ◊ Expr. A fi (sau a intra) în simbria cuiva = a fi sau a se angaja în serviciul cuiva. Sînt argat în simbria lui Mihai Pavlovici. DAVIDOGLU, O. 34. De acu-nainte Nu mai intră... într-așa simbrie. CONTEMPORANUL, II 359. A ține (pe cineva) cu simbrie = a avea pe cineva în serviciul său. Vorbești cu mine, îi zise ea, cum ai vorbi cu un străin, cu un copil, cum ai vorbi cu o slugă, pe care o ții cu simbrie, fiindcă ai trebuință de ea. SLAVICI, O. I 186. ♦ Retribuție în bani pe care o primește un funcționar al statului; salariu. Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. SAHIA, N. 63. ♦ Recompensă. Băieți! Mergeți cu jupînul! Ați auzit ce poftește. Simbria-i destul de bună: faceți treaba voinicește. HASDEU, R. V. 54. 2. (Învechit și arhaizant) Leafa ostașului (v. soldă); p. ext. serviciu de mercenar plătit. Eu îl știam căpitan în simbria Tomșei! SADOVEANU, O. VII 93. Ne costă mult străinii aduși în țară... Știm ce darnic a fost Despot plătind a lor simbrie, Ei au luat cu dînșii întreaga visterie. ALECSANDRI, T. II 159. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I 138. 3. Sîmbră. (Cu pronunțare regională) Această însoțire sau tovărășie se numește, prin părțile de sus ale Moldovei și prin Bucovina, sîmbră sau simbrie. PAMFILE, A. R. 46.

SOL², soli, s. m. Persoană trimisă undeva cu o misiune; (în special) emisar însărcinat să ducă tratative oficiale în numele unei țări sau al unui cap încoronat. În goana roibului, un sol, Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări venind. COȘBUC, P. I 145. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. EMINESCU, O. I 146. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Eu, Toma, sol de pace... Vin ca să cer pe Despot, aici adăpostit. ALECSANDRI, T. II 144. ◊ (Glumeț) Colo-n colț acum răsare Un copil al nu știu cui... EI e sol, precum se vede, Mă-sa l-a trimis în sat. Vezi, de-aceea-i încruntat, Și s-avîntă și se crede Că-i bărbat. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Și geana-mi rourează o lacrimă de dor: Un sol, o întrupare a sfîntului amor. PĂUN-PINCIO, P. 82. Cerul stelele-și arată, Solii dulci ai lungii liniști. EMINESCU, O. I 103. An nou, ce ne vestești?... Din noianul veciniciei ești tu sol de mîngîiere? Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere Să te blestem, să te-admir? ALECSANDRI, P. A. 87. ♦ (La nunțile țărănești) Flăcău trimis de mire spre a-i vesti sosirea în satul miresei. Vă rugăm să ne-arătați Care este gazda solilor: Să iasă, să ne dăm soliile. TEODORESCU, P. P. 163.

DESPINA gr. Δέσποινα, epitet luat de soția sau fiica unui „despot”; în mediogr. « Madona ». I. 1. Despina, Milița, soția lui Neagoe Vodă; – Calea, soacra Iui Matei-Basarab. 2. Despinian, Ioniță, mold. (Sd VI 92). 3. Dăspina f. (16 B III 210). 4. Scurtare populară: Despa f., act.; Despe f. (Olt); -a b., olt.; Despan, Gr. (Puc.). 5. Sub influență ucr.: Odespa (Tut). II. Cu mutarea lui e în o, prin etim. populară, asemănat cu vb. a dospi: 1. Dospina f. (IO 169; Ins 332) și act. 2. Cu term. de masculin: Dospinu b. (Sd XV 34). 3. Dospinescu (Puc; Arh). 4. Dospinoiu, act. matronim ca „Floricoiul” < Florica. 5. Doschin, Zanet și -ul, Gh. mold. (Bîr IZ).

DESPOT < gr. Δεσπότης, titlu princiar acordat membrilor familiei imperiale la Bizanț și celor înrudiți cu aceasta prin căsătorie; calificativ acordat prelaților ortodocși, tradus prin sl. „vlădică”, rom. „stăpînul”. 1. Despot (Vodă), asumat ca nume domnesc de Ioan Vasilie Eraclidul. 2. Dispot = Despot, fiul lui Șușan, munt. (17 B I 175, III 612) etc. 3. Dispod(i) b. (17 B III 141).

Dispodi v. Despot 3.

Dispot v. Despot 2.

STRECHEAT, -Ă, strecheați, -te, adj. (Despre animale) Atins de streche, speriat de streche; fig. (despre oameni) cu purtări ciudate, neîntreg la minte, nebun, țicnit. V. căpiat. Cine-i strecheatul Despot, îl știm, precum îl știți. ALECSANDRI, T. II 165.

IOAN ebr. Iochanan sau Iohanna gr. Iωάννες, lat. Ioannes, I. IOAN. Numele cel mai frecvent la romîni; repetat în dinastia Asăneștilor, devine supranume domnesc, Iῷ, la munteni, parte integrantă a intitulației. 1. Ioan, forma cultă; – Gură-de-aur, b. dobr. (RI XI 208); cu afer.: Oan, „sluga” (curtean) mold., 1461 (M Put 175); – fratele lui D. Bratu (AO XXI 199). 2. Ioana sau Ioană, f. luat și ca nume bărbătesc, cu afer: Oana b. (Moț; Paș); – Preseacă, mold., 1463 (Sd V 386); Oană nume purtat de 25 boieri ai lui Ștefan cel Mare ș.a. (Dm; Ștef). 3. Ioane (Mar), vocativul pt. nom., ca Petre < Petru, formă curentă ard. între anii 1850 – 1870; Oane (Mar; Buc; CL); -a (Ard; Moț). 4. Ioanele (Moț). 5. + -eș, sau contam. cu magh. Iános: Ioaneș, ard. (Paș); Oaneș, Tudoran (16 A IV 128; Sd XVI); prob. Neș, Haideu (AO XXI 198); Neșu, M. (Î Div); -l vatav 1679 (BCI VII 9): Nesu (cu s pt ș, grafie străina) 1671 (Paș). Ioanăș (Ard). 6. *Ioanică: Ioanicești s.; Oanică (Dm); Oaneca (C Bog). 7. Ioanin (Ard I 248). 8. Țarul Ioaniță, redat în latină: Ioannicius rex; Ioanițiu, act., sub infl. sufixului grec -iu, 9. Ioanță (Ard); Oanță (Dm; C Ștef; Mar; Vel) etc; Oanța (Dm; Ștef; 17 A III 89); Oanțe, I. (Ard); -a (ib.); Oanțul s. 10. Cu u pentru o, prob.: Unț/ăști, -eni ss., v. și Uncu, Un ce. 11. Ioanca fiul lui Cosma, ard. (14 C I 18); Oanca (Ștef); Oancă, T., mold. (RI XI 315); – Turcul (16 A II 121). 12. + -cea; Ioancea (Î Div); cu afer. Oance (Mar; Ștef); -a, frecv. ard. (Paș) și mold. (Dm; Ștef; Ț. Rom. 128; P Bor 55); Ioanei (Paș), cf. magh. Iancsi. II. ION 1. -frec. (Dm) și act. -escu; frecv.; -easa, -easca, -ești ss. 2. Iuon formă curentă în urbariile din Ardeal (Met 39; Paș; Ard) etc. Iuonea, Iuoneasă (Paș). 3. Iuvon, ard. (Paș). 4. On (Ard; Met 95; Sd XVI, etc.); On, Isă (Ard II 123); On, Birza (Met 95). 5. Iona b. (P Bor 34); Onă f. ar. (Fărș); Oua b, (Dm; C Ștef; 13-15 B 158; P Bor 2, 64);- diacu, 1734 (Acte Sc), sau din Ionă profetul. 6. Ionea (Mar); – munt. 1596 (Sd VII 270): One, -a (Dm; Ștef; Ard; Vr; Sd XI 27 și XV); Oneasa f. (16 B II 43; Cand 156), marital; Niasa, 1688, ard. (Paș); Onesc, hațeg. (Cand 156); Onescu luat ca prenume dobr. (RI XI 215); -l fam. mold.; olt. (17 B IV 511); Oneasca t.; Onoae fam. (Paș). Eonu, mold., 1692 (BCI XV 87); Onu (Ard); -l (16 A II 89). III. Derivate din ION: A. + -ac (1-3), -ace (4), -ache (5) -aș (6): 1. Ionac fam. mold.; Onac; -a (Sd XI 87; 17 A III 84, IV 189, 291, V 275; BCI IV 204); -a f. mold. (Sd XI 87); Onacă (17 A II 233); Naca b. (17 A II 217; Sd VI 30; P Bor 6); Naca, Nacu, Nachi ar. (Fărș); Ionacu (Mar); Onacu (ib); Nacu (Mar; Moț; Paș; Gara 96); – olt. (Sd XXII); -l (Tec I;UrXXII 69); Ion Ferdinand Nacul boier mold., 1672 (Sd I -II); + -a: Năcula (Puc) și Năculele m-te Bz. sau < Nicolae. 2. Ionăcani = Ionicani s. mold. (BCI IV 132). 3. Năcuțu (Sd XVI); Năcuța f. (17 A IV 149); Nacoe, țig. (16 B II 16). 4. Onacea (17 A V 330; Sur XXIV) Ionaciu, Șt., din Putila (Băl VI); + -ian; Nacian, I., prof. 5. + -ache: Ionache (17 B III 523); Nache, ar. (Weig) și dr., sau < Enache; Onachi, mold., 1642 (Isp II²); Nachi ar. (Ant Ar). 6. Ionaș (Mar; Ștef; Ard; Tis; 16 B V 155); Ionașiu (Mar); Onaș (Ard); Ionăș (Ard); – olt. (Cand); Oneșan (Cand 156); Ionășel (Mar; Ștef); Ionăș/ești, – eni ss. 7. Ionaș + -co, -cu: lonașco (Dm; Mar; Ștef); Onașco Bucelescul, mold., 1623 (RI II 143); Nașco (Ard II 194); Pătru Nășcăi, munt., 1581 (Sd VII 269); Nășcoi I. (Sur IV); Ionașcu (Ștef) frecv. (Gat mold II); Onașcu (16 A III 443; Sd XVI); Ionășcuță,(Sur XIII); – Cupărelul (Costin). B. + -cu, -cea, -cel, -ciu: 1. Oncu (Moț; Viciu 16); -l (P⁵ fila 23); Ionca (Haț 71); Onca (16 A III 9, IV 35; P Bor 30. 64); Vonca (Dm); 2. Ioncea (Mar; R Gr; PBor 2, 6). 3. Once (Dm; C Ștef); – mon. (Acte Sc); Oncea (Paș; 13 – 15 B 44; Rel; 16 B I 41, 69; Tis; Gat; AO XVII 321; P Bor 12, 13, 35). 4. Ioncel (Paș). 5. Ioncescul, Ilie (Băl VI); Oncescul 6. Ionciul, 1514 (AO XX 91; Gat mold II: 16 A IV 14); Onciul (Dm; G Ștef; Băl I) etc. – D. istoricul: Vonciul = Onciul buc. (Braș 19). 7. Ontica, Staicu (P Bor 97); cu afer.: Cica, ard. (Paș); Cicu, mold. actual (Șez). 8. Oncilă (Ard II 172; Paș); Voncilă vecin (16 B III 175; 17 B III 54 etc.). 9. Oncioiul (Paș; Drag 308); Aoncioaei, Gh., mold., act. 10. Cu u pentru o inițial: Uncu, V., prof. (Nif) ț Uncuță, P. act. 11. *Unce: Uncescu (Puc); Uncești = Oncești și Unciul ss. C. + -ec, -eciu, -encu, -el, -ele, -eț, -eață: Onecu, mold.; – V. (Tec. II). 2. Ioneaca, V., act. 3. Ioneciu, G., act.; Oneci, olt. (Cand 156); Neciu, D., act.; -lea 1500 PGov f° 10; Necea, țig. (13 – 15 B 144). 4. Ionencu, I., act. 5. Prob. Nenciu fam. Bran; -lești s. -lescu boier, 1821, munt. 6. Ionel, frecv. (Mar; Moț; Buc; CL; Isp III; 17 A II 6), frecv. dim. actual; Onela (Moț; 17 A III 84); Onelele s. (D Ec); lunel, Petre (Vit V 114); Nela (11-13 G I 25) Nelu (Paș) frecv. act. 7. Ionete pren. olt. (BCI VIII 49); -fam. (Grd 11); -moț (Cand); Onet moț și -e, olt. (Cand 156); -e,(An Pit 27); -ie (Sur XXIV); -ea (Drj; Ionăte (Ard); Onetica pren., 1664 (Acte Sc); lonetecu (Drag 311); Nete, I., act; -a prof.; Netești și Netoești ss. 8. Ioneț (Tec I); – sîn Lupului 1768 (Sucev. 148); Oneț (Moț); -a (Ard); Nețu (Mar); – Catană, 1810 (IO 115); Ioneță = Ioniță (Bîr I); Neță f. ar. (Fărș). Nete < Ionete și Nețu < Ionețu n-au raport cu blg. Нето și Нецо sintome Нено date de Weigand; + -cu: Neicu,. L act. 9. Ioneață, N., din Teleorman, act.; Oneață, (Cand 156); – V. (Șoimari); Ioneață zis și Neață (Tîrlești). Neață, Ion, act. 10. Prob. *Ionez: Nezu, Medru, munt. (BCI XII 141). D. + -ică, -igă, -ilă, -iș, -iță, -in: 1. Ionica (Ard); Onica pren. (Ștef); Nica (Ant Ar) sau din formula greacă niká „învinge”; Onică (Dm; G Ștef); Nică, act.; + Ilie: Nicălie (Bordeni) Onic, Gl. (Sur XIV); Onicea (Mar); Onicel, act; Ionicescul (Hur 92); Onicescu (Arh); Oniceni s.; Oniceanul (Ștef); Onicu, I., act.; de aci se poate forma: Nicu, -ță, ca în Țara Oltului (etim. Pașca), de regulă însă Nicu < Nicolae. 2. Ioniciu (Moț; Gorj 109), ca Drăghici, Mitici, luat ca prenume; Oniciu (16 A I 44; Moț); Niciu, N., mold. (An Corn); Nicioaia t,; Oniciță (Dm). 3. + -ca, -co: Onicica – Onicico boier mold. (Dm; Ștef); Onicică (ib); cu ș < ci; Onișcă (17 A II 14); Onișcani s.; Nișcani (Sd XXI); + -ov: Nișcov, Vlad 1757 din Zărnești (Cat Braș. 100,116); pîrîu Bz; Nicicov t. (Cat. mold II); A ișcoveni s. 4. *Ioniga: Oniga (Ard); Onigă, (Cat mold II) ard.; Niga (11 – 13 C I 25; Buc); Oneaga s.; Onigaș, Ionașco (Isp II²); cf. arm. Onnig (împrumutat); Nigu a lui Tudor (16 B III 141); Oneguș (Cat mold II); Nigean, V., act.; Nigești s.; *Nigoe: Nigoești s. (16 A IV 252). 4 bis + -șa: *Nigș/a, -ani t. (Sd XIX 93); cu gș > cș, ca în Neacșa < Neagșa: Nicșa b., 1503 (16 B I 20, 131; – olt., 1606 (Sd VII 4); țig. (Cat; 16 B I 131); Nicșul pîrcălab (17 A IV 231); Nicșana, Nicșoaia și Nicșeni ss; Nicșoiu, Ioniță, ar. (RI V 113). 5. *Ionilă; Ionil (16 BV 296); Onilă (16 A III 9; 17 A I 232); Onila (Met 95). 6. *Ioniș: Oniș, frecv. (Mar);-a (M mar); Ionișoară b., olt. (Cand). Onișor (Dm; Mar); – cărturar ard. (Bis R); Nișul 1666 (AO VIII 296); coincidențe, fără relație: Niș oraș în Serbia < lat. Naissus și blg. Нишo < Nikola (Weig); Nișului, Florea al (Cras 88); Nișa, D., olt. act.; – f., 1716, munt. (BCI XV 62); Nișulescu, A. (Tg-Jiu). 6 bis. – Cu suf. -it: Nitul Palcău (Cat mold II): Nitești s. 1604 (ib I). 7. Ionițu, ard., 1766 (Paș); Ionițiu, P., act.; Oniț (Ard; Moț); – Nicoară (Sur XIX); -iu (VT); Iuonițe 1766 (Paș); Ionițoiu, olt. (Cand.); Onițoiu (Mus); Nițoiu, N. (Buftea); Nițu, 1700 (P Bor 57; P⁴ fila 29); -l (G Dem 305); -l, C., 1801 (DZF 208); -lescu; -lești s.; Nițicu, Stan (Șoimari); Nițuca, Lupul (CL); + -co: Onițcani s. 8. Ioniță (Dm; Mar), frecv. act.; Oniță (Dm; Ștef; Mar; Sd V 220; 17 A I 149); Ioniță b. (Paș); Onița (M mar); – din Țintești (Cat mold II; Onițești fam. (ib). Nițâ b. frecv.; -f., ar. (Fărș); Nița fam. (Moț) etc.; – f. (P²; P Bor 73, 90) sau < Ana; Nițan, ard. sec. 18; Ionițescu; Nițescu; Nițeni s.; + iț, -ar; cu afer. Nițari, fam. (Jiul ard). 9. *Ióniu: Oniu, mold. (Sd XVI și XXII) și act.; -l (16 A III 24; 17 A II 31; Sd XI 86; Băl II); Niul t. (r. Brăila); Niuță, Isac (Cat mold II). E. + -oc, -oiu, -ot: 1. Ionocu, P. (L PI 381). 2. *Ionoiu > Onoiu(VM) sau < Donea cu afer. + oiu. 3. *Ionot, cu afer.: Noti, ar. (An Ar); cu sinc.: Iontă (Ard); Ontea, Ion și Onteni s. (Sur VII) sau < Leonte. F. + -uc, -uș, -ut, -uț: 1. *Ionuc: Onucu; Onucă s.; Nucă, M., ard. act.; Nuc (Moț). Ionuș (Paș); + -ca: Onușca, 1606, mold. (Sd VI 126). 3. Ionut, mold., 1605 (RI VI; cu afer.: Onut s. mold., 1626 (BCI X 22). 4. Ionuț (Mar I; Met 22; 17 A I 214, IV 176 și V 331); -u (17 A IV 268); Ionuța f. (Mar); Onuț (Moț; Mar; Ard II 123) -a moț (Cand); -u s.; popa Onuță scris și Vonuțu, ard. (RI VII 55, 56); Nuț popa ard. 1848; -ă (Sc; P Bor 43, 74); -u (Mar; Ard); -iu, act.; -ică, M., act.; Nuțăscu > G. (Buc); Vonuț, Nemeș, zis și Nemeș al Vonului (Ard II 122). 5. Sincopat: Onța (Dm; Vr); Onț, ești, -eni ss. (Dm; Ștef); Onțănii s. (16 A IV 126); Onțești = Unțești (Dm); Vonuț cu v protetic din fonetism maghiar. 6. Ion + Vonu: Ivon (Ard; Mar); -aș (Mar); -escu (Băl VI); Ievon (ib). Iuvon (Ard II 122) etc. formă frecv. în urbariile din Ardeal (Met. passim). IV. Forme de tradiție din moștenirea latină. A. Din Sanctus Ioannes: 1. Simțion, sărb. (DR I 438, S. Pușcariu), luat și ca prenume; Simtion moșn, 1598 AO X 128); – olt. (Sd V 305; 16 B VI 183); – ard. (Ard); Simtionă f. (ib); Sămtion pren (P² fila 8); Sîmcion = Sîncion sărbătoarea, băn. (AO III 382). Sîntion b. (Sd XVI) etc.; Sîntioana f. moț. act.; Sîntion și Sîntion bb. (P²; Met 152); Sîntiona s. (Sd IV 17) și f. (Arh); – popa, ard. (An C III 61). 3. Sînion, Anita (Acte Sc. Grefa IV); Sîniuon, „cu frate-său Ion” (Met 39); – pren. frecv. în urbariile ardelene (Met passim). 4. Sîmniŭon ard. (Nepos). B. Din Sanctus dies Ioanni (etim. Cand): 1. Sănziene (DR I); Sîmziene, Sîmzuiene, Sînziene, Sînzenii, toate folosite ca nume al unei sărbători (Candrea, Enc). 2. Sîmzian b. (Moț); -a b. (Vr); -ă: Sînzioana f. (Mar).3. Sîmzeană, țig. (16 A II 73); Sîmzinești s. (DG). 4. Simzian (17 B III 403); -a (Ard; Glos; 17 A II 233); Simdziana, mold., 1609 (Sd XI 87); Simzean b. (17 B IV409); -a f., munt., 1805 (D Buc). Simziana f. (17 A IV 96); BCI IV 206) și prob. cu afer.: Zana, fam.; Simzea (17 A II 231). 5. Sînzian/u, M., act.; -a f., moț, act,; Iana Sinziana (Păsc 182) în epos. 6. Cosînzeana, Ileana (în epos); cu afer,: Osinziani s., mold., 1701 (RI VIII 144). 7. Prob cu apoc.: Sănză din Orhei (17 A I. 8. Ziianu moșn, (16 B I 60); Zeanu din Lipănești, 1843 (RI XIV 205). 9. Zan temă veche în onomastica romînă: a) Zana t. (16 B I 165); – f.; Zană, Gr., olt. (Tg-Jiu; Gorj 360). b) + -ce, -ciu: Zance (Ștef); -a (ib; 16 A I 15); Zanciu, I. (17 A II 171, 182, zis și Zinciu); -l (Dm; C Ștef). c) prob. Zănco, dobr. (RI XI 206). 10. Zan coincide și cu forme mai noi ce pot proveni din influențe sud-dunărene prea noi spre a explica pe cele de mai sus. Vezi cap. V C. Sub infl. slavă: A. Din cвета Ioанz „Sfete Ion” 1. Fetion boier (Ștef; Tec I; 16 A I 253); Fetion = Fition, 1660 (BCI VII 8); Fition (ib 334; Bîr III); -ești s. 2. Hitioana (17 A I 48). B. IVAN. Ivan, frecv. (Dm; Ștef; Ard; etc.). 1. Ivăn/escu; -ești, -ețu, -easca, -uș, -usca ss. 2. Ivan/co, și -cu (Dm; Ștef); -co Dobrotici despotul (1360 – 85); -cu, vlah, guvernator bizantin în Filipopole, la 1200 și fratele Mitos (N. Akominatos VIII 2). Ivan/cul, 1711 (C Bog; Paș); -ca (Dm); v. Iancu. 3. Alivan, Manciul, 1546, nepotul lui Manciul Maica (16 A I 458); – vataf (17 A II 225); -T., mold., 1605 (RI XX 256). 4. Cu afer.: Van (Giur 268); Van, b. 1432 (Sucev. 121); Julici (CL); -a „portar” de Suceva (Cat mold II); -ă (17 AI 11); -a, -ea (Dm; Ștef); Vaniul (C Bog); Vanco (16 B IV 104); Vanca, P. (Met 70); Vancu, -leț (Dm; Vel). 5. Ivanc/e, -ea (Dm; Hurm XI); – ești, -eni ss.; Ivancia, 1622 (RI VI 244); Vancea (Dm);popa (AO XIX 118). 6. + Ioneață: Ivăneațe, stolnic, 1563, mold. (Sd V); 7. + Oniș: Ivaniș (Dm; Div 100, etc.); boier (P Gov f° 12): – Ivăniș (16 B II 361); Ivănoiu, (Ocina); Ivănuș (P Bor 107). 8. Ivașca (Ștef; Ard; C Bog; Mar); Ivașcu (Dm; Ștef, etc.); Vașcu pren. ard; Ivăscescul, I. (AO XVI 369); Ivășcan (Mehedinți). Cf. blg. Ивашкo (Weig). 9. Cu apoc.: Iva b (17 B III 510; Gorj 12); – f. (16 B IV 118; 17 B III 510); v. și Parascheva III 5, cf. blg. Ива < Ivan (Weig). Ivul și Ivoești s. v. Parascheva (ibidem). 10. + aciu și -ac: Ivaciu (Ard); Ivăchești s. 11. Compus cu tc. kara „negru”: Caraivan, Pancu (RA IV). Din srb.-blg. Итo sintoma < Ioannes (Weig).: Itu pren. ard., 1726 (Paș); -l (Dm; Ștef; 17 B III 41; Ard II 178); Itul din Itești (16 A III 300); Itești s. (Isp IV¹); Iteu s.; Iteanu fam.; Itivoiul din Drajna, 1673 (BCI XIII 184); Iota, ipoc. < srb.-cr. Iovan (AO XVI 3 cf. și Loc); v. și Panaghiot. 13. Din srb.-cr. Ioca, Ioco < Ioannes și Iovan (Rad vol 82 pp. 83, 136): ar. act. Ioțu. c. În Oltenia Ivan se confundă cu srb. Iovan: ivan zis și Iovan (Sur VI). 1. Iova boier sec. XVI (PGov f° 70 vo). Iove și Iovan (Tis; Moț; Sd XI 261; 16 B I 67); forme sîrbești din Ioan, s-au extins în Banat, munții Apuseni și Oltenia, prin contaminare atît cu bibl. Iov, cît și cu formele ardelene cu v (Iuon, Iuvon, Ivon, Vonu); „Iovan sîrbul” (17 B I 364); – Latinul din Bosna (Giur 341); Iovan Iorgovan al baladei; Iovana, fiica lui Neagoe Vvd (P Gov f° 8 r); – f. (17 B I 181, 276). 2. Iovan/ciu (IT); -cea (Sd XV 70); Iovăn/escu act.; -iță (Ard), 3. Iovin/u (Sur XXI); -escu, act. 4. Prob. Iuva (16 B V 313; 17 B I 213, 283); Iiuova (17 B II 166); Iuovan (16 B, V 113). 5. Cont. cu Evepalin, numele originar al Iovei Chiproviceanul (Sd XV 213), așezat în Craiova, a dat variantele: Iovipalin (ib. 315), Iovepale și Iovipale (Ard I XIV), nume de fam. actual. VI. IAN. Sub infl. greacă mod., Iĭαννης < Iωάννης, avem două forme, cu i și cu e inițial: Iane și Ene, dar forma veche din Ardeal și Maramureș, Ian, indică de bună seamă altă origine; cf. magh. Jani și pol. Ian < Ioan. Pentru Iana Cosînzeana v. Tagliavini (DR VI 453). A. 1. Ian călăraș, 1655 (Sd IV 38); -ă (Ard II 191; 17 B I 15, 436); -u (Cand 155); -ul (16 B I 156); -ulescu; Iana f. (Șoimari; P Bor 27: Î Div etc.); Ianuța f., dobr. (RI XI 205); Iană b., mar. (Ard I 264); Iane (P¹¹; P²; Cand 155; 17 B I 14, 120, 254), 2. Iani = Ianu = Iano, mare ban (Cat); Iano din Pitești (17 B II 43); Iani și Ianota, ar. (Cara 96); Ianotă băn. (Petr 15); Iani (Ard); Ianea (Ard; Hur; 17 B II 314; AO VI 426); Iania stegar (17 B III 539). 3. Ianiu (Giur 282; Tis; 16 B IV 104; 17 B I 111, 247; IV 11; Sd V 305);- „coțovlah din Tîrgoviște”, 1644 (Viața Feudală, 1057; p. 167); Iani = -u = Ienișor paharnic (16 B VI 68 – 9). 4. Ianescu; cu afer.: Anescul, Giurca, 1696 (AO VII 292). 5. Feminine: Iana (P¹¹; P¹; P²; AO XIX 89); -țig. (BCI XI 76; 17 B I 398; Olt etc). 6. Ianotă moșn. (17 B IV 583);- ar. (Cara 96); cont. cu Iapotă: Ianpotă, Ivan (16 A IV 69). 7. Ianoli (Sd XI 51); -u (Arh); Ianulă f., ar. (Fărș). 8. + -ache: Iane zis Ianache, 1408 (Ț-Rom 103, 134; R Gr); Ianache mare spătar (17 B I 400; Sd XV 29); Ianachi, 1601 (17 B I 1; Tec I); -e (P¹¹); cu afer.: Anachi (16 B I 195; M Put 207); Eanache zugrav (IO 145; cu dublu sufix: Ianacachi (Olt); Ienăchiță, Văcărescu, poetul. 9. Cu sufixe slave: Ianev, țig (16 B II 16); Ianova s., Ianovici, mold. (Sd XXII). 10. Cu suf. slav -co, -cu; Ianco (16 A IV 174), care poate proveni și din scurtarea lui Ivanco: Ianc (Met 39); -u, -a (Cand; Iancu (Ștef; Sur V, etc.) – ar. (Weig); Iancu-Vodă de Huniad și Iancu-Vodă Sasul; Iancul/eu, Al. (Isp V²); -escu; cu afer.: Ancul (16 B VI 242; 17 B III 277); -escu, M. (Tel 58); Ancăș și Ancău fam. (Moț); Ancaș, I., act.; Ancovici, Dimciu, bulgar din Brașov (Cat gr I); Ancușa, R. (LB). 11. Ianciul (16 A II 70); olt. (Sur VI; 17 B IV 511). 12. Iancea (Ard); Iencea Sibiencea, supranume de baladă a lui Iancu Vodă de Huniad. Pentru 11 – 12 se poate lua în seamă forma srb-blg. mai de grabă de cît magh. Iancsy. B. ENE scris și Iene, frecv. 1. Ene (P Bor 22); -ea, Ioan, act.; -escu. 2. Iene, Gl. (Băl III); Ieni, Gav. (Băl V); – Țica, post. (Bez I 28); Ienia, Călina, băn. (LB); Ienescu (IT); Iene, -a, 1766, ard. (Paș); -a, olt. (Cand); + -iște Ieniștea, C. (Hris I); Ienoiu, C. (Cîmp 138). 3. Eni postelnic (Băl VI); Enica, O., act.; Eniu banul, zis și Enachie și Ianachi (16 B III 52, 87). 4. Feminine: Eana (Ins 342); Iana și Enuța, dobr. (RI XI 209). 5. Enacu (Sur V) și scurtat: Nacu, cf. gr. Nάϰος (But), v. m. sus III 1; Enacovici. 6. + -ache: Enachie (Sur IV); Nachie, olt. (Cras 60; Sd XXII); Enache, frecv., olt., munt., mold. etc.; cu afer.: Nache; Năchescu (Deal 138); cu suf. dublu: Enacache Cantacuzino (CL). 7. + -eș: Enăș/el, C. (Tg- Jiu); -escu act.; Eneșoiu (Sd X); prob. Inașul (Sd XI) și Inășescul (Drag 121) < *lenaș., cf. și subst (ard) inaș „ucenic” de orig. magh. (com. de Al. Cristurean). 8. *Enul; -escu, act. 9. Enoiu (Braș); Aenoaei, mold. act., matronim. 10. Enuș = Ianuș Hagi, neg. din Sibiu, sec. XIX (Cat tc). 11. +uț: Enuț, -ă (Sd XXII 305; Hur); Ienuță Crăciunescu. 12. + -cu: Encu, Marin (Mz PI. acte); Enculescu, act. 13. + -cea: Encea; Encica; > Cica, ard. (Paș); Enciu, cf. blg. Eнчо. Cele două forme: Ian, -e și Ene cu derivatele lor au rezultat din influențe complexe: cf. blg. Eнe < gr. Iανι (Weig), gr. Iαν,ι apoi și rom. Iene din Sînziene. C. Din neogr. Zάνες, Zοάνος; < venețian Zanni it. Gianni,: 1. Zoan sărdar, mold.; (Isp; VI²; Sur VII). 2. Zane; a) Zanne, Iuliu, autorul colecției „Proverbele Romînilor”; Zania, Lucia (Sur XV); Zanei, V. (Bîr II); -e (Tec); Zanica, I. (Bîr II). Cf. Zanet Zaraful, care semnează grecește, pitar, 1815 (Bîr I); Weigand explică blg. Занe < Zacharia (?). b) + Ioan: Ionzan (16 A II 115). 3. Prob. Geani, Lațcar (AO VI 51); – T. (Bîr I); Geane (Olt); Geanoglu (Am); Geanet, Iordachi AO (VI 51); Genet, -e (Bîr I), nu din tc. djani „criminal” (etim. DR I 287), cf. Zanetto dimin. venețian < Giovanni: Zanet, V. pitar (Bîr I – II); -e (Tec I). 4. + tc. Kara „negru”: Caragiani și Caraiani ar.; Caroian, Ion, mold. VII. Din magh. nos și sub infl. lui. 1. Iánoș = Ianăș (Băl VI); Ianașu (Șchei I); Ianuș, olt., 1655 (AO III 13, 243; Gorj 368); – vornic de Suceava, redat și sub numele: Ion, Oană, Ona, Vană, Ivan, Ioaniș (Dm I 85. 118; II 625); Ianuș Negrescul, mold. 1495 (Ștef); Ianăș, munt. (16 B IV 104; BA ung 10). 2. Ianeș, 1478 (Fior 225); Ianiș, olt. (Sur VI). B. Contaminări: cu Ioannes al doc. latine, prin fonet. magh.: 1. Ioanoș boier (P Gov f° 10 vo); (Mar); Ioanaș (Sur I);Ioaneș și Iaoniș (Dm); Oaniș, olt. (Sur VI); Ioanăș (Dm; Rel); Ioaniș (Ștef). 2. + Ion: Ionaș (Rel); -ești, -eni ss. 3. + Ene: Enăș și Enuș, v. mai sus. VIII. Din germ. Iohann, -es, Hannes, Hans: 1. Han (16 B I; Moț); – David, 1418 (Fior (65); – țig. (16 B I 13) – Vas. (C raz 13); Hana Hopăndei (Rel); Hană (Ștef); Hanu, ard (Paș); -l, țig. (17 A IV 166); -l Gavril, fiul Dolcăi (17 A IV 124); Hanea (Dm; G Ștef; Ard) etc.; Hăn/escu (Mus 11); ești s. Nu este probabilă etim. < subst. han, avînd în vedere derivatele următoare. 2. cu ș, prin fon. magii: Haneș, sas (Rel); – ard. (Paș); -ul t. (Petr 15); Hanăș, nume de romîni brașoveni (Rel. Dm); Haniș (Dm); Hănășeni s. (Dm); forme explicate din GANE de E. Petrovici (Romanosl. IV 45); Hanoș. 3. + -eț, -uț: Haneț, Mirauț, mold., 1722 (RI VII 53); Hănuț, act. 4. + -co, -cu, -cea, -ciu: Hanco (Ștef); Hancu (Dm); Hanciu, I. și Hănciulescu, act.; Hancea, 1527 (Paș), I. (Sd XV 107 și XXI) etc.; Hăncești s.; Hancioc, P., mold. act. cf. Hanca f. (la armeni). 5. Prob. Hîncu fam. (Șez); Hîncul, mold. (A Gen I 61);- I. (Isp V²); – Armeanul (Sd XIX 35) 6. Din germ. Hans: Hănsăni (17 A V 155); Hanț (Dm; Met 15); -a, fam. (Mar; Isp II¹; Șez); -ac și -ic (Mar); Hanțul (Sur XVI) și s. Cf. Ioanță și Oanță, I 9. IX. Alte forme: 1. Din ital. Giovanni prob.: Gioan, boier (Sd XVI); – Ianachie (Isp VI²); și contras: Giona = Zona f. jupîneasă, 1668 (BCI VII 52). 2. Cf. tc. Iogan (Ioan) Bogdan, cadiu (Cat tc). Femininul Ioana se formează < Ioan,; Oana f.; Aioanei, C. (Tel 58) matronim; Iona f. (16 A III 24) < Ion; Ioneasă f. (Ard), marital.