PRIINȚĂ, priințe, s. f. (Astăzi rar) 1. Atitudine favorabilă, bunăvoință, înțelegere, simpatie. Cei șase inși din jur au simțit asupra lor priviri amestecate, lipsite de priință și de prietenie. VORNIC, O. 261. ◊ Expr. A fi cu priință cuiva (sau pentru cineva) = a-i fi cuiva favorabil, a se arăta devotat, credincios, binevoitor. Am cunoscut acolo oameni care mi-au fost cu priință și mi s-a ușurat durerea sufletului. SADOVEANU, N. P. 208. Viteazul Tomșa... A spus de mult că Despot nu-i țării cu priință. ALECSANDRI, T. II 163. 2. Folos, ajutor, sprijin. ◊ (Adesea în loc. adj.) De priință = folositor. Am văzut multe și pot să-ți dau sfaturi de priință. GANE, N. II 8.