ÎNTURNA, întorn, vb. I. 1. Refl. A se întoarce (din drum), a se înapoia, a reveni. Dar să mă întorn unde lăsasem, adică la început. ARGHEZI, P. T. 84. S-a nemerit să apucați tot pe un drum ca să vă înturnați la domiciliu. CARAGIALE, O. I 46. Rămîi aici pînă la noapte, cînd s-a înturna împăratul de la vînătoare. CREANGĂ, P. 97. Sîrbul se tot ducea... Apoi vesel se-nturna, La sultan de se-nchina. ALECSANDRI, P. P. 108. ◊ Tranz. Suflă, doamne-un vînt, Suflă-l pe pămînt... Mîndra să-mi întoarne. ALECSANDRI, P. P. 189. (Fig.) Gîndul meu pe unde-aleargă Nu-i pasăre să-l întreacă... Numai puiul, dacă-ar vrea, Ca vîntul l-ar înturna. SEVASTOS, C. 84. 2. Tranz. A întoarce în altă parte, a îndrepta (în altă direcție), a mișca în direcție opusă. Se oprea din cînd în cînd și înturna repede spre mine doi ochi negri foarte lucitori. SADOVEANU, E. 122. Îi înturnai spatele. MARIAN, S. 66. Înturnă ochii și zări acele patru capete spăriate. NEGRUZZI, S. I 78. ◊ Fig- De ce taci cînd, fermecată, Inima-mi spre tine-ntorn? EMINESCU, O. I 206. ◊ Refl. Înturnîndu-se către munte, Lăzureanul dădu drumul unui strigăt puternic. SADOVEANU, O. A. II 207. Făcură o horă și începură a se înturna în dreapta și în stînga, cîntînd o arie sălbatică cu niște voci guturale. BOLINTINEANU, O. 298. Se înturnă către boieri și zise... NEGRUZZI, S. I 148. 3. Tranz. (Popular, despre stări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva) din nou, a-i reveni (cuiva), v. întoarce. Te apucă și afurisita de boală; al patrulea an de cînd te tot întoarnă. CONTEMPORANUL, VI_I 490. Dragostea mă-ntoarnă iară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9.

REFUGIÁT, -Ă (< refugia) adj., s. m. și f. Persoană care a fost nevoită să-și părăsească patria din diferite motive. Spre sfârșitul sec. 19, când frontierele naționale au devenit fixe și închise, iar numărul de refugiați a crescut, a fost necesară ajutorarea lor prin acțiuni speciale. În 1921, F. Nansen a creat pașaportul Societății Națiunilor („pașaportul Nansen”) care să le permită r. să se deplaseze liber dincolo de granițe. În acea vreme, statutul de r. era acordat numai celor care au fost siliți să-și părăsească patria împotriva voinței lor și își căutau azil în altă țară. În 1938, definiția a fost lărgită incluzând și teama de persecuții din cauza originii etnice, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup sau opiniilor politice. Ulterior, apărând și alte criterii, în categoria r. au fost și cei nevoiți să-și părăsească căminul în propria țară (cum s-a întâmplat cu numeroase familii de români care au părăsit Transilvania de NV ocupată vremelnic de unguri, după Dictatul de la Viena). Statutul de r. încetează când emigrantul se stabilește în altă parte sau se întoarce acasă. În prezent cei mai mulți r. (peste 5 mil.) sunt în Africa, dar conflictele din fosta Iugoslavie și din alte locuri din Europa de după Războiul rece au dus și ele la creșterea numărului de r. ◊ R. politic = persoană care cere azil politic în altă țară. În 1950 a fost creat Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite în cadrul O.N.U. cu obiectivul de a realiza protecția refugiaților politici, iar în 1951 O.N.U. a definit clar statutul de r. într-o convenție semnată de membrii ei. Potrivit acesteia r. din cauze politice nu pot fi repatriați cu forța.

ACUZATIV s. n. (cf. lat. accusativus, fr. accusatif): caz al substantivului (al doilea în ordinea studierii după nominativ). Se construiește cu prepoziții sau fără prepoziții. Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement direct (fundamentală), aflată cu întrebările pe cine? și ce? („Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos” – P. Ispirescu; „Tunurile... băteau necontenit cetatea!” – C. Negruzzi); funcția de nume predicativ („Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!” – I. Al. Brătescu-Voinești); funcția de atribut („Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” – M. Eminescu); funcția de complement indirect („Goe... se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu” – I. L. Caragiale); funcția de complement de agent („Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte” – M. Preda); funcția de complement circumstanțial: de loc („Astfel s-au ridicat pe pământurile din jurul Carpaților noile centre de viață” – Geo Bogza), de timp („În dimineața aceea Ștefan Budu se trezi mai devreme ca de obicei” – Al. Philippide), de mod („Vuiește lung al strungului ecou,/ Ca o imensă strună încordată” – N. Labiș), de cauză („Atunci încremeni de spaimă” – Em. Gârleanu), de scop („Și au început să umble prin grâu după mâncare” – I. Al. Brătescu-Voinești), de condiție („În caz de ploaie, nu te mai oprești la ei”), de concesie („Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului” – I. L. Caragiale), de consecuție („Cânta de minune”), de asociere („Și voios se înturna / Cu flăcăii ce mâna” – Folclor), de instrument („Mi s-a părut c-aud la geam / Cu degetul cum bate” – G. Coșbuc; funcția de element predicativ suplimentar („...îndată mă și trimite mama cu demâncare în țarină, ia niște lingurari ce-i aveam tocmiți prășitori” – Ion Creangă). ◊ ~ cu infinitiv: construcție sintactică specifică anumitor limbi (inclusiv limbii latine), echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este în acuzativ, iar predicatul este exprimat printr-un verb la infinitiv. În limba latină, construcția de acuzativ cu infinitiv urma după trei feluri de verbe: a) după verba dicendi (declarandi), ca dicere („a spune”), narrare („a povesti”) sau nuntiare („a anunța”): „Thales dixit aquam esse initium rerum” („Thales a spus că apa este principiul lucrurilor”); b) după verba voluntatis, ca velle („a vrea”), nolle („a nu vrea”), malle („a prefera”), cupere („a dori”) sau iubere („a porunci”): „Cupio... me esse clementem” („Doresc ca eu să fiu blând”); c) după verba sentiendi, ca sentire („a simți”), audire („a auzi”) sau videre („a vedea”): „Saepe audivi inter os et offam multa intervenire posse” („Am auzit că între gură și bucata de pâine multe pot interveni” ). ◊ neutral: a. care dispune de un sens neutru din punctul de vedere al referirii la gen (fără funcție sintactică): a luat-o la fugă.

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. A veni înapoi de unde a plecat; a reveni, a se înapoia. Se prefăcuse a merge la tîrg, dar se-ntorsese pe ocolite, prin cine știe cîte păpușoaie. CAMILAR, TEM. 263. Treceau oamenii care se întorceau de la lucru și cîntecele lor umpleau amurgitul. SADOVEANU, O. I 268. Omul acesta se-ntoarce astăzi către sat. ARGHEZI, P. T. 9. ◊ (Întărit prin adv. «înapoi») Acei nobili din Ardeal, care fugiseră și acum cereau iertare, voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ Tranz, fact. (Cu privire la ființe) A face să revină (la locul) de unde a plecat, a aduce înapoi, a readuce. L-au luat; da îl întoarcem noi... n-ai grijă. SADOVEANU, Z. C. 339. Simțise el bine că pe fugar nu-l întoarce nimic din calea lui. POPA, V. 112. Alexandru Jpsilante, cu mare nevoie, făgăduieli și scutiri putu a-i întoarce [pe țărani] iarăși la muncă. BĂLCESCU, O. I 142. ♦ Tranz. A lovi (pe cineva) din nou o boală, a-i reveni boala (sub formă de acces). S-a năpustit asupra bunătăților, căci îi era foame, însă pînă seara l-a întors boala. PAS, Z. I 218. În vară l-au prins niște friguri de care a scăpat în puțină vreme, dar care, pe toamnă, l-au întors iarăși. VLAHUȚĂ, O. A. 101. În primejdie de a-l întoarce boala, subofițerul se tîrîise pînă la spițerie. RUSSO, S. 30. 2. Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbînd direcția inițială, a o lua în altă parte, a-și schimba direcția. Plutoanele se întoarseră într-acolo. CAMILAR, N. I 378. Toată lumea se întoarse spre uliță. REBREANU, I. 22. Privitorii... îi urau drum bun, ori încotro s-a întoarce. CREANGĂ, P. 307. ◊ Tranz. Fig. Ea este o ceară moale, pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. 3. Tranz. Fig. A convinge, a determina (pe cineva) să-și schimbe părerea, hotărîrea, să revină asupra unei păreri sau hotărîri luate. Oricît ar fi vorbit cu el, nu-l puteau întoarce. DUMITRIU, N. 168. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. A-și schimba părerea; a se răzgîndi. Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea? CREANGĂ, P. 248. Era cît p-aci s-o omoare; da s-a întors... că-i era milă. ȘEZ. III 74. ♦ (Complementul indică vorba, promisiunea, hotărîrea, învoiala etc.) A lua înapoi, a reveni asupra... Tot drumul m-am temut să nu-și ia seamă și să nu-și întoarcă vorba. C. PETRESCU, R. DR. 253. ◊ Refl. pas. Nu este cu dreptate și cuviință să se întoarcă o hotărîre. SADOVEANU, D. P. 45. 4. Intranz. A se preface, a se transforma, a se modifica. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță. CREANGĂ, A. 30. ◊ Expr. (Regional) A i se întoarce (cuiva) mînia = a-i trece supărarea; a se împăca. Du-te, maică, și te-ntoarce, Doar mînia i s-o-ntoarce. TEODORESCU, P. P. 519. (Neobișnuit) A se întoarce inima cuiva = a se îmblînzi, a se înmuia. Mult se întoarse inima Vitaliei de cuvintele maicii starițe. STĂNOIU, C. I. 207. ◊ Tranz. Nu-mi întoarce vorbele în cabazlîc. ALECSANDRI, T. I 68. 5. Tranz. (Determinat prin «cuvînt», «vorbă» etc.) A răspunde, a replica. Mă rog, Dimitri Mateevici, întoarse cuvînt Pietruga. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/2. II. 1. Tranz. A învîrti, a răsuci. Întoarce, te rog, cheia... Așa, să nu ne mai tulbure nimeni. VLAHUȚĂ, O. AL. II 42. Băgă cheia în broasca ușii și întorcînd-o nițel, scîrț! ușa se deschise. ISPIRESCU, L. 50. ◊ Expr. (Neobișnuit) A(-i) întoarce (cuiva) șurubul = a umbla cu viclenii, cu înșelătorii, cu minciuni; a înșela. Mi-o întors șurubu pușchiu cel de Pepelea? ALECSANDRI, T. I 326. A o întoarce sau (regional) a o întoarce la șurub = a-și schimba atitudinea (spre a ieși dintr-o încurcătură). Spune-mi ce să mai fac, cum s-o mai întorc? RETEGANUL, P. I 68. Văzînd bietul popă că s-a pus în cîrd cu nebunii, începe s-o întoarcă la șurub. CREANGĂ, A. 95. (Regionai) A o întoarce la viclenie (sau la șiretlic) = a recurge la viclenii. Văzu... că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie. ISPIRESCU, L. 66. O întoarse și dînsa la șiretlic. id. U. 81. ◊ Refl. Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfîrîind. ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. (Regional) A se întoarce într-un călcîi, se spune despre o persoană sprintenă, harnică. Se întorcea numai într-un călcîi cînd poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ A strînge arcul unui ceas pentru a-i pune în mișcare mecanismul. Ceasul să-l întorci întotdeauna seara la opt. Asta-i rînduiala lui. C. PETRESCU, A. 433. 2. Tranz. (Complementul indică o parte a corpului sau corpul întreg, p. ext. privirea) A schimba poziția, făcînd o mișcare în direcția opusă celei de mai înainte; a îndrepta în altă direcție, într-o anumită direcție. Întorcea capul în dreapta și în stînga pe gîtul său lung și se uita înăuntru pe fiecare fereastră. DUMITRIU, N. 159. Ne întorceam privirile la dreapta și rămîneam uimiți. O pînză lată de apă... s-aruncă de la o înălțime amețitoare într-o copcă de piatră. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. A întors ochii în altă parte, să nu-l vază. CARAGIALE, O. III 77. A-ntors fața la părete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 147. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) capul (sau mințile) = a zăpăci (pe cineva), a face să-și piardă capul, a-i suci capul. Fata, bună mehenghe, îi întoarce capul și Ipate vede că nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. A întoarce (cuiva) spatele (sau dosul, ceafa) = a pleca brusc și în mod nepoliticos de lîngă cineva, a părăsi pe cineva, a nu mai sta de vorbă cu cineva în semn de desconsiderare. Se hotărî și le întoarse spatele. DUMITRIU, N. 100. Și fluturînd din mînă, îmi întoarse spatele necăjit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 24. A-și întoarce fața de la (sau de către) cineva v. față. ◊ Refl. Se întoarse pe marginea laviței și se pregăti s-asculte. SADOVEANU, B. 58. Se tot întorcea de se uita înapoi. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. (Familiar) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul (pe dos) = a i se face (cuiva) scîrbă, greață. 3. Refl. (Despre ființe) A da tîrcoale, a se învîrti în jurul... Se tot întorcea pe lîngă dînsul și se tot uita. ISPIRESCU, L. 72. 4. Tranz. (Regional) A castra, a scopi. III. Tranz. 1. A schimba poziția (firească) a unui obiect, așezîndu-l într-o poziție opusă celei vechi; a răsturna. Răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos. CREANGĂ, P. 238. ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a face mare dezordine în casă, a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe-o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți sau unui caiet înainte sau înapoi. V. răsfoi. Întorc paginile în urmă. Găsesc iscălituri în arabă, în persană, în georgiană, în ebraică. STANCU, U.R.S.S. 202. Aș dori să întorc și cealaltă pagină. SAHIA, N. 118. Întoarse și ea foaia și ceti. ISPIRESCU, L. 50. Vîntu-ntoarce-o filă Din cartea ce am deschis. EMINESCU, O. IV 193. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba atitudinea sau purtarea față de cineva, devenind mai aspru. Dacă e însă vorba de pistol și de asasinate lașe, atunci va întoarce și el foaia și va răspunde cu vîrf și îndesat. CAMIL PETRESCU, O. II 230. Mai tîrziu după ce se vor fi calmat spiritele, va întoarce el foaia. REBREANU, R. IIn 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A transforma cosînd din nou, astfel ca partea de pe dos (neuzată) să devină față. ♦ (Cu privire la fîn, paie etc.) A învîrti în așa fel ca partea umedă de la pămînt să vină deasupra. A întors fînul. ♦ (Cu privire la ogoare) A ara (din nou). 2. A da îndărăt, a restitui. Străinul a cerut pîrcălăbiei să împlinească întocmai zapisele și șmecherii să-i plătească ce i se cuvine și să-i întoarcă ce i-au luat. SADOVEANU, D. P. 161. I-au întors cele trei pungi de bani. SBIERA, P. 245. Ai pierdut? Te împrumut: îmi vei întoarce banii cînd vei avea. BOLINTINEANU, O. 368. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită unei vizite primite anterior. Și fiindcă de mult trebuia să întoarcă vizita unei prietene, a ieșit repede. REBREANU, R. I 246. ♦ Fig. A răsplăti (pe cineva) pentru o faptă bună sau rea. Nu ai adus cu tine pe făcătorul tău de bine, ca să-i întoarcem binefacerea. RETEGANUL, P. V 7. – Forme gramaticale: perf. s. întorsei, part. întors.

NĂCLĂI vb. IV. 1. tranz. și refl. A (se) îmbiba sau a (se) acoperi cu substanțe unsuroase, cleioase, murdare; a (se) unge peste măsură. cf. lb, pontbriant, d. Sudoarea-i izvora și-l năclăia din creștet pînă-n tălpi. vlahuță, n. 88, cf. ddrf. După ce ne-am năclăit, prin perpeliri pe nisip îl vom lăsa să se usuce. atila, p. 81, cf. șăineanu, d. u. Ana muia periuța în cutia cu tuș, năclăia genele arcuindu-le în sus. c. petrescu, c. v. 234. Simțea sîngele curgîndu-i în sîn, năclăindu-i vestonul. CAMILAR, n. I, 439, cf. h XVII 182, PAȘCA, GL. Cînd unele fete ori femei își ung părul prea mult, se zice că l-au năclăit. arh. Olt. xxi, 270. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „în”, „cu”) Fanți de provincie, cu figura năclăiată în pomadă. vlahuță, d. 278. Fănică, foarte grav, cu capul năclăit de pomadă. săm. iii, 263. Năclăind... [sonda] cu o bucată de seu vom ști dacă la fund avem nisip sau nomol. atila, p. 41. Nu se uita că-i murdăresc scoarțele cu opincile lor năclăite de noroaie. rebreanu, i. 366, cf. id. R. ii, 201. Și-a spălat mîinile năclăite de ulei și de parafină. c. petrescu, a. 465. O ceată de pescari cu bărbi năclăite de unsoare ca niște bidinele. i. botez, b. i, 53. Petrache a întors capul în altă parte, cu ochii năclăiți în lacrimi, și nu i-a răspuns. popa, v. 156, cf. 278. Tîrziu, cînd se desprinseră, erau năclăiți în nădușeli. iovescu, n. 150. Olteanul... nu se dezlipea de coșurile lui goale, năclăite de boabe de struguri. camil petrescu, o. iii, 226. Caldarîmul era năclăit în sînge. pas, z. ii, 236. Mirosea greu, a trupuri omenești obosite, năclăite de sudoare. beniuc, m. c. i, 253. Un om cu părul pe ochi, năclăit în sînge. camilar, n. ii, 434. S-au întors din expediție după vreo douăzeci de minute, pe jos, în pas alergător, fără camion, năclăiți de noroi. galan, b. i, 103, cf. ii, 22. Îl vedea parcă înaintea ochilor, cu șuba pe umeri, năclăit de funingine. vornic, p. 54. Femeia îl înveli pînă la gît, ștergîndu-i fața rece și fruntea năclăită de sudoare. preda, î. 162. Era năclăit de glod pînă la glezne. mihale, o. 89. Ștergea cu un șomoiog de iarbă baioneta năclăită de sînge. t. popovici, se. 62, cf. id. s. 159. [Musca] se năclăiește în miere. novacoviciu, c. b. i, 15. ◊ Fig. N-am mai văzut atunci decît măreața realitate a splendidului monument, curățat cu o minunată măiestrie de pecinginea uricioasă cu care îl năclăise secolii. odobescu, s. ii, 502. Viață năclăită în necazuri. iovescu, n. 33. Năclăit de gînduri și cu sufletul bolnav de o oboseală vagă. camilar petrescu, n. 60. Locuitorii ținutului trăiesc o viață înapoiată, mizeră, năclăită în prejudecăți și neajunsuri. contemp. 1949, nr. 167, 12/1. 2. Refl. (Regional; despre alimente, mîncăruri) A se slei (Ștefănești-Drăgășani). arh. Olt. xxi, 270. S-a răcit untura-n mîncare, s-a năclăit. ib. ♦ (Despre sînge) A se închega. Din gură sîngele curgea în valuri spumoase, năclăindu-se pe gît și pe haine. dunăreanu, ch. 51. 3. Refl. (Prin vestul Munt.) A se sufoca de prea multă căldură, a nu mai putea respira; a se înnăbuși. tomescu, gl. – prez. ind.: năclăiesc. – Și: (rar) năclăia vb. I. – Din bg. наклея.

PRĂJI, prăjesc, vb. IV. 1. Tranz. A expune (un aliment) la căldura focului (în special în grăsimi) și a-l face comestibil. V. frige, coace. A prăji cafea. ▭ Doftorii satului... erau la noi acasă și prăjeau pe foc într-un ceaun mare niște hoștine cu său. CREANGĂ, A. 15. ◊ Refl. Scoțînd prăjitura din calup, pune-o în cuptor singură să se mai prăjească. La TDRG. ◊ Fig. (Cu privire la oameni) A chinui, a tortura. A mers așa cît a mers, pînă i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-l prăjească și pe altă parte; s-a prefăcut că-l teme, că e zuliară. CARAGIALE, O. III 33. 2. Refl. (Despre oameni) A se expune la căldura soarelui sau a focului (pentru a se încălzi). Se prăjeau la soare și se mișcau prin mîl, s-alungau pe prund pînă sub bolțile de răchită. SADOVEANU, O. VIII 135. O babă șade pe prispă... prăjindu-se la soare. REBREANU, I. 10. ◊ Fig. In fața noastră se ridică munți sălbatici care se prăjesc la soare de la începutul lumii. ALECSANDRI, O. P. 350. (Tranz.) Vreo două vapoare de marfă acostate la cheiul vechi de piatră își prăjeau la soare trupurile uriașe. BART, S. M. 59. ◊ Expr. A-și prăji burta la soare = a nu face nimic, a lenevi. Ucenicul... era harnic, harnic grozav, de toată ziua își prăjea burta la soare. La TDRG. 3. Tranz. A încălzi minereurile în cuptoare speciale, la o anumită temperatură, inferioară temperaturii de topire, pentru a le modifica compoziția chimică și a le face mai ușor de tratat prin operații metalurgice ulterioare.

ZULIAR, -Ă, zuliari, -e, adj. (Învechit) Gelos. Traiul cu un soț zuliar și cărpănos... nu putea avea nimic încîntător pentru zvăpăiata Sultana. M. I. CARAGIALE, C. 129. Ce viață putea ea să aibă în casa acestui bătrîn zuliar și năbădăios? VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. A mers așa cît a mers, pînă i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-l prăjească și pe altă parte: s-a prefăcut că-l teme, că e zuliară. CARAGIALE, O. III 33. ◊ Fig. Ultimul suspin de agonie al Desdemonei, care are fantasia să moară gîtuită de ghearele zuliare ale maurului de la Veneția. HOGAȘ, DR. II 193. ♦ Invidios, pizmaș. Bietu’ flăcău! îi zuliar de norocu, meu... o și aflat c-o să ne cununăm împreună, Florico, și asta-l roade! ALECSANDRI, T. 926. li zuliară de tinerețile d-tale. id. T. I 71. – Pronunțat: -li-ar.

suci³ [At: ANON. CAR. / V: (reg) șu~ / Pzi: sucesc, (reg) suc, suci; 2 și (reg) suci, 3 și (reg) suce / E: vsl соучы, соукати] 1-2 vt(a) (C.i. fire, fibre textile etc.) A determina o mișcare de rotație în jurul lui însuși sau în jurul altuia, printr-o acțiune continuă și în același sens, pentru a-l face mai rezistent, mai gros etc. sau pentru a confecționa anumite obiecte Si: a răsuci. 3 vt (C.i. vârfurile mustăților) A învârti pentru a da o anumită formă Si: a răsuci. 4-5 vtr A produce o mișcare de rotație sau a se roti în jurul cuiva sau a ceva făcând să ia sau luând formă de cerc sau de colac Si: a (se) încârliga, a (se) încolăci, a (se) încovriga, a (se) înfășura, a (se) învălătuci, a (se) răsuci, (reg) a (se) covriga (1), a (se) încolătăci, (înv) a (se) învălui Vz: ghemui. 6 vrp (Înv; d. ramuri) A se învârti în jurul lui însuși (pentru a pocni învelișul). 7 vt (Îvp) A împleti. 8 vt (Ban; Trs; c.i. rufe) A stoarce. 9 vt A avea crampe (la stomac). 10 vt (Pop) A lega strâns. 11 vt (Reg; c.i. rufe) A călca cu ajutorul măngălăului. 12-13 vtr A (se) mișca (continuu) în cerc, în spirală, de jur-împrejur. 14-15 vtr A(-și) imprima o mișcare de rotație Si: a (se) întoarce, a (se) învârti, a (se) răsuci, a (se) roti, (reg) a (se) rotila. 16 vt (Îe) A ~ (cuiva) șurubul A umbla cu viclenii. 17 vt (C.i. dansuri) A dansa (în cerc). 18 vr (Însoțit de v „a se răsuci”, „a se învârti”) A se mișca încoace și încolo. 19 vr (Însoțit de v „a se răsuci”, „a se învârti”) A umbla fără rost. 20 vr (Însoțit de v „a se răsuci”, „a se învârti”) A se foi¹ (7). 21 vt (C.i. vehicule sau animale de călărie sau de tracțiune etc.) A schimba direcția în care merge sau spre care este orientat, îndreptându-l mai la dreapta, mai la stânga sau întorcându-l în partea opusă Si: a cârmi (5), a coti² (10). 22 vr (Urmat de determinările „de colo până colo”, „încoace și încolo”) A se întoarce brusc pe loc, schimbându-și direcția (într-un spațiu îngust). 23 vr (Reg) A se înapoia. 24 vi (Pop; d. ființe; urmat de determinări introduse prin pp „cu” sau „din”) A face, din reflex, o mișcare (repetată). 25 vt (Rar; c.i. arme albe) A răsuci. 26 vt (Trs; Ban; șfg) A întinde foaia de aluat (cu sucitorul). 27 vt (C.i. obiecte din materiale flexibile) A strânge, a înfășura dând forma unui sul Si: a învârti, a răsuci, (pop) a sucăli (2), (reg) a tecărui. 28 vt (C.i. foița în care s-a pus tutun) A înfășura cu mâna, pentru a face o țigară. 29 vt (Îrg; c.i. obiecte de îmbrăcăminte) A sufleca (1). 30 vr (D. frunzele plantelor) A se face ca un sul din cauza secetei, a arșiței etc. 31 vt(a) (De obicei îcr a învârti sau a răsuci) A întoarce pe o parte și pe alta. 32 vt(a) (De obicei îcr a învârti sau a răsuci) A întoarce pe toate părțile (pentru a examina mai bine). 33 vt(a) (De obicei îcr a învârti sau a răsuci) A frământa (7). 34 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) în ciur fără văcălie A purta (pe cineva) cu vorba după bunul plac. 35 vr (Fig) A se strădui, a-și frământa mintea (pentru a scăpa dintr-o încurcătură). 36 vr (Fig) A se agita (4). 37 vt (Reg; complementul este pologul de fân) A răscoli (pentru a se usca pe toate părțile). 38 vt (Reg) A ara⁴. 39 vt (Reg) A pritoci. 40 vr (D. ființe sau d. corpul lor ori părți ale acestuia) A se întoarce (repetat) în altă direcție decât cea precedentă. 41 vr (D. ființe sau d. corpul lor ori părți ale acestuia) A-și întoarce capul sau o parte a corpului într-o parte și în alta Si: a se răsuci. 42 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) capul (ori mintea sau mințile) A face pe cineva să nu mai judece normal Si: a prosti, a zăpăci (pe cineva). 43 vr A se întoarce continuu (în așternut) de pe o parte pe alta (din cauza unei stări fizice sau psihice chinuitoare) Si: a se foi¹ (7), a se pârpăli, a se răsuci, a se zvârcoli, (reg) a se scârciumi. 44-45 vtr (Pfm) A (se) luxa. 46 vt (C.i. membrele superioare) A supune unei torsiuni Si: a contorsiona (1), a răsuci, a strâmba. 47 vt(a) (C.i. oameni) A învârti sau a smuci cu violență pentru a tortura. 48 vt (C.i. gâtul, capul etc. unei ființe) A întoarce cu o mișcare violentă pentru a ucide V strâmba. 49 vr (Buc; îf șuci) A înnebuni. 50 vr A prezenta neregularități, abateri etc. de la forma normală sau avută inițial V schimonosi, strâmba. 51 vt (Îe) A ~ vorba sau a o ~ A da alt curs sau alt înțeles conversației. 52 vt (Îae) A devia în mod conștient de la subiect pentru a-și ascunde gândurile, a ocoli adevărul. 53 vt (Înv) A deforma (15). 54 vt (Înv) A modifica. 55 vt (Trs.; Olt.; spc; c.i. animale) A castra.

neîntors, ~oarsă a [At: CANTEMIR , NR. 7 / Pl: ~rși, ~oarse / E: ne- + întors] 1 (Înv) Care nu s-a întors încă. 2 Care nu a fost încă întors. 3 Care nu a fost încă schimbat în altă parte. 4 Care nu a fost încă schimbat pe altă poziție. 5 (Îlv) A se duce (sau a merge) pe drum ~ (sau pe cale ~oarsă) A muri. 6 (Îe) A dormi somn ~ A dormi adânc, liniștit. 7 (Îs) Somn ~ Somn adânc.

NEÎNTORS, -OARSĂ, neîntorși, -oarse, adj. Care nu s-a întors sau nu a fost întors, răsucit sau schimbat în altă poziție sau pe altă parte. ◊ Expr. A dormi neîntors = a dormi liniștit, adânc. A se duce pe drum neîntors (sau pe cale neîntoarsă) = a muri. – Ne- + întors.

NEÎNTORS, -OARSĂ, neîntorși, -oarse, adj. Care nu s-a întors sau nu a fost întors, răsucit sau schimbat în altă poziție sau pe altă parte. ◊ Expr. A dormi neîntors = a dormi liniștit, adânc. A se duce pe drum neîntors (sau pe cale neîn- toarsă) = a muri. – Pref. ne- + întors.

ÎMPUNGE, împung, vb. III. 1. Tranz. (Cu determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul) A înfige (în ceva) un obiect cu vîrf ascuțit. V. străpunge. Tu vezi cum plouă, cu picurii mici, în gîrlă? Parcă ar împunge luciul apei cu ace puse unul lîngă altul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 44. Șăzi binișor, nebunule, că, zău, te-mpung cu acu. ALECSANDRI, T. I 337. ◊ Fig. Coșuri de fabrici... împung cerul cu fumul lor negru. STANCU, U.R.S.S. 159. Cînd au apărut pe creasta dealului călăreții tătari, împungînd cerul cu sulițele, nimene n-ar fi putut bănui că în vale ar sta creștini, tupilați în ascunzișuri. SADOVEANU, F. J. 285. ◊ (Instrumentui devine complement direct) Pe sub norii vineți, razele împungeau săgeți sfioase, care risipeau negurile departe, în vale deasupra apelor. C. PETRESCU, S. 169. (Instrumentul devine subiect) Acul împunge pînza. ◊ (Poetic) Împung țărîna colți mărunți de viață Ce-au început puzderii să răsară. D. BOTEZ, F. S. 84. ♦ A îmboldi, a stimula cu ajutorul unui obiect ascuțit. Un băiețandru împungea din cînd în cînd boii pe lîngă coadă cu capătul bățului. DUMITRIU, B. F. 98. Și-i puseră pe fugă, împungîndu-i din urmă cu vîrful bețelor. PAS, Z. IV 98. ♦ Refl. A-și înfige (mai ales fără voie) un obiect ascuțit într-o parte a corpului; a se înțepa. S-a împuns la deget. ♦ Intranz. A împinge, a da (în ceva). Pisicuța, de altă parte, nedumerită asupra gălăgiei ce se făcea îndărătul său, întorcea capul din cînd în cînd și împungea cu botul în desagi. HOGAȘ, M. N. 154. 2. Tranz. (Despre animale cu coarne) A lovi cu coarnele. Să te ajungă Cîte rele pierzătoare, Să te bată ploi și soare, Să te-mpungă Vaci și boi. COȘBUC, P. I 204. ◊ Absol. Numai de coarne sînt vrednic, să împung ca vitele. RETEGANUL, P. II 77. Dobitoc ce voi a-mpunge mă vor socoti pre mine. NEGRUZZI, S. II 290. 3. Tranz. Fig. A ironiza, a persifla. Pe drum, băiatul a cercat în cîteva rînduri să împungă pe tovarășul lui, doar l-o face să răsufle ceva. Dar plotonierul tăcea, cu mustățile pleoștite. SADOVEANU, M. C. 38. Ori nu știi ce secret am eu, care mă roade de mult, ori știi și mă împungi fără milă. id. P. M. 61. Moșneagul s-au cam simțit împuns de vorbele babei. SBIERA, P. 274. Cu astă vorbă îl împunse. PANN, P. V. I 8. 4. Intranz. (Mold., în expr.) A o împunge la (sau de) fugă = a o lua la fugă, a o șterge, a o tuli. Calul spăimîntat al urmăritului o împungea la fugă nebună, tîrîndu-și stăpînul căzut și aninat numai în scară. SADOVEANU, O. I 156. Cînele se simți foarte fericit s-o poată împunge de fugă și să se ascundă, schiolălăind, după picioarele lungi ale stăpînului său. HOGAȘ, M. N. 187. Își luă șlicul și o împunse de fugă pe ușă. NEGRUZZI, S. I 13. – Forme gramaticale: perf. s. împunsei, part. împuns.

sucire sf [At: LB / Pl: ~ri / E: suci³] 1 Determinare a unei mișcări de rotație a unui fir, a unei fibre textile etc. în jurul lui însuși sau în jurul altuia printr-o acțiune continuă și în același sens, pentru a-l face mai rezistent, mai gros etc. sau pentru a-l folosi la confecționarea unor obiecte Si: învârtire, învârtit, răsuceală, răsucire, răsucit, răsucitură, sucit¹ (1), sucitură (1), (rar) suceală (1). 2 Mișcare de rotație în jurul cuiva sau a ceva în formă de cerc sau de colac Si: încolăcire, înfășurare, învălătucire, răsucire, (rar) încolăceală, încolăcitură, vălătuceală. 3 (Înv) Răsucire în sensuri opuse a extremităților unui corp alungit. 4 Mișcare (continuă) făcută în cerc, în spirală, de jur împrejur Si: întoarcere, întors, învârtire, răsucire, rotire, (rar) suceală (5). 5 Întoarcere (repetată) a corpului ființelor sau a unei părți a lui în altă direcție decât cea precedentă Si: sucire (11). 6 Întoarcere a corpului sau a unei părți a lui într-o parte și în alta Si: răsucitură, sucitură (12). 7 (Pfm) Luxare. 8 (Reg) Castrare (1).

NEÎNTORS, -OARSĂ, neîntorși, -oarse, adj. Care nu s-a întors sau n-a fost întors, răsucit sau schimbat în altă poziție, care a rămas pe aceeași parte sau față ca la început. ◊ Expr. A dormi neîntors = a dormi bine, liniștit, adînc. A se duce pe drum neîntors (sau pe cale neîntoarsă) = a muri. De n-ar fi avut soacră-sa Constandia milă să-l aplece la o capră, s-ar fi dus și Ghiță pe drum neîntors. SADOVEANU, M. C. 8.

A COTI ~esc 1. intranz. 1) (despre ape curgătoare, drumuri etc.) A face un cot; a lua altă direcție. 2) (despre ființe sau vehicule) A-și schimba direcția inițială, luând-o într-o parte; a face o cotitură; a întoarce; a cârni. 2. tranz. 1) A îndrepta în altă direcție. 2) (persoane) A conduce pe un drum cu multe cotituri. 3) rar A înghionti cu cotul pentru a-și face loc. /Din cot

întórc, -órs, a -oárce v. tr. (lat. intorquére, it. intórcere, vfr. entordre, sp. entorchar. V. torc). Învîrtesc, mișc în cerc (o roată, o frigare). Schimb pozițiunea orĭ direcțiunea,îndrept aĭurea: a’ntoarce capu, ochiĭ, ocheana, tunu spre un punct. Așez pe partea cea-laltă (pe dos) o pagină, o foaĭe, o haĭnă, o mînecă. Înapoĭez, restituĭ: ĭ-am întors baniĭ. Aduc înapoĭ: l-am întors din deum. Fig. Fac să-țĭ schimbĭ părerea (orĭ hotărîrea), conving, convertesc: l-am întors la gîndurĭ bune, nu l-am putut întoarce din credința luĭ. Jugănesc: a’ntoarce un berbece. A o’ntoarce (pe foaĭa cea-laltă, pe altă foaĭe), 1. a-țĭ schimba părerea orĭ afirmațiunea ca să ĭasă tot în folosu tăŭ, 2. a schimba procedura, a proceda maĭ sever. A’ntoarce cuĭva vorba, a-ĭ repeta obraznic vorbele luĭ. A-țĭ întoarce vorba, a țĭ-o schimba, a te răzgîndi. A-țĭ întoarce fața de la cineva, a-l părăsi, a-l da uĭtăriĭ. A’ntoarce cuĭva spatele, 1. a-ĭ arăta dispreț, 2. a fugi de el de frică. A’ntoarce un ceasornic, a-ĭ învîrti (a-ĭ strînge) coarda cu cheĭa ca să continue mersu. A’ntoarce casa cu josu’n sus, a face dezordine’n ĭa (hara-păra, val-vîrtej). V. intr.Corabia întoarce, se’ndreaptă spre alt punct, ocolește. Scatiu întoarce, cîntă întors, cu întorsăturĭ. V. refl. Mă’ndrept spre partea din apoĭ, la dreapta, la stînga (ca un tun, un telescop). Mă’ntorn, revin (acasă). Mă’ndrept, mă adresez: se’ntoarse spre mine. Mă așez pe cealaltă parte (vorbind de unu care doarme): se întoarse și dormi în ainte. Mă schimb: s’aŭ întors lucrurile. Fig. A te întoarce saŭ a te învîrti într’un călcîĭ saŭ într’un picĭor, a primi foarte vesel o veste. A ți se întoarce (pe dos) sufletu saŭ mațele saŭ inima, a-țĭ fi foarte greață. – E bine să nu se confunde mă’ntorc (în pat) cu mă’ntorn (din drum).

A SE ÎNTOARCE mă întorc intranz. 1) A veni înapoi (de unde a plecat); a se înapoia; a se înturna. ~ acasă. 2) A veni din nou; a reveni. ~ la părerea inițială. 3) A-și schimba direcția inițială, luând-o în altă parte. ◊ A i se ~ cuiva mațele (sau stomacul) pe dos a i se face greață. S-a întors roata s-au schimbat vremurile, lucrurile. ~ într-un călcâi a fi sprinten la treabă; a fi foarte harnic. /<lat. intorquere

vorbă s.f. 1 Cuvînt. Vorba naționalitate au fost înscris-o pe drapelul lor (EMIN.). 2 Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gînd, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. Abia putuse articula ultimele vorbe, înecat, sugrumat (TEOD.). ◊ Expr. A nu scoate nici o vorbă = a nu vorbi. Nu scoase o vorbă tot timpul (PRED.) A arunca o vorbă v. arunca. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele v. clește. A-i ieși (cuiva) vorba din gură v. ieși. A se împiedica la vorbă v. împiedica. A nu zice nici vorbă, nici poveste v. poveste. Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt v. vînt. 3 Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port (EMIN.). ◊ Zic. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. 4 Părere, convingere; hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui (ISP.). 5 Chestiune (în discuție), problemă; stare de fapt, situație, realitate. Trei, șapte..., șaptezeci..., vorba e că sunt brazi (CA. PETR.). ◊ Expr. A (nu) (putea) fi vorba de... = a (nu) se pune problema; a (nu) (putea) fi în realitate, cu adevărat. Era vorba de tinerețea omului, pe care nimeni n-o mai întoarce înapoi, o dată ce s-a dus (D. ZAMF.). Despre ce e vorba = (de obicei în formă interog.) ce este (de fapt, în realitate), ce se întîmplă. 30. Lasă-mă să vorbesc eu!... – Despre ce e vorba? (SADOV.). A fi vorba de... (sau despre...) = a constitui subiectul discuției, al dezbaterii, a fi în discuție, a se vorbi de...; a se face referire la... Să nu uităm că este vorba de dreptul public, și nu de dreptul privat (MAIOR.). A aduce (sau a deschide) vorba... de (sau despre) ceva = a îndrepta discuția, conversația asupra cuiva sau a ceva; a aborda un subiect anume, a pomeni despre... Nu s-a adus măcar o dată vorba despre femei (VOIC.). A schimba (sau a-și întoarce) vorba = a schimba subiectul discuției. Schimbă repede vorba, parcă ar fi ținut într-adins să îndrume conversația într-altă parte (BLA.). A lua altă vorbă v. lua. A suci vorba v. suci. Așa (sau cum) vine vorba v. veni. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva v. veni. 6 Ceea ce comunică (oral) cineva, ceea ce spune cineva; afirmație, declarație, expunere, istorisire, mărturisire. Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi (EMIN.). ◊ (deprec.) Acum s-a terminat cu vorbele... Fapte, nu vorbe (CA. PETR.). ◊ Vorbă goală (sau deșartă) = vorbă lipsită de conținut, de temei, fără valoare, fără importanță. Vor primi o nouă avalanșă de discursuri și promisiuni și vorbe goale (REBR.). Vorbă bună = a) vorbă amabilă, prietenoasă, blîndă. Șătrarule, zise beizade, îți mulțămim pentru închinăciune și pentru vorbă bună (SADOV.); b) intervenție în favoarea cuiva; recomandare. O vorbă bună din partea ta către persoana pe care o știi, poate să-mi facă norocul (CAR.). Vorbă dulce = a) vorbă care alină; vorbă care încîntă, care ademenește. Vorbele cele dulci deschid poarta cea de fier (ȚICHIND.); b) (iron.) vorbă aspră, de ocară. Am să trimet pe Toderiță să cheme pe vornic. Poate el are a vă spune o vorbă dulce (SADOV.). (pop.) Vorbă proastă = a) vorbă îndrăzneață, jignitoare sau injurioasă, vulgară; vorbă nepotrivită. Te rog, cuvioase, să mă ierți de vorbă proastă, dar Grigoriță al Sfinției tale spune minciuni (HOG.); b) ext. ceartă. Vorbă grea = mustrare, insultă; injurie; jignire. Ne-am spus vorbe grele (SADOV.). Vorbă de clacă v. clacă. Vorbe băbești v. băbesc. Vorbe tari v. tare. ◊ Loc.adv. Din două vorbe ori dintr-o vorbă = fără a sta pe gînduri, fără multă discuție; imediat. Din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și... pornesc împreună (CAR.). Fără (nici) o vorbă sau fără (multă) vorbă = fără (multe) comentarii, fără a crîcni; deodată, într-o clipă; pe neașteptate, pe nesimțite. La culcare, fără multă vorbă, e aproape zece seara (CA. PETR.). ◊ Expr. (înv., pop.) A face (sau a avea) vorbă = a vorbi (despre...); a discuta (despre...), a relata; a comenta. Vorba vine, exprimă îndoiala în privința exactității unei afirmații sau avertizează că cele spuse nu trebuie luate ca atare; e un fel de a spune; chipurile. Am un stăpîn la care lucrez, o părticică dintr-un pat în care mă pot odihni – vorba vine că mă pot odihni (STANCU). Vorbă să fie = nu cred așa ceva; imposibil. În prima generație sînt toți niște pehlivani. Vorbă să fie! (D. ZAMF.). A întinde vorba = a vorbi (despre ceva) mai mult decît trebuie. Ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui (ISP.). A pune o vorbă (bună) pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a recomanda (călduros) pe cineva. Te roagă să pui o vorbă bună la ministerul de război (CAR.). Nici vorbă (de... sau să...) = nici pomeneală; nicidecum; în nici un caz. De la cincizeci de kilometri de la Dunăre, a început a ne lipsi pîinea. Apoi aicea în munte, nici vorbă (SADOV.). Mai e (ori mai încape) vorbă! sau ce mai vorbă! = indiscutabil, în mod sigur, fără îndoială. Eram om și jumătate azi, ce mai vorbă, eram bogătaș (CĂL.). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări. Nu (mai) încape vorbă v. încăpea. A (nu) lungi vorba v. lungi. A scăpa o vorbă v. scăpa. A sorbi vorbele cuiva v. sorbi. A fi strîns la vorbe v. strîns. A-și trage vorba v. trage. A-i rămîne (cuiva) vorba în vînt v. vînt. (A fi) zgîrcit la vorbă v. zgîrcit. 7 Sfat, povață, învățătură; îndemn. Rămase învingătoare vorba judelui. Nu te prinde cu el (AGÂR.). ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva = a recunoaște că cineva a avut dreptate; a accepta că sfaturile cuiva au fost bune. În sfirșit, bine c-ați venit tot la vorba mea... Dacă m-ați fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă (REBR.). A nu ieși din vorba cuiva ori a nu-i ieși (cuiva) din vorbă = a îndeplini întocmai dispozițiile, porunca, ordinul cuiva; a se supune întocmai vrerii, dorinței cuiva. Barbu... nu mai ieșea acum din vorba lui Nicu (CA. PETR.). A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) v. da. Vorba lui e lege v. lege. 8 Zicătoare, zicală, proverb, expresie. Știi, vorba românului: călătorului îi șade bine cu drumul (BRĂT.). Expr. ˙Vorba ceea, expresie stereotipă folosită pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba ceea: la calic slujești, calic rămîi (CR.). Vorba cîntecului = cum se zice; vorba ceea; așa cum se știe din bătrîni. Dar înăuntru cine șade? vorba cîntecului popular (SADOV.). 9 Promisiune, făgăduială; angajament. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă (REBR.). ◊ Expr. Vorba-i vorbă = cuvîntul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apăi de, jupîne Ștrul, vorba-i vorbă. (CR.). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. S-a ținut de vorbă, l-a trimis la Pisa, unde Coletti a dobîndit diploma de doctor în medicină (GHICA). A purta (sau a duce, a ține) pe cineva cu vorba (sau cu vorbe) = a înșela (pe cineva) prin amînarea la nesfîrșit a îndeplinirii unor promisiuni; a amăgi, a păcăli. Se uită așa, nu știu cum, și-l aduce pe om cu vorba (CAR.). A spune vorbe mari și late v. lat. A-și ține vorba v. ține. 10 Zvon; veste, știre, informație. Acum cîteva zile se răspîndise vorba în București că... s-ar fi ivit bande de insurgenți (EMIN.). ◊ Expr. A se face vorbă = a se răspîndi o știre, un zvon. A spune (cuiva) două vorbe = a comunica ceva cuiva. A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva. Am lăsat vorbă să nu-l trezească pe colonel pentru nimic în lume (PER.). Umblă vorba = se vorbește, se spune. Umblă vorba că și tu ai avea gînduri de însurătoare (GHEȚ.). A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. Am trimis vorbă printr-un om (H. LOV.). Mi-a trimis vorbă că va trece mîine pe la noi. 11 Bîrfeală, clevetire; calomnie, bîrfa. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat (SADOV.). ◊ Expr. A purta (sau a duce) vorba (sau vorbe) = a bîrfi; a colporta știri (false, calomnioase), zvonuri. Acesta vorbea puțin în față, dar ducea vorbele (E. BAR.). A(-i) ieși (cuiva) vorbă (sau vorbe) = a deveni subiect de bîrfe. O să-mi iasă vorbă că torn statui în metale prețioase (CĂL.). A(-i) scoate vorbă (sau vorbe) (că...) v. scoate. A(-i) scoate (cuiva) vorbe (rele) v. scoate. 12 (înv.) Cuvîntare, discurs. Nu tăiați vorba oratorului (CAR.). 13 Convorbire, conversație; discuție, taifas. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaș (DELAVR.). ◊ Zic. Vorba multă, sărăcia omului. ◊ Schimb(sau schimburi) de vorbe = discuție scurtă, sumară; ext. schimb violent de replici. După acest schimb de vorbe, tăcură, fiecare mai avînd ceva după perdea (SADOV.). Între noi și frate-meu Ion au loc... schimburi de vorbe (STANCU). ◊ Loc.adv. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. Din vorbă-n vorbă, țăranul zîmbitor întrebă (REBR.). Fără multă vorbă = fără a crîcni, fără să protesteze. Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, reped. ◊ Loc.vb. A sta (sau a ședea) de (ori la) vorbă (cu cineva) = a vorbi, a discuta (cu cineva), a conversa; ext. a petrece un timp discutînd cu cineva. Le plăcea să stea de vorbă cu popa și chiar se prindeau la sfaturi (SLAV.). ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de... A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva. A schimba vorba = a abate convorbirea în altă direcție. A ține (pe cineva) de vorbă = a antrena (pe cineva) într-o conversație (sustrăgîndu-l sau reținîndu-l de la ceva). Încercau... să oprească repetarea acelui gest, ținînd de vorbă pe cei doi (AGÂR.). A se lungi (sau a se întinde, a o întinde) la vorbă (lungă) (ori cu vorba) (cu cineva) = a vorbi prea mult (cu cineva sau unul cu altul); a flecări. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie (CR.). A se prinde (cu cineva) la (sau în) vorbă = a) a începe să discute (cu cineva); a aborda o discuție (cu cineva). Prindeau la vorbă și să mîngîiau cu cuvînt bun și așezat (DELAVR.); b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... A intra în vorbă (cu cineva) = a) a începe o discuție cu cineva. Intra în vorbă cu primul-ministru fără nici o jenă (CĂL.); b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană (de sex opus). A avea o vorbă (sau de vorbă) cu cineva = a avea de comunicat cuiva ceva (secret); a urma să aibă o discuție lămuritoare cu cineva; a avea aranjat ceva (cu cineva). Poftesc... mai ales pe căpitanul Ilie Turculeț, cu care am să am eu o vorbă la un pahar de vin (SADOV.). A se amesteca (sau a se băga, a intra) (nepoftit ori nechemat) în vorbă = a interveni (în mod inoportun) într-o discuție. Așa o fi..., se amestecă în vorbă Marin Serghiescu (CA. PETR.). A lua (pe cineva) cu vorba (înainte) = a distrage atenția (cuiva); a zăpăci (pe cineva) cu prea multe discuții. Te-am luat cu vorba și nu te-am întrebat ce vînt te aduce (REBR.). A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi. Uitîndu-și de mărunțișurile din chioșc, Otilia se luă cu vorba (CĂL.). A schimba o vorbă(-două) sau a schimba (două-trei) vorbe (cu cineva) = a discuta puțin (în treacăt, pe fugă) (cu cineva sau unul cu altul). Ne-am oprit să schimbăm două-trei vorbe (CAR.). Nici vorbă! = a) negreșit, desigur; fără doar și poate; b) nici pomeneală. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles. Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală. (Să) fie (sau rămînă) vorba între noi sau între noi fie vorba, formulă adresată interlocutorului, care însoțește o remarcă, o constatare etc. pe care lumea nu (trebuie să) o știe. Ești un neserios, fie vorba între noi. A se înnădi la vorbă v. înnădi. A lăți vorba v. lăți. A sta la un pahar de vorbă v. pahar. Sămînță de vorbă v. sămînță. A avea (sau a da, aprinde etc.) spor la vorbă v. spor. A veni vorba de... (sau despre..., că...) v. veni. ◊ Compus: vorbă-lungă s.m. invar. = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine (CR.). ◊ Expr. A sări cu vorba la (sau pe) cineva v. sări. 14 Înțelegere, învoială; tocmeală; tîrguială. Numai să avem vorbă dinainte, să nu fii rău de gură (CR.). ◊ Expr. Așa (ne-)a fost vorba? = formulă prin care se reproșează cuiva că nu a respectat o înțelegere. Păi așa ne-a fost vorba? Da ce, bă, tu vrei să-ți muncesc de pomană? (PRED.). A fi în vorbă (cu cineva) = a fi în tratative pentru încheierea unui acord (de căsătorie, de afaceri etc.). Se mărita și ea cu un băiat de ispravă din Sibiu, fecior de oameni înstăriți, cu care era în vorbă (GHEȚ.). (pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Ajunse și el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, și iute, iute se logodi și el cu dînsa (ISP.). A-i face (cuiva) vorbă cu cineva = a mijloci o întîlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei). 15 Grai, limbă. Străin la vorbă și la port (EMIN.). • pl. -e. /cf. slav. творьба, rom. dvorbă.

APROAPE¹ adv. (În opoziție cu departe) 1. (Cu sens local) La o distanță mică, în preajmă, în vecinătate. Munții erau aproape, subt ușoară pîclă. SADOVEANU, N. F. 26. Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strînge piept la piept. EMINESCU, O. I 101. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 216. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd persoana sau obiectul de care cineva este la distanță mică) Plutonierul se întoarse din nou lîngă dulap și rămase cu ochii la furca proptită de zid, aproape de el. MIHALE, O. 525. Sarica, baltagul și gluga și le lepădase într-un colț, aproape de sobă. SADOVEANU, N. F. 12. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pînă aproape de... = pînă la o distanță mică de... De la Ocea pînă aproape de Grumăzești a ținut numai o fugă. CREANGĂ, P. 117. Pe aproape (de...) = prin apropiere, nu (tocmai sau prea) departe (de... ). O dată aude un grohăit de porc p-aproape de dînsul. ISPIRESCU, L. 370. -aude un zgomot de pași pe aproape. BOLINTINEANU, O. 71. Să spui lui vrîncean Și lui ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, În strunga de oi, Să fiu tot cu voi. ALECSANDRI, P. P. 2. De aproape = ) din apropiere; bine, amănunțit. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-al meu senin Și m-am născut din ape. EMINESCU, O. I 170. Ca să-i privegheze mai de aproape, se mută în cetatea Hotinului. NEGRUZZI, S. I 159; b) (adjectival, determinînd o persoană de care cineva este legat prin prietenie sau prin grade de rudenie) Apropiat, intim. Zici că mi-e amic. – Bun. – Amic de-aproape? – Da. CARAGIALE, O. II 128. ◊ Expr. A cunoaște (pe cineva) de aproape = a cunoaște (pe cineva) foarte bine. A lua în de-aproape cercetare = a face o cercetare amănunțită. Aproape de mintea omului = ușor de înțeles. ◊ (Substantivat) Că ș-aproapele-i departe, Cînd de draga te desparte. BELDICEANU, P. 85. 2. (Cu sens temporal) În curînd, în scurtă vreme, peste puțin timp, apropiat. Sesiunea de examene este aproape. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. de») Cu puțin timp înainte de... Era aproape de sfîrșitul anului [școlar], în ultimele zile de mai. C. PETRESCU, S. 65. Împăratul acela, aproape de bătrînețe, căzînd în zăcare, a scris carte frăține-său. CREANGĂ, P. 184 ◊ (Adesea în legătură cu participii și infinitive substantivate) Cînd, aproape de intrare, Ce s-aude-n depărtare? ALECSANDRI, P. P. 168. 3. (Indică o ușoară rezervă sau aproximație) Cam, mai, aproximativ. A plouat aproape în toată țara. ◊ E un om aproape bătrîn Florea Pancu. STANCU, D. 82. Făcea o figură blîndă, aproape umilă. REBREANU, R. I 169. ♦ (De obicei construit cu conjuncțiile «că», «să» sau cu infinitivul; uneori repetat) Gata, mai-mai, cît p-aci, puțin lipsește ca... pe punctul de... E cu gîndurile în altă parte, aproape să răstoarne găleata peste Craiu și Vlanga, care-i vin înainte. DAVIDOGLU, M. 13. Aproape nu mai gîndeam să vă întoarceți. DAVIDOGLU, M. 14. Cînd aproape-aproape să pun mîna pe dînsul, i-am pierdut urma. CREANGĂ, P. 52.

atîrna (atîrn, atîrnat), vb. – 1. (Tranz.) A agăța, a suspenda de ceva. – 2. (Intranz.) A sta suspendat, a cădea liber în jos. – 3. A se apleca într-o parte, a se înclina. – 4. A se apleca spre pămînt cu toată greutatea (dar fără a se desprinde de un punct fix determinat). – 5. A depinde de cineva sau ceva. – 6. A șovăi, a oscila. Origine incertă. Este posibil să fie vorba de lat. tornāre, în compunere cu ad; dar evoluția fonetică ar implica mari greutăți. Totuși, accepția etimonului, aceea de „a întoarce” sau „a devia”, ar explica într-un mod satisfăcător evoluția semantică, ceea ce nu este cazul pentru celelalte ipoteze prezentate. Pe de altă parte, sensul der. atîrnătoare nu poate fi pus în legătură în niciun fel cu vreunul din sensurile actuale ale lui a atîrna, și se explică numai pe baza unui sens derivat de la tornare, ca rom. înturna, fr. détourner. După Cihac, II, 476, din mag. átérni „a întinde peste ceva”. DAR pleacă de la tîrn „mărăciniș”, ipoteză riscantă datorită debilității punctului de contact presupus între cele două noțiuni (atîrna ar fi un cuvînt păstoresc, care s-a referit mai întîi la lîna care rămînea agățată în mărăciniș). Giuglea, Dacor., III, 1090, pleacă de la un lat. *adtrutinare, ipoteză la fel de fantezistă ca cea a lui Diculescu, Elementele, 492, bazată pe *atîrna, der de la gr. *ἀρτάνω și acesta din urmă de la ἀρτάω. În sfîrșit, Scriban se gîndește la o posibilă legătură cu tîrnă „coș de nuiele”. Der. atîrnat, s. m. (bîrna de la armătura acoperișului); atîrnătoare, s. f. (țarc în care se închid oile pentru a le separa de miei, sau pentru ca să doarmă); atîrnător, adj. (care atîrnă; agățat; care depinde de ceva); atîrnătură, s. f. (atîrnare, suspensie; zdreanță); neatîrnare, s. f. (independență); neatîrnat, adj. (independent); tîrnaț, s. n. (Trans., balcon, terasă); care pare o formație regresivă pe baza pl. atîrnați; totuși, Cihac, II, 533 și Scriban o explică prin mag. tornác, care pare mai curînd împrumutat din rom.

țol, -uri, s.n. – „Covoarele sau scoarțele poartă în graiul local denumirea de țoluri (astăzi începe să se generalizeze termenul de covor). A avut o funcție preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă, pe pat, pe masă și mai rar pe perete, deasupra patului” (Dăncuș 1986: 142). „Pănură de lână țesută cu măiestrie” (Țiplea 1906). „Mai interesant din toate punctele de vedere este făcutul țolurilor, covoarelor; cred că în istețime și în varietatea motivelor pot să se compare covoarele maramureșene cu cele persiene. Atâta efect au, că vopselele de anilină din prăvălii nu mai dau culoarea cea frumoasă ce o aveau odinioară covoarele vopsite cu vegetale, cum vopseau femeile maramureșene cu puțin mai înainte. Pe de altă parte, neavând unde le desface, piața Sighetului fiind prea mică, arta casnică atât de prețioasă a țesătoriei covoarelor începe a se neglija” (Bârlea 1924: 472). „Să-l întoarcă cu țolu / Și să-i deie cu olu” (Calendar 1980, 85). – Din ngr. tsóli, tsúli (DEX).

țol, țoluri, s.n. – (pop.) „Pănură de lână țesută cu măiestrie” (Țiplea, 1906). „Covoarele sau scoarțele poartă în graiul local denumirea de țoluri (astăzi începe să se generalizeze termenul de covor). A avut o funcție preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă, pe pat, pe masă și mai rar pe perete, deasupra patului” (Dăncuș, 1986: 142). „Mai interesant din toate punctele de vedere este făcutul țolurilor, covoarelor; cred că în istețime și în varietatea motivelor pot să se compare covoarele maramureșene cu cele persiene. Atâta efect au, că vopselele de anilină din prăvălii nu mai dau culoarea cea frumoasă ce o aveau odinioară covoarele vopsite cu vegetale, cum vopseau femeile maramureșene cu puțin mai înainte. Pe de altă parte, neavând unde le desface, piața Sighetului fiind prea mică, arta casnică atât de prețioasă a țesătoriei covoarelor începe a se neglija” (Bârlea, 1924: 472). „Să-l întoarcă cu țolu / Și să-i deie cu olu” (Calendar, 1980, 85). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. ♦ (onom.) Țol, Țola, Țolaș, Țolea, nume de familie (37 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Din ngr. tsóli, tsúli (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. col (Scriban).

anticategorie (gr. antikategoria „recriminare”, „contraacuzație”), figură retorică (dialogistică) prin care se răspunde unei acuzări (P): a) fie acuzând pe adversar de o crimă identică (sin. antanagogă); b) fie acuzându-l de altă crimă. Ex. [Socrate:] „Să mai luăm o dată actul de acuzare, cel întărit cu jurământ; să-l citim iarăși, ca și cum ar fi acum pârâtorii. Iată ce cuprinde: Socrate săvârșește nedreptăți; el strică pe tineri, nesocotește pe zeii în care crede statul și se închină la alte zeități noi. Așa glăsuiește actul de învinuire; să cercetăm în parte fiecare vină din acest act. Se spune că săvârșesc nedreptăți, stricând pe tineri. Mă întorc și întâmpin: – Meletos, bărbați atenieni, săvârșește nedreptăți; el își bale joc de lucruri serioase, chemând în judecată cu nesocotință pe oameni, ocupându-se de lucruri cu care se face că se pricepe, dar cu care nu s-a ocupat niciodată. Că este adevărat, voi încerca să dovedesc.” (Platon, Apărarea lui Socrate → Papacostea, p. 20-21)

întoarcere^[1] sf [At: CORESI, EV. 29/28 / Pl: ~ri / E: întoarce] 1 Mișcare în jurul unei axe Si: întors¹ (1), învârtire, răsucire. 2 (Înv) Mers aparent al soarelui în formă de cerc Si: întors¹ (2). 3 Răsucire a resortului unui mecanism Si: întors¹ (3). 4 (Pop; spc; d. viței și berbeci tineri) Castrare prin sucirea înăuntru a organelor de reproducere Si: întors¹ (4), jugănire, scopire. 5 Orientare a corpului, a unui obiect în altă direcție decât cea inițială Si: întors¹ (5). 6 Cârmire. 7 (Îs) ~a brazdei (unui ogor, izlaz etc.) Arătură de toamnă. 8 (Înv) Înnebunire. 9 (Spc) Învârtire a fânului astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra Si: întors¹ (8). 10 Îmbrăcare pe dos Si: întors¹ (9). 11 Prefacere a unui obiect vestimentar scoțând la vedere dosul neuzat al stofei Si: întors¹ (10). 12 Răsfoire a filelor unei cărți, ale unui caiet etc. Si: întors¹ (11). 13 Schimbare a poziției unui corp culcat Si: întors¹ 14 Răsturnare a unei ambarcații Si: întors¹ (13). 15 (Înv) Îndepărtare. 16 (Îoc ducere) Înapoiere. 17 (Înv; ccd) Adresare către cineva Si: întors¹ (16). 18 (Înv) Atragere de partea cuiva Si: întors¹ (17). 19 Reluare a alăptării unui copil înțărcat Si: întors¹ (18). 20 Recidivă a unei stări maladive Si: întors¹ (19). 21 Revenire la cele spuse anterior Si: întors¹ (20). 22 Repetare a unui fapt Si: întors¹ (21). 23 (Înv; fig) Îndreptare. 24 (Înv; fig) Convertire. 25 (Îvp) Transformare. 26 (Îvp) Schimbare a unei convingeri Si: întors¹ (25). 27 Retragere a unei promisiuni, a unor cuvinte etc. Si: întors¹ (26) 28 Desfacere a unei logodne Si: întors¹ (27). 29 (Înv) Traducere dintr-o limbă în alta Si: întors¹ (28). 30 (Înv; pex) Interpretare. 31 Restituire. 32 (Înv; ccd) Refuz. 33 Recâștigare a unei pierderi Si: întors¹ (32). 34 (Fig) Răsplătire a cuiva pe măsura faptei Si: întors¹ (33). 35 (Înv) Răsfrângere asupra cuiva Si: întors¹ (34). 36 (Mtp) Desfacere a unui farmec Si: întors¹ (35), întorsătură (11). 37 (Mtp) Răsfrângere a unui farmec asupra celui care l-a făcut Si: întors¹ (36). 38 (Pop) Micșorare. 39 (Pop) Manifestare ciclică a dorinței naturale de a se împerechea la vite Si: întors¹ (38). 40 Mucezire a fânului Si: întors¹ (39). 41 Umezire a tutunului Si: întors¹ (40). 42 Revenire la punctul de plecare Si: întors¹ (41). 43-44 Răsturnare (cu partea de jos în sus sau) de pe o parte pe alta Si: întors¹ (42-43). modificată

RALIERE, ralieri, s. f. Faptul de a se ralia; adunare în jurul cuiva; trecere de partea cuiva, aderare la ceva. (În forma raliare) Prezidentul... se întoarce în curte... și aprinde un chibrit. Într-o clipă, de pe lîngă uluci, din fundul curții, răspund alte chibrituri aprinzîndu-se, ca niște ecouri luminoase: era semnalul de raliare al conspiratorilor. CARAGIALE, O. II 87. – Variantă: (învechit) raliare s. f.

culege [At: PRAV. 308 / Pzi: culeg / E: ml colligo, -ectum, -igere] 1 vt A strânge cereale, fructe, flori etc. Si: a aduna, a recolta. 2 vt A colecționa. 3 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) de pe drumuri A ajuta pe cineva aflat în mizerie, oferindu-i mijloace de trai și adăpost. 4 vt (Pop) A ridica peștele prins în crâșnic. 5 vt(a) (Pfm; îe) Alege până ~ Exprimă faptul că, dacă ești prea pretențios, s-ar putea să rămâi cu partea cea mai proastă. 6 vr (Pfm; nob; d. oameni; îe) A se ~ pe acasă A se întoarce acasă. 7 vt A ridica de pe jos diferite obiecte, alegându-le dintre alte lucruri. 8 vt (Pfm; îe) A-și ~ măselele de pe jos A fi bătut bine. 9 vt (Trs; înv) A deduce. 10 (Tip) A așeza literele în culegar Si: a zețui.

STRUNĂ ~e f. 1) pop. Fir elastic, flexibil, care, fiind fixat la instrumentele muzicale (vioară, pian etc.), produce oscilații acustice; coardă. ◊ A zice din ~ a cânta la vioară (sau la cobză). A cânta cuiva în ~ (sau în ~a cuiva) a susține pe cineva în acțiunile lui; a ține hangul. A o întoarce pe altă ~ a) a-și schimba atitudinea față de cineva, devenind mai sever; b) a schimba vorba; c) a-și schimba părerea. Treaba merge (sau lucrurile merg) ~ treaba (sau lucrurile) se desfășoară foarte bine. 2) Parte a frâului care trece pe sub bărbia calului. ◊ A ține pe cineva în ~ a înfrâna pornirile cuiva; a ține din scurt pe cineva. /<sl. struna

ESCALADA, escaladez, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A se cățăra pe un zid sau pe un alt obstacol înalt, pentru a trece de partea cealaltă; p. ext. a sări (peste un obstacol). Cei mai valizi ridică pe genunchi și coate coasta, escaladează groapa, se apropie de pîine și brînză, și se întorc cu sarcina lor acasă. ARGHEZI, P. T. 43. Marinarii... escaladară în salturi balustrada puntei, înarmați cu lopeți de barcă. BART, S. M. 91.

întors², ~oarsă a [At: CORESI, EV. 80/9 / Pl: ~rși, ~oarse / E: întoarce] 1 (D. obiecte) Răsucit. 2 Îndoit. 3 Încovoiat. 4 (Îs) Seceră -oarsă Seceră curbă. 5 (Fig; d. persoane) Sucit. 6 (Îlav) ~ pe dos Supărat. 7 (Reg) Nărăvaș. 8 (Rar; d. vorbire) Meșteșugit. 9 (Pex) Enigmatic. 10 (D. unele obiecte) Inversat. 11 (D. părți ale corpului) Îndreptat în altă direcție. 12 Pe dos. 13-14 (Agr) Arat sau săpat din nou. 15 Revenit la locul de plecare. 16 (Îs) Copil ~ de țâță Copil căruia i se dă din nou să sugă după ce a fost înțărcat. 17 (Îe) A face (sau a apuca) cale ~oarsă A se înapoia din drum. 18 (Îe) A merge până la cale ~oarsă A nu merge departe. 19 (Îae) A scăpa de primejdie. 20 (Fig; îae) A se opri la jumătatea lucrului. 21 (Înv) Tradus. 22 (D. farmec) Care s-a răsfrânt asupra persoanei care l-a făcut Si: înturnat¹ (13). 23 (D. un berbec, vițel) Castrat.

pornire sf [At: CORESI, EV. / Pl: ~ri / E: porni] 1 Deplasare dintr-un loc pentru a se duce în altă parte Si: (pop) porneală (1), pornit¹ (1). 2 Părăsire a cuiva sau a unui loc spre a se duce în altă parte Si: (pop) porneală (2), pornit¹ (2), (reg) poarnă. 3 Despărțire de cineva sau de ceva Si: (pop) porneală (3), pornit¹ (3). 4 (Pex) Moment când cineva pornește (1) undeva Si: plecare, pornit¹ (4). 5 Îndreptare spre... Si: (pop) pornit¹ (5). 6 Revenire la punctul de plecare Si: înapoiere, întoarcere, (pop) pornit¹ (6). 7 Deplasare dintr-un loc situat mai jos în altul mai sus Si: suire, urcare, (pop) pornit¹ (7). 8 Deplasare dintr-un loc din susul apei în altul din josul ei Si: coborâre, (pop) pornit¹ ( ). 9 (Spc) Plecare într-o cursă sportivă. 10 (Ccr) Loc de unde se pornește într-o cursă sportivă Si: plecare, start. 11 (Spc) Deplasare din locul unde se află într-un loc mai jos, prin rostogolire, cădere, prăbușire Si: pornit¹ (9) Vz cădere, prăbușire, rostogolire. 12 (Înv) Fel de a merge al cuiva Si: mers, umblet. 13 (Înv) Ținută a corpului unei ființe care pornește sau merge. 14 (Reg) Surpare a unui teren. 15 (Înv) Trimitere. 16 (Înv) Abatere asupra cuiva. 17 (Pop) Conducere la... 18 (Asr) Expediere de bunuri unui destinatar. 19 Imbold dat cuiva pentru a face ceva Si: (îrg) porneală (19), pornit¹ (10). 20 (Spc) Incitare împotriva cuiva Si: ațâțare, (pop) pornit¹ (11). 21 Punere în practică a ceva Si: realizare, (pop) pornit¹ (12). 22 Începere a unei acțiuni Si: (pop) pornit¹ (13). 23 (Înv; îe) A face ~ A începe războiul cu cineva. 24 Reluare de la capăt a discuției, certei Si: (pop) pornit¹ (14). 25 (Pex) Avânt. 26 (Rar) Dorință sau intenție de a face ceva. 27 (Rar) Preocupare. 28 (Rar) Interes. 29 (Urmat de determinări care arată natura) Izbucnire violentă, dar trecătoare împotriva cuiva sau a ceva Si: (pop) pornit¹ (15). 30 Supărare mare, dar trecătoare Si: furie, mânie. 31 Atitudine sau manifestare dușmănoasă și statornică, adesea instigativă împotriva cuiva sau a ceva Si: dușmănie, mânie¹, resentiment, ură Vz înverșunare. 32 (îvr) Influență. 33 (Cu sens atenuat) Supărare. 34 (Rar; în legătură cu fenomenele naturii) Violență. 35 Înzestrare naturală care constituie o premisă favorabilă pentru dezvoltarea unei însușiri, unui talent, unui defect Si: aplicație, aptitudine, atracție, înclinare, predispoziție, (înv) plecare. 36 Tendință către ceva Si: instinct, (înv) plecare. 37 Plecare dintr-un anumit loc Si: (pop) pornit¹ (16). 38 Punere în funcțiune Si: (pop) pornit¹ (17). 39 Intrare în funcțiune Si: (pop) pornit¹ (18). 40 Producere bruscă și puternică a unui fenomen natural Si: dezlănțuire, izbucnire, (pop) pornit¹ (19).

strâmbat², ~ă a [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/14 / Pl: ~ați, ~e / E: strâmba] 1 (D. ființe, de obicei, d. oameni sau, mai ales, d. corpul lor ori, în special, d. părți ale acestuia) Care este deviat (din naștere sau în urma unei boli, a unui accident etc.) de la poziția normală (fiind orientat într-o direcție anormală) Si: adus² (4), aplecat² (1), cocârjat² (1), cocoșat² (2), contorsionat² (2), curbat² (2), gârbov (2), gârbovit (1), înclinat², încovoiat², îndoit², întors², plecat², răsucit, sucit². 2 Care are (din naștere sau în urma unei boli, a unui accident etc.) un aspect fizic neplăcut din cauza unei devieri de la forma, de la dimensiunea, de la înfățișarea etc. normală sau de până atunci (provocând scârbă) Si: diform (1), hidos, hâd (1), pocit², respingător, schimonosit (3), slut, urât, urâțit, (pfm) bocciu (5), scălâmb (1), scălâmbăiat (1), (înv) grozav (2), (reg) balcâz (2), pogan, șonțit², (fam) șui⁷, strâmb (2). 3 (Înv; spc; d. ochi) Sașiu (1). 4 (D. obiecte ori d. părți ale acestora) Care prezintă neregularități, abateri etc. de la forma normală (sau avută inițial) Si: contorsionat² (1), curbat² (1), deformat² (2), diform (2), întors², răsucit. 5 (D. obiecte, de obicei, neflexibile sau d. părți ale acestora care au o anumită poziție, de obicei, verticală) Care este deviat în jos, într-o parte etc. față de poziția normală sau avută inițial, ori față de alt obiect luat ca punct de referință Si: aplecat² (1), înclinat², lăsat, plecat², povârnit², (îvp) ponorât, (pop) pornit², (pfm) hâit⁴ (4), (îvr) povortit, (reg) șoldit, șoldiu, șovâi, șovârnit, strâmb (6) Vz cârn, scălâmb, scălâmbăiat, scâlciat, scofâlcit. 6 (D. oameni) Care și-a schimbat expresia feței prin contractarea unei părți a acesteia (în semn de nemulțumire, de neplăcere etc. sau pentru a impresiona, pentru a stârni hazul, pentru a insulta etc.). 7 (D. față sau d. părți ale feței oamenilor) Care este contractat brusc, deformându-și aspectul normal și devenind dezagreabil (ca expresie a unei senzații, a unei stări sufletești etc., de obicei, neplăcute) Si: schimonosit, (pfm) scălâmbăiat, (reg) zgâmboit. 8 (Îvr; d. oameni) Care este imitat în batjocură.

strâmb, ~ă [At: PSALT. HUR. 46^v/12 / V: (înv) ~ânb, ~răb, ~rămb, ~rănb, ~rimb a / Pl: ~i, ~e / E: lp strambus, -a, -um (<strabus, -a, -um)] (Îoc drept) 1 a (D. oameni sau, mai ales, d. corpul lor ori, în special, d. părți ale acestuia) Care este deviat (din naștere sau în urma unei boli, a unui accident etc.) de la poziția normală (fiind orientat într-o direcție nefirească) Si: adus² (4), aplecat² (1), cocârjat² (1), cocoșat² (2), contorsionat² (2), curbat² (2), gârbov (2), gârbovit (1), înclinat², încovoiat, îndoit², întors², plecat², răsucit, sucit². 2 a (D. oameni sau, mai ales, d. corpul lor ori, în special, d. părți ale acestuia) Care are (din naștere sau în urma unei boli, a unui accident etc.) un aspect fizic dezgustător din cauza unei devieri de la forma, de la dimensiunea, de la înfățișarea etc. normală sau de până atunci (provocând scârbă) Si: diform (1), hidos, hâd (1), pocit², respingător, schimonosit (3), slut, urât, urâțit, (pfm) bocciu (5), scălâmb (1), scălâmbăiat (1), (înv) grozav (2), (reg) balcâz (2), pogan, șonțit, (fam) șui⁷, strâmbat² (2). 3 a (Îe) A avea gura ~ă A spune minciuni. 4 a (Reg; de obicei cu determinările „de spate”, „de spinare”, „de mătrice”) Cocoșat² (2). 5 a (D. obiecte flexibile sau neflexibile ori d. părți ale acestora) Care prezintă neregularități, abateri etc. de la forma normală sau avută inițial Si: contorsionat² (1), curbat² (1), deformat² (2), diform (2), întors², răsucit. 6 a (D. obiecte, de obicei, neflexibile sau d. părți ale acestora care au o anumită poziție, de obicei, verticală) Care este deviat în jos, într-o parte etc. față de poziția normală sau avută inițial ori față de alt obiect luat ca punct de referință Si: aplecat² (1), înclinat², lăsat, plecat², povârnit², (îvp) ponorât, (pop) pornit², (pfm) hâit⁴ (4), (îvr) povortit, (reg) șoldit, șoldiv, șovâi, șovârnit, strâmbat² (5) Vz cârn, scălâmb, scălâmbăiat, scâlciat, scofâlcit. 7 a (Trs; îs) Prune ~e Soi de prune cu sâmburele așezat asimetric, cu carnea tare și acrișoară, care se desprinde ușor de pe sâmbure. 8 a (D. drumuri) Care are (multe) cotituri Si: cotit² (6), întortocheat, sinuos, șerpuit², șerpuitor, (rar) șerpuind, (îvr) șerpitor. 9 sn (Reg; lpl) Cusătură populară ornamentală în zigzag Si: (reg) strâmbănog (2). 10 sf Cerbice (la jug). 11 a (D. semne sau litere, d. cuvinte ori d. rânduri, d. scriere sau d. grafia acestora) Care are trăsături neregulate și aspect neîngrijit. 12 a (Pex; d. semne sau litere, d. cuvinte ori d. rânduri, d. scriere sau d. grafia acestora) Necaligrafic. 13 a (Pex; d. semne sau litere, d. cuvinte ori d. rânduri, d. scriere sau d. grafia acestora) Neciteț. 14 a (D. rândurile scrise de cineva) Care este deviat în sus sau în jos față de marginile de sus și de jos ale foii. 15 a (Grm; îvr; fig; îs) Grai ~ Verb neregulat Vz neregulat. 16 a (Grm; îvr; fig; îs) Cădere ~ă Caz oblic Vz oblic. 17 a (Îvp; fig; d. oameni) Care procedează nedrept, subiectiv. 18 a (Îvp; pex; d. oameni) Care procedează necinstit. 19 a (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care manifestă nedreptate, subiectivitate. 20 a (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care denotă necinste. 21 av (Îe) A sta (sau, reg, a ședea) ~ și a judeca (sau, înv, a grăi, a vorbi) drept A recunoaște adevărul. 22 av (Îe) A râde (sau a surâde, a zâmbi) ~ A râde (sau a surâde, a zâmbi) forțat, în silă, nesincer. 23 av (Îe) A privi (sau a se uita) ~ A privi (sau a se uita) cu ciudă, urât, dușmănos. 24 av (Pex; îae) A nu privi cu ochi buni V ochi¹. 25 av (Îe) A călca ~ A avea o comportare incorectă. 26 av (Îae) A aluneca pe o cale greșită. 27 a(Asr; spc; d. păreri, d. înțelegere, d. cunoștințe etc.) Greșit (13). 28 a (Rar; fig; d. privire) Pieziș. 29 a (Rar; fig; d. zâmbete) Fals (7). 30 a (Rar; fig; d. zâmbete) Forțat² (9). 31 a (Înv; fig; d. lucruri de valoare, bani etc.; îoc veritabil, autentic) Fals (5). 32 a (Înv; d. cântare) Făcut să înșele. 33 sn (Îvp; fig) Nedreptate. 34 sn (Înv; îlav) Cu (sau, rar, pe) ~ul În mod fals. 35 sn (Îal) Pe nedrept. 36 sn (Reg; îe) A călca cu ~ul A călca cu stângul Vz stâng. 37 sn (Înv; îe) A lua cu ~ul A lua prin înșelătorie sau cu forța. 38 sn (Reg; îe) A trăi cu ~ul A face nedreptăți. 39 sf (Îrg) Veche monedă de argint a cărei valoare varia de la 10 la 20 de creițari sau era de 5 groși.

SURPRIZĂ, surprize, s. f. 1. Faptul de a lua pe cineva fără veste, pe neașteptate. Unui om fără voință trebuie să-i impui voința ta prin surpriză. C. PETRESCU, R. DR. 310. ♦ Stare sufletească produsă de un lucru neașteptat; surprindere (2). Bătrînul nu arătă semn nici de surpriză, nici de bucurie. C. PETRESCU, A. 330. Adevărat? făcu Mimi cu o surpriză plăcută. REBREANU, R. I 61. Ș-auzea deslușit întrebările lor, vedea atitudinile, gesturile, surpriza și bucuria de pe figurile lor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. ◊ Expr. A avea o surpriză (sau surprize) = a fi surprins (în mod plăcut sau neplăcut), a se găsi, a fi pus în fața unei (sau unor) situații neprevăzute. Așa puțin cunoști tu oamenii?... Nu-i cunosc de loc. D-aia am mereu surprize. BARANGA, I. 187. Îndată ce s-a întors de la Amara, a avut o surpriză din partea doamnei Alexandrescu. REBREANU, R. I 240. 2. Tot ceea ce surprinde prin caracterul său neprevăzut. Un pas mai departe se desfășurau valurile, zbuciumul și surprizele necunoscutului. TUDORAN, P. 333. Cînd se ridică din nou cortina, altă surpriză. C. PETRESCU, C. V. 88. Se gîndea la prietenii, la cunoscuții lui, îi vedea în tren, veseli, fără griji, ducîndu-se departe... îmbătați de farmecul și surprizele călătoriei. VLAHUȚĂ, O. AL. II 13. ♦ Plăcere, bucurie neașteptată oferită cuiva la anumite ocazii; (concretizat) dar, cadou. Ți-am preparat o surpriză: am studiat o bucată. CARAGIALE, M. 193.

MÎNCA, mănînc, vb. I. 1. Tranz. A mesteca și a înghiți un aliment (pentru a-și potoli foamea). Îmi reamintesc cum mîncam bucățica aceea de pîine. SAHIA, N. 32. Nepoate, mai mîncat-ați salăți de aceste? CREANGĂ, P. 210. Am un păr cu pere moi Și le-om mînca amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 48. Cine vrea să mănînce miezul trebuie mai întîi să spargă coaja (= cine vrea să dobîndească un lucru de preț trebuie să muncească). Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul (= i-a trecut vremea, nu mai aduce folos). Unul mănîncă aguridă și altuia i se strepezesc dinții, se zice cînd unul greșește și altul suportă consecințele; unul face, altul trage. (Refl. pas.) Nu tot ce zboară se mănîncă (= nu e realizabil orice vis). ◊ Expr. A mînca (ceva) cu ochii = a fi ispitit de o mîncare atrăgătoare; fig. a dori mult ceva. Ceasuri întregi pierdea Penelopa, mîncind cu ochii lacomi bijuteriile. BART, E. 41. A mînca (pe cineva) din ochi = a nu-și mai lua ochii de la cineva drag, a nu pierde din ochi. Ceilalți oameni îl mîncau din ochi pe Uracu. DUMITRIU, B. F. 103. Albert o mînca din ochi, ea-i trimitea pe furiș cîte o privire caldă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 53. A mînca pe cineva (fript sau de viu) = a nimici, a răpune, a doborî pe cineva. Vorincea mînca zece premianți cu pătrunderea și cunoștințele lui. VLAHUȚĂ, N. 29. Cu nevastă-mea, mizerabile! Te-am mîncat! CARAGIALE, O. I 279. Da unde-s ticăloșii să-i măninc! ALECSANDRI, T. I 91. A mînca cuiva zilele (sau viața) = a-i face cuiva viața grea, a amărî, a chinui (pe cineva). Trăsnită asta de fată are să-mi mănînce zilele cu-ndărătnicia ei. RETEGANUL, P. I 52. A mînca foc (pentru cineva) = a ține foarte mult la cineva, a-și pune viața în primejdie, a-și băga capul în foc pentru cineva. Celor ce nu știau carte le scria și le citea scrisorile. Iară soldații mîncau foc pentru el. CAMILAR, N. I 31. A mînca bătaie (trînteală, papară, pumni, ghionți, palme, chelfăneală) = a căpăta bătaie. Chiriță se încolți cu oamenii și mincă la repezeală niște pumni de la Toader Strîmbu, care de mult îl păștea. REBREANU, R. II 175. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. Ăst somn nu prea-mi place și o să i-o spui. – Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală. ALEXANDRESCU, M. 355. A-și mînca amarul (sau viața) = a avea o viață grea, chinuită. Una din cele patru moșii pe care ne mîncăm,muncind, amarul. STANCU, D. 50. A (-și) mînca (sau a-i mînca cuiva) banii (sau averea) = a cheltui, a risipi, a toca averea. Boierii stau vara la moșie, își umplu lăzile cu aur și pe urmă, iarna, vin la oraș de-și mănîncă banii și petrec cu toții. SP. POPESCU, M. G. 78. Pentru mîndra cea din colț Mîncai șaptezeci de zloți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. Bani, să nu-i poți mînca doi ani. ALECSANDRI, P. P. 135. A mînca (cuiva) (și) urechile v. ureche. A mînca pe cineva (rar, din cineva) = a frustra, a jecmăni, a păgubi. De mult te mănîncă megieșii și neamurile. STANCU, D. 27. Mîncați și păscuți am fost noi săracii, de cătră cei bogați. SADOVEANU, P. M. 29. Cum, și tu ai să mănînci din noi? ALECSANDRI, T. I 448. A-și mînca lefteria v. lefterie. A mînca o pîine v. pîine. (Ironic) A mînca răbdări prăjite v. răbdare. (Mai ales în basme) A nu (mai) mînca pîine și sare (de pe sau dintr-un talger) cu cineva = a nu mai conviețui cu cineva, a nu mai avea raporturi de intimitate sau prietenie cu cineva. Să facă ce va face cu pruncul său... că de nu, pîne și sare de pe un talger cu el nu va mînca. MARIAN, O. I 182. Dacă te-ntorci fără el, viu ori mort, pîine și sare cu mine nu mai mănînci. CARAGIALE, O. III 91. (Despre cai) A mînca foc (sau jăratic) = a fi foarte iute. Trase la scară o căruță ferecată în aur cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. Absol. Sfîrșirăm repede de mîncat, iar după masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărîtă pentru mine. HOGAȘ, M. N. 231. Pe la noi, cine are bani bea și mănîncă, iară cine nu, se uită și rabdă. CREANGĂ, P. 279. Cu lingura îi dă să mănînce și cu coada îi scoate ochii, se zice despre un om fățarnic, Expr. A mînca ca un lup (sau cît șapte) = a mînca foarte mult. A mînca ca o pasăre (sau ca o păsărică) = a mînca puțin. A-și mînca de sub unghie (sau unghii) = a fi zgîrcit, a trăi cu foarte multă economie. Fata lui hagi Cănuță. n-a fost învățată la casa părintească să-și mănînce de sub unghie. CARAGIALE, S. N. 28. A-i mînca cuiva cîinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se spune despre un om moale, bleg. Omul nostru era un om din aceia căruia-i mîncau cîinii din traistă și toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. ◊ Refl. impers. Se mănîncă = se ia masa. Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi? SAHIA, N. 57. ◊ Fig. (În legătură cu mișcări, acțiuni rapide) Roțile veneau mîncînd meridianele, miliarde de roți de fier se rostogoleau unele după altele, zile și nopți. CAMILAR, N. II 101. Cînd toarce, mănîncă caierul. DELAVRANCEA, S. 12. ◊ Expr. A fugi (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămîntul) = a fugi foarte repede. Aleargă de groaza pieirii bătut, Mănîncă pămîntul. COȘBUC, P. I 207. Fugea iapa, de mînca pămînt cu gura. ȘEZ. IV 200. ♦ Intranz. (Cu înțeles generic) A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise Mălai-mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. A. 83. (Prin exagerare) Copil care nu mănîncă. ♦ Fig. A trăi din... A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ♦ (Cu privire la sunete,litere, cuvinte) A omite (în vorbă sau în scris). 2. Tranz. (Despre insecte, paraziți) A pișcă, a ciupi. Cum i-a mîncat rîia prin streini, mititeii! CREANGĂ, A. 32. Dar nu ne-a mînca țințarii! ALECSANDRI, T. I 429. Puricii te mănîncă. TEODORESCU, P. P. 326. ♦ (Despre boli) A distruge, a roade. Oftica îi mănîncă pieptul pe dinăuntru. STANCU, D. 281. Așa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. RUSSO, O. 51. ◊ (Despre oameni, în expr.) A-și mînca unghiile = a-și roade unghiile. ◊ (Despre alți agenți distructivi) Rugina mănîncă fierul. Apa a mîncat malul. ▭ Amintirea unui nume, scris pe o piatră mîncată de ploi. C. PETRESCU, R. DR. 36. 3. Tranz. (Despre părți ale corpului, fiind așezat înaintea subiectului gramatical) A produce o senzație de mîncărime, însoțită de nevoia de a scărpina locul. Mă mănîncă capul. (Impersonal) Mă mănîncă în cap. ▭ Da acasă nu puteai sta, măi femeie? Zău, parcă te mănîncă tălpile. REBREANU, I. 15 ◊ Expr. (Glumeț) A-l mînca pe cineva spinarea (sau pielea) = a se comporta în așa fel, ca și cum ar căuta într-adins bătaie. Taci, mă, din gură și pleacă d-aici... Ori te mănîncă pielea? PREDA, Î. 50. Pe semne te mănîncă spinarea, cum văd eu. CREANGĂ, A. 57. A-l mînca (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea chef să bați pe cineva. 4. Tranz. (Despre foc, pămînt etc.) A mistui, a înghiți, a absorbi, a consuma, a nimici. Pămîntul pă toate le mănîncă. ȘEZ. III 100. ◊ (În imprecații) La făgădăul din deal Mi-o rămas al meu suman, Pentru-o țîr’ de băutură, Mînca-o-ar mormîntul gură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. 5. Tranz. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.; cu privire la oameni) A face să sufere, a chinui. Vedea pe mă-sa slabă, mîncată de necazuri, zbuciumată de necurmatele amărăciuni. VLAHUȚĂ, O. A. 140. De la o vreme încoace, urîtul îi mînca și mai tare. CREANGĂ, P. 73. Mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. ◊ (Neobișnuit, despre oameni) Căpitani care pînă la război mîncaseră contingentele cu asprimea, cu răutatea și cu mizeria. CAMILAR, N. II 374. 6. Refl. reciproc. Fig. (Despre oameni) A se certa, a se prigoni, a-și face rău unul altuia. Moștenitorii s-au certat și s-au mîncat multă vreme. SADOVEANU, E. 120. Femeie, taci! nu te mînca cu mine. SLAVICI, la TDRG. – Forme gramaticale: prez. ind. mănînc, mănînci, mănîncă (Mold. mînînc, mînînci etc., Transilv. mînc, mînci etc.), mîncăm, mîncați, mănîncă (Mold. mînîncă, Transilv. mîncă).

RETUR s. n. 1. Întoarcere, revenire pe același drum la locul de plecare. Autobusul circulă pe distanța Cluj-Bistrița și retur. ♦ Indicație pentru serviciul poștal (pe un plic, pe un colet sau pe un act), arătînd că obiectul trebuie înapoiat trimițătorului. 2. (Sport) A doua parte a unui campionat sau a altei competiții sportive, în care aceiași participanți se întîlnesc din nou.

strâmba [At: CORESI, L. 353/15 / V: (îvp) ~bi, (înv) strim~ / Pzi: strâmb, 3, 6 și (îrg) ~bează / E: strâmb] 1-2 vtr (D. ființe, de obicei d. oameni, mai ales d. corpul lor, în special, d. părți ale acestora sau d. manifestări ale oamenilor, d. boli, d. simptome etc.; c. i. ființe, de obicei, oameni sau, mai ales, corpul lor, în special, părți ale acestuia) A face să devieze sau a devia (din naștere sau în urma unei boli, a unui accident etc.) de la poziția normală (fiind orientat sau orientându-se într-o direcție nefirească Si: a (se) aduce (26), a (se) apleca (7-8), a (se) cocârja (1-2), a (se) cocoșa (1, 3), a (se) gârbovi (1-2), a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) întoarce, a (se) pleca, a (se) răsuci, a (se) suci³. 3-4 vtr (D. ființe, de obicei d. oameni, mai ales d. corpul lor, în special, d. părți ale acestora sau d. manifestări ale oamenilor, d. boli, d. simptome etc.; c. i. ființe, de obicei, oameni sau, mai ales, corpul lor, în special, părți ale acestuia) A face să aibă sau a avea (din naștere sau în urma unui accident, a unei boli etc.) un aspect fizic dezgustător, din cauza unei devieri de la forma, de la dimensiunea, de la înfățișarea etc. normală sau de până atunci (provocând scârbă) Si: a (se) deforma (1), a (se) poci¹, a (se) schimonosi, a (se) sluți, a (se) urâți, (pop) a (se) hâzi (1-2), (pfm) a (se) scălâmbăia (1-2), (înv) a (se) grozăvi (1), (reg) a (se) stropși (5), a (se) șonți¹, a (se) zgâmboi. 5 vt (Îe) A-și ~ gâtul sau a i se ~ cuiva gâtul A privi într-o parte sau înapoi la ori după cineva sau ceva întorcând (și menținând), îndelung ori repetat, capul, cu gâtul într-o poziție forțată, incomodă etc. 6 vt (Îe) A ~ cuiva gâtul A suci cuiva gâtul Vz suci³. 7 vt (Reg; îe) A ~ cuiva fălcile A bate pe cineva foarte tare, lovindu-l peste obraz. 8 vt (Fam; îae) A-i muta cuiva fălcile (din loc) Vz muta. 9 vt (Îe) A vorbi până i se ~bă gura la ceafă A vorbi mult și fără rost. 10 vt (Pop; îe) A ~ limba (sau gura) (la cineva) A scoate limba la cineva Vz scoate. 11-12 vtr (Complementul sau subiectul indică obiecte flexibile sau neflexibile ori părți ale acestora) A face să prezinte sau a prezenta neregularități, abateri etc. de la forma normală sau avută inițial Si: a (se) contorsiona (1-2), a (se) curba (1), a (se) deforma (2-3), a (se) întoarce, a (se) răsuci. 13-14 vtr (Complementul sau subiectul indică obiecte de obicei neflexibile ori părți ale acestora care au o anumită poziție, de obicei verticală) A devia sau a fi deviat în jos, într-o parte etc. față de poziția normală (sau avută inițial) ori față de alt obiect luat ca punct de referință Si: a (se) apleca (1-2), a (se) înclina, a (se) lăsa, a (se) pleca, a (se) povârni, (îvp) a (se) ponorî¹, (pfm) a (se) hâi (6), (îvr) a (se) povârti, (reg) a (se) șoldi, a (se) șovârni Vz scâlcia, scofâlci, scrombăi. 15 vr (Rar; complementul sau subiectul indică drumuri, linii de hotar etc.) A coti² (10). 16 vt (Fam; c. i. oameni) A stâlci. 17 vr (D. oameni) A-și schimba expresia feței prin contractarea unei părți a acesteia în semn de nemulțumire, de neplăcere etc. sau pentru a impresiona, a stârni hazul, pentru a insulta etc. Si: a se maimuțări, (rar) a se maimuți. 18 vr (D. față sau d. părți ale feței oamenilor) A se contracta brusc, deformându-și aspectul normal și devenind dezagreabil (ca expresie a unei senzații, a unei stări sufletești etc., de obicei neplăcute) Si: a se schimonosi (3), (pfm) a se scălâmbăia (3), (reg) a se opăci, a se zgâmboi. 19 vr (Îe) A se ~ de râs A face mare haz. 20 vr (Fam; îae) A se prăpădi de râs. 21 vr (Reg; îe) A se ~ moartea (la cineva) A muri¹. 22 vt (Îvp) A imita, în bătaie de joc, prin gesturi și grimase. 23 vr (Fam) A se încrunta la cineva. 24 vr (Reg) A se miorlăi. 25 vr (Pfm; fig) A face nazuri Vz naz. 26 vt (Îvp; fig) A răstălmăci.

PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun⁴. O bună parte din (sau dintre) v. bun⁴. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU, S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, L. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, L. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.

vînt s.n. 1 (meteor.) Deplasare a unei mase de aer într-o direcție anumită, provocată de diferența de presiune atmosferică dintre două regiuni. Vîntul spulbera fulgii de zăpadă în vîrteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor (DELAVR.). ◊ Vînt dominant = vîntul cel mai frecvent într-o regiune în cursul anului. (astron.) Vînt solar = flux de protoni și neutroni, emis continuu de Soare. (în superstiții) Vînt rău = vînt care paralizează (parțial) sau îmbolnăvește pe cineva; întîmplare nefericită, nenorocire care lovește pe cineva. (în credințele pop.) Vînt(ul) turbat = vînt care suflă cu putere la o mare înălțime și care face să turbeze păsările care ajung acolo. Și lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb și îl vîrî într-un stol de corbi ce se urcase pînă la vîntul turbat (ISP.). ◊ Loc.adv. Ca vîntul = foarte repede. ◊ Expr. Ce vînt te aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate. Ce vînt te aduce pe aici? (H. LOV.). A se duce pe aripi de vînt = a se duce foarte repede. Bate vîntul, se spune cînd un loc, de obicei populat, este (temporar) pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vîntul în buzunar(e) = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. Ce, vrai numaidecît să-ți iasă feciorul condeieriu, ca să-i sufle vîntul prin buzunări? (HOG.). A arunca (cu) banii în vînt = a cheltui fără socoteală. Din (sau de la) cele patru vînturi = din toate părțile, de pretutindeni. Nu-i sufere pe acasă, ci-i trimite, cînd nu-i de lucru, în celea patru vînturi (AGÂR.). A vedea dincotro bate vîntul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. A-l bate vîntul (pe cineva) = a fi extrem de slab sau de slăbit. A se duce pe vînturi = a se risipi, a se prăpădi. A se da în vînt (după... sau pentru..., ca să...) = a) a desfășură o activitate febrilă, agitîndu-se încoace și încolo (pentru a duce la bun sfîrșit ceva); a face eforturi insistente, a-și da toată osteneala; b) fig. a da curs unui impuls puternic, unei atracții imperioase (față de cineva sau de ceva); a ține foarte mult la cineva sau la ceva. Radu căzuse la pat... Mama Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri (VLAH.). A vorbi în vînt sau a-i rămîne (cuiva) vorba în vînt, a-și bate gura-n vînt = a vorbi fără a fi luat în seamă, degeaba. Vorbesc unui om tare deștept și de neam mare; n-am teamă că vorbesc în vînt (CAR.). Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt = vorbă spusă într-o doară, lipsită de importanță; vorbă neluată în seamă. Da, lauda-i frumoasă și-o credem pe cuvînt, Dar pîn' la urma urmei rămîne vorbă-n vînt (ARGH.). A arunca (sau a da, a sufla, a zvîrli) în vînt sau a arunca în cele patru vînturi, a împrăștia la cele patru vînturi = a împrăștia, a risipi; a spulbera. Cenușa morților să fie aruncată în cele patru vînturi (ARGH.). A se risipi (sau a se spulbera, a se împrăștia, a se duce, a merge, a zbura) în vînt sau a se risipi în vînturi, a se duce pe vînturi, a se pustii în patru vînturi = a-și pierde consistența; a pieri fără urmă. Toate nădejdile lui s-ar împrăștia în vînt și ar rămîne tot așa de becisnic ca pînă acuma (REBR.). Încotro (sau dincotro) (îți) bate vîntul sau din ce parte bate vîntul, cum bate vîntul, a bate alt vînt etc., se spune despre modul în care se prezintă o situație, despre cum se manifestă o anumită tendință de evoluție a lucrurilor. În jurul caretei lui Cantacuzino... erau cinci-șase mari boieri care simțiseră cum bate vîntul (CA. PETR.). A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A-i fluiera vîntul prin oase v. os. A-i sufla vîntul în pungă v. pungă. ◊ Compar. Alerga ușor ca vîntul de parcă n-atingea pămîntul (CAR.). ♦ Curent de aer creat pe cale artificială (cu un dispozitiv, cu evantaiul etc.). 2 (pop.) Aer, văzduh. Rămîi cu brațele deschise și nu cuprinzi decît vînt (PAPAD.). ◊ Loc.adv. În vînt = a) în aer, în văzduh. Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt (EMIN.); b) în sus. Jean rămîne cu nasul în vînt, interzis, speriat (CA. PETR.); c) fig. fără folos, zadarnic. Ei numai doar durează-n vînt Deșerte idealuri (EMIN.). ◊ Expr. A se hrăni cu vînt v. hrăni. A lătra (ca cîinii) în vînt v. lătra. A umbla (sau a fi, a se ține, a merge) cu nasul în vînt v. nas. 3 Expr. A-i face vînt = a) a împinge, a arunca, a azvîrli. Servitoarea i-a făcut vînt scaunului, cu piciorul, pînă în perete (CE. PETR.); b) (fam.) a izgoni, a pune pe fugă; a expedia, a alunga; a scăpa de cineva; ext. a da afară (dintr-o slujbă). Îi povesti scurt toată întîmplarea și-i făcu vînt acasă (VOIC.). A-și face (sau a lua, a-și da) vînt = a-și lua avînt, a porni cu viteză, cu avînt. Unul din lăutari îl luă în cîrcă și, cînd își făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului (ISP.). A-și lua vînt = (despre cai) a porni cu viteză mare (scăpînd de sub controlul conducătorului). 4 Eufem. Gaz intestinal (eliminat prin anus); acumulare excesivă de gaze în stomac și în intestine. Se aducea calul de spinare sub greutatea lui, da drumul la vînturipe sub coadă (STANCU). • pl. -uri. /lat. vĕntus.

zăpăci Acest verb a rămas pînă acum fără etimologie. DU trimite la un pol. zapodziać „a rătăci”, iar Scriban îl consideră format în slavă ca opăci „a întoarce”, „a împiedica” (pentru alte înțelesuri, vezi „Limba romînă”, 1961, p. 130 și 131). Într-adevăr, cuvîntul este în mod vizibil de origine slavă, cu prefixul za- și cu caracteristica infinitivală -iti. Singurul tip care poate explica rădăcina pak- este adverbul rus, пакъ, пакы, опако „din nou”, „iarăși”, la origine „în sens contrar” (Meillet, Etudes sur l'étymologie et le vocabulaire du vieux slave, Paris, 1902, p. 283). Am putea eventual să ne gîndim la bg. изо пачавам, s.-cr. izopačiti se „a (se) întoarce pe dos”, dar subsistă dificultăți tormale și de conținut. Dacă pornim de la derivatul v.sl. пакость „pacoste”, la origine „tortură”, adică „sf]șiere”, sens înregistrat de Miklosich (,„περισπασμός, distractio”) și ne aducem aminte de paralela latină distractus „tras în diferite părți”, adică pe de o parte „sfișiat” și pe de altă parte „distrat”, atunci legătura lui zăpăci cu pacoste s-ar putea înțelege.

DEPĂRTA, depărtez, vb. I. (Uneori în concurență cu îndepărta) 1. Refl. A se duce din apropierea unei ființe sau a unui lucru, a pleca în altă parte. Oamenii se depărtau cîte unul. CAMILAR, N. I 40. Acuma s-a depărtat și mai tare, cu scaunul lui, de colțul mesei. SADOVEANU, P. M. 230. Se uită la el cu milă și parcă nu se îndura să se depărteze de dînsul. ISPIRESCU, L. 15. Biata fată... pornește în toată lumea, depărtîndu-se de casa părințască fără nici o nădejde de întoarcere! CREANGĂ, P. 286. ♦ A se înstrăina de cineva sau de ceva, a părăsi (pe cineva sau ceva). Neputința de a înțelege ce se petrece în sufletul și în corpul acelei ființe care se depărta de el, îl chinuia amar, pînă la disperare. BART, E. 216. 2. Tranz. A duce, a muta, a pune în altă parte; a ține pe cineva departe. Lopătarii depărtaseră corabia de uscat. ISPIRESCU, L. 24. De-aș putea să-i depărtez pe toți de-acasă. ALECSANDRI, T. I 216. ♦ A înlătura (dintr-o situație, dintr-o funcție sau o poziție oarecare); a alunga, a goni, a izgoni. Mi-a spus că-i pare rău că trebuie să mă depărteze din casa lui. GALACTION, O. I 77. Din locașul fericirii Pentru ce m-ai depărtat? ALECSANDRI, P. II 98. Brazii că se legănau... Dar voi ce vă legănați? Sau vreți cuibul să-mi stricați, De-aici să mă depărtați? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Fig. Putea ca să și-l închipuiască altfel de cum îl cunoscuse – sănătos în orice clipă – depărtînd însuși gîndul că un om ca el ar putea să se îmbolnăvească? MACEDONSKI, O. III 21. 3. Refl. A se abate, a devia. Dar ia, să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii. CREANGĂ, P. 184.

ABATE², abat, vb. III. 1. Refl. (Determinat uneori prin «din drum», «din cale») A părăsi direcția pe care o avea și a lua altă direcție; fig. (urmat de determinări introduse prin prep. «de la») a se depărta de la o linie de conduită sau de gîndire, de la o normă sau o regulă fixă. Abătîndu-se din drum, a vizitat ruinele cetății. ◊ Mi se pare că te-ai abătut de la subiect. SADOVEANU, N. F. 8. ♦ Tranz. Demascarea și zdrobirea devierii de dreapta a arătat forța partidului, capacitatea sa de a lichida cu fermitate orice încercare de a-l abate de pe drumul marxism-leninismului, de pe drumul apărării intereselor oamenilor muncii și al luptei pentru fericirea poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. Vînturi dușmănoase... abat navigatorii spre prăpăstii de apă. BARANGA, V, A. 9. Văzînd baba că nu poate abate pe ficiorașul său din voia lui, i-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. ◊ Intranz. Abătură cătră stîngă, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini și cîntări. SADOVEANU, B. 69. Abatem la stingă și urcăm pe podișuri verzi, înecate de soare. VLAHUȚĂ, O. AL. I 149. A doua zi, mergînd iarăși cu vitele la păscut, abătu din drum și dete iarăși pe la copaciul cu pricina. ISPIRESCU, L. 231. ◊ (Rar, subiectul este drumul) Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. CARAGIALE, O. I 290. ♦ (Cu privire la ochi, căutătură etc.) A întoarce. Nu-ți abate ochii; taina ce-mi ascunzi e prea ușoară. DAVILA, V. V. 82. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe la» sau «prin») A se opri în treacăt într-un loc sau la cineva, uneori apucînd pe alt drum. Trebuia să găsesc numai vreme potrivită ca să mă abat o zi prin părțile astea. SADOVEANU, M. C. 118. Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru, să ne mai încălzim. VLAHUȚĂ, O. A. 387. ◊ (Eliptic) Dacă aș ști anume la ce baltă..., m-aș abate călare. SADOVEANU, N. F. 86. Tranz. fact. Ce vînt te-a abătut pe la noi? Intranz. (Rar) Au și plecat după leac, abătînd iarăși pe la Ileana Cosînțana. SBIERA, P. 29. 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate. După perioada ploilor de primăvară, pe Bărăgan se abătuseră valuri neobișnuite de căldură. MIHALE, O. 489. Afară, vîntul nopții s-abătu pe la geamuri, le cercă dacă-s bine prinse, apoi fugi mai departe, chiuind. DUNĂREANU, CH. 112. Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui, îngrămădit printre bocancii și opincile țăranilor, se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte și apoi să se facă nevăzut. REBREANU, R. II 131; Fig. Cînd s-a abătut peste lume viforul celui dinții război, erau mai puțini [din neamul Roșculeștilor]: SADOVEANU, P. M. 39. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse – se vede – o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ♦ Intranz. unipers. (Construit cu dativul) A-i trece prin minte, a-i cășuna, a i se năzări. Niță Stanciu e pus la toate muncile. Trage de el și unul și altul. E și la cheremul bucătăreselor. Cui îi abate ceva își aduce aminte de el. PAS, L. I 97. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche. ALECSANDRI, T. I 337. 4. Tranz. A doborî, a culca la pămînt. Încarcă, Joe, cerul tău Cu nouri în mînie! Ș-asemenea unui copil Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ți apriga mînie Trăsnind stejari și piscuri reci! CERNA, P. 78. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure De-abate toți copacii mari Din falnica pădure! ALECSANDRI, P. A. 205. ♦ Refl. A cădea. Se abătu cu fața la pămînt: cu mîinile întinse pe lîngă cap, înaintă pînă la picioarele bătrînului. SADOVEANU, O. I 277. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! MACEDONSKI, O. I 16.

AȘEZARE, așezări, s. f. I. Acțiunea de a (s e) așeza și rezultatul ei. 1. Punere a cuiva sau a unui lucru într-un loc anumit. Așezarea elevilor în bănci. ▭ Un stol de rațe rătăcea pe sus prin lumină, căutînd loc de așezare. SADOVEANU, O. VI 185. ♦ Punere în ordine, aranjare, orînduire. Așezarea cărților în bibliotecă s-a făcut după cuprinsul lor. ◊ (Învechit și arhaizant; cu determinarea «în scaun») Întronare. M-am întors, ca să fiu de față la așezarea în scaun a măriei-tale! SADOVEANU, O. VII 68. 2. Situație. Așezarea geografică a unei țări. 3. Fixare (a impozitelor). Îngrădirea chiaburimii se realizează prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale țăranului sărac și mijlocaș împotriva chiaburului, printr-o politică de clasă în așezarea impozitelor și la colectări, iar pe de altă parte prin dezvoltarea și întărirea cooperației, prin întovărășiri ale țăranilor muncitori în vederea lucrării în comun a pămîntului cu mijloace mecanizate. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 452. 4. (Neobișnuit) Instituire. De la așezarea carantinelor... [țara] a fost ferită de grozăviile acelei cumplite epidemii. ALECSANDRI, P. P. 36. II. 1. Loc unde s-a așezat sau s-a stabilit cineva;, locuință, casă. Din pămîntul verde vor țîșni vîrfurile așezărilor. CAMILAR, T. 136. În una din așezările primitive ale deltei cunoscuse un simpatic medic rus. SADOVEANU, N. F. 52. Băștinașii erau deprinși din veacuri să nu aibă așezare trainică, deoarece valurile și vînturile băteau necontenit asupra acestor hotare. SADOVEANU, F. J. 458. Întîmplarea mă scoase mai la limpeziș și norocul mă făcu să dau peste o așezare omenească. HOGAȘ, M. N. 76. Și pînă astăzi un deal în partea despre Plotunul, unde era mai de mult așezarea lui Ciubuc, se cheamă «Dealul-Omului». CREANGĂ, A. 20. ♦ (De obicei determinat de adjective ca «omenească», «muncitorească» etc.) Localitate (sat, oraș). În toate orașele, așezările muncitorești și centrele raionale din ținut, au avut loc adunări orășenești, raionale și de profesii ale intelectualilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2576. La Brustureni, așezarea bărbatu-său, ea găsi o bibliotecă aleasă. NEGRUZZI, S. I 109. ◊ Construcție. Biserica, cu frumoasele așezări de piatră din ograda ei... se află- pre un dîmb. I. IONESCU, P. 445. 2. Orînduire (socială). Sosesc de acolo [din Uniunea Sovietică] oameni de-ai noștri, care au văzut cu ochii lor așezarea nouă răsăriteană. SADOVEANU, M. C. 177. Mă făcuse să înțeleg că așezarea noastră socială și politică – era alcătuită din «simple firme fără conținut», cu o birocrație coruptă, cu moșierime feudală. SADOVEANU, N. F. 134. III. (Popular) Odihnă, astîmpăr, liniște, pace. N-am cină cu așezare, Nici odihnă la mîncare. La HEM.

porni [At: CORESI, EV. 237 / Pzi: nesc, 2 (reg) poarnă / E: slv порнѫти] 1-2 vir (D. ființe; cu determinări locale) A se pune în mișcare spre a pleca de undeva. 3-4 vir (D. ființe) A părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte Si: a se duce¹, a merge, a pleca. 5-6 vir (D. ființe; cu determinări finale) A se îndrepta spre... 7 vi (Îe) A o ~ de jos A ajunge la o situație materială sau socială bună, prin muncă, merite și cu forțe proprii. 8-9 vir (Cu determinările „îndărăt”, „înapoi”) A reveni la punctul de plecare Si: a se înapoia, a se întoarce. 10-11 vir (Cu determinările „în sus”, „la ceruri”, „la deal”) A se deplasa dintr-un loc situat mai jos în altul mai sus Si: a se sui, a se urca. 12-13 vir (Cu determinările „devale”, „în jos”) A se deplasa dintr-un loc situat în sus(ul apei) către altul situat în jos(ul apei) Si: a coborî. 14 vi (Îe) A ~ cu stângul A nu avea succes într-o acțiune. 15 vi (Îe) A ~ cu dreptul A avea succes într-o acțiune inițiată. 16 vi (Spc) A pleca într-o cursă sportivă. 17 vi (Pex; d. lucruri) A se deplasa din locul unde se află prin rostogolire, cădere, prăbușire într-un loc situat mai jos Si: a cădea, a se prăbuși, a se rostogoli. 18 vr (Mol; Trs; pex; d. terenuri) A se surpa. 19 vtf (Înv) A da cuiva o sarcină. 20 vt (Înv) A determina pe cineva să plece. 21 vtf (Înv) A face să se îndrepte, să se abată asupra cuiva. 22 vtf (Pop; c. i. ființe) A conduce la... 23 vtf (Pop) A mâna. 24 vt (Asr; pex) A expedia bunuri, obiecte etc. spre un anumit destinatar. 25 vt (Urmat de verbe la conjunctiv) A determina să facă un anumit lucru Vz a îndemna, a stimula. 26 vt (Spc) A face să se ridice împotriva cuiva Si: a ațâța, a incita. 27 vt (C. i. acțiuni ale ființelor) A pune în practică Si: a realiza. 28 vt (Pex; c. i. acțiuni ale oamenilor) A începe. 29 vt (Jur; pop; spc) A intenta un proces. 30 vt (Pop; îlv) A ~ pâră (sau jalbă, rar, hârtie) A reclama. 31 vt (Pop; îal) A revendica ceva printr-un act scris. 32 vt (înv; îlv) A ~ pâră de vinovăție (sau de învinovățire) A acuza în fața justiției printr-un act scris. 33 vt (Pfm; îe) A ~ hârtiile A înainta actele pentru căsătorie. 34 vt (Înv; îe) A ~ pâră mincinoasă A calomnia printr-un act adresat unei persoane oficiale. 35 vi (Fam; îe) (A fi) ~ (sau a ~) pe... A căuta cu tot dinadinsul să... 36 vi (Pop; d. femei; îe) A ~ grea (sau, înv, într-adevăr) A rămâne însărcinată. 37 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) capul la ceva A-și propune să facă ceva. 38 vi (Reg; îae) A fi neclintit în hotărârea luată. 39 vt (Construit cu pronumele „o” cu valoare neutră) A relua de la capăt o discuție, o ceartă. 40 vr (Reg; d. aluat) A începe să crească. 41 vi A avea începutul sau punctul de plecare într-un anumit loc Si: a pleca. 42 vi A lua ca punct inițial Si: a pleca. 43 vi (D. mașini, motoare etc.) A începe să funcționeze. 44 vt A pune în funcțiune mașini, motoare, unelte etc. 45 vi (Îrg; d. muguri, flori etc.) A apărea, urmând să se maturizeze. 46 vi (Reg; d. iarbă) A încolți. 47 vi (Reg; d. păduri, lunci etc.) A începe să înverzească. 48-49 vir (D. fenomene ale naturii) A începe să se producă brusc și cu putere Si: a se declanșa, a se dezlănțui, a izbucni. 50-51 vir (D. sânge, lacrimi) A începe să curgă cu putere și în cantitate mare Si: a țâșni. 52 vt (Îvp; subiectul este sânge, lacrimi) A podidi pe cineva. 53-54 vtr (D. mijloace de locomoție sau obiecte care se deplasează) A (se) pune în mișcare. 55 vt (Rar) A duce. 56 vt (Rar) A conduce.

PAT², paturi, s. n. 1. Mobilă de lemn sau de metal, de obicei prevăzută cu somieră sau cu saltea și în care se culcă omul. Începu a scoate și a clădi pe colțul patului poclăzi și scorțuri. SADOVEANU, B. 94. Cînd înseră, baba se culcă pe pat cu fața la părete, ca să n-o supere lumina de la opaiț. CREANGĂ, O. A. 132. Hai, murgule cu picioare, C-am o mîndră ca o floare, îți dă grajdul măturat, Mic pat împerinat. HODOȘ, P. P. 47. ◊ Pat de campanie v. campanie. ◊ Expr. A face (sau a așterne) patul = a pregăti patul cu cele trebuitoare pentru dormit. Vine bărbățelul meu Din sat, de la făgădău... Eu fac patul să se culce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A strînge patul = a strînge (sau a îndepărta de pe pat) cele necesare pentru dormit. A fi pe patul de moarte (sau pe patul morții) = a fi în agonie, în comă. A muri în patul său = a muri de moarte bună. A cădea bolnav la pat = a se îmbolnăvi greu. A căzut la pat ș-a murit după trei zile. SADOVEANU, O. VI 353. Slabă și stîlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A boli la pat = a zăcea greu bolnav. Să știi tu, vecină, bine, C-așa-i povestea cu mine: Să bolesc la pat o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 278. A părăsi patul = a se face sănătos după boală, a se restabili. Părăsi patul. Din acea zi fuse mai bine, medicul nu mai veni. BOLINTINEANU, O. 459. ◊ Fig. Dochia se zvîrcolea pe patul de durere. SADOVEANU, O. I 269. Pe patul durerii oșteanul căzînd, Muri cu-o zîmbire. ALECSANDRI, O. 156. ♦ Așternut, culcuș. Pat de fîn. ▭ Ci-mi împletiți un pat Din tinere ramuri. EMINESCU, O. I, 221. Pe cînd... paturile se gătesc... limbile se dezmorțesc. ODOBESCU, S. III 18. 2. Targă, năsălie. 3. (Rar) Răsadniță. 4. Parte a unei instalații sau a unui sistem tehnic, cu fața superioară plană și aproximativ orizontală, pe care se reazemă și eventual alunecă materiale sau anumite părți ale instalației sau ale sistemului tehnic. Patul strungului. ♦ Partea de lemn de care sînt fixate mecanismul și țeava puștii (sau a pistolului). Paturile de pușcă plesnesc în plin pe muncitorii care n-au nici măcar pietre. SAHIA, N. 45. O sentinelă veni în fugă. Cu patul puștii risipi mulțimea. BART, E. 301. Să-ntorc pușca cu patul Și să-i zdrobesc lui capul. BIBICESCU, P. P. 154. 5. Strat de material, orizontal sau înclinat, cu fața superioară aproximativ plană, pe care se reazemă de obicei alte materiale. Pat de beton. 6. (Rar) Albie, matcă (a unei ape). Aceste rîuri, deși nu sînt adînci, dar sînt repezi, și patul lor este plin cu pietre mari. BOLINTINEANU, O. 427. ♦ Partea mai joasă a unui teren, a unei depresiuni. Iți lua ochii aci sus întinderea de aur a cîmpiei netede... cu lanurile de grîu care dăduseră în copt, iar jos, în patul luncii, verdele gras al pășunilor. CAMIL PETRESCU, O. II 193.

ULIȚĂ (pl. -țe, -ți) sf. Drum mărginit de o parte și de alta de case sau împrejmuiri, într’un oraș, tîrg sau sat; stradă (🖼 5155, 5156): consiliul comunal botezase bietele uliți cu pomposul nume de strade (D.-ZAMF.): nu e... nece prilaz, nece strigare întru ulițele lor (PS.-SCH.); tocmit-au și Anna, doamna lui Mihai-Vodă, altă biserică ce este pe ulița mare, unde au fost întîiu Mitropolia (MUST.); Ⓕ: încotro se întorcea viteazul, uliți, uliți făcea printre trîmbele de Turci (ISP.); Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți (EMIN.) [vsl. ulica].

reversibil, ~ă a [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~i, ~e / E: fr réversible] 1 (Jur; d. bunuri) Care urmează să revină, în anumite cazuri, în posesiunea fostului proprietar. 2 (D. rente, pensii) Care, la moartea titularului, poate trece asupra altei persoane. 3 Care poate reveni. 4 Care poate fî adus înapoi. 5 Care se poate întoarce la starea inițială. 6 (D. fenomene fizice sau reacții chimice) Care se poate desfășura atât într-un sens, cât și în sens invers. 7 (Teh) Care poate acționa în două sensuri opuse. 8 (Îs) Plug ~ Plug alcătuit din două trupițe simetrice, care poate răsturna brazda la dus și la întors în aceeași parte și care servește în special la arături pe coaste, pe dealuri. 9 (Grm; d. propoziții) Care nu-și modifică înțelesul când se schimbă diateza verbului.

TALPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului la om și la unele animale, de la călcîi pînă la degete, care vine în atingere cu pămîntul și pe care se sprijină corpul, cînd omul sau animalul stă în picioare. Nu pot să mișc talpa piciorului. STANCU, D. 313. Băieții încinseseră o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale. BART, S. M. 13. Graiul ei cel dulce... îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. Ce se proptește-n cap, Ca să-ți intre-n tălpi? (Pironul). TEODORESCU, P. P. 240. ◊ Expr. Din (sau de la) creștet pînă în tălpi (sau în talpă) sau din talpă pînă în creștet v. creștet. A o apuca la talpă (sau a-și lua tălpile la spinare) = a pleca, a o șterge. Fata... au apucat-o repede la talpă mai departe. SBIERA, P. 279. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune cînd cineva este amenințat foarte de aproape de o primejdie. Unde să se ascundă... acum cînd focul arde la tălpile picioarelor! GALACTION, O. I 162. A fi (sau a scula, a pune pe cineva) în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune. Ar scula tot satul în tălpi să știe că i-a adus pe Ion în casă. REBREANU, I. 118. După cină să dau la culcare, că pînă nu să face ziuă trebuie să fie-n tălpi. RETEGANUL, P. III 83. A-l frige (pe cineva) pămîntul sub tălpi, se spune cînd cineva este neliniștit, nerăbdător (să facă ceva, să plece undeva). Poate că numai cîteva clipe trecuseră. Dar lui Stroe Vardaru îi păreau că durează de o veșnicie, fiindcă îl frigea pămîntul sub tălpi. C. PETRESCU, A. R. 18. A bate averea la tălpi = a-și risipi averea (în petreceri). (Atestat în forma de pl. talpe) Iar după ce-i muri, copiii tăi au s-o bată [averea] la talpe. GANE, N. III 24. A cunoaște (pe cineva) din talpă = a cunoaște (pe cineva) foarte bine. Numai cine a trăit mult cu Agatocle Leuștean, precum am trăit eu, putea să-l cunoască din talpă. GANE, N. III 156. Sărut tălpile, formulă învechită și servilă de salut, de adresare sau de mulțumire. Apoi care cîntec porunciți, sărut tălpile – întrebă Ghioc îndoindu-se din șale. GANE, N. III 174. ◊ Compuse: talpa-gîștei = plantă erbacee cu tulpina puternică, cu flori mici, roz; crește în locuri necultivate (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee, cultivată și ca plantă ornamentală, cu frunze mari și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic la vîrful tulpinii (Acanthus longifolius); acantă; talpa-stîncii = mică plantă erbacee cu tulpina culcată, ramificată, cu flori mici (Coronopus ruelli); talpa-lupului – plantă erbacee cu flori mici, roșietice și cu frunzele acoperite pe partea inferioară de numeroase glandule albe (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care acoperă talpa (1). Își privea atent talpa ghetei, udă, neagră. GALAN, B. I 79. Pantaloni albi și pantofi de olandă cu talpa elastică. C. PETRESCU, Î. I 12. Și-ntr-o zi – să vezi acu – dete-Osman porunci să-i puie Tălpilor la cizme, cuie. COȘBUC, P. II 48. ◊ Expr. A bate talpa (la pămînt) = a călca apăsat, trîntind piciorul de pămînt. Căpitanului îi plăcea să meargă oamenii țanțoși, veseli și să bată talpa la pămînt. SADOVEANU, O. VI 195. ♦ Piele groasă, tare, tăbăcită în mod special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. Și-a pregătit piele bună, și talpă ș-o ocă de scîrț. SADOVEANU, E. 112. Ce-i drept, făceau paralele acele; căci pusese piele bună, talpă de fund și erau cusute de tocmală. CREANGĂ, O. A. 84. II. 1. Lemn gros, grindă, care se așază la partea inferioară a pereților unei case, pentru a sprijini construcția; p. ext. (mai ales precizat prin «casei») temelie. Ceva ulcele roșii, sau alte lucruri curioase, găsite uneori nu mai departe decît sub talpa casei. GALACTION, O. I 119. În stînga, o aripă a castelului din Suceava... sfîrșindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. DELAVRANCEA, O. II 11. Cînd valul se retrage, ei se întorc, își ridică iar bordeiele din talpă. VLAHUȚĂ, la CADE. Tîlharii... s-au sfătuit ca să sape o bortă pe sub talpa casei în pivniță. SBIERA, P. 276. Începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amînare, cela de tălpi, ista de grinzi. CREANGĂ, P. 48. ◊ Expr. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea considerată în trecut ca temelie a țării și obligată să suporte tot greul îndatoririlor. Potoliți-vă, măi oameni, ascultați de boieri și munciți! Fiți harnici și nu vă luați după îndemnurile rele! Voi sînteți talpa țării. REBREANU, R. I 271. Țăranul... face parte din acel strat social ce alcătuiește talpa țării, pe care se sprijină întreaga greutate a acesteia. PAMFILE, A. R. 33. Locuitorii țării erau împărțiți în mai multe categorii sau clase: 1. Clasa țăranilor de la sate, talpa casei, cum s-ar zice, care plătea dări și ducea toate sarcinile statului. GHICA, S. XII. Cu drept cuvînt li s-a aplicat numirea de «talpa casei», numire pe care eu am scris-o sub fotografia reprezentînd pe deputații pontași. KOGĂLNICEANU, S. A. 222. (Rar) Talpa casei = bărbatul, capul familiei. Bună să vă fie inima, zise talpa casei. RETEGANUL, P. III 4. Talpa iadului = a) temelia iadului (închipuită ca fiind susținută de mama căpeteniei dracilor sau de un suflet de pămîntean foarte rău). După ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; și aceea are să fie de trebuință la talpa iadului, că au început a putrezi căpătăiele. CREANGĂ, P. 146. Tu ești bun de talpa iadului. NEGRUZZI, S. I 93. Eu în iad cînd am intrat, Ce-am văzut m-am spăriat... Vornicul satului Ținea talpa iadului. MARIAN, S. 72; b) mama căpeteniei dracilor. Talpa iadului însă, mai ajunsă de cap decît toți dracii, zise atunci lui Scaraoschi. CREANGĂ, P. 310. Talpa iadului e însuși mama lui Scaraoschi, o babă hîdă și urîtă. ȘEZ. II 160; c) om foarte rău, păcătos, în special babă rea, vrăjitoare; tălpoi. Stăpîna acestei slujnice era... o vrăjitoare strașnică, care închega apa... Talpa iadului, cum aude despre această minunăție, trimite slujnica degrabă să-i cheme femeia. CREANGĂ, P. 96. Cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica și din talpa iadului bucățica. id. ib. 101. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere, stîlp. Iaca și moș Arbure, talpa răzășilor. ALECSANDRI, T. 1337. ♦ Fig. Totalitatea oamenilor simpli, considerați ca formînd baza societății. Începînd la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pîn’ la frunțile crăiești. EMINESCU, O. I 133. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc trupul războiului de țesut. Tălpile... formează lungimea războiului. ȘEZ. VII 188. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul de dinainte, pe care alunecă sania. Îmi așezai sania pe tălpi, mă scuturai de zăpadă și plecai și mai grăbit. GANE, N. II 204. ♦ Lemnul din dosul cormanei pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. Talpa plugului... e făcută din lemn tare, de stejar sau de ulm. PAMFILE, A. R. 42. ♦ Partea de dedesubt a corăbiei. Sub talpa corăbiei Străbătătoare-n adînc vuiau răscolitele valuri. MURNU, I. 18. ♦ Partea care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. Pîrîul... cade pe roata morii și iese dincolo, vijelios, pe talpa unui scoc lat de vreo cinci pași. CAMIL PETRESCU, O. II 587. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acestea se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. Bagă de seamă că șina are talpă prinsă-n cîrlige zdravene, afundate-n traverse de stejar. SP. POPESCU, M. G. 27. 5. Partea de dedesubt a rindelei (care alunecă pe lemn). ♦ Extremitatea unui pat de pușcă pe care se sprijină arma cînd stă în picioare. Se uita chiorîș la milițienii care-și scoseseră armele și le lăsaseră cu talpa de fier pe pămînt. MIHALE, O. 513. 6. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog (de fîn, de paie etc.). Claia... se compune dintr-o parte scurtă... care se numește talpă. PAMFILE, A. R. 161. 7. Baza unei excavații miniere. – Pl. și: talpe (ISPIRESCU, U. 111).

SĂ conj. I. (Semn al conjunctivului) Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. Unde să se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde să scoată ea un cuvînt de pîră sau de zîzanie? Unde să calce ea cuvîntul bucătăresei și să se amestece în becisniciile celorlalți? ISPIRESCU, L. 309. Bun lucru, bade, cu plugul! – Să trăiești, mîndră, cu prînzul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. ♦ (Ca semn al conjunctivului, în alcătuirea formelor familiare și populare de viitor) Dacă țara o să se ridice ca acum cîțiva ani fără legătură de la om la om, fără legătură de la sat la sat, fără conducere și fără plan, o să se întîmple la fel. STANCU, D. 286. Cred că ai să izbutești. ISPIRESCU, L. 5. Acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Știu c-ai să-mi pui înainte prieteșugul cel mare. CONACHI, P. 86. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă, după verbe și expresii impersonale) Îmi vine greu să-l ascult și-mi vine și mai greu să nu-l ascult. STANCU, D. 355. Mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori decît să rămîie vulpea fără coadă. ODOBESCU, S. III 47. Așa-mi vine cîteodată Să mă sui la munți cu piatră... Așa-mi vine uneori Să mă sui la munți cu flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201. ◊ (Precedat de «ca») Nu e bine ca omul să fie singur. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie om de înțeles. Seamănă să fie om cumsecade. A ajuns să moară de foame. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit. ISPIRESCU, L. 2. Pe Murăș și pe Cîmpie Nu-i mîndră să-mi placă mie, Pe Murăș și pe Tîrnavă Nu-i mîndră să-mi fie dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Ce-a făcut moș Gheorghe? A vrut să-și ia înapoi pămîntul și de la un vecin și de la celălalt. MIHALE, O. 121. Puteam chiar să nu mai fiu acuma. SADOVEANU, O. II 231. Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocirlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie, Dar ea zboară. EMINESCU, O. I 82. Eu nu îți cei în parte nimica pentru mine: Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, M. 6. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ◊ (Precedat de «ca») Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături. EMINESCU, O. I 87. Destul, boieri! [zise Lăpușneanul] Întoarceți-vă și spuneți celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el. NEGRUZZI, S. I 140. 5. (Introduce o propoziție finală) [Neagu] se întoarse să controleze cîrma. BART, E. 397. Unchiașul... a ieșit să-i întîmpine. ISPIRESCU, L. 1. În aerul nopții Făt-Frumos își spălă fața în baia de lacrimi, apoi, învălindu-se în mantaua ce i-o țăsusă din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. EMINESCU, N. 29. Oltule, Oltețule, Secați-ar pîraiele, Să crească dudaiele, Să trec cu picioarele. ALECSANDRI, P. P. 284. ◊ (Precedat de «ca») Se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari... ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. [Lupul] unge toți păreții cu sînge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei. CREANGĂ, P. 25. Tot orașul Chișinăului se adunase, ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. Frunză verde mărăcine, Du-mă, bade, și pe mine Unde mergi în țări străine; Fă-mă peană-n clopul tău, Ca să te umbresc mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 63. ◊ (Precedat de «cum»; neobișnuit) Își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba. ISPIRESCU, L. 14. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva. CREANGĂ, A. 30. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Precedat de «de») Se răpezi... de să-l facă mici fărîmi. ISPIRESCU, L. 17. Un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. id. ib. 41. ◊ (Precedat de «ca») E prea frumos, ca să fie adevărat. 7. (Introducînd o propoziție condițională, echivalează cu «dacă», urmat de optativ) Să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre năsip sau fir de năsip printre mac. CREANGĂ, P. 264. Fugarul Bogdan ar fi fost extradat să nu fi fugit din Polonia. HASDEU, I. V. 24. Pădurice, deasă ești, Mîndra mea, departe ești; Dar să știu că te-aș vedea, Păduricea o-aș tăia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. Duce-m-aș, să am putere. id. ib. 48. III. (În loc. conj.) Măcar să (introduce o propoziție concesivă). Trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu mă duc, mamă; nu mă duc la Socola, macar să mă omori. id. A. 119. Numai să (introduce o propoziție condițională). Îți poate fi de folos, numai să vrea. DELAVRANCEA, V. V. 219. Pînă să (introduce o propoziție temporală). Pînă să ajungă el, craiul pe de altă parte și ajunsese acasă. CREANGĂ, P. 186. În loc să v. loc. (Să) nu (care) cumva să v. cumva. Pentru ca să = a) introduce propoziții finale. Nu era ziuă în care... să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite semințele. SLAVICI, N. I 22; b) are valoare copulativă. A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să = a) introduce propoziții modale. Gingașa copilă ceti răvașul... fără să verse măcar o lacrimă. NEGRUZZI, S. I 25; b) introduce propoziții concesive. Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul.

Ca musca la arat – ultimul vers din fabula Musca de Al. Donici. După munca pe ogor, un bou se îndrepta spre casă. O muscă se așezase pe jugul lui. „De unde vii, soro?” – o întreabă altă muscă întîlnită în cale. Cu un aer supărat, cealaltă îi răspunde: „Nu vezi că noi ne-ntoarcem din cîmp, de la arat?!” Și fabula se încheie cu morala: „Spre laudă deșartă / Mulți zic: noi am lucrat; / Cînd ei lucrează-n faptă / Ca musca la arat”. Expresia e deci întrebuințată pentru a caracteriza pe cei care își atribuie meritele altora; se împăunează că au luat parte activă la o muncă, dar în realitate rolul lor a fost inexistent. Fabulistul rus I.I. Dimitriev a scris pe aceeași temă o fabulă intitulată de asemenea Musca (1803). Maiakovski folosește expresia în poezia satirică Muștele opoziției la Congresul Sovietelor: Toți discută: / Oh și ah, / cum va fi, / puterea sovietică nu e rea? / dar dacă vom ajunge / pe coarnele boului istovit, / vor striga cei dintîi: „noi am arat!” LIT.

STRUNĂ, strune, s. f. 1. Fir elastic (din metal sau din intestine de animale) care, întins pe o cutie de rezonanță, vibrează producînd tonuri muzicale; coardă (1). Privighetoarea e mare artist și cred c-ar putea interpreta o melodie auzită pe strune. SADOVEANU, O. VI 332. Scripcarul și cobzarul își potriveau într-una strunele. BUJOR, S.99. Salută zdrăngănind din strune Bătînd cadența din picior Și cîntă, legănîndu-și capul, Cobzarul. IOSIF, V. 48. ◊ Fig. În odaie struna tăcerii rămase atît de întinsă că multă vreme nimeni nu cuteză s-o atingă. DAN, U. 103. Vîntule, nebunule, De ți-ai rupe strunele. PĂUN-PINCIO, P. 43. ◊ Expr. A cînta (sau a bate) cuiva în strună (sau în struna cuiva) = a-i ține cuiva partea, a aproba tot ceea ce spune cineva, pentru a-i fi pe plac; a linguși pe cineva. Într-un an se duce la Iași cu cravată roșie pînă la brîu și ne cîntă în strună, într-altul ne împiedică serbarea. GALAN, Z. R. 13. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. A întoarce struna sau a o întoarce pe altă strună = a schimba cîntecul; fig. a-și schimba părerea, atitudinea; a întoarce foaia (v. foaie). Măi arcușe frățioare, Ia întoarce struna, Pentru dorul ce ne doare Să-i mai zicem una! DEȘLIU, G. 17. (Glumeț) A-i face cuiva spatele strună = a bate zdravăn. Sună bine-n cobză, sună, Să nu-ți fac spetele strună. ALECSANDRI, P. A. 58. 2. Sfoară întinsă, făcută din fire elastice și răsucite. Eu îmi ridic iarăși varga undiței și cercetez cele două muște artificiale ale strunei. SADOVEANU, O. A. II 199. Spînu se zvîrlise în picioare... bizuit în prăjină și în struna de treizeci de fire de coadă de cal. id. N. F. 102. Descalecă arcașii... Trag, strunele vibrează, sunînd zbîrnăitoare. ALECSANDRI, P. III 224. ◊ (În legătură cu verbe de mișcare, sugerînd ideea de mers grăbit, fără ocoluri, drept la țintă) N-apucă să-și ieie măcar rămas bun de la copilă, ci plecă strună. ȘEZ. VIII 71. ◊ Expr. (Despre acțiuni, activități) A merge strună = a merge foarte bine, a fi în ordine perfectă. E greu să dai de căpătîi, Dar dacă dai, merg strună toate. COȘBUC, P. I 89. Treaba mergea strună; băieții schimbau tabla în toate zilele, și sîmbăta, procitanie. CREANGĂ, A. 4. Treaba mergea strună. NEGRUZZI, S. I 343. 3. Parte a frîului care se pune sub bărbia calului și se agață de cele două capete ale zăbalei. Cai clăbuciți la strune și zabale. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în strună = a ține de scurt (pe cineva), a înfrîna, a stăpîni. Noua curte domnească... era plină de o gloată posomorîtă pe care abia o ținea în strună un șireag îndesat de dorobanți. ODOBESCU, S. I 107. 4. Compus: struna-cocoșului = nume dat la două plante erbacee cu frunzele ovale și florile albe (Cerastium).

PLECA¹, plec, vb. I. Intranz. A părăsi locul unde se află și a se duce în altă parte, a se deplasa dintr-un loc în altul; a porni. Eu cred că are dreptate și trebuie să plecăm. DUMITRIU, N. 34. Cînd am plecat, un ornic bătea din ceață rar. ARGHEZI, V. 114. ◊ (Urmat de determinări arătînd locul de pornire sau de destinație, scopul, timpul, modul etc.) Nechifor Lipan plecase de acasă după niște oi la Dorna ș-acu sfîntu-Andrei era aproape și el încă nu se întorsese. SADOVEANU, B. 9. Eu plec cu sacu-n spate. La calea jumătate, Cer plata, trei săruturi. COȘBUC, P. I 63. Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adînc și a plecat degrabă să-și facă datoria. CARAGIALE, O. III 71. Ea picioru-l pune-n scară Și la codru pleacă iarăși. EMINESCU, O. I 103. ◊ (În apostrofări) Pleacă (de aici)! ◊ (Despre lucruri și despre abstracte) Parcă tot sîngele îmi plecase spre capătul lumii. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. Dorul meu pe unde pleacă Nu-i pasăre să-l întreacă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. ◊ Tranz. (Rar) Harabalele-ncărca și la moară le pleca. TEODORESCU, P. P. 146.

DUS², -Ă, duși, -se, adj. 1. Plecat (fără a se mai întoarce). Te du de la casa mea, dar te du și dusă să fii. RETEGANUL, P. II 68. ◊ (În unele construcții fixe) Ochi duși în fundul capului = ochi adînciți în orbite (de obicei din cauza bolii, oboselii, bătrîneții). ◊ Expr. Dus (pe ceea lume sau din lume) = mort. Copila, privind și pricepînd mișcarea vieții din juru-i, își aducea aminte și de clipele trecutului, de dragostea mamei duse, – și cu tot sufletul se îndrepta spre hătrînii aceștia buni. SADOVEANU, O. IV 289. Căsenii, obosiți fiind de priveghere, toți se așază care pe unde pot și adorm ca duși din lume. RETEGANUL, P. I 12. Sermana s-a chinuit așa pînă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! CREANGĂ, P. 98. (Substantivat) Vorbește dușilor de pe lume. ISPIRESCU, U. 126. A dormi dus = a dormi foarte adînc. Alți cîțiva dormeau duși, cu mînile desfăcute în lături, cu capetele răsturnate într-o parte, asemeni morților. CAMILAR, N. I 132. Intrai în odaie, unde Grigoriță dormea dus, mă dezbrăcai repede și mă trîntii în pat. HOGAȘ, DR. 258. (Poetic) Natura doarme dusă, tăriile în pace. EMINESCU, O. IV 408. ♦ (Despre noțiuni de timp și despre întîmplări văzute în mers) Trecut, dispărut. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Mă cufund în trecut și visez la zilele duse? RUSSO, O. 100. ◊ (Substantivat) O clipă să mai gust din cele duse. VLAHUȚĂ, P. 67. 2. Fig. Desprins de realitate, străin de ce se întîmplă în jur, absent, îngîndurat. Nastasia sta dusă. Recita în gînd, ca pe niște rugăciuni, scrisorile ce le primise de la Mitrea. SADOVEANU, M. C. 185. Rămîne cu ochii duși. CAMIL PETRESCU, T. I 104. Și ascultă, dus din lume, a ei dulci și timizi șoapte. EMINESCU, O. I 51. ◊ Expr. Dus pe gînduri = preocupat, absorbit de gînduri. Ceasuri întregi rămîne dus pe gînduri, incapabil de a lucra ceva. VLAHUȚĂ, O. A. 449. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2. Sta jos pe covor, dus pe gînduri. CARAGIALE, O. III 81. (Cu construcția schimbată) Cu furca-n brîu, cu gîndul dus, Era frumoasă de nespus În portu-i de la țară. IOSIF, V. 41.

MÎNIE¹ s. f. 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva, supărare mare; furie; (cu sens atenuat) supărare. V. i n d i g n a r e, e n e r v a r e. Și mănie-se cu mănie Domnul spre oamerii săi. PSALT. 226, cf. 46, 107. Cine va putea să rabde acea înfricoșată și dereaptă urgie a județului nefățarnic, împlut fiind de mînie și cu urgie? CORESI, EV. 36. În măniia sa omorîră pre om. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/29. După năsîlnici[a] ta și după neîntoarsă inimă cruț[â] ți[e] mînie (cca 1618). id. ib. 51/4. Au pogorît diavolul cătră voi plin de mînie mare. N. TEST. (1648), 312^v/6, cf. GCR I, 142/1. Dentr-aceale cuvinte să va răni unul la inimă, și-l va birui măniia, și într-acel ceas va sări asupra lui. PRAV. 85. Greșala ce să va face cu mănie, să să cearte mai iușur. ib. 254, cf. 255. Să nu mă-nfruntedzi, Doamne, la ceas de mînie. DOSOFTEI, PS. 22/18, cf. 14/9. La mînia lui grăie tot cu cinste și cu îngăduială, nu cu răstituri, prostatic. NECULCE, L. 122, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 216, 220, 231. S-au umplut de mânie ca un leu sălbatec (cca 1750). GCR II, 55/21. Și să aprinsă cu mai mare mînie asupra călugărilor. VARLAAM-IOASAF, 8^V/18. Cu mănie tot îndată s-aprinsă. . . Și el arme prinsă. BUDAI-DELEANU, T. V. 39, cf. 47. Aprinzîndu-să groaznic de mînie ca un leu s-au repezit asupra dușmanului. DRĂGHICI, R. 168/4. Moartea simți că o putere nevăzută o ținea pe scăuieș, precum odinioară în copac, dar de ciudă și de mînie nu voia să deie nimic. NEGRUZZI, S. I, 91, cf. 162, ALEXANDRESCU, M. 30. Mi se-n- tîmplă multe pozne, cînd sînt cuprins de mînie. HASDEU, R. V. 13. Atunci a lui mînie ca trăsnetul era, In patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. Abu Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochi rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, O. II, 272. Apoi dodată se arătă și armăsarul iepelor, plin de spume și sforăind de mîniă. ISPIRESCU, L. 28, cf. 121. Calcă, culcă, -mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune, C-o mînie trâsnitoare în al ochilor focar. MACEDONSKI, O. I, 105. În zîmbetul lui nervos se vede o mînie. DELAVRANCEA, H. T. 220. Să-l ducem pe sus pînă pe plai, zise cu mănie notarul. AGÎRBICEANU, A. 291. L-a cuprins o mînie mare, a trîntit și a suduit toată ziua. REBREANU, I. 79, cf. id. R. II, 230. Și-acuma, de mînie, mi-arde sîngele în vine. – De mînie? Ba de frică ! EFTIMIU, Î. 113. Domnu Toma avea dese tulburări de mînie și atuncea împungea cu fruntea în toate părțile ca un inorog, SADOVEANU, B. 204. Prin ochii lui Crăiniceanu trecu un fulger de mînie și sprîncenele se lăsară pe luminile ochilor. id. O. I, 56. Căpitanul, foc de mînie, ieși din apă. BART, S. M. 101. Deși era și ea destul de dîrză, nu avea curajul să înfrunte mînule serdarului, care-și pierdea măsura din nimic. CAMIL PETRESCU, O. I, 149. Grăunții scrîșnitelor sale mînii de adineauri. . . se mai vînzoleau încă în el. C. PETRESCU, A. R. 188. Pentru cine stîrnește mînia noastră nu se va găsi loc de trai. STANCU, R. A. IV, 416, cf. V, 7, id. D. 189. Ce ești așa mînios, mă? În trei zile îi trece omului mînia, dar la dumneata parcă a crescut. DEMETRIUS, V. 146. Își pierdu cumpătul și de mînie își aruncă șapca din cap. PREDA, D. 160. Cuvîntul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frînge mîniia. CANTEMIR, IST. 242. Voroava blîndă toată pornirea îmblînzește, iară cea aprigă, și pre cel slab ațîță la mînie. ZANNE, P. II, 811. Ca cîrmaciul de pietre, de mînie să te ferești. id. ib. VIII, 383. Acela mai mare să poate socoti ce mînia și-o poate stăpîni. id. ib. Mînia împăratului, călăuză morții. id. ib. 384. Mînia rece, curînd să trece. id. ib. 385. ◊ F i g. Ploaia s-a ridicat dintr-o parte și cu mînie mare a trecut peste lume. GALACTION, O. 87. ◊ L o c. a d j. Iute (sau grabnic, rău) la mînie, se spune despre un om care se enervează, se înfurie ușor, care este iritabil, irascibil. De n-are avia bărbatul altă nice o vină, ce numai aceasta vrăjmășiia, căndu-i. . . iute la mânie, agiunge atâta să să desparță aceaia casă. PRAV. 154. Era. . . cam grabnic la mînie, dar apoi curînd se întorcea. NECULCE, LET. II, 412/3. Ei, Doamne, ce rea ești la mînie ! COȘBUC, S. 14. Era prea iute la mînie. C. GANE, TR. V. 244. Om bun dar iute la mînie, căpitanul se aprindea răpede, tuna și fulgera, dar se stingea degrabă. BART, S. M. 101. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) Într-o mînie = cuprins subit de un acces de enervare, de furie. Cela ce-ș va ucide pre tată-său sau pre înmă-sa și pentru sâ-ș mai micșureadze certaria va dzice c-au greșit într-o mănie. . ., să-l cearte ca pre un ucigătoriu de părinți, PRAV. 96. De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNIK-BÎRSEANU D. 221. 2. Pornire dușmănoasă (și statornică) împotriva cuiva; dușmănie, ură; resentiment. Vedzi că tu dureare și mănie cauți. PSALT. 15. Aiavea amu iaste, că dragostea protivitoare iaste mîniei ceaia reaoa. CORESI, EV. 47, cf. 36, 48, 97, 200, id. PS. 171/13. Mînia și vrajba dentru neamul omenesc o goni (a. 1644). GCR I, 111/29. Clisten au întrebat moșiile și ruda . . ., cercetîndu-le toate lucrurile lor, ori mânii, ori învățătură. HERODOT (1645), 351. Las să mi să tîmple Asupra mea pizmașii mîniia să-și împle. DOSOFTEI, PS. 25/2. Bitorul poate . . . să tragă pre ascultătoriu la orice voiaște, la războiu sau la pace, la mănie sau la milă. MOLNAR, RET. 12/19, cf. 8/6. Totdeauna acest prea înțălept ziditoriu, într-acest chip ne iconomisăște și nu cu vreo mănie. DRĂGHICI, 4. 54/19. Mînia fierbe-n mine și, de n-aș fi plăiaș, De n-aș fi român, frate, m-aș face ucigaș ! ALECSANDRI, T. II, 150. O, fiarbâ-vă mînia în vinele stocite, In ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite. EMINESCU, O. I, 23. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrii, cruzimi, zavistii, mînii, bîrfiri, minciuni. MACEDONSKI, O. I, 167. Simte că nu i s-au stins mîniile-n suflet și-amarul. COȘBUC, AE. 11. Însă stetea el acum la corăbii. . . Ros de mînie pe-a oștilor domn Agamemnon. MURNU, I. 45. Plin de-o surdă mînie – adunată în suflet de veacuri, Mîna pe torță a pus. ANGHEL-IOSIF, M. II, 101. Făt-Frumos cu fața toată de-o mînie grea brăzdată Scoase paloșul din teacă și răcni. EFTIMIU, Î. 119, cf. 22. O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul, cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Mînia dreaptă a popoarelor. CONTEMP. 1951, nr. 236, 1/2. ◊ E x p r. A ține (cuiva) mînie = a dușmăni, a urî (pe cineva), a fi certat (cu cineva), a păstra ură unei persoane cu care te-ai certat. M-ai scos din pizmașii ce-mi țînea mănie. DOSOFTEI, PS. 56/3. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie, Eu n-am putut să țin mînie Că n-am avut, părinte, cui, Măcar mi-au tot făcut-o unii ! COȘBUC, P. I, 199. 3. Supărare, necaz; ciudă. Ne-au pus înainte Domnul, ca pre noi den urîciuni și den mînii și den pomenirea de rău să ne slobozească. CORESI, EV. 338, cf. PARACLIS (1639), 260. Thesalii trimisără om la Fochei, pentru că ei avia mănie pre dănșii, HERODOT (1645), 436. Nemeșul gîndeai că creapă de mănie. BUDAI-DELEANU, T. V. 141. De mînie au apucat și au zmult acea buruiană. DRĂGHICI, R. 62/25. Eu ei am făcut mînie Dar încă ce necaz mie. BĂRAC, A. 59/19, cf. BARIȚIU, P. A. I, 347, III, 24. Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mînie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I, 51. Dacă mă vei urî, Eu portul mi-l voi cerni. Dar cum focu să-l cernesc, Că măi tare-l săpunesc . . . Cu săpun din Cisnădie, Bădiță-ntr-a ta mînie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 236, cf. 448. Măi bade, -ntr-a mea mînie, Nu iubi ce nu-ți trebuie Că, bade,-ntra-a ta mînie Nu iubesc ce nu-mi trebuie. RETEGANUL, TR. 159. Nuntă fără mînie și moarte fără bănuială nu se poate. ZANNE, P. IV, 524. Tîrgul mînie n-are. id. ib. V, 626. Tocmala n-are mînie. id. ib. 630. ◊ E x p r. (Regional) A-și pune mînie = a se supăra; a se încăpățîna. Floricică dintr-o mie. Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. 4. (Învechit și popular) Urgie, prăpăd, grozăvie, nenorocire, calamitate. Foc încinse-se în Iacov și mănie (u r g i e D) Sui spre Israil. PSALT. 157, cf. 10, 181. Zi de mînie iaste zioa aceaia, zi de scîrbă și de nevoe. CORESI, EV. 36, cf. 18, 304. Pui de năpîrci, cine vă arătă voao să fugiți de mînia ce va să vie? N. TEST. (1648), 5^r/16. S-au făcut o mînie mare de la domnul asupra acelui boeriu. IST. Ț. R. 48. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice, și oare poate socoti neștine mai mare mănie decît aceasta ? (a. 1700). GCR I, 338/11. Va fi nevoie mare pre pămînt și mînie intru norodul acesta (cca 1700-1725). id. ib. II, 22/29. Ploile mari se numesc puhoiuri. . ., mînie, înec, potop sau potoape, prăpăd. PAMFILE, D. 109. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. II, 638. ◊ (Cu determinările „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pămîntului”) Atunce vor vede toți păcîtoșii marea de focu clocotind și sfîrîindu, și mâniiia lu Dumnedezeu fi-va atunci (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Poamele de pre leamne și strugurii vor arde de măniia lui D[u]mn[e]zeu. PARACLIS (1639), 255. Stă gata înaintea voastră zua mănii și a urgiei lui D[u]mn[e]zău. EUSTRATIE, ap. GCR I, 76/31. Pe aceste ținuturi au fost mănia lui Dumnezeu. N. COSTIN, LET. II, 13/15. De-bie au mărsu păn-la Sletin, că i-au fostu lovit mînia lui Dumnedzău. NECULCE, L. 108. Mînia lui Dumnezeu ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 43. Și să nu cutezi a face în alt chip, căci mînia cerului va cădea preste tine și mai îngrozitoare. ISPIRESCU, L. 144. Pe o vreme rea, mînia lui Dumnezeu, am mas o noapte la Florești. VLAHUȚĂ, ap. CADE. ÎI amenință cu mînia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte. REBREANU, I. 177. (Glumeț, prin exagerare) Doamne ! Ce mînia lui Dumnezeu îi, de cum ajung aceștia sub părete; unu ură, scripcarii cîntă, unu bate doba, alții pocnesc din harapnice. ȘEZ. III, 183. (Exprimă în gradul cel mai înalt defectele sau calitățile cuiva) Era slut, mînia pămîntului. GANE, ap. CADE. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Toată noaptea am auzit Oltul, ce mînie de apă ! DELAVRANCEA, ap. CADE. Ia spune-mi, taică, mai ține mult mînia asta de pădure ? GALACTION, O. 211. Se pornise o fierbere, o îmbulzeală, o mînie de glasuri. SADOVEANU, O. III, 44. - Pl.: mînii. – Și: (învechit și regional) mănie s. f. – Din ngr. μανία.

DREPT³, (3, 4) drepturi, s. n. 1. Totalitatea regulilor de conduită, a normelor care, instituite sau sancționate de puterea de stat, exprimă voința clasei dominante, reguli a căror respectare și aplicare este asigurată prin forța de constrîngere a statului, în scopul apărării, întăririi și dezvoltării relațiilor și rînduielilor sociale ce convin și folosesc clasei dominante. ◊ (Urmat de determinări arătînd conținutul) a) (După tipul de drept din care face parte) Drept socialist. Drept burghez. b) (După natura raporturilor sociale pe care le reglementează) Drept civil. Drept penal. Drept internațional. 2. Știința dreptului³ (1). A studia dreptul. Manual de drept civil. ▭ Tînărul Crețescu, după ce a stat vreo patru ani la Paris să facă dreptul, s-a întors în țară. BUJOR, S. 158. Costică... își luase licența în drept. MACEDONSKI, O. III 5. 3. Posibilitatea, facultatea recunoscută de regula de drept³ (1) unei persoane de a avea o anumită conduită, altă persoană (sau alte persoane) trebuind să aibă o conduită corespunzătoare. Drept la învățătură. Drepturi civile. Drepturile omului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă, adică dreptul de a căpăta o muncă garantată și plătită potrivit cu cantitatea și calitatea ei. CONST. R.P.R. 36. Femeia are drepturi egale cu ale bărbatului la muncă, salariu, odihnă, asigurare socială și învățămînt. ib. 39. Dreptul este ceailaltă față a datoriei, adecă, ca un lucru cu două fețe, dreptul și datoria nu se pot despărți unul de alta. BĂLCESCU, O. I 354. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. Vei ajunge totuși acolo unde se cuvine de drept s-ajungi. CAMIL PETRESCU, T. I 121. ◊ Expr. A avea dreptul (sau drept) să... (sau de a...) sau a fi în drept să... = a avea justificarea, facultatea sau puterea de a face sau de a pretinde ceva. Dacă nu ți-aș da învățătura cuvenită, [împăratul] ar avea drept să mă lovească. SADOVEANU, D. P. 21. Nu aveai totuși dreptul să faci ce ai făcut. CAMIL PETRESCU, T. III 138. Cuiu-i al meu și am drept de-a pune în el ce-oi vra. ALECSANDRI, T. I 322. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, a unui serviciu. Drepturi de autor. ▭ Bărbatul lasă în mîna podarului dreptul de trecere: cinci lei. BOGZA, C. O. 291. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. Bine că ați apucat a veni și d-voastră, ca să fiți de față cînd ne-om lua dreptul. CREANGĂ, P. 159. Să slujești tu degeaba?... Cum să nu-ți iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22. – Variantă: (3, popular) dirept s. n.

PIELIȚĂ, pielițe, s. f. (Și în forma peliță) 1. Piele (în special cea a obrazului). Vorbise repede și focos; obrazul cu pielița albă și translucidă luase o culoare viorie și bolnavă. C. PETRESCU, A. 321. Ochii fetei se-nfundase în cap, oasele și încheieturile feței ei ieșisă afară, pelița din oacheșă se făcusă vînătă. EMINESCU, N. 25. Oricine-l vede-n soare cu pielița lui albă, Se-ntreabă ce să fie, fecior de zmeu ori fată? ALECSANDRI, O. 211. ◊ Expr. Să-i tai pielița cu un fir de păr, se spune despre cineva care are pielea obrazului foarte fină și delicată. (Învechit) A fi pieliță de... = a fi neam de..., viță de... Eu sînt pieliță de drac, De dau la domnie-n cap. MAT. FOLK. 1S8. ♦ (Mai ales la pl.) Pielea îngustă și albă care mărginește unghia. Prinde delicat [degetele] pe rînd, în mîna ei grasă și pistruiată, rotunjește oval unghiile, taie pielițele, lustruiește, pensulează cu lac. C. PETRESCU, C. V. 259. ♦ (Rar) Pleoapă. El adormi; cu toate acestea-i părea că nu adormisă. Pelițele de la lumina ochiului i se roșise ca focul. EMINESCU, N. 25. Membrană, mucoasă care acoperă unele organe. Se deschide ciocul [găinii], i se scoate limba, se întoarce, și de la jumătate înspre vîrf i se jupește un fel de peliță numită cobe. ȘEZ. III 205. ♦ Membrană care unește degetele palmipedelor. 3. Înveliș subțire care acoperă miezul sau carnea boabelor unor fructe; epicarp. Pădurea ascunde șanțurile; brazii se văd în pîcla albastră ca în bruma de pe pielița prunelor. C. PETRESCU, Î. II 14. ♦ Înveliș subțire care acoperă unele părți ale plantelor. 4. Pojghiță fină care se formează pe suprafața laptelui, a supei și a altor alimente lichide. Imaginea unei cești de cafea cu lapte, răcită și cu pielița creață deasupra, în loc să-i apară respingătoare, îi scormoni stomacul cu unghii de fier.C. PETRESCU, C. V. 124. – Pl. și: pieliți. – Variantă: peliță s. f.

Adam Prenume nu prea frecvent în onomastica românească contemporană, Adam reproduce un vechi nume biblic ebraic ’Adām. Nume, potrivit mitului biblic, al primului om, creat de Dumnezeu din lut, „după chipul și asemănarea sa”, ebr. ’Adām a dus la serioase dispute etimologice, soluțiile propuse pentru a-i explica originea și semnificația fiind multe și diferite. Una din cele mai vechi explicații, sugerată chiar în Geneză, apropie numele pers. de ebr. ’ādhāmah „sol, pămînt”, derivat din radicalul verbal ’dm „a fi roșu, roșu-brun”. Deși această etimologie a fost respinsă de o mare parte dintre specialiști, este interesant de amintit că în multe limbi omul este numit „cel născut din pămînt” (în Atharva-Veda se spune: „tu care ești pămînt, te pun în pămînt”, iar la ceremoniile funerare chineze este tradițională fraza „carnea și oasele să se întoarcă din nou în pămînt”); semnificația „pămînt roșu” este cu siguranță corectă în explicarea numelui unei așezări de pe malul Iordanului, ’Adām (astăzi Tell addamije), perfect identic cu numele personal. O altă etimologie propusă pornește de la ebr. ’adham, care desemna specia umană în general sau omul, în particular (în mod excepțional cuvîntul avea și sensul „bărbat”). Alte încercări etimologice recurg la explicarea lui ’Adām prin etiopiană (prin apropiere de un cuvînt cu sensul de „a fi frumos”), arabă (pe baza unui cuvînt cu semnificația „a se uni, a fi sociabil”) sau asiriană (adamu „a face, a produce”). Ca o curiozitate, menționăm și explicația simbolică a numelui Adam, considerat un acronim din cuv. gr. Anatole „răsărit”, Disir „apus”, Arctos „nord” și Mesembria „sud” (așa este interpretat numele în Pravila lui Matei Basarab). Răspîndit în Europa, Adam este mult mai frecvent la catolici decît la ortodocși (mai frecvent este la macedoneni și bieloruși, probabil tot sub influența catolică). Intrat la noi printr-un intermediar slav, destul de vechi, dar rar și cu puține derivate (Adămuț, Adămuș, Adamachi), Adam are o prezență interesantă în folclorul românesc: în expresii („De cînd cu moș Adam”, „Iaca și Adam ”, „A fi neam după Adam”, „de la Adam Babadam” etc.), în ghicitori („Cine la moartea lui a intrat în pîntecele maică-si ?” face aluzie la originea biblică a lui Adam), în colinde, cîntece de nuntă, descîntece („cărarea lui Adam” pentru „calea laptelui” sau „drumul de lapte” ne amintește de cîteva denumiri italiene, spaniole și franceze formate tot ca un nume de persoană; it.: via sancti Iacobi; sp.: camino de Santiago; fr.: chemin de Saint-Jacques etc.). Foarte puțin deosebite de forma general europeană Adam, sînt it. Adamo și sp. Adăn. □ Simbol al originilor umanității și al perioadei edenice în mitologia iudaică (identică cu „vîrsta de aur” greco-romană), mitul lui Adam apare în literatura profană încă din sec. 12 în drama anglo-normandă Repraesentatio Adae. Din 1300 datează poemul armean al patriarhului Arakhel din Siunik, Cartea lui Adam. în general în literatura evului mediu, Adam reprezintă tipul omului care păcătuiește, al celui supus greșelii. Începînd cu sec. 17, personajul capătă noi semnificații, reprezentînd pe cel care decide să-și asume răul și acceptă infinitul suferinței viitoare (ca Adam de Giovanbattista Andreini, din 1613). Un Adam liber și conștient creează John Milton în Paradisul pierdut, o ultimă apariție importantă a personajului fiind cea din Tragedia omului, de Imre Madách, ca un simbol al vieții spirituale a umanității.

MONTÁJ s. n. 1. Faptul de a monta¹ (1); (concretizat) ansamblu, sistem realizat prin montare¹. Importanța preciziei execuției pieselor, în ceea ce privește dimensiunile lor, se evidențiază la montaj și mai cu seamă în cazul înlocuirii pieselor de schimb. IOANOVICI, TEHN. 369. Capul șurubului poate să mai aibă și alte forme speciale, după locul disponibil pentru montaj. SOARE, MAȘ. 11. Penele de reglaj se caracterizează. . . și prin faptul că montajul și demontajul lor nu se face prin lovituri de ciocan. id. ib. 50. Montajul de mașini și aparate. BO (1951), 785. Se întoarse lîngă masa de montaj și rîndui piesele. V. ROM. iulie 1954, 159. Sînt în curs de construire și montaj mari complexe ale industriei chimice. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4837. 2. (În pictură, grafică, fotografie) Reunire a unor imagini independente sau care fac parte dintr-o compoziție, în vederea obținerii unui ansamblu; (concretizat) ansamblu realizat printr-o astfel de reunire. Această idee este viu redată de un montaj fotografic care domină o parte din prima sală a expoziției. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 390. 3. Stabilire a ordinii, a lungimii etc. diferitelor imagini din care este alcătuit un film cinematografic, înainte de a fi definitiv terminat. Aceasta e arta montajului, aceasta e legea ecranului. CONTEMP. 1958, nr. 592, 4/4. Montaj radiofonic = dispunere în ordinea logică a momentelor reprezentative care alcătuiesc opere literare sau muzicale, în vederea prezentării lor în cadrul unei transmisiuni radiofonice – Pl.: montaje. - Și: (învechit) montágiu s. n. BUL. FIL. VI, 57. – Din fr. montage.

CĂLĂTOR¹, -OARE, călători, -oare, adj. 1. Care călătorește, care e în călătorie, care pleacă în altă parte. Există un canon care îngăduiește și dezleagă pe omul călător – încolțit de vremea rea – să intre să se adăpostească [în biserică]. GALACTION, O. I 81. Ei, da-s la drum, și baba călătoare n-are sărbătoare! VLAHUȚĂ, O. AL. I 95. ◊ Fig. August e în toi... și de-acu vara-i călătoare. SADOVEANU, F. J. 609. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. ◊ Porumbel călător = porumbel dresat să se întoarcă la locul de unde a plecat. 2. (Despre popoare sau populații) Nomad. Și nații călătoare, împinse de a mea, împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. 3. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări calde; migrator. De multe ori urmărise stolurile călătoare cu ochii. C. PETRESCU, A. 308. Trec păsările călătoare-n bandă. Îndurerat le urmăresc cu ochii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 138. Aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. CARAGIALE, O. III 231. Zărește despre soare Cîrdurî-cîrduri de cucoare, Călătoare zburătoare. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. Fig. Care trece repede, trecător. Numai eu în tîrziu singur pe cărare Farmecul acestei clipe călătoare. TOPÎRCEANU, B. 79.

MANTA, mantale, s. f. 1. Haină lungă dintr-o țesătură groasă sau impermeabilizată, făcînd parte mai ales din uniforma militarilor și care se poartă peste alte haine contra frigului sau a ploii. Jandarmul își ridica gulerul mantalei. CAMILAR, N. I 90. Vedeți, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc. CAMIL PETRESCU, U. N. 387. Ofițerul... învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola. BART, S. M. 16. ◊ Expr. Manta de vreme rea = om care-ți este de folos, dar pe care nu-l bagi în seamă decît atunci cînd ai nevoie de el. A-și întoarce mantaua după vînt = a se acomoda împrejurărilor, a fi oportunist. A-și găsi mantaua (cu cineva) = a-și găsi beleaua, a avea de furcă (cu cineva). Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. ♦ Mantie. Într-o manta de mătase cafenie... privea paturile printr-un lornion. C. PETRESCU, Î. II 32. Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe năsip încă fierbinte. EMINESCU, N. 24. Poartă pe spate o manta albă, cu gulerul de blană. BĂLCESCU, O. I 222. 2. Înveliș care servește pentru a proteja sau a căptuși o piesă sau un sistem tehnic. Mantaua tunelului. – Pl. și: mantăi (SAHIA, N. 117), măntăi (V. ROM. noiembrie 1953, 155), măntăli.

SUCI, sucesc, vb. IV. (Adesea în concurență cu răsuci) 1. Tranz. A învîrti un fir textil printr-o mișcare continuă, în același sens, pentru a obține un fir mai strîns și mai rezistent sau pentru a confecționa anumite obiecte. (Refl. pas.) Teiul se aduce în fîșii și se sucește. ANTIPA, P. 578. ◊ (Complementul indică obiectul confecționat) Suciseră din paie de săcară legători de snopi și le încărcaseră într-unul din care. SLAVICI, O. I 235. ♦ A înfășura, a încolăci. Ș-apoi îi sucește părul pe-al ei deget alb, subțire, își ascunde fața roșă l-a lui piept duios de mire. EMINESCU, O. I 84. ◊ Refl. Flăcăi voinici șed roată pe lîngă un foc mare, Mirîndu-se-ntre dînșii cum vreascurile-n foc Ca niște șerpi se mișcă, sucindu-se în loc. ALECSANDRI, P. III 234. 2. Tranz. A roti, a întoarce, a învîrti. Prinde mîna profesorului, care începuse să sucească butonul aparatului. SAHIA, U.R.S.S. 131. Pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba ș-o strînge la scară. CREANGĂ, P. 125. Ia un băț mai lung, îl pune în brîu și altul scurt pe care îl tot sucește între degete, imitînd torsul din furcă. ȘEZ. II 61. ◊ Intranz. Vîrîră cheia cea ruginită... și suciră o dată, de două ori, de trei ori, și de-abia putură deschide ușa aceea. RETEGANUL, P. II 5. ♦ (Cu privire la arme albe) A mînui (învîrtind). Suceam în dreapta paloșul... Tu ce făceai? EFTIMIU, Î. 48. 3. Tranz. A învîrti un obiect, dîndu-i forma unui sul; a învălătuci. ♦ A înfășura cu mîna foița în care s-a pus tutun, pentru a face o țigară. Tu cu mînile-ncleștate mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. 4. Tranz. A-și schimba brusc poziția corpului (sau a unei părți a corpului) sau a face pe cineva să și-o schimbe; a întoarce corpul, capul etc. Copilul care umbla pe lîngă cai îi «suci» ținîndu-i de căpestre, cu boturile spre vale. DUMITRIU, V. L. 6. După ce ea și-a sucit gîtul, uitîndu-se înapoi, a venit și el. CAMIL PETRESCU, U. N. 110. (Refl.) Mirenii își rupeau gîturile, tot sucindu-se să vadă unele persoane. STĂNOIU, C. I. 148. ◊ Expr. A-i suci cuiva capul (mintea sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a-l zăpăci, a-l prosti. Cum ne lăsași să ne sucească diavolul mințile, ca să stricăm, din lucru de nimic, o prietenie de mici copile? STĂNOIU, C. I. 203. Nevoile mai sucesc mintea multora și-i înfierbîntă cînd nici cu gîndul n-ai gîndi. REBREANU, R. II 97. Te-ntreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ♦ A răsuci cu o mișcare violentă gîtul unei ființe, pentru a o ucide. Trebuia să-ți sucească gîtul, afurisitule, că n-asculți. REBREANU, R. II 33. Acum numai o poruncă-ți mai dau, dacă-i împlini-o și asta, apoi te las în pace, iar de nu, ți sucesc grumazul, ca la un pui de găină. RETEGANUL, P. V. 51. Că decît mă blestemai, Mai bine gîtu-mi suceai. BIBICESCU, P. P. 146. 5. Refl. A lua o poziție nefirească; a se strîmba. Pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoaie, Și sub brațul său puternic totul pîrîie, trăsnește, Tot se rumpe, se răstoarnă, se sucește, se îndoaie. ALECSANDRI, P. A. 152. Tu socoți că limba mea... se va putea suci ca să zică firtă, tferdu, glagol! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Tranz. (În expr.) A suci vorba (sau a o suci) = a da alt curs convorbirii, pentru a-și ascunde gîndurile, a ocoli adevărul. El nu mai sucește vorba, ci spune drept în față, dacă i s-a pus ceva pe inimă. SLAVICI, O. I 54. (Eliptic) Văzînd fata toate dovezile acestea... n-au putut nici suci, nici tăgădui nimică, pentru că nici nu avea încotro, ci au mărturisit precum că toate sînt adevărate cîte le spune el. SBIERA, P. 144. 6. Tranz. (De obicei în corelație cu învîrti sau răsuci) A întoarce ceva pe-o parte și pe alta (pentru a examina mai bine). Ia el punga, o sucește, o învîrtește. CREANGĂ, P. 44. ◊ Absol. Întră-n boltă ca să-și aleagă multe de toate. Tot învîrte și sucește, dar nu le poate potrivi. RETEGANUL, P. III 21. ◊ Fig. Oricum ai suci și ai răsuci lucrurile, rar prilej ca acesta să faci negoțuri bune. VORNIC, P. 159. ◊ Expr. A suci și a răsuci (sau învîrti) pe cineva = a hărțui cu întrebările, pentru a obține mărturisiri. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. STANCU, D. 39. Îngrijitorul a venit și el, l-a sucit, l-a învîrtit, cu tot felul de întrebări. CARAGIALE, O. III 77. ♦ Refl. A se agita, a se zbuciuma, a-și frămînta mintea pentru a ieși dintr-o încurcătură. S-a sucit, s-a învîrtit, s-a socotit, s-a hotărît. O să divorțez. STANCU, D. 82. Gîndesc ei, se sucesc ei, se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. În zădar mai fac manevre și-n tot chipul se sucesc, Nimică nu pot a face, nimică nu isprăvesc. NEGRUZZI, S. I 128.