ZULIAR, -Ă, zuliari, -e, adj. (Învechit) Gelos. Traiul cu un soț zuliar și cărpănos... nu putea avea nimic încîntător pentru zvăpăiata Sultana. M. I. CARAGIALE, C. 129. Ce viață putea ea să aibă în casa acestui bătrîn zuliar și năbădăios? VLAHUȚĂ, O. A. III 16. A mers așa cît a mers, pînă i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-l prăjească și pe altă parte: s-a prefăcut că-l teme, că e zuliară. CARAGIALE, O. III 33. ◊ Fig. Ultimul suspin de agonie al Desdemonei, care are fantasia să moară gîtuită de ghearele zuliare ale maurului de la Veneția. HOGAȘ, DR. II 193. ♦ Invidios, pizmaș. Bietu’ flăcău! îi zuliar de norocu, meu... o și aflat c-o să ne cununăm împreună, Florico, și asta-l roade! ALECSANDRI, T. 926. li zuliară de tinerețile d-tale. id. T. I 71. – Pronunțat: -li-ar.