voinic, -ă s.m., adj. I s.m. 1 Bărbat (tînăr) care dă dovadă de curaj, de bărbăție, de vitejie în luptă; bărbat (tînăr) care înfruntă cu îndrăzneală pericolele, situațiile dificile etc. De-i izbuti, bine de bine, iară de nu, au mai pățit și alți voinici ca tine (CR.). ◊ Voinic de codru sau voinicul codrului = haiduc. Doisprezece coconași... se făcură voinici de codru (C. NEGR.). Cruce de voinic v. cruce. ♦ Bărbat tînăr (necăsătorit) bine făcut, robust, viguros, vînjos; restr. flăcău, fecior. ♦ (fam.; de obicei ca termen dezmierdător de adresare) Băiat. Vino la mama, voinicule ♦ (înv., reg.; de obicei în opoz. cu „muiere”, „femeie”, „nevastă”) Bărbat. I-au imputat că a venit la război cu careta ca muierile, iar nu călare ca voinicii (DION.). 2 (înv.) Soldat, războinic, ostaș. Se întorceau cu fuga acasă la dînșii, lăsînd în urmă... arme ființe și voinici morți (IORGA). ◊ Voinic de oaste v. oaste. ♦ (bis.) Ostaș în ceata îngerilor; ostaș al Domnului. Șăzînd lîngă beserica sfîntului..., au văzut doi voinici luminoși la chip și la stat (MIN.). II adj. 1 (despre oameni) Care dă dovadă de curaj, de bărbăție, de vitejie în luptă; curajos, dîrz, îndrăzneț, viteaz. Oamenii vremilor acelor... erau nalți ca brazii și voinici ca zmeii (C. NEGR.). 2 (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Care are o constituție robustă, solidă, care este bine făcut; care are forță fizică mare; care are un aspect impunător; puternic, solid, viguros, puternic. Erau femei voinice, cu mîinile și fețele albe (AGÂR.). • pl. -ci, -ce. și (înv., pop.) vonic, -ă. s.m., adj. /<sl. veche вонинкъ; cf. bg. войник, srb. vojnik „ostaș, combatant”.