INTERCALARE s. f. (< intercala < fr. intercaler, cf. it., lat. intercalare): așezare neobișnuită a unei părți de propoziție între componentele unei structuri verbale sau propoziționale sau a unei propoziții întregi între componentele unei alte propoziții. Astfel: ne-o arată, mi-l aduce; datu-l-am, i l-am dat, datu-mi-s-a, am mai spus, s-a prea întins, am tot vorbit, am și trimis, am cam întârziat; ruga-mă-vei, vedea-l-aș, dându-mi-se; am altceva de făcut, este iremediabil pierdută; „...neglijând pe aceasta din urmă (educațiunea inimii), nu poți, cu toată învățătura, produce decât monștri sociali” (I. L. Caragiale) – un complement circumstanțial concesiv intercalat între predicatul nu poți și complementul direct produce, deși locul lui firesc era după infinitivul complement direct; „Avu, o clipă, curiozitatea să se ridice” (M. Sadoveanu) – un complement circumstanțial de timp intercalat între predicat și complementul direct, deși locul lui ar fi fost după complementul direct; „Nimic nu-l putea opri și nimeni” (Cezar Petrescu) – predicatul cu complementele directe au fost intercalate între componentele subiectului multiplu, cu toate că locul lor era după subiectul multiplu; „Firește că, oricât i-ar fi crescut mâhnirea, Niță n-avea de ce să despere” (I. L. Caragiale) – o subordonată circumstanțială concesivă intercalată între conjuncția subordonatoare că, introductivă a subiectivei, și subiectul acestei subiective, Niță, deși ar fi trebuit să stea la sfârșitul frazei; „...continuă căpitanul, fără să asculte gluma fratelui său, întorcându-se spre Titu” (L. Rebreanu) – o subordonată circumstanțială modală intercalată între subiectul regentei principale, căpitanul, și elementul predicativ suplimentar întorcându-se, din aceeași principală, deși locul ei ar fi trebuit să fie la sfârșitul principalei regente etc.