5 intrări

53 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TOI, (3) toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. (Înv. și pop.) Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv. și pop.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.

TOI, toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.

TOÍ2, toiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A face zgomot, gălăgie; a hăui. Dar vin mulți colindători Și-aceia tare-or toi, De nu te-i putea hodini. ȘEZ. XVIII 116.

TOI1 s. n. 1. (Mai ales la sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare; partea principală, miezul unui lucru. Te-ai rupt și tu tocmai acum cînd era toiul bătăii. ȘEZ. I 264. Și cu dînsul purcedea Tocma-n valea Vajului, La fîntîna hoțului, Unde-i toiul fînului. TEODORESCU, P. P. 601. ◊ Expr. În toi... sau în toiul... = în punctul sau în momentul culminant al..., în miezul, în mijlocul..., în puterea... Dormea îmbrăcat, cum sosise în toiul nopții. DUMITRIU, N. 200. A început să ningă din nou, fulgi mari și deși, dar tîrgul e în toi. BOGZA, Ț. 29. Luna lui Cuptor era în toi și parcă fierbeau zările în tremur. SADOVEANU, O. VIII 127. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. Cînd era sub plumbi și fum, Numai ea! Și-acum – acum? De-ar începe iarăși toiul, Ah, de-acum de-ar fi războiul. COȘBUC, P. I 133. Cînd din toi se domolea, Procletul se înmuia Și din gură se ruga. TEODORESCU, P. P. 443. 3. (Învechit) Ceată, stol, cîrd, grup. Între toiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul B. NEGRUZZI, S. I 25. 4. (Învechit și popular, în expr.) După toiul cuiva = pe măsura, pe potriva, după felul cuiva. Feciorul babei se dăduse... în dragoste c-o fată sărăcuță, și frumușică, după toiul lui. ȘEZ. IV 159.

TOÍ1, toiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A face gălăgie; a hăui. – Din toi2.

TOI ~iuri n. 1) Moment de maximă intensitate în desfășurarea unei acțiuni sau a unui fenomen; miez ~ recoltei. 2) pop. Forfotă a unei mulțimi de oameni; învălmășeală. 3) înv. Grup mare de oameni, de animale aflat în dezordine; cârd. [Monosilabic] /<turc. toy

toĭ n., pl. inuz. urĭ (turc. geagataic, cum. toĭ, ospăț). Vechĭ. Gălăgie, tărăboĭ: a face toĭ. Încăĭerare, concurs, întrecere (Cant. N. Cost.). Azĭ. Punct, culminant, dric: în toĭu ospățuluĭ, veriĭ, lupteĭ. A-țĭ face toĭu de rîs, de plîns, de băut, a rîde, a plînge, a bea cît aĭ vrut (Iov. 247).

tói1, toiuri, s.n. – (reg.) Ceartă, sfadă. – Din tc. toy „banchet, ospăț” (Șăineanu, Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

toí2, toiesc, vb. intranz. – (reg.) A certa, a mustra, a sfădi: „Cu armele țurgăluind / Și din gură jib toind” (Bârlea, 1924: 9). – Din toi „ceartă” (Scriban, DLRM, MDA).

ȚOI2, țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.

ȚOI2, țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.

ȚOI1, țoi, s. m. (Ornit.; reg.) Țiclete. – Et. nec.

ȚOI1, țoi, s. m. (Ornit.; reg.) Țiclete. – Et. nec.

TOÁIE2, toi, s. f. (Bot.; regional) Omag. Se pune într-o căldare mare ca la 4-10 cofe de apă, precum și diferite plante și anume:... calapăr, lemnul-domnului, toaie. MARIAN, NA. 278.

TOÁIE1, toi, s. f. (Regional) Baltă adîncă; bulboacă, dornă.

ȚOI2, țoiurî, s. n. Păhărel avînd forma unei sticluțe cu gîtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu (v. ciocan); conținutul unui asemenea păhărel. Erau singuri, lîngă țoiurile de spirt verde de secară. DUMITRIU, N. 240. Din mînă în mînă trece țoiul de țuică, ulceaua cu vin. STANCU, D. 234. La o masă de alături, cu un țoi de țuică și cu mîna la falcă, stătea un mușteriu. PAS, Z. IV 247. Mai bine beau eu două țoiuri. SADOVEANU, M. C. 133. – Variantă: țui (SLAVICI, N. I 294) s. n.

ȚOI1, țoi, s. m. (Ornit.) Scorțar1. Țoii, cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări. ODOBESCU, S. III 181.

TOÁIE, toi, s. f. (Bot.; reg.) Omag. – Ucr. toja.

ȚOI2 ~uri n. Păhărel în formă de sticluță, din care se bea țuică. /Orig. nec.

ȚOI1 ~ m. reg. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; țiclete; scorțar. /Onomat.

toaie f. Bot. omeag. [Origină necunoscută].

arată toate definițiile

Intrare: toi (s.n.)
toi (s.n.) substantiv neutru
substantiv neutru (N67)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • toi
  • toiul
  • toiu‑
plural
  • toiuri
  • toiurile
genitiv-dativ singular
  • toi
  • toiului
plural
  • toiuri
  • toiurilor
vocativ singular
plural
Intrare: toi (vb.)
verb (V408)
Surse flexiune: DLRM
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • toi
  • toire
  • toit
  • toitu‑
  • toind
  • toindu‑
singular plural
  • toiește
  • toiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • toiesc
(să)
  • toiesc
  • toiam
  • toii
  • toisem
a II-a (tu)
  • toiești
(să)
  • toiești
  • toiai
  • toiși
  • toiseși
a III-a (el, ea)
  • toiește
(să)
  • toiască
  • toia
  • toi
  • toise
plural I (noi)
  • toim
(să)
  • toim
  • toiam
  • toirăm
  • toiserăm
  • toisem
a II-a (voi)
  • toiți
(să)
  • toiți
  • toiați
  • toirăți
  • toiserăți
  • toiseți
a III-a (ei, ele)
  • toiesc
(să)
  • toiască
  • toiau
  • toi
  • toiseră
Intrare: toaie
substantiv feminin (F132)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • toaie
  • toaia
plural
  • toi
  • toile
genitiv-dativ singular
  • toi
  • toii
plural
  • toi
  • toilor
vocativ singular
plural
Intrare: țoi (pasăre)
țoi1 (s.m.) substantiv masculin
substantiv masculin (M78)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • țoi
  • țoiul
  • țoiu‑
plural
  • țoi
  • țoii
genitiv-dativ singular
  • țoi
  • țoiului
plural
  • țoi
  • țoilor
vocativ singular
plural
Intrare: țoi (păhărel)
țoi2 (s.n.) substantiv neutru
substantiv neutru (N67)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • țoi
  • țoiul
  • țoiu‑
plural
  • țoiuri
  • țoiurile
genitiv-dativ singular
  • țoi
  • țoiului
plural
  • țoiuri
  • țoiurilor
vocativ singular
plural
substantiv neutru (N67)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • țui
  • țuiul
  • țuiu‑
plural
  • țuiuri
  • țuiurile
genitiv-dativ singular
  • țui
  • țuiului
plural
  • țuiuri
  • țuiurilor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

țoi (pasăre)

etimologie:

țoi (păhărel) țui

  • 1. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: ciocan (păhărel) puțoi 3 exemple
    exemple
    • Erau singuri, lîngă țoiurile de spirt verde de secară. DUMITRIU, N. 240.
      surse: DLRLC
    • Din mînă în mînă trece țoiul de țuică, ulceaua cu vin. STANCU, D. 234.
      surse: DLRLC
    • La o masă de alături, cu un țoi de țuică și cu mîna la falcă, stătea un mușteriu. PAS, Z. IV 247.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Conținutul unui asemenea păhărel.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • Mai bine beau eu două țoiuri. SADOVEANU, M. C. 133.
        surse: DLRLC

etimologie: