TOI, (3) toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. (Înv. și pop.) Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv. și pop.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.

toi⁴ [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 69¹/14 / Pzi: ~esc / E: toi³] 1 vi (Îvp) A face zgomot. 2 vi (Îvp) A striga. 3 vt (Îvp) A certa (1). 4-5 vtr (Reg) A (se) calma (1-2).

toi¹ i [At: MAT. DIALECT. I, 99 / E: ns cf toi³] (Reg; rep) Strigăt cu care se stârnesc iepurii din culcușuri.

toi² sm [At: BĂCESCU, PĂS. 165 / E: tc toy (kușu)] (Orn; reg) Țiclean (Sitta europaea caesia).

toi³ sn [At: DOSOFTEI, PS. 218/18 / Pl: ~uri / E: tc toy „petrecere, banchet”] 1 (Îvp) Zgomot mare produs de oameni care strigă, cântă, se ceartă etc. Si: gălăgie, larmă, vacarm. 2 (Îvp; pex) Ceartă (1). 3 (Îvp; pex) Scandal. 4 (Buc; îe) A avea ~ (cu cineva sau cu ceva) A avea bătaie de cap, necaz (cu cineva sau cu ceva). 5 (Reg; îe) A sta de ~ul cuiva A îngriji (insistent) de cineva. 6 (Reg; îe) A sta de-un ~ A sta numai și numai pe un lucru. 7 (Îvp) Învălmășeală. 8 (Îvp) Încăierare. 9 (Îvp) Centru al unei îngrămădiri de oameni, al unei mulțimi. 10 (Îvp; pex) Ceată¹ (19). 11 (Înv) Grosul armatei Si: (înv) temei (35). 12 (Reg) Cârd (de păsări). 13 (Pop) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare Si: (pop) dric, tărie (49). 14 (Pop; ccr) Esența unui lucru. 15 (Pop; îe) A fi în (sau după) ~ul cuiva A fi după firea cuiva. 16 (Reg) Loc în albia unui râu unde apa este adâncă și repede Si: șuvoi¹, undă. 17 (Pop; îlav) În ~ul... În mijlocul...

TOI, toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.

TOI¹ s. n. 1. (Mai ales la sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare; partea principală, miezul unui lucru. Te-ai rupt și tu tocmai acum cînd era toiul bătăii. ȘEZ. I 264. Și cu dînsul purcedea Tocma-n valea Vajului, La fîntîna hoțului, Unde-i toiul fînului. TEODORESCU, P. P. 601. ◊ Expr. În toi... sau în toiul... = în punctul sau în momentul culminant al..., în miezul, în mijlocul..., în puterea... Dormea îmbrăcat, cum sosise în toiul nopții. DUMITRIU, N. 200. A început să ningă din nou, fulgi mari și deși, dar tîrgul e în toi. BOGZA, Ț. 29. Luna lui Cuptor era în toi și parcă fierbeau zările în tremur. SADOVEANU, O. VIII 127. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. Cînd era sub plumbi și fum, Numai ea! Și-acum – acum? De-ar începe iarăși toiul, Ah, de-acum de-ar fi războiul. COȘBUC, P. I 133. Cînd din toi se domolea, Procletul se înmuia Și din gură se ruga. TEODORESCU, P. P. 443. 3. (Învechit) Ceată, stol, cîrd, grup. Între toiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul B. NEGRUZZI, S. I 25. 4. (Învechit și popular, în expr.) După toiul cuiva = pe măsura, pe potriva, după felul cuiva. Feciorul babei se dăduse... în dragoste c-o fată sărăcuță, și frumușică, după toiul lui. ȘEZ. IV 159.

TOI², toiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A face zgomot, gălăgie; a hăui. Dar vin mulți colindători Și-aceia tare-or toi, De nu te-i putea hodini. ȘEZ. XVIII 116.

TOI¹, toiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A face gălăgie; a hăui. – Din toi².

TOI ~iuri n. 1) Moment de maximă intensitate în desfășurarea unei acțiuni sau a unui fenomen; miez ~ recoltei. 2) pop. Forfotă a unei mulțimi de oameni; învălmășeală. 3) înv. Grup mare de oameni, de animale aflat în dezordine; cârd. [Monosilabic] /<turc. toy

TOI vb. (Mold., Criș.) A mustra; a ocărî. A: Fericitul . . . să feace ca focul asupra lor . . . și-i toiia zîcînd: a ce le scrieți voi aceastea? DOSOFTEI, VS. C: Voi nu gîndiți să ascultați cuvîntul lui Dumnăzău . . ., ce încă toiți și vă aflați alte besezi. MOL. 1695, 83^v. Etimologie: toi s.n. (< tc. toy).. Cf. preobrăzi, probozi, vrevi; înjura, lihăi.

toĭ n., pl. inuz. urĭ (turc. geagataic, cum. toĭ, ospăț). Vechĭ. Gălăgie, tărăboĭ: a face toĭ. Încăĭerare, concurs, întrecere (Cant. N. Cost.). Azĭ. Punct, culminant, dric: în toĭu ospățuluĭ, veriĭ, lupteĭ. A-țĭ face toĭu de rîs, de plîns, de băut, a rîde, a plînge, a bea cît aĭ vrut (Iov. 247).

toaie¹ sf [At: AL LUPULUI, P. G. 43 / Pl: toi / E: ns cf toi³] (Reg) Loc adânc în albia unei ape (curgătoare), unde, de obicei, se formează un vârtej Si: bulboană, vâltoare.

toaie² sf [At: CONV. LIT. XXIII, 1056 / Pl: toi / E: ucr тоя] (Bot; reg) 1 Omag (Aconitum napellus). 2 Omag (Aconitum cernuum). 3 Omag (Aconitum moldavicum). 4 Omag (Aconitum variegatum) 5 Molură (Foeniculum vulgare).

tui² sm vz țoi¹

țoi² [At: JIPESCU, O. 161 / V: (reg) țui snm / Pl: (1-2) -uri / E: nct] 1-2 sn (Conținutul unui) păhărel având forma unei sticluțe cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu Si: (pop) ciocan (26), (reg) cioflec (3), puțoi, sălic. 3 sn (Arg; îe) A da pe ~ A da pe datorie. 4 sm (Reg; îf țui) Ardei iute.

țoi¹ [At: DOMBROWSKI, P. 223 / V: tui, țui / Pl: ~ sm / E: fo] 1 i (Și cu „o”, „i”, prelungite; repetat) Cuvânt care imită sunetele specifice scoase de țiclean (1). 2 sm (Orn; reg; șîc ~ comun) Țiclean (1) (Sitta europaea). 3 sm (Reg; fig) Epitet pentru un copil neastâmpărat și gălăgios. 4 sm (Orn; reg; îf țui, tui) Ciuf (Otus scops).

țui^3[1] snm vz țoi² corectat(ă)

țui² sm vz țoi¹

TOAIE², toi, s. f. (Bot.; regional) Omag. Se pune într-o căldare mare ca la 4-10 cofe de apă, precum și diferite plante și anume:... calapăr, lemnul-domnului, toaie. MARIAN, NA. 278.

TOAIE¹, toi, s. f. (Regional) Baltă adîncă; bulboacă, dornă.

ȚOI², țoiurî, s. n. Păhărel avînd forma unei sticluțe cu gîtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu (v. ciocan); conținutul unui asemenea păhărel. Erau singuri, lîngă țoiurile de spirt verde de secară. DUMITRIU, N. 240. Din mînă în mînă trece țoiul de țuică, ulceaua cu vin. STANCU, D. 234. La o masă de alături, cu un țoi de țuică și cu mîna la falcă, stătea un mușteriu. PAS, Z. IV 247. Mai bine beau eu două țoiuri. SADOVEANU, M. C. 133. – Variantă: țui (SLAVICI, N. I 294) s. n.

ȚOI¹, țoi, s. m. (Ornit.) Scorțar¹. Țoii, cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări. ODOBESCU, S. III 181.

ȚUI s. n. v. țoi².

TOAIE, toi, s. f. (Bot.; reg.) Omag. – Ucr. toja.

ȚOI² ~uri n. Păhărel în formă de sticluță, din care se bea țuică. /Orig. nec.

ȚOI¹ ~ m. reg. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; țiclete; scorțar. /Onomat.

toaie f. Bot. omeag. [Origină necunoscută].

toiu n. 1. sgomot: toiul revoluției; 2. mijloc: tocmai în toiul rugăciunii ISP.; 3. fig. temeiu, punct culminant: veselia era în toiul ei. [Turc. TOĬ, benchetuire (de unde noțiunea de «sgomot»)].

țoiu m. 1. Zool. ciocârleț; 2. pahar (în forma ciocului acestei păsări): un țoiu de rachiu (CAR.). [Cf. țiuì].

toáĭe f., pl. toĭ (rut. tóĭa). Nord-est. Omeag.

toĭésc v. tr. (d. toĭ? V. destoĭ). Nord. Rar. Mustru. V. intr. Strig, răcnesc.

țoĭ m. Un fel de cojoaĭcă (cĭocănitoare). N., pl. urĭ. Cĭocan (păhăruț, palicĭ) de rachiŭ saŭ de țuĭcă (Car. VR. 1909, 11, 226). V. palicĭ.

toi² (punct culminant) s. n.

toi¹ (învălmășeală; ceată) (înv., pop.) s. n., pl. toiuri

toi² (învălmășeală, ceată) (înv., pop.) s. n., pl. toiuri

toi¹ (punct culminant) s. n.

toi s. n., (învălmășeli, cete) pl. toiuri

toi

țoi¹ (pasăre) (reg.) s. m., pl. țoi, art. țoii

țoi² (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țoi¹ (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țoii

țoi² (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țoi (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țoi (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țoii

țoi

toiu, toiuri.

TOI vb. v. admonesta, certa, dăscăli, dojeni, moraliza, mustra, striga, țipa, urla, zbiera.

TOI s. 1. miez, mijloc, putere, (pop.) dric, tărie, temei, (reg.) vipie, viu. (În ~ul nopții.) 2. zor, (pop. și fam.) dârdoră. (În ~ul muncii.)

TOI s. v. animozitate, balamuc, bătălie, ceartă, cârd, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, gălăgie, gâlceavă, gros, hărmălaie, huiet, învrăjbire, larmă, litigiu, luptă, mulțime, neînțelegere, scandal, stol, tămbălău, tărăboi, tevatură, tumult, vacarm, vrajbă, vuiet, zarvă, zgomot, zâzanie.

toi vb. v. ADMONESTA. CERTA. DĂSCĂLI. DOJENI. MORALIZA. MUSTRA. STRIGA. ȚIPA. URLA. ZBIERA.

toi s. v. ANIMOZITATE. BALAMUC. BĂTĂLIE. CEARTĂ. CÎRD. CONFLICT. DEZACORD. DEZBINARE. DIFEREND. DISCORDIE. DISCUȚIE. DISENSIUNE. DISPUTĂ. DIVERGENȚĂ. GĂLĂGIE. GÎLCEAVĂ. GROS. HĂRMĂLAIE. HUIET. ÎNVRĂJBIRE. LARMĂ. LITIGIU. LUPTĂ. MULȚIME. NEÎNȚELEGERE. SCANDAL. STOL. TĂMBĂLĂU. TĂRĂBOI. TEVATURĂ. TUMULT. VACARM. VRAJBĂ. VUIET. ZARVĂ. ZGOMOT. ZÎZANIE.

TOI s. 1. miez, mijloc, putere, (pop.) dric, tărie, temei, (reg.) vipie, viu. (În ~ul nopții.) 2. zor, (pop. și fam.) dîrdoră. (În ~ul muncii.)

TOAIE s. v. bulboacă, bulboană, iarbă-mare, ochi, omag, valvârtej, vâltoare, vârtej, volbură.

ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

ȚOI s. v. scorțar, țiclean.

toaie s. v. BULBOACĂ. BULBOANĂ. IARBĂ-MARE. OCHI. OMAG. VALVÎRTEJ. VÎLTOARE. VÎRTEJ. VOLBURĂ.

ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

țoi s. v. SCORȚAR. ȚICLEAN.

toi (-iuri), s. n. – 1. Zgomot, gălăgie, hărmălaie. – 2. Punct, maxim, culme, moment de maximă intensitate. Cuman., tc. toy „chef, ospăț” (Pușcariu, Lr., 315; cf. Șeineanu, II, 363). Primul sens azi înv., supraviețuiește în Mold. și Trans. de V. – Der. toi, vb. (a face zgomot; Trans., a certa, a dojeni).

toaie (-oi), s. f. – (Bucov.) Omag. Rut. toja (Candrea). Der. din pol. tojad, tojan „plantă otrăvitoare” (Tiktin) sau din gr. θολία (Diculescu, Elementele, 484) nu este probabilă.

ȚOI², țoiuri, s. n. ~ (din (și variantă curentă pt.) puțoi [puță + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviință)

toi, toiesc, vb. IV (reg.) 1. a certa, a mustra. 2. a face zgomot. 3. a (se) calma, a (se) liniști.

toi², toiesc, vb. intranz. – (reg.) A certa, a mustra, a sfădi: „Cu armele țurgăluind / Și din gură jib toind” (Bârlea, 1924: 9). – Din toi „ceartă” (Scriban, DLRM, MDA).

toi¹, toiuri, s.n. – (reg.) Ceartă, sfadă. – Din tc. toy „banchet, ospăț” (Șăineanu, Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

toi, toiesc, vb. intranz. – A certa, a mustra, a sfădi: „Cu armele țurgăluind / Și din gură jib toind” (Bârlea 1924: 9). – Din toi „ceartă”.

toi, -uri, s.n. – Ceartă, sfadă. – Din tc. toy „banchet, ospăț” (DER, DEX).

țui, țuiuri s. n. (er.) penis.