TOI, (3) toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. (Înv. și pop.) Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv. și pop.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.

toi³ sn [At: DOSOFTEI, PS. 218/18 / Pl: ~uri / E: tc toy „petrecere, banchet”] 1 (Îvp) Zgomot mare produs de oameni care strigă, cântă, se ceartă etc. Si: gălăgie, larmă, vacarm. 2 (Îvp; pex) Ceartă (1). 3 (Îvp; pex) Scandal. 4 (Buc; îe) A avea ~ (cu cineva sau cu ceva) A avea bătaie de cap, necaz (cu cineva sau cu ceva). 5 (Reg; îe) A sta de ~ul cuiva A îngriji (insistent) de cineva. 6 (Reg; îe) A sta de-un ~ A sta numai și numai pe un lucru. 7 (Îvp) Învălmășeală. 8 (Îvp) Încăierare. 9 (Îvp) Centru al unei îngrămădiri de oameni, al unei mulțimi. 10 (Îvp; pex) Ceată¹ (19). 11 (Înv) Grosul armatei Si: (înv) temei (35). 12 (Reg) Cârd (de păsări). 13 (Pop) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare Si: (pop) dric, tărie (49). 14 (Pop; ccr) Esența unui lucru. 15 (Pop; îe) A fi în (sau după) ~ul cuiva A fi după firea cuiva. 16 (Reg) Loc în albia unui râu unde apa este adâncă și repede Si: șuvoi¹, undă. 17 (Pop; îlav) În ~ul... În mijlocul...

toi² sm [At: BĂCESCU, PĂS. 165 / E: tc toy (kușu)] (Orn; reg) Țiclean (Sitta europaea caesia).

toi¹ i [At: MAT. DIALECT. I, 99 / E: ns cf toi³] (Reg; rep) Strigăt cu care se stârnesc iepurii din culcușuri.

TOI, toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.

TOI¹ s. n. 1. (Mai ales la sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare; partea principală, miezul unui lucru. Te-ai rupt și tu tocmai acum cînd era toiul bătăii. ȘEZ. I 264. Și cu dînsul purcedea Tocma-n valea Vajului, La fîntîna hoțului, Unde-i toiul fînului. TEODORESCU, P. P. 601. ◊ Expr. În toi... sau în toiul... = în punctul sau în momentul culminant al..., în miezul, în mijlocul..., în puterea... Dormea îmbrăcat, cum sosise în toiul nopții. DUMITRIU, N. 200. A început să ningă din nou, fulgi mari și deși, dar tîrgul e în toi. BOGZA, Ț. 29. Luna lui Cuptor era în toi și parcă fierbeau zările în tremur. SADOVEANU, O. VIII 127. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. Cînd era sub plumbi și fum, Numai ea! Și-acum – acum? De-ar începe iarăși toiul, Ah, de-acum de-ar fi războiul. COȘBUC, P. I 133. Cînd din toi se domolea, Procletul se înmuia Și din gură se ruga. TEODORESCU, P. P. 443. 3. (Învechit) Ceată, stol, cîrd, grup. Între toiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul B. NEGRUZZI, S. I 25. 4. (Învechit și popular, în expr.) După toiul cuiva = pe măsura, pe potriva, după felul cuiva. Feciorul babei se dăduse... în dragoste c-o fată sărăcuță, și frumușică, după toiul lui. ȘEZ. IV 159.

TOI ~iuri n. 1) Moment de maximă intensitate în desfășurarea unei acțiuni sau a unui fenomen; miez ~ recoltei. 2) pop. Forfotă a unei mulțimi de oameni; învălmășeală. 3) înv. Grup mare de oameni, de animale aflat în dezordine; cârd. [Monosilabic] /<turc. toy

TOI vb. (Mold., Criș.) A mustra; a ocărî. A: Fericitul . . . să feace ca focul asupra lor . . . și-i toiia zîcînd: a ce le scrieți voi aceastea? DOSOFTEI, VS. C: Voi nu gîndiți să ascultați cuvîntul lui Dumnăzău . . ., ce încă toiți și vă aflați alte besezi. MOL. 1695, 83^v. Etimologie: toi s.n. (< tc. toy).. Cf. preobrăzi, probozi, vrevi; înjura, lihăi.

toĭ n., pl. inuz. urĭ (turc. geagataic, cum. toĭ, ospăț). Vechĭ. Gălăgie, tărăboĭ: a face toĭ. Încăĭerare, concurs, întrecere (Cant. N. Cost.). Azĭ. Punct, culminant, dric: în toĭu ospățuluĭ, veriĭ, lupteĭ. A-țĭ face toĭu de rîs, de plîns, de băut, a rîde, a plînge, a bea cît aĭ vrut (Iov. 247).

toiu n. 1. sgomot: toiul revoluției; 2. mijloc: tocmai în toiul rugăciunii ISP.; 3. fig. temeiu, punct culminant: veselia era în toiul ei. [Turc. TOĬ, benchetuire (de unde noțiunea de «sgomot»)].

toi² (punct culminant) s. n.

toi¹ (învălmășeală; ceată) (înv., pop.) s. n., pl. toiuri

toi² (învălmășeală, ceată) (înv., pop.) s. n., pl. toiuri

toi¹ (punct culminant) s. n.

toi s. n., (învălmășeli, cete) pl. toiuri

toi

toiu, toiuri.

TOI s. v. animozitate, balamuc, bătălie, ceartă, cârd, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, gălăgie, gâlceavă, gros, hărmălaie, huiet, învrăjbire, larmă, litigiu, luptă, mulțime, neînțelegere, scandal, stol, tămbălău, tărăboi, tevatură, tumult, vacarm, vrajbă, vuiet, zarvă, zgomot, zâzanie.

TOI s. 1. miez, mijloc, putere, (pop.) dric, tărie, temei, (reg.) vipie, viu. (În ~ul nopții.) 2. zor, (pop. și fam.) dârdoră. (În ~ul muncii.)

TOI s. 1. miez, mijloc, putere, (pop.) dric, tărie, temei, (reg.) vipie, viu. (În ~ul nopții.) 2. zor, (pop. și fam.) dîrdoră. (În ~ul muncii.)

toi s. v. ANIMOZITATE. BALAMUC. BĂTĂLIE. CEARTĂ. CÎRD. CONFLICT. DEZACORD. DEZBINARE. DIFEREND. DISCORDIE. DISCUȚIE. DISENSIUNE. DISPUTĂ. DIVERGENȚĂ. GĂLĂGIE. GÎLCEAVĂ. GROS. HĂRMĂLAIE. HUIET. ÎNVRĂJBIRE. LARMĂ. LITIGIU. LUPTĂ. MULȚIME. NEÎNȚELEGERE. SCANDAL. STOL. TĂMBĂLĂU. TĂRĂBOI. TEVATURĂ. TUMULT. VACARM. VRAJBĂ. VUIET. ZARVĂ. ZGOMOT. ZÎZANIE.

toi (-iuri), s. n. – 1. Zgomot, gălăgie, hărmălaie. – 2. Punct, maxim, culme, moment de maximă intensitate. Cuman., tc. toy „chef, ospăț” (Pușcariu, Lr., 315; cf. Șeineanu, II, 363). Primul sens azi înv., supraviețuiește în Mold. și Trans. de V. – Der. toi, vb. (a face zgomot; Trans., a certa, a dojeni).

toi¹, toiuri, s.n. – (reg.) Ceartă, sfadă. – Din tc. toy „banchet, ospăț” (Șăineanu, Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

toi, -uri, s.n. – Ceartă, sfadă. – Din tc. toy „banchet, ospăț” (DER, DEX).